1.

PAJISTILE
Pajiştile reprezintă suprafeţe de terenuri acoperite cu vegetaţie ierboasă. În ele se întâlneşte un
complex mare de specii de plante aparţinând diferitelor familii; dintre acestea, Poaceaele Unitatea
de învățare 1: Pajiștea, Pratologia și Ecopratologia 8 perene se instalează, de regulă, ca dominante
(Rotar şi Carlier, 2005; 2010). Dacă la vegetaţia constituită din populaţiile speciilor de plante
superioare se adaugă plantele inferioare, microorganismele şi fauna, atunci se poate face o imagine
despre formaţiunea complexă de viaţă reprezentată de o pajişte.

PRATOLOGIA

Ştiinţa care are drept obiect studiul ecosistemelor de pajişti (a elementelor constitutive cu
proprietăţile lor şi a interrelaţiilor dintre ele) poartă denumirea de pratologie. Conţinutul ştiinţific
al pratologiei se află la baza elaborării măsurilor de cultură a pajiştilor. Partea aplicativă a
pratologiei, care tratează metodele şi tehnologiile de cultură şi folosire ştiinţifică a pajiştilor, poartă
denumirea de pratotehnică sau praticultură

ECOPRATOLOGIA
Ecopratologia este o ramură importantă a pratologiei, care are ca scop conservarea şi folosirea
sustenabilă a ecosistemelor de pajişti naturale şi semi-naturale.

2. Nomenclatură şi clasificare

Pajişti naturale
Pe marea majoritate a suprafeţelor de pajişti, vegetaţia s-a instalat spontan, fără să fie
însămânţată de om. Astfel de pajişti poartă denumirea de pajişti naturale. Denumirea
de pajişte naturală nu conturează o categorie omogenă de pajişti. Unele dintre ele
reprezintă vegetaţia ierboasă pionieră, instalată direct pe roca-mamă, aflată în diverse
stadii de evoluţie care s-au desfăşurat paralel cu procesul de pedogeneză (Bărbulescu,
1971). Acestea sunt pajişti naturale primare. Altele s-au instalat spontan, în locul
pădurilor defrişate sau mistuite de incendii în decursul timpului. Ele sunt pajişti
naturale secundare sau pajiști semi-naturale. ▪ Pajiştile naturale primare sunt
răspândite în diferite regiuni ale globului unde factorii ecologici (de regulă, regimul
hidric sau cel termic) nu au permis formarea pădurilor. Reprezentanţii tipici ai acestor
pajişti sunt stepa rusească, preeria cu ierburi înalte sau marile câmpii americane cu
ierburi scunde, pampa argentiniană, terenurile joase australe, savana.
În România pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-
estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind de circa 200.000 hectare.
Pajiştile naturale secundare sau semi-naturale sunt produse artificiale ale omului şi
animalelor sale. Sunt, deci, „semi-naturale” numai în sensul că vegetaţia s-a instalat
spontan, fără să fie însămânţată de om.

pajişti permanente
Pajiştile permanente reprezintă terenurile acoperite permanent cu vegetaţie
ierboasă, fiind în marea lor majoritate de origine secundară, care s-au instalat în locul
fostelor păduri defrişate în decursul timpului, în mod spontan, fără intervenţia omului.
 Pajişti semănate (temporare)
Unele suprafeţe de teren, de regulă arabile, sunt însămânţate pentru o durată
determinată de timp (2-5 ani) cu specii (sau amestecuri de specii) ierboase, perene.
Acestea constituie pajiştile semănate.
Pajiştile semănate mai sunt cunoscute în literatura noastră şi sub denumirile de pajişti
artificiale (în opoziţie cu pajiştile naturale), pajişti cultivate sau pajişti temporare.

Păşuni şi fâneţe
Pajiştile se folosesc în mod diferit: prin păşunat, prin cosit sau mixt – alternând
păşunatul cu cositul. Plecându-se de la modul de utilizare, pajiştile sunt împărţite în
două categorii: păşuni şi fâneţe.
Astfel, în regiunile alpine şi în multe regiuni de munte, pajiştile se folosesc exclusiv
prin păşunat; în zona colinară, suprafeţe întinse sunt folosite numai prin cosit. Pe de
altă parte, trebuie menţionat faptul că suprafeţe întinse de pajişti au o folosinţă mixtă,
prin care păşunatul alternează cu cositul. Un exemplu tipic, din acest punct de vedere,
îl constituie modul de folosinţă al pajiştilor din Munţii Apuseni. Suprafeţele de pajişti
de la altitudini mai mici, situate pe lângă aşezările omeneşti, sunt păşunate intensiv
primăvara devreme. Apoi, animalele „urcă la munte”, iar pe pajiştile respective se
obţine o recoltă de fân. Toamna, când animalele se reîntorc, se mai efectuează un
păşunat, până la instalarea zăpezii.

3. Răspândirea şi starea pajiştilor din România

În ţara noastră, terenul arabil pe cap de locuitor (0,47 ha; datele s-au calculat pe baza
informațiilor de pe www.insse.ro din anul 2013) este apropiat de cel din Europa şi aproape
dublu faţă de cel din UE. Suprafaţa de pajişti este apropiată de media europeană, însă mai
mica decât în SUA. Suprafața agricolă în țara noastră este de 14 611 883 ha (61,29%,
figura 1.1), din care 9 389 254 ha reprezintă arabilul (64,26%, figura 1.2), 3 273 961 ha
pășunile (22,41%) și 1 541 854 ha fânețele (10,55%). Suprafața de pajiști din țara noastră
este de 4 815 815 ha (32,96% din suprafața agricolă a țării și 20,20% din suprafața totală a
țării; datele s-au calculat pe baza informațiilor de pe www.insse.ro din anul 2013), din care
4 355 545 (90,44%) în proprietate privată. Județul cu cea mai mare suprafață de pajiști este
Harghita (6,57% din suprafața totală de pajiști a țării, tabelul 1.1), urmat de Caraș-Severin
(5,31% din suprafața totală de pajiști a țării), iar pe locul al treilea se află județul Cluj
(4,97% din suprafața totală de pajiști a țării).

Importanţa
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este deosebită; aceste uriaşe
suprafeţe verzi sunt nebănuit de intim legate de viaţa noastră şi de conservarea mediului în
care trăim. Astfel, pajiştile reprezintă numeroase funcții, câteva dintre ele discutându-se în
rândurile de mai jos.
Sursă de hrană pentru animalele domestice. O mare parte din furajele suculente
şi fibroase necesare pentru creşterea animalelor sunt obţinute de pe pajiştile naturale. În
felul acesta, iarba de pe uriaşele suprafeţe de pajişti permanente se transformă, prin
intermediul animalelor, în cele mai valoroase alimente – laptele şi carnea – şi în alte
produse animaliere deosebit de preţioase. În ţara noastră, ponderea pajiştilor permanente în
balanţa furajelor suculente şi fibroase este de circa 35 %. Diferenţa este asigurată prin
culturi furajere în ogor propriu şi prin culturi furajere succesive.

Habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice. Majoritatea speciilor de

animale sălbatice, de la cele inferioare la cele superioare, indiferent de poziţia pe care o
ocupă în lanţul trofic, îşi au sursa primară de hrană în iarba pajiştilor. În felul acesta,
pajiştilor devin, alături de păduri, principalele ecosisteme care asigură supravieţuirea
speciilor respective şi principalul habitat pentru conservarea speciilor – animale şi vegetale
– ameninţate de dispariţie.

Mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii. O trăsătură însemnată a pajiștilor

este capacitatea de reținere a apei (Aßmann S., Oelke M., 2013; Crotty şi colab., 2014).
Ierburile au o capacitate înaltă de absorbţie a apei, de reţinere şi de ridicare a capacităţii
solului pentru apă. O pajişte situate pe o pantă domoală, cu un covor vegetal încheiat,
reţine de 39,7 ori mai multă apă decât un teren arabil asemănător, necultivat (Hejduk și
Kasprzak, 2004) şi de circa patru ori mai multă decât atunci când pajiştea este
suprapăşunată (Semple, 1970). Rezultă deci că pajiştile cultivate şi folosite raţional
reprezintă un excelent mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului.

Mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului. După cum s-a arătat

mai înainte, sub învelişul de iarbă al pajiştilor naturale primare s-au format cele mai fertile
soluri. Acest fapt se datorează sistemului radicular fasciculat al ierburilor, care străbate
straturile de la suprafaţa solului “legându-l” într-o structură de agregate şi îmbogăţindu-l
în substanţă organică. Bacteriile şi nodozităţile leguminoaselor contribuie, de asemenea, la
ridicarea fertilităţii solului, prin fixarea azotului atmosferic şi depozitarea lui în sol.

4 Multifuncţionalitatea pajiştilor
. Pajiştile reprezintă unul din biomurile fundamentale ale biosferei. Ele intervin în
procesul de schimbare climatică, constituind obiectul a numeroase studii. Diversele tipuri
de pajişti au o capacitate importantă de stocare a carbonului din atmosferă. Terenurile
ocupate cu pajişti au un rol major în reţinerea apei din precipitaţii, fiind adevărate
rezervoare de apă, apă care alături de cea reţinută de sistemele silvice este, în cele din
urmă, redată treptat, formând izvoarele.

