Geografie economică – Lect.univ.dr.

Smaranda TOMA

5. GEOGRAFIA AGRICULTURII
Geografia agriculturii reprezintă acea ramură a geografiei economice care studiază structura şi
repartiţia geografică a modului de utilizare a terenurilor şi a producţiei agricole, organizarea agriculturii şi
pieţele agricole, în funcţie de condiţiile naturale, sociale şi economice.
Agricultura este acea ramură de bază a economiei mondiale, care asigură hrana necesară populaţiei,
dar şi materii prime pentru diferite ramuri industriale (în special industria uşoară). Agricultura cuprinde
cultura plantelor şi creşterea animalelor, în scopul subzistenţei (surse de hrană a populaţiei) sau al schimbului
de produse (pentru piaţă). De asemenea, agricultura este principalul mijloc de subzistenţă şi de obţinere a
veniturilor pentru populaţia din mediul rural.
Produsele agricole reprezintă principala sursă de alimentaţie pentru cei 7,6 miliarde de locuitori ai
Terrei. Prin urmare, agricultura trebuie să asigure hrana omenirii, în condiţiile creşterii populaţiei mondiale şi
a unei producţii agricole inegal repartizate pe glob, la care se adaugă şi alţi factori restrictivi (naturali,
sociali, economici).
Potrivit rapoartelor FAO, producţia agricolă a crescut în ultimii 15 ani cu 2,2% anual. Statele mai
slab dezvoltate au înregistrat o creştere medie de 3,4% pe an, în timp ce statele dezvoltate doar 0,2% pe an.
Statele în curs de dezvoltare deţin acum 67% din producţia agricolă mondială, faţă de acum 25 ani când
produceau doar 50%. Producţia de cereale a crescut cu numai 1%, cea de plante oleaginoase cu 4%,
producţia de fructe şi legume cu 3,8%, cea de ouă cu 3,8%, cea de carne cu 2,7%, iar producţia de lapte a
crescut cu 1,2%. Totuşi, comparativ cu rata anuală mondială de creştere a populaţiei de 1,4%, producţia
agricolă netă a crescut cu 0,9% pe an pe locuitor.
Chiar dacă mecanizarea şi noile tehnologii agricole, ameliorarea speciilor vegetale şi animale,
utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a irigaţiilor au dus la creşterea productivităţii terenurilor cultivate şi a
eficienţei forţei de muncă, au existat şi există puternice decalaje în privinţa posibilităţilor de alimentaţie în
diferite zone ale globului. Astfel, potrivit rapoarteler FAO, subalimentaţia afectează în prezent 28 de ţări slab
dezvoltate din Africa, Asia şi America Latină.

5.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DEZVOLTAREA AGRICULTURII

Dezvoltarea agriculturii este influenţată de o serie de factori naturali, tehnici şi socio-economici.

Dintre factorii naturali, o influenţă deosebită o au clima, relieful şi solul.

Solul este resursa naturală fundamentală în agricultură, utilizată pentru a obţine produse vegetale.
Prin urmare, solul reprezintă mijlocul de producţie în agricultură şi silvicultură, constituind o avuţie
naţională.
Solul este acea parte superficială a scoarţei terestre, alcătuită din materie organică (humus),
anorganică, apă şi aer, de unde plantele îşi extrag substanţele necesare dezvoltării lor. Cea mai importantă
caracteristică a solului este fertilitatea, sau capacitatea acestuia de a asigura plantelor necesarul de substanţe
nutritive, apă şi aer. Se adaugă şi alte proprietăţi fizice sau chimice ale solului (textură, structură, aciditate -
pH, culoare, capacitate de retenţie a apei, profil, stadiu evolutiv etc.), determinate în timpul pedogenezei şi în
funcţie de care se disting mai multe tipuri de soluri, cu grad diferit de fertilitate şi care se pretează anumitor
culturi. Solurile sunt inegal repartizate pe suprafaţa uscatului şi se supun legilor zonalităţii climatice şi
etajării altitudinale. Doar jumătate din suprafaţa uscatului este acoperită de soluri cu diferite grade de