Un alt aspect foarte important este cel legat de rolul pajiştilor în marile circuite
biogeochimice ale biosferei. În cazul marelui circuit al azotului, pajiştile naturale folosite
prin cosit sau păşunat, cu o încărcătură normală la hectar, reduc foarte mult levigarea
azotului şi contribuie la păstrarea unei ape freatice de bună calitate, la standarde admise în
ceea ce priveşte conţinutul în nitraţi. Din punct de vedere ecologic, rolul principal al
pajiştilor este de menţinere a biodiversităţii. Folosirea pajiştilor naturale prin păşunat sau
cosit este paradoxal o sursă de biodiversitate, heterogenitatea vegetaţiei fiind influenţată
favorabil de modul de folosire. În aceste timpuri, când agresiunea asupra sistemelor
naturale este atât de intensă, rolul pajiştilor în menţinerea landșaftului este esenţial.
Dezvoltarea şi evoluţia pajiştilor depinde foarte mult de factorul politic, deoarece
legislația elaborată poate foarte ușor manipula dinamica pajiștilor. Hervieu (2002)
distinge cinci dimensiuni ale multifuncţionalităţii. Acest concept cuprinde extrema
diversitate a produselor ce se obţine în agricultură şi care dă un sens meseriei de
agricultor. Aceste cinci diferenţieri ale multifuncţionalităţii în agricultură sunt, după
autorul citat, următoarele:

▪ Producţia unor bunuri alimentare şi nealimentare. Este bine cunoscut faptul că bunurile
produse în agricultură sunt destinate consumului uman, însă şi industriei prelucrătoare,
sau, multimateriale, obţinerii de carburant pentru tractoare;

▪ Pe lângă sarcina principală a agriculturii, care este producţia, o bună parte din bunurile
obţinute sunt prelucrate înainte de a fi comercializate (consumate). O bună parte din
producţia agricolă vegetală şi animală este prelucrată înainte de a fi consumată. Acum
problema producţiei şi prelucrării agricole are un nou început, în sensul obţinerii de
produse agricole cu risc zero pentru sănătatea populaţiei

▪ Bunurile produse în agricultură sunt bunuri materiale (majoritatea), dar şi imateriale.

Bunurile imateriale reprezintă peisajul (landşaftul), a cărui rol în producţia agricolă şi în
biodiversitate este puţin studiat. Peisajul agricol influenţează sănătatea psihică a
oamenilor.

▪ Producţia agricolă realizează, în bună măsură, bunuri care au o destinaţie privată, dar şi
publică. Agricultorul este din ce în ce mai mult perceput ca un producător de bunuri
publice: culturale, peisagistice sau de mediu. O serie de acţiuni realizate în sectorul privat,
pot însă crea, prin cumularea efectului, ceea ce numim landşaft sau peisaj, important din
alte puncte de vedere, dintre care cel al biodiversităţii nu este ultimul;

▪ Bună parte din bunurile produse în agricultură sunt destinate vânzării, însă altele, deşi
foarte importante, nu. Astfel biodiversitatea creată printr-un anumit management al
pajiştilor, nu poate fi vândută. La fel landşaftul este o bogăţie ce nu poate fi vândută.
Totuși, ele pot căpăta o valorificare economică prin practicarea eco-turismului sau
recoltare de plante medicinale și aromatice.

5. Pajiştea şi mediul Conceptul de landşaft sau peisaj

Porțiune din mediul geografic cu trăsături proprii. „landschaft= „land” = pământ şi „schaft” =
pădure, bucată de teren

Landşaftul natural-Baza landşafturilor naturale s-a pus pentru prima dată în

America, când s-a înfiinţat Parcul Naţional Yellowstone (1872) folosindu-se noţiunea de
„sălbatic”.
-pentru ca un landşaft să fie natural este nevoie de o suprafaţă de minim 2.000 ha şi
poziţionat departe de influenţele umane antropice.

Landşaftul cultural
Un landşaft cultural înseamnă cultură, economie şi natură. Acesta deţine întotdeauna un
tezaur cultural propriu (Ewald, 1978), precum şi produse secundare rezultate din
activităţile umane, cum ar fi: mărăcinişuri, pârloage, şanţuri de scurgere a apei.

Landşaftul agricol
landşaftul agricol corespunde unei arii pre-naturale care a fost modificată de om prin
diferite grade şi etape de artificializare

Landşaftul pastoral
Vom folosi expresia „landşaftul pastoral” sau landşaftul pajiştilor când ne referim la
suprafeţele de teren agricol ocupate cu păşuni şi fâneţe, care prin exploatarea lor,
intensivă sau extensivă (tradiţională) generează un landşaft particular. Landşaftul pastoral
este o subunitate a celui agricol, respectiv cultural care prin unicitate sa este definitoriu
pentru zona de munte.

Elemente de landsaft – definitie

Fiecare tip de peisaj are o particularitate şi identitate proprie, trăsături care determină multitudinea
de landşafturi (landşaftul unui râu, landşaftul unei aşezări umane, landşaftul Munţilor Apuseni
etc.). În cadrul fiecărui landşaft există anumite elemente specifice cu care acesta se identifică.
Aceste elemente specifice se numesc elemente de landşaft.

Clasificarea elementelor de landşaft

Diversitatea elementelor de landşaft a rezultat în urma evoluţiei landşaftului cultural.
Unele elemente de landşaft s-au născut în urma voinţei umane, iar altele au apărut fără
intervenţia acesteia

Formarea elementelor de landşaft-faze

Faza folosirii unitare- in Evul Mediu - în această perioadă a avut loc stabilirea structurilor
agricole: arabil, pajişti, pădure, graniţe naturale etc. Trecerea de la pajişte la pădure se făcea
treptat şi nu era clar delimitată.

Faza de individualizare şi inovaţie- Delimitarea dintre păşune şi fâneaţă este foarte clară şi
din acest moment exploatarea pădurii se face după planuri bine stabilite.

Faza de diferenţiere a intensităţii folosinţei- Elementele de landşaft s-au diferenţiat mai

puternic după ce au avut loc specializări ale modului de folosinţă. Mai întâi prin intensificarea
procesului de diferenţiere şi apoi, prin intensivizarea, respectiv extensivizarea anumitor elemente.
Faza de intensificare a folosinţei- Aşadar, intensitatea modului de folosinţă a anumitor
suprafeţe este reglată de cererile pieţei de la nivel local, regional sau superior acestora. În
consecinţă, existenţa elementelor de landşaft este ameninţată din două direcţii: pe deoparte de
intensivizare, şi, pe de altă parte, de abandon.

Principalele categorii de folosinţă cu rol în formarea elementelor de

landşaft
Categoriile de folosinţă au avut o importanţă deosebită în formarea elementelor de landşaft.
Elementele de landşaft pot fi studiate ca formaţiuni separate, dar de o importanţă covârşitoare este
cercetarea lor în cadrul categoriei ce le-au generat (pădure, arabil, pajişte). Raportul între
categoriile de folosinţă contribuie decisiv la estetica landşaftului prin creşterea gradului de
armonie. Acesta s-a modificat deosebit de mult de-a lungul secolelor şi acest proces continuă încă.
Dinamica raportului între categoriile de folosinţă a eliminat pregnant „faţa” landşaftului. Raportul
între categoriile de folosinţă depinde de foarte mulţi factori, şi, de aceea, este foarte diferit de la o
ţară la alta sau de la o regiune la alta. În ceea ce priveşte transformarea landşaftului natural din
România, Teaci (1983) a abordat câteva aspecte din diferite zone referitoare la folosinţele
terenului. Acesta a facut aprecieri despre zonele de vegetaţie cu structura folosinţelor terenurilor
presupuse a fi existat înainte de creşterea puternică a populaţiei la nivelul întregii ţări, la începutul
mileniului al doilea:

Păduri – cca. 60%;

Stepe şi silvostepe cu pajişti – 20%;

Ape, bălţi, mlaştini - 10%;

Terenuri arabile - 10-15%.

În zona de munte pădurile au predominat în proporţie de 90-95%. Unul din fenomenele cele mai
păgubitoare pentru echilibrul ecologic al landşaftului a fost acela al despăduririi excesive a
versanţilor, exceptând munţii propriu-zişi. Local, chiar în zona de munte, s-au produs despăduriri
excesive, ca de pildă în Munţii Apuseni, unde lipsa păşunilor şi nevoia de lemn a unei populaţii
foarte dense pentru asemenea zone, a făcut ca pădurile să nu mai ocupe astăzi decât circa 10% din
teritoriu, faţă de zonele similare ca altitudine şi pantă din restul munţilor, unde pădurile ocupă
peste 60-80% din suprafaţă. Faţă de anul 1983 în ceea ce priveşte categoriile de folosinţă a
terenurilor în anii 2005, 2007 și 2013 se înregistrează mari creşteri ale suprafeţelor de teren
agricol în detrimentul pădurilor.

ECOSISTEM
Un ecosistem constituie un ansamblu de elemente funcţionale, dependente între ele, ce formează
prin integrare o unitate suficient de bine delimitată.

Ecosistemele naturale sunt formate dintr-o parte “nevie”-abiota-cadrul natural cu condiţiile sale
fizice, biotopul, şi una vie-biota (comunitatea vie) - formată din populaţiile diferitelor specii
alcătuitoare (plante, animale, microorganisme) care uneori este denumită şi biocenoză.
Biotopul
Biotopul reprezintă locul de trai al unui organism sau al unei comunităţi. El reprezintă mediul
fizic şi chimic al comunităţii. Elementele componente ale biotopului pot fi clasificate în
următoarele trei categorii:

1-substanţele anorganice (carbonul, azotul, apa şi altele), care, după cum se va vedea, sunt
implicate în circuitul substanţelor din ecosistem;

2-substanţele organice (glucidele, protidele, lipidele, substanţele humice şi altele), care leagă
abioticul de biotic;

3-regimul climatic (radiaţia solară, temperatura şi ceilalţi factori fizici ai mediului), care
delimitează condiţiile de existenţă.

Biotopul este străbătut de un curent de energie, în principal de energia radiaţiilor solare, care
asigură comunităţii vii resursele necesare traiului. În acest sens, biotopul constituie universul în
care se desfăşoară existenţa unei comunităţii vii (biocenoze).

Factorii biotici- indivizii care altcatuiesc diversele populatii de specii intalnite intr –o pajiste
reprezinta,comunitati biotice atasate la un anumit biotop.

Coactii homotipice- se refera la efectul de grup , efectul de masa si la competitia intraspecifica.

C. heterotipice- intre indivizii apartinand la specii diferite ( neutralismul, competitia

interspecifica, cooperarea, mutualismul, cooperarea, amensalismul, parazitismul).

Habitatul este mediul pe care îl întâlneşte fiecare specie într-o comunitate. Habitatul se
compune din mediul fizic, mediul chimic şi mediul biologic (populaţiile celorlalte specii care
alcătuiesc biocenoza).

Biocenoza (comunitatea vie) reprezintă subsistemul biotic al ecosistemului. Ea cuprinde

totalitatea populaţiilor de plante (fitocenoza), populaţiilor de animale (zoocenoza) şi a populaţiilor
de microorganisme (microbocenoza), care trăiesc într-un anumit biotop. Populaţiile de specii ale
biocenozei se deosebesc profund între ele după funcţiile pe cale le îndeplinesc.

Fluxurile de energie, substanţă şi informaţie în ecosistemele de pajişti

Fluxul de energie- care intră şi străbate ecosistemul, constituie un factor integrator de prim
rang, ce influenţează esenţial desfăşurarea proceselor vitale.

Prezintă o particularitate faţă de alte ecosisteme naturale neinfluenţate de om. Aceasta constă în
faptul că prin activitatea sa omul suplimentează sursa principală de energie – energia solară – cu
alte surse de energie (energia metabolică umană şi animală, sub formă de lucrări manuale sau cu
animale, energia combustibililor fosili – cărbune, petrol – prin lucrări mecanice, transporturi,
substanţe purtătoare de energie etc.).

Fluxul de substanţe din ecosisteme se realizează ciclic, dând naştere aşa numitelor circuite
biogeochimice ale elementelor; elementele chimice sunt absorbite de plantele verzi, circulă
paralel cu energia de la un grup de vieţuitoare la altul (de la un nivel trofic la altul), pentru ca în
cele din urmă circuitul să se întregească astfel încât elementele respective să fie eliberate din
substanţele organice şi puse din nou la dispoziţia plantelor.

Fluxul de informative- Scurgerea energiei şi circuitul substanţelor în ecosisteme, pentru

ca funcţionalitatea lor să se realizeze, trebuie să se desfăşoare după un „program” (în sens
cibernetic) extrem de precis.

Schimbările care au loc în vegetaţia pajiştilor

Fluctuaţiile
Schimbările reversibile care se înscriu în limitele capacităţii de rezilienţă a unui ecosistem se
numesc fluctuaţii.

Cele produse sub acţiunea factorilor ecologici abiotici sunt fluctuaţii alogene, iar cele produse de
factori biotici, fluctuaţii autogene; când fluctuaţiile sunt induse de om prin metodele de îngrijire şi
de folosire a pajiştilor ne întâlnim cu fluctuaţii antropogene. Fluctuaţiile produse de factorii
abiotici (alogene) sunt mai uşor de observat, fiind, probabil, cele mai frecvente.

Succesiunea
In cazurile în care prin intervenţia unui factor perturbaţiile produse sunt atât de profunde încât
modificările induse sunt ireversibile şi depăşesc capacitatea de rezilienţă a ecosistemului astfel
încât el nu mai poate reveni la starea iniţială, schimbările respective poartă denumirea de
succesiuni.

Succesiunile primare se instalează pe un teren iniţial abiotic. Astfel s-au format pajiştile
naturale primare.

Succesiunile secundare sunt cele care au loc pe terenuri pe care există biomasă rămasă de la
ecosistemul precedent distrus. Astfel de succesiuni (primare sau secundare) se pot observa
frecvent în pajişti de pe nisipuri, grohotişuri, terenuri despădurite, pârloage lăsate în regiunile de
munte pentru înierbare naturală, mlaştini desecate etc.

Schimbări antropogene
Omul intervine cu un scop bine precizat, şi anume, acela de a extrage din ecosistemul respectiv,
deci din circuitul natural, un produs util din punct de vedere economic.

Manipularea speciilor. Toate căile de intervenţie conduc la modificarea mai pronunţată sau mai
puţin pronunţată a structurii vegetaţiei (în cazul lucrărilor culturale aplicate pe covorul vegetal),
sau, în cazuri extreme, când se recurge la reînsămânţare, la înlocuirea completă a speciilor
spontane cu cele însămânţate. Toate acestea au drept rezultat mărirea producţiei primare a
pajiştilor şi o diminuare a numărului de specii din ecosistem, o simplificare a compoziţiei
floristice. Speciile nou introduse prin însămânţare au, de regulă, însuşiri culturale superioare, dar
însuşiri biologice adaptative mai slabe. Prezenţa lor declanşează modificări structurale în întreaga
biocenoză.

Modificarea structurii ecosistemelor praticole. Prin lucrări ele defrişare sau de combatere a
buruienilor se îndepărtează specii de arbori, arbuşti şi buruieni, simplificându-se structura
verticală a ecosistemului, cu scopul concentrării producţiei primare la nivelul stratului ierbos,
iarba constituind produsul economic principal.

Schimbarea condiţiilor ecologice. Întregul complex de tehnologii moderne aplicate în cultura

pajiştilor (administrarea substanţelor chimice ca îngrăşăminte, erbicide, insecticide, fungicide;
schimbarea condiţiilor climatice prin defrişări, perdele de protecţie, dirijarea resurselor de apă;
lucrările solului; schimbarea reliefului prin lucrări de modelare, terasare şi amenajare a căilor de
transport) conduc la o drastică schimbare a acţiunii factorilor ecologici. Rezultatul imediat obţinut
se manifestă în creşterea producţiilor primară şi secundară.

20. Criterii de stabilire ale unităţiilor tipologice

Bioindicatorii sensibili sunt specii de plante sau comunităţi a căror răspândire este strâns legată
de un anumit factor ecologic şi reacţionează vizibil la modificarea intensităţii factorului
respective.

Preferinţele speciilor de plante la factorii ecologici s-au codificat prin cifre, operaţie denumită
etalonare prin indici ecologici.

Exigenţa fiecărei specii cu privire la un anumit factor ecologic a fost codificată sub forma unei
valori indicatoare în cadrul unei scări cu trepte prestabilite, în general de la valoarea 1 la
valoarea 9.

Valoarea indicatoare a speciilor cu privire la factorii ecologici o denumim valoarea ecologică sau
valenţă ecologică.

Treptele scărilor le denumim categorii ecologice, iar spectrul categoriilor ecologice (spectrul
ecologic) redă numeric sau grafic, ponderea speciilor cu anumite valenţe ecologice (sin. valoarea
ecologică) faţă de factorii de mediu (Cristea şi colab., 2004). Altfel spus, spectrul ecologic este o
clasificare a speciilor în funcţie de treptele scărilor factorilor ecologici.

Exigența speciilor de plante față de factorii ecologici

Factorii ecologici au o importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea speciilor de plante.
Vom aborda preferinţele speciilor la următorii factori ecologici: lumina, temperatura, umiditatea,
reacţia solului şi troficitatea solului. Intensitatea factorilor joacă un rol foarte important în
răspândirea plantelor sau a fitocenozelor şi a potenţialului lor productiv.

Exigența platelor la lumină și CO2

Indicele de lumină ne descrie relaţia (corespondenţa, interdependenţa) între intensitatea luminii şi
răspândirea speciilor.

Exigența platelor la temperature

Plantele sunt organisme poichiloterme, temperatura lor depinzând direct de cea a mediului
ambiant; acesta însemnând că adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în
anumite zone climatice.
ndicele de temperatură ne indică relaţia (corespondenţa, interdependenţa) între temperatură şi
răspândirea speciilor de plante.
 Exigența platelor față de umiditatea solului
Umiditatea solului este un factor ecologic complex cu o influenţă puternică asupra dezvoltării
speciilor. Umiditatea este influenţată de cantitatea de precipitaţii, de repartiţia precipitaţiilor de-a
lungul perioadei de vegetaţie sau a anului, de capacitatea de reţinere a solului, de aportul freatic
etc. Umiditatea solului este şi un factor limitativ al răspândiri speciilor şi fitocenozelor şi al
producţiei agricole. Toate speciile au nevoie de cantităţi suficiente de apă pentru a se dezvolta
optim, dar unele prezintă o toleranţă sporită, mai ales faţă de perioadele de secetă. Indicele de
umiditate ne descrie relaţia (corespondenţa, interdependenţa) între umiditatea solului şi
răspândirea speciilor de plante.

Exigența plantelor față de reacția solului

Reacţia solului este un factor ecologic important cu implicaţii esenţiale în circulaţia macro- şi
microelementelor. Mobilitatea normală a elementelor nutritive se desfăşoară în intervalul slab
acid până la neutru.

Exigența plantelor la troficitatea solului

Troficitatea solului ia în considerare bogăţia solului în elemente nutritive, îndeosebi
aprovizionarea în azot şi fosfor (Ellenberg şi colab., 1991). Troficitatea solului are un rol important în
cantitatea şi calitatea recoltei de substanţă uscată. De asemenea, ea dictează compoziţia floristică şi
biodiversitatea unei pajişti.