1
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

fertilitate, restul fiind areale nesolificate sau cu soluri puţin evoluate, improprii agriculturii (deşerturi, zone
îngheţate, munţi înalţi şi stâncoşi, zone cu exces de umiditate). Terminologia FAO-UNESCO separă 28 tipuri
principale de sol, fiecare divizat în 2-8 subtipuri. Principalele categorii de soluri, începând de la ecuator spre
poli (solurile zonale) sunt (după Ianoş, 1999):
- feralsolurile (cu păduri ecuatorile şi tropicale umede) sunt soluri vechi, foarte alterate, argiloase, de
culoare roşie până la galben, acide, având un conţinut ridicat de oxizi de fier şi aluminiu şi fertilitate
foarte scăzută. Ocupă o suprafaţă de 10 mil.kmp în zonele ecuatoriale şi subecuatoriale umede din
Africa, America de Sud şi sud-estul Asiei. Necesită numeroase amendamente şi se utilizează, de regulă,
pentru culturi arbustifere (cafea, cacao).
- lixisolurile şi acrisolurile (cu vegetaţie de savană). Lixisolurile ocupă o suprafaţă de cca.2 mil.kmp în
principal în Africa, America de Sud şi India, sunt puternic alterate, uşor bazice, cu fertilitate scăzută.
Acrisolurile sunt specifice zonelor tropicale, subtropicale şi temperate calde, ocupând 8 mil.kmp în sud-
estul S.U.A., sud-estul Chinei, sud-estul Australiei, sudul Africii, centrul şi estul Americii de Sud. Sunt
soluri foarte acide, au conţinut de humus redus, mineralizare accentuată şi fertilitate scăzută.
- calcisolurile (în arealele deşerturilor temperate şi tropicale) sunt caracteristice regiunilor aride şi
semiaride, ocupând 10 mil.kmp în sud-vestul şi centrul Asiei, nordul şi sudul Africii, Australia, vestul
continetului american. Sunt soluri cu un conţinut ridicat de săruri (în principal carbonat de calciu),
conţinut redus de humus, grad ridicat de saturaţie cu baze, fertilitate foarte scăzută.
- kastanoziomurile (cu vegetaţie de stepă aridă) ocupă cca. 4 mil.kmp în Eurasia şi America de Nord, au
orizontul A molic mai subţire şi mai deschis la culoare (brun-castaniu), grad sporit de saturaţie în baze şi
fertilitate bună.
- cernoziomurile (cu vegetaţie de silvostepă şi stepă) sunt soluri intens humifere, cu orizont A molic
închis la culoare. Ocupă o suprafaţă de 3 mil.kmp în stepele Europei, Asiei şi Americii de Nord. Au cea
mai ridicată fertilitate pentru plantele de cultură, obţinându-se astfel producţii însemnate, cu investiţii
reduse.
- griziomurile (cu păduri de foioase în climat semiumed) ocupă o suprafaţă mai restrînsă (0,28 mil.kmp)
şi se întâlnesc la limita nordică a stepei eurasiatice şi în America de Nord. Orizontul A molic este închis
la culoare, iar fertilitatea este bună.
- argiluvisolurile (cu păduri de foioase în climat umed) ocupă cca. 6 mil.kmp, îndeosebi în zona
temperată cu păduri de foioase din Europa, Asia şi America de Nord. Au o cantitate moderată de humus
şi datorită acidităţii, au o fertilitate naturală moderată spre redusă. Însă sunt intens utilizate în agricultură
(Europa Occidentală, estul şi centrul Americii de Nord), iar fertilitatea lor este sporită prin amendarea cu
calcar şi aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale. Diversele subtipuri sunt denumite şi soluri
brune, soluri brun-roşcate, soluri brune argiloiluviale, luvisoluri albice.
- podzoluvisolurile (cu păduri de amestec foioase-conifere) fac trecerea spre solurile zonei temperate reci,
ocupând o suprafaţă de 2,4 mil.kmp, mai ales în nordul Eurasiei, din Polonia până în Siberia Centrală.
Sunt sărace în humus, puternic acide, având o fertilitate scăzută.
- podzolurile (cu păduri de conifere, taiga) sunt specifice zonelor cu climat rece şi umed, ocupând cca. 4,8
mil.kmp în nordul Europei, Asiei şi Americii de Nord. Deoarece sunt puternic acide şi conţin complecşi
organo-metalici (aluminiu mobil toxic pentru plante), fertilitatea acestora este scăzută.
- gleisolurile şi histosolurile (cu tundră sau stepă rece) se întâlnesc în nordul Asiei, Americii de Nord şi
Europei. Sunt soluri cu fertilitate redusă datorită excesului de apă, deşi au un conţinut ridicat de material
turbos. Necesită lucrări de drenaj, afânare, amendamente cu îngrăşăminte chimice.
Eroziunea solului este un fenomen declanşat în mare parte de activităţile antropice, prin utilizarea
unor practici agricole neraţionale (defrişări, păşunat intensiv, arătură în lungul pantei, monocultură etc.). Se
impune folosirea raţională a resurselor de sol şi combaterea eroziunii acestuia.