21.zona stepei si silvostepei

Zona stepei- Caracterizare: Stepa cuprinde un teritoriu limitat în ţara noastră, şi anume,
în partea de est a Bărăganului, în Dobrogea centrală şi sud-estică, la altitudini cuprinse
între 20-100 m în Bărăganul de est, 100-200 m în sudul Moldovei şi în Dobrogea.
Solurile pe care au evoluat aceste pajişti sunt cernoziomuri, faeoziomuri şi
kastanoziomuri, formate de obicei pe loessuri. Clima se caracterizează prin Tm
(temperatura medie anuală)=10,4- 11,50C şi Pm (precipitaţii medii anuale) = 350-500
mm. Suprafaţa ocupată de pajişti este de 90.000 ha. Vegetaţia pajiştilor din această zonă a
fost împărţită în două serii:

1.1. Seria Festuca valesiaca 1.1.1. Tipul Festuca valesiaca – Stipa ucrainica
1.2. 1.2 Seria Botriochloa ischaemum-1.2.2 Tipul Botriochloa ischaemum -Alte specii
mai frecvente sunt: Cynodon dactylon, Festuca rupicola, Festuca valesiaca, Stipa
capillata.

Zona silvostepei Caracterizare: Silvostepa este localizată la noi în ţară în câmpiile

periferice ale Carpaţilor: 1.Silvostepa nordică (Depresiunea Jijiei), 2.Sivostepa sudică
(Podişul Bârladului şi piemontul Râmnic-Buzău, Podişul Dobrogei, Câmpiile Bărăganului
de Vest, Olteniei, Timişului şi Crişurilor). Aceste suprafeţe sunt situate la altitudini
cuprinse între 50 şi 150 m în regiunile de câmpie şi 50-250 m în Podişul Moldovei şi
Podişul Dobrogei. Solurile sunt cernoziomuri cambice, faeoziomuri, litosoluri şi rendzine,
formate în majoritate pe loess, dar şi pe marne sau argile în Moldova, sau pe calcare şi
 roci eruptive în Dobrogea. Elementele climatice prezintă următoarele valori: Tm=9-
10,40C, Pm=470-550 mm. Suprafaţa ocupată de pajişti naturale este de 250.000 ha. În
această zonă întâlnim pajişti aparţinând următoarelor serii:
2.1 Seria Festuca valesiaca Tipurile de pajişti aparţinând acestei serii se întâlnesc mai
mult în stepă, în silvostepă doar pe acele terenuri unde se întâlnesc condiţii asemănătoare
celor de stepă. 2.1.1 Tipul Festuca valesiava – Medicago falcate
2.1.2 Tipul Stipa capillata
2.4 Seria Botriochloa ischaemum 2.4.1 Tipul Botriochloa ischaemum Alături de specia
dominantă mai întâlnim: Festuca rupicola, Festuca valesiaca, Stipa capillata,
2.4.2 Tipul Poa bulbosa – Artemisia austriaca
II. Zona nemorală Subzona pădurilor de stejari mezofili -Această zonă cuprinde
teritorii din Depresiunea Transilvaniei (Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor) şi
nordul Podişului Moldovei. Altitudinea la care sunt situate este destul de variabilă, de
250-400 m în Depresiunea Transilvaniei şi de 200-350 m în nordul Podişului Moldovei.
Temperatura medie anuală: Tm= 8,5-100C şi Pm=500-700 mm. Tipurile de sol formate
pe depozitele loessoide, luturi, argile, pietrişuri sunt: preluvosolurile, luvosolurile,
eutricambosolurile, faeoziomurile, luvisolurile şi cernozio-murile. Suprafaţa totală de
pajişti este de 400.000 ha (pentru subzona 3.1 şi 3.2). Zona cuprinde următoarele serii:
3.1 Seria Festuca rupicola Câmpia Transilvaniei (predominant) 3.1.1 Tipul
Festuca rupicola – Carex humilis.
3.1.2 Tipul Festuca rupicola
Tipul Festuca valesiaca
3.2 Seria Botriochloa ischaemum-3.2.1 Tipul Botriochloa ischaemum
Subzona pădurilor de stejari mezofili-termofili Este răspândită în câmpia joasă şi înaltă din
Muntenia şi Oltenia, în Piemonturile din Banat şi Crişana, la altitudini între 100 şi 300 m. Solurile
formate pe depozite loessoide, luturi, argile, pietrişuri, sunt cernoziomuri, preluvosoluri, luvosoluri şi
pelisoluri (în vestul ţării). Temperatura medie anuală: Tm=9-10,50C, iar precipitaţiile Pm=500-700
mm.
3.3 Seria Festuca valesiaca – Festuca rupicola 3.4.1 Tipul Festuca valesiaca – Festuca
rupicola
3.6 Seria Botriochloa ischaemum 3.6.1 Tipul Botriochloa ischaemum
3.6.2 Tipul Cynodon dactylon
IV. Etajul nemoral 4.1. Subetajul pădurilor de gorun şi de amestec de gorun -Ocupă
terenuri pe dealurile piemontane, subcarpatice şi Podişul Moldovei, situate la altitudini cuprinse între
300 şi 700 m. Solurile sunt preluvosoluri, luvosoluri, brune eutricambosoluri, luvisoluri, rendzine şi
faeoziomuri, formate pe nisipuri, pietrişuri, argile, marne, gresii. Temperatura medie anuală (Tm) este
cuprinsă între 7,5-9 0C, iar precipitaţiile (Pm) între 650-850 mm. Suprafaţa de pajişti: 100.000 ha.
4.2 Seria Agrostis capillaris 4.2.1 Tipul Agrostis capillaris – Festuca rupicola
Subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase -Ocupă terenuri situate pe dealuri
înalte şi munţi mijlocii (Subcarpaţii, Depresiunea Transilvaniei şi Podişul Moldovei) la altitudini
cuprinse între 300 şi 1450 m. Soluri brune, luvosoluri, districambosoluri şi local prepodzoluri, formate
pe roci sedimentare.
4.4 Seria Agrostis capillaris – Festuca rubra 4.4.1 Tipul Agrostis capillaris – Festuca rubra
4.5 Seria Nardus stricta 4.5.1 Tipul Nardus stricta
V. Etajul boreal Etajul boreal la noi în ţară este situat în partea mijlocie şi superioară a
munţilor Carpaţi, la altitudini cuprinse între 1200-1600 m în nord şi 1300-1850 m în sud. Solurile
formate pe roci sedimentare (fliş, calcare), şişturi cristaline, roci eruptive (granite, andezite) sunt
prepodzol, podzoluri, districambosoluri, brune, rendzine, regosoluri, litosoluri. Temperatura medie
anuală este cuprinsă între 0,5-4,50C, iar precipitaţiile multianuale (Pm) sunt cuprinse între 1000 şi
1200 mm. Suprafaţa ocupată de pajişti în acest etaj este de 1.000.000 ha.
5.1 Seria Festuca rubra 5.1.1 Tipul Festuca rubra
VI. Etajul subalpin Etajul subalpin ocupă teritorii în munţii înalţi, la altitudini cuprinse între
1700-2200 m. Solurile sunt podzoluri, prepodzoluri, rendzine, litosoluri, formate pe şisturi cristaline,
granite, calcare. Temperatura medie anuală (Tm) este scăzută, fiind cuprinsă între 0,5-1,50C, iar
cantitatea de precipitaţii mare: Pm=1200 mm.Suprafaţa ocupată de pajişti este de aproximativ 66.000
ha.
6.2 Seria Nardus stricta 6.2.1 Tipul Festuca rubra ssp. commutata – Nardus stricta
VII. Etajul alpin La noi în ţară etajul alpin ocupă terenuri la altitudini de peste 2000 m în nord
şi 2100-2200 m în sud. Solurile humicosilicatice, rendzine, litosoluri, s-au format pe şisturi cristaline
în Munţii Rodnei, Făgăraş, Parâng-Cindrel, conglomerate şi calcare în Bucegi, Turcu-Godeanu,
granite în Retezat, etc. Temperatura medie anuală (Tm) este de –1,50C până la 2,50C, iar precipitaţiile
medii anuale (Pm) sunt cuprinse între 1300 şi 1400 mm. Suprafaţa ocupată cu pajişti este de
aproximativ 40.000 ha.
7.1 Seria Juncus trifidus 7.1.1 Tipul Carex curvula
26. Lucrări aplicate covorului ierbos
Importanţa lucrărilor efectuate pe pajişti
Lucrările efectuate pe pajişti cu scopul îmbunătăţirii cantitative şi calitative a covorului vegetal se
împart în două categorii: lucrări de suprafaţă sau lucrări aplicate covorului vegetal şi lucrări radicale
(Rotar și Carlier, 2010). Lucrările efectuate pe covorul vegetal se aplică pajiştilor permanente cu
scopul de a crea condiţii mai bune de viaţă pentru plantele valoroase din fitocenoză fără a distruge
covorul ierbos existent. Lucrările de regenerare a covorului vegetal constă în distrugerea vegetaţiei
existente prin măsuri energice (arat, erbicidat etc.) şi înlocuirea ei cu una nouă prin înfiinţarea de
pajişti semănate.
Curăţirea
Curăţirea pajiştilor presupune îndepărtarea resturilor vegetale neconsumate în anul precedent sau
depuse de ape, mărăcinişurile, pietrele, buturugile, cioatele, împrăştierea dejecţiilor solide, iar, din
nefericire, în ultimul timp a deşeurilor produse de civilizaţie: saci de plastic, sticle de Coca-Cola,
conserve etc. Resturile plantelor care nu au fost consumate în anul precedent, provenind în special de
la plantele care nu sunt consumate de animale sau care sunt toxice, trebuiesc adunate în grămezi şi
aprinse. De asemenea, mai ales pe păşuni, trebuiesc efectuate lucrări de întreţinere tot timpul anului,
pentru înlăturarea plantelor de talie mare, cu ghimpi sau toxice, neconsumate de animale. Dacă nu se
elimină după păşunat, aceste plante se înmulţesc, reduc gradul de acoperire al speciilor valoroase şi în
unele cazuri, devin dăunătoare pentru animale. Dacă în urma lucrărilor de curăţire efectuate, pajiştea
rămâne cu goluri în vegetaţie şi cu suprafaţa denivelată, se execută nivelarea şi supraînsămânţarea cu
un amestec de graminee şi leguminoase recomandat pentru zona respectivă.
27. Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase
Indepărtarea vegetaţiei lemnoase se face prin mijloace manuale, mecanice şi chimice.
Combaterea mecanică
Se face cu ajutorul sistemei de maşini lărgită şi completată în ultimii ani, care permite alegerea
utilajului adecvat naturii arboretului care se defrişează. Defrişarea pe cale mecanică cu actualul set de
maşini se poate efectua pe terenuri cu panta până la 270 (51%); maşinile se aleg diferenţiat, în funcţie
de natura vegetaţiei lemnoase. Cioatele rămase după tăierea arboretului se extrag din sol cu ajutorul
echipamentului EEC. Materialul lemnos rezultat de la defrişare se triază şi se depozitează în grămezi
aranjate pe direcţia generală a curbelor de nivel.
Combaterea chimică
Este secvenţa tehnologică menită să finalizeze lucrările mecanice de combatere, folosind substanţele
chimice numite arboricide.
Acelaşi autor arată că efectul combaterii depinde de mai mulţi factori cum ar fi: sensibilitatea speciei
tratate la acţiunea fitotoxică a arboricidului, agresivitatea produsului, doza şi epoca de administrare,
precum şi vârsta arboretului la data executării tratamentului.
Speciile sensibile: alunul (Corylus avellana), aninul (Alnus glutinosa), mesteacănul (Betula pendula),
murul (Rubus caesius), se combat relativ uşor (tabelul 6.1). Folosindu-se combinaţia Sare de amină
(2,4-D) 3 l/ha şi Tordon 225 (Picloram) 3 l/ha speciile enumerate sunt combătute efficient.
După distrugerea vegetaţiei lemnoase, terenul respectiv se curăţă de litieră.
Prin semănat se grăbeşte procesul de înierbare, care în mod normal are lor într-o perioadă lungă de
timp, ce depăşeşte cinci ani.