5.2. FONDUL FUNCIAR ŞI MODUL DE UTILIZARE A TERENURILOR

Fondul funciar reprezintă totalitatea terenurilor agricole. În funcţie de destinaţia acestora,
principalele categorii de folosinţă sunt: terenuri arabile, păşuni şi fâneţe, vii şi livezi, alte suprafeţe.
Din totalul suprafeţei uscatului (13 mld.ha), terenurilor agricole le revin 4,9 mld.ha, din care:
terenuri arabile 11%, păşuni şi fâneţe 24%, fond forestier 31%, alte suprafeţe 34% (lacuri, bălţi, terenuri
ocupate de aşezări omeneşti şi căi de comunicaţie).

2
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

La nivel mondial, terenurile arabile (acele suprafeţe care se ară şi se cultivă) ocupă o suprafaţă de 1,4
mld.ha. Cele mai întinse terenuri arabile sunt în Europa (peste 30% din totalul mondial), America de Nord şi
Asia. Cele mai reduse suprafeţe arabile revin Americii de Sud, Australiei şi Oceaniei. În funcţie de condiţiile
climatice şi de relief, unele state dispun de terenuri arabile extinse: Ungaria, Danemarca, Italia, India (peste
50% din suprafaţa ţării respective).
Păşunile şi fâneţele naturale ocupă 3,4 mld.ha la nivel mondial, fiind utilizate ca bază furajeră pentru
creşterea animalelor. Acestea cuprind suprafeţele de stepă (Europa, Asia Centrală), savană (Africa), preerie
(America de Nord), pampas (America de Sud), unele regiuni semideşertice (din Africa, Australia, Asia
Centrală), păşuni montane şi pajişti alpine (din munţii situaţi la latitudini mici şi medii). Păşunile şi fâneţele
naturale ocupă suprafeţe mari în Africa, America de Sud şi Australia. Prin utilizare neraţională (mai ales
suprapăşunat), se pot declanşa procese de degradare a terenurilor, eroziune a solului şi într-un stadiu mai
avansat poate apărea fenomenul de deşertificare (cazul ţărilor Sahelului).

5.3. RESURSELE AGROALIMENTARE VEGETALE (CULTURA PLANTELOR)

Cultura plantelor este un sector important al agriculturii, deoarece produsele agricole vegetale
reprezintă resursa esenţială de hrană a omenirii. Unele plante cultivate constituie bază furajeră pentru
creşterea animalelor, altele sunt utilizate ca materii prime în diferite ramuri industriale (industria alimentară
şi textilă, industria chimică, inclusiv industria farmaceutică).
5.3.1. CULTURA CEREALELOR este cea mai răspândită în cadrul culturii plantelor şi ocupă
peste 55% din totalul terenurilor arabile.
Producţia mondială de cereale (grâu, porumb, orez şi mai puţin secară, orz şi orzoaică, ovăz, mei,
sorg) a crescut continuu în ultimii 30 de ani, ajungând în prezent la peste 2 mld.tone. Ţările în curs de
dezvoltare contribuie cu 57% la producţia mondială de cereale, iar statele dezvoltate cu 43%.
China (peste 400 mil.t anual), S.U.A. şi India sunt cei mai mari producători de cereale, deţinând
împreună aproape jumătate din producţia mondială de cereale. Alţi mari producători de cereale sunt:
Federaţia Rusă, Franţa, Indonezia, Canada şi Germania (fiecare cu peste 50 mil.t anual), urmate de
Bangladesh, Ucraina, Vietnam, Argentina, Turcia, Mexic, Australia, Pakistan, Polonia, Thailanda, Myanmar,
Spania, România, Italia (fiecare cu peste 1% din producţia mondială).
Cele trei cereale de bază (grâul, orezul şi porumbul) deţin ponderi aproximativ egale în producţia
totală de cereale (aproximativ 30% fiecare).
Grâul este cereala care asigură baza alimentaţiei pentru majoritatea populaţiei globului. Originar din
Orientul Apropiat, se cultivă încă din mileniul 5 î.Hr. Bogat în substanţe nutritive, grâul este materia primă
folosită pentru fabricarea pâinii şi produselor de panificaţie, pastelor făinoase, glucozei, amidonului,
alcoolului. Paiele se utilizează ca nutreţ, combustibil sau pentru fabricarea celulozei.
Diferitele specii de grâu pot fi cultivate în aproape toate zonele geografice, ajungând până la Cercul
Polar de Nord în Rusia şi Suedia şi până la 4000m altitudine în Peru şi Etiopia.
Producţia mondială de grâu se situează în prezent în jurul cifrei de 600 mil.tone, principalii
producători fiind China (cu o producţie de aproximativ 100 mil.tone anual), urmată de India, S.U.A., Franţa,
Federaţia Rusă, Canada, Australia, Germania, Pakistan şi Turcia. Marile „grânare” ale lumii sunt:
- nordul şi nord-estul Chinei, unde se cultivă grâul comun (de primăvară şi de toamnă) şi grâul „durum”;
- preeria nord-americană şi Platoul Columbiei („wheat belt”), unde se cultivă grâul comun şi grâul roşu
„durum”, în sistem „dry farming” (o parte a terenului arabil rămâne necultivată, pentru a-şi reface
fertilitatea);
- regiunile Hindustanul de vest şi Punjab din India şi Pakistan;
- câmpiile Europei Occidentale (din Franţa, Olanda, Belgia, Danemarca, Marea Britanie) unde se realizează
cele mai mari producţii medii la hectar (peste 7000 kg/ha);
- sud-estul Europei (România, Serbia, Bulgaria), Ucraina şi sudul Rusiei reprezintă cel mai extins areal de
cultură a grâului din lume, datorită existenţei unor condiţii pedoclimatice deosebit de favorabile (este vorba
de soluri fertile, în principal cernoziomuri). Producţia la hectar înregistrează totuşi valori medii (1800-3000
kg/ha).
Cantitatea de grâu exportată la nivel mondial a fost de 120 mil.tone, cei mai mari exportatori fiind:
S.U.A., Franţa, Australia, Canada, Argentina, Federaţia Rusă. Cei mai mari importatori au fost: Spania,
Egipt, Italia, Algeria, Brazilia, China, Mexic, Republica Coreea, Belgia, Olanda.