28. Combaterea buruienilor

Metodele curative de combatere a buruienilor cuprind metode indirecte şi directe. Metodele indirecte
vizează favorizarea prin toate mijloacele a dezvoltării plantelor valoroase în dauna celor nevaloroase.
Astfel de măsuri pot fi:
ameliorarea regimului hidric, mai ales îndepărtarea excesului de umiditate, lucrare în urma căreia vor
dispărea o serie de cyperacee-juncacee şi plante toxice;
fertilizarea şi amendarea solurilor în cadrul unui sistem;
păşunatul pe tarlale prin care se evită subpăşunatul buruienilor;
folosirea mixtă a pajiştilor,
ceea ce duce la combaterea buruienilor anuale;
cosirea la timp a fâneţelor, prin care se împiedică înmulţirea buruienilor prin seminţe.
Metodele mecanice de combatere a buruienilor constau în plivitul manual sau cu oticul, rănirea
organelor subterane (de ex. Colchicum autumnale), cosirea repetată a buruienilor ce au organe de
rezervă în sol, până la epuizarea lor completă. Pajiştile puternic îmburuienate, cu peste 50% buruieni
se pot desţeleni.
O metodă modernă de combatere a buruienilor este aplicarea erbicidelor care însă pe pajişti ridică o
serie de aspecte particulare ce face să fie încă puţin răspândită.
Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale) se combate cu Gramoxone 5 l/ha.
Distrugerea muşuroaielor
Muşuroaiele degradează în special păşunile, unde ele sunt mai frecvente, ducând la scăderea
producţiei.
Muşuroaiele se pot distruge cu grape obişnuite sau cu târşitori formate din şine de cale ferată.
Muşuroaiele înţelenite se distrug mai greu. La o acoperire de până la 5-10% această lucrare poate fi
efectuată manual. Există şi maşini speciale de nivelat.

29.Lucrări aplicate covorului ierbos: fertilizarea – importanţă, efecte la

nivelulu covorului ierbos
Fertilizarea se face în funcţie de modul de exploatare al pajiştilor. Dacă sunt păşunate, o mare parte
din elementele nutritive ingerate se reîntorc imediat în pajişte prin dejecţii, îngrăşarea fiind mult mai
importantă decât pe pajiştile cosite unde toate substanţele nutritive prelevate de plante sunt toate
exportate. Trebuie să se ţină seama de starea de fertilitate a solului.
Efectul aplicării îngrăşămintelor pe pajişti
Principalele efecte ale aplicării îngrăşămintelor pe pajişti sunt următoarele:
ridicarea producţiei de biomasă;
schimbarea compoziţiei floristice a covorului vegetal;
schimbarea compoziţiei chimice şi a palatabilităţii.

30.Îngrăşăminte chimice cu azot

Importanţa azotului. Azotul este elementul de bază a proteinelor vegetale. Azotul este motorul
creşterii ierbii.-- Poaceaele au o capacitate ridicată de absorbţie a azotului.
Producţia de SU. Cu privire la efectul fertilizării cu azot asupra producţiei pajiştilor permanente
în literatura de specialitate există multe date. Ele demonstrează că aplicarea azotului conduce la
obţinerea de însemnate sporuri de recoltă pe toate tipurile de pajişti.
Compoziţia floristică a pajiştii. Dintre toate elementele, azotul este cel care are cea mai
mare influenţă asupra compoziţiei botanice a pajiştilor: O cantitate mare de azot aplicată provoacă o
sărăcire a florei. Leguminoasele şi plantele diverse sunt într-adevăr înăbuşite de creşterea viguroasă a
gramineelor.
Aplicarea îngrăşămintelor chimice pe bază de azot determină schimbări importante în compoziţia
floristică a pajiştilor.
Influenţa îngrăşămintelor cu azot se poate manifesta însă asupra compoziţiei botanice şi prin
schimbarea proporţiei dintre diferitele graminee. O bună aprovizionare cu azot poate duce la
eliminarea treptată a gramineelor puţin pretenţioase faţă de acest element, şi totodată, slab productive,
cum este Nardus stricta, şi înlocuirea lor cu alte graminee mult mai puţin pretenţioase la azot şi mai
productive.
Compoziţia chimică a furajului. Îngrăşămintele pe bază de azot contribuie nu numai la
creşterea producţiei, dar şi a calităţii acesteia. Astfel, aplicarea timp de cinci (5) ani consecutiv a
azotului pe o pajişte de Nardus stricta a condus la îmbunătăţirea valorii alimentare a furajului.
ngrăşămintele chimice cu azot au o influenţă directă şi asupra compoziţiei chimice a plantelor,
determinând creşterea puternică a conţinutului de proteine din plante.
Dozele mari de îngrăşăminte cu azot pot modifica conţinutul în anumite săruri minerale, ducând, în
special, la scăderea conţinutului de calciu şi de magneziu, producând îmbolnăvirea animalelor,
cunoscută sub denumirea de hipomagnezie sau tetania ierbii.
Acidifierea solului
îngrăşămintele cu azot au şi efecte nefavorabile aplicate timp îndelungat, mai ales asupra solului.
În concluzie, privind problema fertilizării cu azot a pajiştilor, se recomandă a fi reţinute următoarele:
Fertilizarea cu azot este recomandată pe toate tipurile de pajişti, dar mai cu seamă pe acelea cu un
procent mai mic de leguminoase, cu o vegetaţie valoroasă şi situate în zone bogate în precipitaţii.
Răspund foarte bine la aplicarea azotului pajiştile din zona de deal şi cea montană;
În ce priveşte felul de îngrăşământ pe bază de azot, mai frecvent este folosit azotatul de amoniu. Dar
datorită reacţiei sale fiziologic-acide, o aplicare unilaterală, repetată, în doze mari şi pe soluri acide,
sporeşte aciditatea acestora, ceea ce conduce la instalarea pe pajişti a unei vegetaţii acidofile. În
asemenea cazuri se recomandă neutralizarea cu amendamente calcaroase;
 La stabilirea dozelor de azot, se va ţine cont de gradul de aprovizionare a solului cu elemente
nutritive, de tipul de pajişte, de modul de folosire. În general, se aplică doze mai mari pe solurile
sărace, pe pajiştile degradate şi pe fâneţe, decât pe păşuni;
Deşi prin aplicarea oricărei doze de azot se obţin sporuri de producţie, luând în considerare multiplele
aspecte dintre care şi posibilităţile de aprovizionare cu îngrăşăminte chimice a pajiştilor, în stadiul
actual se recomandă aplicarea dozelor moderate, între 90-120 kg/ha azot. Nu este indicată folosirea
unei doze mai mici pe suprafeţe întinse deoarece efectul unor doze mai mari se recomandă numai în
cazuri speciale, la îmbunătăţirea radicală a compoziţiei floristice, în vederea obţinerii de producţii
record. Sporurile care se vor obţine prin folosirea dozelor moderate pe suprafeţe întinse vor justifica
folosirea, în momentul de faţă, a acestor cantităţi;
Este necesar ca fertilizarea cu azot să se repete în fiecare an, deoarece prin solubilizare, volatilizare,
denitrificare au loc pierderi de azot şi nu se manifestă efectul remanent, pajiştea nefertilizată revenind
la starea iniţială;
Epoca de aplicare şi fracţionarea dozelor de azot depinde de mulţi factori: modul de folosire,
precipitaţii, compoziţia floristică, cerinţele de furajare etc. Pentru fâneţe se recomandă aplicarea
integrală sau cel puţin a 2/3 din doză primăvara şi 1/3 după prima coasă. Pe păşuni se recomandă
fracţionarea pe cicluri, în cazul asigurării unei cantităţi suficiente de apă;
Eficienţa îngrăşămintelor minerale cu azot, mai ales a dozelor mari, depinde de prezenţa celorlalte
elemente nutritive din sol, în special a fosforului.

32.Îngrăşăminte chimice cu fosfor

Fosforul are o importanţă foarte mare în metabolismul plantelor şi al animalelor. Are rol în sinteza
substanţelor proteice şi în transferarea glucidelor către rădăcină. Organismul animalelor erbivore are
nevoie de cantităţi considerabile de fosfor pentru constituirea scheletului osos.
Efectul îngrăşămintelor cu fosfor asupra vegetaţiei pajiştilor este condiţionat de însuşirile chimice ale
solului, de compoziţia floristică a pajiștii, de dozele aplicate şi în foarte mare măsură, de prezenţa
azotului. Pe solurile acide, acidul fosforic este fixat în combinaţii greu solubile, inaccesibile plantelor,
de aceea se recomandă aplicarea amendamentelor cu calciu pe astfel de soluri, înainte de îngrăşarea
cu fosfor.
În general, îngrăşămintele cu fosfor determină sporuri de recoltă aplicate în doze moderate de 50-60
kg/ha P2O5 împreună cu îngrăşămintele pe bază de azot. Un alt efect important al aplicării
îngrăşămintelor cu fosfor este creşterea participării leguminoaselor la covorul vegetal.
Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor determină o creştere a procentului de P2O5 din plante.
Aprovizionarea solului în fosfor mobil se îmbunătăţeşte odată cu creşterea dozei de P2O5,
administrată sub formă de îngrăşământ.

33.Îngrăşăminte chimice cu potasiu

Îngrăşămintele cu potasiu fiind uşor solubile şi bine absorbite de către plante, cel mai bun moment al
aplicării se situează puţin înaintea debutului creşterii ierbii, deci la începutul primăverii. Pa pajiştile
păşunate, potasiul poate fi aplicat primăvara, într-o singură aplicare. Pe pajiştile cosite în mai multe
coase, este indicată fracţionarea aporturilor.
Absorbţia potasiului este puternic stimulată prin fertilizarea cu azot.
Alături de azot şi fosfor, potasiul are şi el un rol important în viaţa plantelor, contribuind la formarea
şi vehicularea glucidelor, a proteinelor, participând la formarea clorofilei. Măreşte rezistenţa la ger,
boli şi dăunători, îmbunătăţeşte calitatea furajului în organismul animal, ionii de potasiu au un rol
important în menţinerea funcţiilor vitale. Este cunoscut, de asemenea, faptul că potasiul măreşte
rezistenţa la secetă.
Aplicarea numai a îngrăşămintelor cu potasiu nu aduce sporuri de recoltă, sau dacă aduce acestea sunt
foarte mici, neeconomice.

Îngrăşăminte cu microelemente
Insuficienţa microelementelor în pajişti poate fi compensată prin folosirea de îngrăşăminte pe bază de
microelemente sau a unor îngrăşăminte organice.
34.Aplicarea amendamentelor
Amendamentele sunt substanţe naturale sau preparate care se folosesc cu scopul ameliorării însuşirilor
fizico-chimice ale solului.
Epoca cea mai bună de aplicare este toamna, la sfârşitul perioadei de vegetaţie sau iarna. Pe pajiştile
cu soluri alcaline (pe sărături) se aplică amendamente cu gips şi fosfogips.

Folosirea îngrăşămintelor organice

Îngrăşămintele organice prin calitatea lor de îngrăşăminte complexe exercită un efect ameliorativ
asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, utilizarea lor determinând sporuri însemnate
de producţie.
Efectul îngrăşămintelor organice este multiplu: ele conţin pe lângă principalele elemente nutritive N,
P, K, şi o serie de microelemente şi însemnate cantităţi de materie organică.
Gunoiul de grajd
Este considerat un foarte bun îngrăşământ atât din punct de vedere al compoziţiei chimice cât şi al
efectelor obţinute în urma aplicării lui.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ complet- Eficienţa aplicării lui depinde foarte mult de cantitatea
de precipitaţii şi de umiditatea solului.
În general, folosirea gunoiului de grajd pentru fertilizarea pajiştilor naturale se recomandă pentru
staţiunile bine aprovizionate cu apă, pe soluri drenate, pe solurile erodate din întreaga ţară, cu
rezultate deosebite. Pe lângă efectul favorabil asupra creşterii recoltei de masă verde, aplicarea
gunoiului de grajd pe pajişti naturale duce la ridicarea ponderii leguminoaselor în covorul vegetal pe
de o parte, iar pe de altă parte la îmbogăţirea solului în P2O5, K2O, CaO, MgO.
Pe pajiştile de Nardus stricta aplicarea gunoiului de grajd determină reducerea puternică a participării
în covorul vegetal a lui Nardus stricta şi dezvoltarea speciilor Agrostis capillaris dintre graminee şi a
speciilor Trifolium pratense şi Trifolium repens dintre leguminoase.
Îngrăşăminte organice semilichide (tulbureala de grajd sau gülle)
În exploataţiile care au o mare încărcătură de bovine şi în cele care cresc porcine, se dispun de
cantităţi de îngrăşăminte organice sub formă de dejecţii lichide (gülle).
Dacă se utilizează gunoiul de grajd şi, într-o anumită măsură gülle, trebuie ca nu numai cantitatea/ha
să rămână limitată, ci trebuie ca repartiţia să fie omogenă. Cantităţile exagerate aplicate pe pajiştile
păşunate sunt la originea unei apetenţe mai slabe a ierbii şi la o ingestie mai puţin ridicată.
Această fertilizare are un efect remanent de 2-3 ani.
Târlirea
Este cel mai natural sistem de îngrăşare a pajiştilor, deoarece dejecţiile animale sunt redate imediat,
fără prelucrarea pajiştii. Târlitul constă, de fapt, în folosirea dejecţiilor solide şi lichide rezultate în
timpul odihnei de peste zi, dar mai ales din timpul nopţii, animalele fiind închise în acest timp în aşa-
zisa strungă sau târlă.
Efectul târlirii se resimte mai pregnant în anul al doilea, când apar în covorul vegetal graminee şi
leguminoase valoroase ca: Poa pratensis, Festuca pratensis, Phleum pratense, Trifolium repens, Lotus
corniculatus.
Târlitul constituie un foarte bun sistem de îngrăşare, mai ales pentru zonele de munte.

36.FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT - importanţa furajului

verde de pe păşuni în hrana animalelor, calitatea ierbii
Majoritatea pajiştilor sunt produse artificiale ale omului şi animalelor sale. Realizând un echilibru
optim între păşune şi animale, asigurăm menţinerea şi îmbunătăţirea permanentă a covorului vegetal.
Numai prin dirijarea interacţiunii reciproce între cei doi factori - plantă şi animal – se pot obţine
rezultate economice pozitive.
Animalele ţinute pe păşune, în special tineretul, devin mai rezistente faţă de boli şi faţă de intemperii.
Păşunatul stimulează funcţia de reproducere, iar produşii rezultaţi de la animalele întreţinute pe
păşune sunt sănătoşi şi mai bine conformaţi.

Calitatea ierbii
Iarba constituie un nutreţ cu o valoare nutritivă superioară fânului ce se obţine din ea.
Desigur, indicii de calitate ai ierbii variază însă foarte mult, în funcţie de o serie de factori, compoziţia
floristică, compoziţia chimică a solului, regimul de precipitaţii şi temperatură, momentul efectuării
recoltării.
Leguminoasele perene, care cresc în pajişti, influenţează favorabil compoziţia chimică a furajului
obţinut.
Faţă de celelalte nutreţuri, iarba este mai bogată în caroten şi în vitaminele D, E, C, B.
Având un conţinut ridicat în apă (50-85 %) nutreţul verde este suculent şi dietetic, ceea ce face să fie
consumat cu plăcere de animale.

37. Tehnica păşunatului

Pregătirea animalelor pentru păşunat
Un rol foarte important îl are pregătirea animalelor pentru trecerea de la alimentaţia de iarnă la
alimentaţia din timpul verii. Această pregătire se face respectându-se în primul rând, următoarele:
examinarea animalelor sub aspect sanitar-veterinar şi zotehnic;
izolarea şi tratarea animalelor bolnave;
tăierea ongloanelor şi rotunjirea coarnelor;
împărţirea pe grupe de producţie;
scoaterea animalelor la păşune pe perioade din ce în ce mai mari;
nutreţul verde va intra treptat în hrană astfel ca la cantităţile normale să se ajungă după un interval de
8-10 zile.
Este de preferat ca animalele tinere să nu fie duse la păşunat înaintea vârstei de 6 luni.
Pregătirea păşunilor
Cu cel puţin o lună înaintea începerii păşunatului pe păşune, trebuiesc executate o serie de lucrări
organizatorice, care să permită desfăşurarea păşunatului în bune condiţii şi să stimuleze creşterea
plantelor, deci să contribuie la mărirea producţiei. Aceste lucrări sunt diferite, specifice fiecărui trup
de păşune: curăţirea păşunii de mărăcinişuri, resturi aduse de ape, pietre; nivelarea terenului şi
evacuarea excesului de apă; distrugerea buruienilor şi a plantelor toxice; repararea şi dezinfectarea
construcţiilor existente (stâne, căşării, adăposturi etc.) şi începerea lucrărilor la alte construcţii
necesare unei bune exploatări a păşunilor.
Animalele trebuie să aibă în permanenţă pe păşune la dispoziţie apă curată.

Repartizarea păşunilor pe specii şi categorii de animale

Pentru folosirea raţională a păşunilor este necesar să se ţină seama de producţia şi de vegetaţia
fiecărui trup, precum şi de cerinţele de păşunat ale diferitelor specii de animale. În acest sens, păşunile
productive şi cu o vegetaţie valoroasă vor fi repartizate vacilor cu mari producţii de lapte şi tineretului
taurin sub un an. Tineretului bovin de peste un an şi vacilor sterpe li se pot repartiza păşuni cu ierburi
mai puţin valoroase şi mai depărtate de fermă, până la 2-3 km. Cailor li se vor repartiza păşuni mai
umede cu rogozuri sau ţăpoşică (Nardus stricta) iar oilor păşunile cu iarbă mai măruntă.
Momentul începerii şi terminării păşunatului
O condiţie esenţială în organizarea raţională a păşunatului o constituie respectarea momentului optim
de începere a păşunatului, în primăvară, de reîncepere a lui la ciclurile următoare, precum şi de
oprirea la timp a păşunatului diferitelor parcele.
Dacă păşunatul începe primăvara prea devreme, solul este încă umed, se distruge stratul de ţelină, se
bătătoreşte solul şi se înrăutăţeşte regimul lui de aeraţie, se formează gropi şi muşuroaie, iar pe
terenurile în pantă se declanşează fenomene grave de eroziune.
În timpul iernii, ierburile consumă o parte însemnată a rezervelor de hrană, iar primăvara pornirea
lăstarilor şi formarea sistemului foliar se face tot pe baza substanţelor de rezervă.
Este indicat ca păşunatul să înceapă când ierburile se găsesc în plin proces de înfrăţire şi când au atins
înălţimea de 10-15 cm, pe păşunile cu ierburi de talie joasă şi de 18-22 cm pe cele cu ierburi de talie
mai înaltă, precum şi în cazul pajiştilor semănate.
Dacă plantele sunt păşunate fără întrerupere până la venirea iernii, nu mai au posibilitatea să-şi
acumuleze rezerve suficiente de substanţe nutritive şi vor intra slăbite în iarnă. Ţinând cont de acest
fenomen, data încetării păşunatului se fixează în aşa fel încât să rămână 25-30 zile până la venirea
îngheţurilor permanente, asigurându-se astfel un răstimp suficient ca plantele să-şi refacă masa
vegetativă şi să acumuleze cantităţi suficiente de substanţe de rezervă.
Durata păşunatului
Numărul zilelor de păşunat, după dinamica producţiei principalelor formaţiuni de pajişti din România
este cuprinsă între 50-70 zile pe păşunile alpine de Carex curvula, Juncus trifidus şi Festuca ovina
sudetica, până la 140-180 zile pe păşunile de Agrostis tenuis cu diferite specii de munte în zona cu
precipitaţii ridicate. Pentru pajiştile de deal se apreciază că perioada de păşunat este de 140-160 zile.
Frecvenţa păşunatului şi durata zilnică de păşunat
Frecvenţa păşunatului este în funcţie de compoziţia floristică a păşunii, de lucrările care se aplică pe
păşuni, de intensitatea păşunatului.
Pe păşunile permanente de deal şi de munte se realizează cel puţin trei cicluri de folosire, pe cele de
deal îmbunătăţite 3-4 cicluri, iar pe cele temporare 4-6 cicluri, ajungând în condiţii de irigare, în zone
cu perioade lungi de vegetaţie, la 7 cicluri de păşunat.
Durata zilnică de păşunat sau intervalul zilnic în care animalele îşi asigură necesarul de hrană pe
păşuni, prin păşunat, este de 8-9 ore.

41. Încărcătura păşunii

Unitatea vită mare (UVM)
Unitatea vită mare (UVM) reprezintă o unitate convenţională folosită pentru exprimarea relaţiei
dintre productivitatea păşunii şi sectorul creşterii animalelor, precum şi în unele calcule de balanţă
furajeră, economie zootehnică, etc. Ea se consideră echivalentă cu o bovină de 500 kg.
Capacitatea de păşunat
Capacitatea de păşunat reprezintă numărul de animale care pot fi hrănite pe suprafaţa de 1 ha păşune
în decursul unei perioade de păşunat (perioada de vegetaţie). Capacitatea de păşunat (Cp) este direct
proporţională cu producţia reală a păşunii (P). Capacitatea de păşunat se exprimă în UVM / ha şi se
determină prin raportarea producţiei reale (efective) la necesarul de furaj pe 1 UVM pentru întreaga
perioadă de păşunat în care se realizează producţia respectivă (N)

Împărţirea păşunilor în tarlale

Numărul de tarlale se stabileşte împărţind durata ciclului de păşunat la numărul de zile cât mai rămân
animalele pe o tarla. Numărul de tarlale rezultat din calcul se majorează de regulă, cu 1-2, ceea ce
reprezintă tarlalele care se elimină, anual, prin rotaţie, de la păşunat, în scopul aplicării măsurilor
curente de îmbunătăţire.
Delimitarea tarlalelor se realizează, prin formele naturale ale reliefului (râuri, văi), vegetaţia
lemnoasă existentă (liziere, pâlcuri de arbori), drumuri, semne convenţionale sau prin garduri.
Gardurile fixe sunt formate din stâlpi înalţi de 1,5 m de la suprafaţa solului, depărtaţi între ei la 3-4
m, pe care se fixează 3-4 rânduri de sârmă ghimpată sau şipci. Gardurile interioare pot avea numai
două rânduri de sârmă. Gardurile fixe sunt costisitoare şi necesită lucrări permanente de întreţinere.
Gardurile electrice. Soluţia cea mai bună pentru organizarea păşunatului pe tarlale o constituie
folosirea gardurilor electrice, care sunt necesare şi pentru celelalte variante ale păşunatului prin
rotaţie. La împărţirea păşunilor în tarlale se are în vedere să se delimiteze tarlalele de formă, pe cât
posibil, dreptunghiulară, formă care înlesneşte organizarea păşunatului dozat sau cu porţia în
interiorul lor. De asemenea, odată cu lucrarea de tarlalizare se amenajează un drum principal de acces
în tarlale, nefiind admisă trecerea animalelor prin tarlalele deja păşunate, care se află în perioada de
refacere a plantelor.

42.Sisteme de folosire a păşunilor

Metodele de păşunat se clasifică în două categorii: păşunatul continuu şi păşunatul prin rotaţie.
Păşunatul continuu (liber sau nesistematic)
În cadrul păşunatului liber, animalele sunt lăsate să cutreiere toată păşunea fără vreo supraveghere
deosebită, începând de primăvara devreme şi până toamna târziu.
Avantajele păşunatului continuu:
animalele sunt calme;
cosirea refuzurilor şi aplicarea fertilizanţilor se fac la 3-4 săptămâni;
mai puţine împrejmuiri şi adăpătoare de întreţinut;
o iarbă cu compoziţie uniformă; strat radicular dens;
răspândirea turmei reduce tasarea gazonului în cazul portanţei slabe a solului;
mai puţine variaţii în producţia de lapte zilnică.
Inconvenientele păşunatului continuu:
se poate ajusta încărcătura de animale plasând sau nu pe alte parcele juninci şi vaci. Anumiţi
agricultori păstrează de asemenea în rezervă o parcelă care să fie utilizată pentru câteva zile în cazul
unei penurii de iarbă;
la păşunatul prin rotaţie există posibilitatea de intercalare a cositului între trecerile animalului.
Aceasta creşte savoarea şi deci, ingestia ierbii. La păşunatul continuu, această posibilitate este mai
greu de pus în valoare; animalele sunt repartizate pe o suprafaţă mai mare, urmărirea şi îngrijirea
animalelor fiind mai dificilă;
la păşunatul continuu iarba este atât de scurtă la anumite perioade încât aceasta exercită o influenţă
negativă asupra ingestiei. În această privinţă suplimentarea joacă din nou un rol important, astfel încât
această iarbă insuficientă să nu se manifeste în performanţele animalului;
pentru animalele tinere şi pentru animalele de la îngrăşat, sistemul de păşunat continuu ridică
probleme. Aceste animale sunt mai sensibile la maladii gastrointestinale şi pulmonare, păşunatul
continuu comportă mai multe riscuri de auto-infestare cu aceste boli;
pe pajiştile exploatate prin păşunat continuu, se dezvoltă, de regulă anumiţi paraziţi care provoacă
boli parazitare, în special helmitaze ce afectează uneori grav starea de sănătate a animalelor. Evoluţia
acestor boli este favorizată de excesul de umiditate, de aceea lucrările de eliminare a excesului de apă,
de amenajare corespunzătoare a locurilor de adăpat constituie şi măsuri de profilaxie a parazitozelor.
Receptivitatea cea mai mare faţă de germenii parazitari o au animalele tinere.
43. Păşunatul prin rotaţie
La păşunatul prin rotaţie suprafaţa pajiştii disponibile este divizată într-un anumit număr de parcele în
aşa manieră încât tot a 2-a şi a 5-a zi, o parcelă cu iarbă tânără să poată fi pusă la dispoziţia animalului
după un timp de repaus variind între 3 săptămâni primăvara şi până la 4-5 săptămâni vara şi toamna
târziu.
Păşunatul prin rotaţie intensiv prezintă la rândul său trei variante: păşunatul pe tarlale (clasic),
păşunatul dozat şi păşunatul „cu porţia”.
Păşunatul pe tarlale (păşunatul prin rotaţie propriu-zis sau clasic)
Păşunea se împarte într-un număr de 8-10 (12) tarlale, păşunatul pe fiecare tarla având o durată de 4-6
zile. În concepţia folosirii raţionale a păşunilor, această durată prezintă mai multe avantaje: asigură
timp suficient pentru refacerea plantelor după păşunat, crează posibilitatea păşunării tuturor tarlalelor
în cadrul unui ciclu de folosire, protejează solul şi stratul de ţelină de degradare, previne contractarea
parazitozelor, nu stresează animalele aşa cum se întâmplă la duratele mai mici de păşunat pe o tarla şi
la schimbări foarte dese ale acestora dintr-o tarla dată.
Încărcătura medie se situează la 2-3 (4) UVM / ha sau mai mult.
Păşunatul dozat
Este o metodă mai intensivă, prin care animalelor li se limitează cu ajutorul gardului electric,
suprafeţele care să le asigure hrana numai pentru o zi sau o jumătate de zi. Metoda se aplică pe păşuni
cu o capacitate mare de producţie, când necesarul zilnic de furaj pentru o vită mare se obţine de pe
aproximativ 75-100 m2 în primele două cicluri de păşunat şi 150-250 m2 la ciclurile următoare.
Păşunatul „cu porţia sau în fâşii”
Este de fapt metoda cea mai intensivă de păşunat, care simulează de fapt o iesle mobilă.
Animalele păşunează aliniate frontal, având în faţă o fâşie de păşune lată de 0,5 -1 m, astfel încât să
nu calce şi să nu murdărească iarba proaspătă, pentru fiecare animal calculându-se un front de furajare
de circa 1 m. Pe măsură ce iarba se consumă se delimitează o nouă fâşie ce va fi consumată în acelaşi
mod.
44.Cosirea refuzurilor
Pentru a asigura o bună compoziţie botanică şi a permite o creştere ideală a ierbii şi o bună utilizare a
sa, pajiştile trebuie să fie bine întreţinute. În afară de asta, o mare încărcătură de animale ar solicita
cele mai bune preocupări de întreţinere. În timpul şi după păşunat, apar tufe de iarbă dure în jurul
bălegarului.
Plante de pe pajişti (graminee, buruieni) care, în timpul păşunatului nu sunt utilizate în mod
satisfăcător, provoacă de asemenea formarea de refuzuri. Cosind aceste tufe din timp în timp, o dată
sau de două ori pe perioada de păşunat, se ajunge la menţinerea unui gazon dens şi la prevenirea
eventuală a răspândirii de graminee de calitate mediocră. În sistemul de păşunat turnant, cositul
trebuie să se efectueze imediat ce animalele părăsesc parcela. Chiar şi în cazul unui păşunat continuu,
se poate recomanda cositul refuzurilor o dată pe parcursul sezonului de păşunat. Nu trebuie cosit prea
scurt. Formarea a numeroase tufe de refuzuri în păşunatul continuu reprezintă un indiciu de
subpăşunat: există prea multă iarbă disponibilă.

45.Acumularea unor elemente indezirabile în iarbă

Acumularea nitraţilor
Tetania ierbii se caracterizează printr-o slabă sarcină de magneziu în sânge şi, în general, este atribuită
unui slab conţinut al ierbii în acest element.
Creşterea conţinutului de nitraţi merge mână în mână cu fertilizarea cu azot şi cu condiţiile climatice
de la sfârşitul sezonului. Mărirea conţinutului în nitraţi al ierbii spre sfârşitul sezonului de păşunat este
un fenomen normal.
Poluarea ierbii
Cu toate că iarba nu este atinsă în mod direct în creşterea şi dezvoltarea sa, se pot acumula în iarbă
metale grele (plumb, cupru, zinc etc.) în cantităţi mari. Se impune astfel o mare prudenţă.
Ingestia ierbii proaspete de către animal
În general, iarba proaspătă este ingerată fără probleme şi în cantităţi mari de către bovine (câteodată
mai mult de 100 kg/zi).

46. Folosirea pajiștilor prin cosit

Folosirea pajiştilor naturale (denumite în acest caz şi fâneţe) prin cosit se face cu scopul asigurării de
furaje pentru perioada de stabulaţie: fân, semifân, siloz.

Compoziţia chimică a ierbii

Calitatea ierbii
Se constată că procesul de îmbătrânire al ierbii are drept rezultat scăderea puternică a conţinutului de
proteină brută şi a părţii de conţinut celular al digestibilităţii SU, în timp ce conţinutul celulozei brute,
hemicelulozei şi ADF creşte.
Rezultă de asemenea că pentru iarba tânără, mai mult de 50 % din substanţa digestibilă e determinată
de conţinutul celular, în timp ce pentru iarba îmbătrânită mai mult de jumătate din substanţa
digestibilă vine de la peretele celular.
47. Înălţimea de recoltarea a fâneţelor
Înălţimea la care se recoltează plantele exercită o influenţă directă atât asupra calităţii cât şi asupra
cantităţii fânului obţinut.
Se recomandă recoltarea la înălţime mai mare (6-7 cm) numai la ultima coasă, dacă aceasta se execută
cu întârziere şi se apropie mai mult de perioada în care stagnează creşterea. De asemenea, se
recoltează la înălţime mai mare pajiştile temporare în anul înfiinţării, pentru a favoriza înrădăcinarea
şi înfrăţirea.
Recoltarea la o înălţime mică (cositul ras) măreşte recolta şi îmbunătăţeşte calitatea, însă reduce
substanţial capacitatea de regenerare a plantelor şi producţiile vor fi mici la coasele următoare.
Frecvenţa recoltărilor
În anii normali din punct de vedere pluviometric, dacă se respectă epoca optimă de recoltat la coasa I
şi se realizează intervale de aproximativ 5 săptămâni între coase, de regulă, în toată ţara, între 2 şi 4
recolte / an, în funcţie de zonă şi categoria de pajişte (permanentă sau semănată). În general, dacă se
coseşte mai des, se obţine un furaj de bună calitate, însă cantitativ redus faţă de cositul normal în
epocile optime, când cantitatea de furaj este mai mare.

48.Metode speciale de recoltare

Strivirea plantelor
Maşinile moderne de recoltat au posibilitatea de a strivi materialul verde recoltat printr-un sistem de
valţuri, cu scopul măriri suprafeţei de contact cu aerul tulpinilor. Datorită acestui fapt, tulpinile care
au un conţinut mare de apă se usucă într-un ritm mai rapid, aproape o dată cu frunzele. În comparaţie
cu uscarea plantelor nestrivite, durata uscării se reduce pe această cale la jumătate.
Tratarea cu soluţii sicative
Se execută tot pentru a scurta durata uscării plantelor şi a micşora pierderile de substanţe nutritive. În
acest scop se folosesc soluţii alcaline (carbonat de potasiu în concentraţie de 14 %, carbonat de sodiu
11 %, hidroxid de sodiu 10 %) sau soluţii acide în cantitate de aproximativ 200 l / ha (Vintilă, 1986).
Tratamentul se efectuează o dată cu recoltarea, prin pulverizare fină a soluţiei respective cu un
dispozitiv montat pe vindrover, prin adaptarea echipamentului de erbicidare.
Tratarea cu soluţii de uree
Se efectuează în acelaşi mod ca şi tratamentul cu soluţii siccative.
Se desprind următoarele avantaje:
se evită degradarea componentelor nutritive;
se îmbogăţesc plantele în azot;
se măreşte gradul de digestibilitate a substanţei organice;
se inhibă dezvoltarea mucegaiurilor.
Modificări care intervin în procesul de uscare a fânului
În procesul de uscare al furajelor verzi pe lângă fenomenul de pierdere a apei (deshidratare) mai au
loc şi procese care provoacă pierderi de substanţe nutritive.

49. Metode de pregătire a fânului

Pregătirea fânului pe sol- Această metodă este cea mai simplă şi cea mai răspândită modalitate de
uscare a ierburilor. În acelaşi timp ea este însoţită de cele mai mari pierderi de substanţe nutritive,
datorită duratei lungi de uscare şi manipulărilor solicitate pentru pregătirea fânului, care determină
importante pierderi mecanice.
Uscarea în suluri sau valuri reprezintă o variantă îmbunătăţită a uscării plantelor pe sol. După ce fânul
s-a pălit, se strânge în suluri sau valuri, folosind în acest scop greble mecanice sau cu tracţiune
animală.
Pregătirea fânului pe suporturi- in regiuni bogate in precipitatii.
Parii cu braţe sau prepelegii, au înălţimea de circa 2 m,300-900 pari la hectar.
Caprele au forma unor piramide formate din 2-3 pari uniţi prin 2-3 rânduri de şipci plasate orizontal.
Caprele în formă de colibă- cu pereti demontabili
Gardul suedez este alcătuit din stâlpi înalţi de 2 metri

Pregătirea fânului în baloturi

Balotarea fânului prezintă avantajul că se reduc foarte mult pierderile provocate de uscarea prea
puternică a plantelor. Fânul pregătit prin această metodă are un procent mare de frunze, miros aromat
şi culoare verde. Această metodă se aplică în regiunile secetoase la fânurile provenite de pe pajiştile
semănate şi în special la culturile de lucernă. regătirea fânului pe această cale constă în întoarcerea
brazdelor o dată sau de două ori în ziua recoltării şi balotarea lui înainte de uscarea completă atunci
când plantele încep să foşnească.
Pregătirea fânului cu ajutorul curenţilor de aer
regătirea fânului cu ajutorul acestei metode constă în dirijarea unor curenţi de aer, creaţi artificial prin
materialul recoltat şi insuficient uscat.
Fânul obţinut după această metodă are un miros plăcut, îşi păstrează culoarea verde şi are un conţinut
ridicat de proteine.
Uscarea prin această metodă se poate face cu aer rece sau cald.- mai folosita cu aer rece.
entru pregătirea fânului pe această cale, plantele cosite se lasă în câmp 1-2 zile, până se pălesc şi
ajung la o umiditate de 35-40 %, după care se transportă pentru uscare.
Uscarea cu aer cald se execută mai rar şi numai pentru furajele cu o mare valoare nutritivă, ca de
exemplu: fânul vitaminos. Uscarea cu instalaţii pneumatice are loc în câteva secunde, plantele fiind
supuse la temperaturi foarte înalte.