3
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

Orezul este e cereală specifică zonelor calde şi umede din Asia de Sud-Est, pretenţioasă la căldură,
umiditate şi sol. Există totuşi specii adaptate la climatul subtropical şi temperat. Cultura orezului necesită un
volum mare de muncă şi sisteme de irigaţii, acolo unde precipitaţiile sunt insuficiente. Cele mai bune condiţii
de cultură sunt întâlnite în deltele şi luncile inundabile ale marilor fluvii sud-est asiatice, suprafeţele cultivate
fiind denumite „câmpuri de orez” sau „orezării”. Pe versanţi, unde panta este mai mare, sunt tăiate
agroterase.
Orezul reprezintă baza alimentaţiei pentru o treime din populaţia lumii, iar producţia este concentrată
în proporţie de peste 80% în statele Asiei de Sud-Est, fiind destinată consumului intern şi mai puţin
exportului. China (aproximativ 200 mil.t) şi India deţin împreună jumătate din producţia mondială de orez.
Alte state mari producătoare sunt: Indonezia, Bangladesh, Vietnam, Thailanda, Myanmar, Filipine, Japonia.
Pe lângă statele sud-est asiatice, orezul a început să se cultive şi în alte regiuni: Brazilia, S.U.A., Iran, Egipt,
Nigeria, Madagascar, Federaţia Rusă.
Porumbul cu peste 700 mil.t producţie anuală şi 30% din producţia mondială de cereale are multiple
întrebuinţări: plantă alimentară (mai ales în S.U.A. şi ţările latino-americane), plantă furajeră, plantă
industrială (ulei, alcool, amidon, glucoză). Cultivat încă din mileniul II î.Hr. de amerindieni, porumbul a fost
adus în Europa de Cristofor Columb în secolul al XV-lea. Deşi este o plantă subtropicală, se cultivă şi în
zonele de climă temperată (până la 500 lat.N în Europa).
S.U.A. deţine 40% din producţia mondială de porumb. Aici se remarcă o întinsă regiune de cultură a
porumbului, denumită „corn-soy belt” (centura porumbului şi a soiei), ce se întinde din California şi Podişul
Preeriilor, până în Câmpia Mississippi şi câmpiile litorale atlantice.
China a devenit în ultimele decenii a doua mare producătoare de porumb, cu aproape 20% din
producţia mondială. Culturile se extind în estul (Marea Câmpie Chineză) şi nord-estul Chinei. Alte mari
producătoare de porumb sunt: Brazilia, Mexic, Argentina, India, Franţa, Indonezia, Republica Africa de Sud,
Italia.
Cantitatea de porumb exportată depășește 90 mil.tone, cei mai mari exportatori fiind: S.U.A.,
Argentina, China, Franţa, Ucraina, Republica Africa de Sud, Ungaria şi Brazilia (peste 1 mil.t). Dintre marii
importatori de porumb remarcăm: Japonia, Republica Coreea, Mexic, Egipt, Columbia, Malaysia, Algeria,
Canada, Olanda, Iran (peste 2 mil.t).
Dintre celelalte cereale cultivate, producţii mai însemnate deţine secara. Aceasta este a doua cereală
panificabilă după grâu. Se cultivă în zona temperată-rece, principalii producători fiind: Federaţia Rusă (3,6
mil.t şi 24% din totalul mondial), Polonia (3,3 mil.t), Germania (2,8 mil.t), Belarus, Ucraina, China, Canada.
Producţia mondială de secară depășește 15 mil.tone anual.
Orzul are multiple întrebuinţări: furaj, materie primă pentru fabricarea berii (soiul orzoaică),
băuturilor spirtoase, amidonului, glucozei. Cei mai mari producători sunt: Federaţia Rusă, Canada,
Germania, Franţa, Ucraina, Turcia, Australia, Marea Britanie. În Africa de Nord, orzul este principala cereală
alimentară (Maroc, Libia, Etiopia, Algeria).
Ovăzul se utilizează ca nutreţ pentru animale (mai ales cabaline) şi în alimentaţia umană, sub formă
de fulgi de ovăz. Producţia este în scădere, remarcându-se totuşi S.U.A., Canada, Federaţia Rusă, Polonia,
Germania, Suedia. Sorgul este o cereală furajeră cultivată în zonele calde din S.U.A., Mexic, Argentina,
China şi India. Meiul se cultivă pe suprafaţe restrânse în zonele aride ale Africii (Egipt, Nigeria).

5.3.2. CULTURA PLANTELOR INDUSTRIALE

Plantele industriale sunt prelucrate în cadrul diferitelor subramuri ale industriei alimentare sau textile
pentru obţinerea uleiurilor alimentare sau tehnice (plantele oleaginoase), zahărului (plantele pentru zahăr) şi
fibrelor textile (plantele textile).
5.3.2.1. Plantele oleaginoase
Plantele oleaginoase sunt acelea din care se extrag uleiuri vegetale (aproape 50 mil.tone anual), ce
intră în alimentaţia umană în proporţie de 70% din consumul de substanţe grase. Există numeroase plante
care conţin astfel de substanţe grase, însă principalele culturi sunt:
- în zona temperată: soia (adaptată şi la alte climate), floarea-soarelui, rapiţa, inul (seminţe), cânepa,
macul, muştarul, nucul;
- în zona intertropicală: arahidele, palmierul de ulei, cocotierul, bumbacul (seminţe), susanul, arborele de
cacao.

4
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

Soia este principala plantă oleaginoasă după volumul producţiei (peste 200 mil.tone anual). Se
cultiva în China încă din mileniul II î.Hr., însă a fost introdusă în Europa în secolul al XVIII-lea şi în S.U.A.
în secolul al XIX-lea. Datorită conţinutului ridicat de grăsimi (peste 20%), proteine şi vitamine şi apariţiei
unor soiuri adaptate la condiţiile climatice tropicale şi subtropicale, soia se cultivă astăzi în toată lumea. Soia
este şi plantă furajeră, deoarece şroturile sunt folosite pentru creşterea animalelor.
S.U.A. realizează aproape 40% din producţia mondială, iar împreună cu Brazilia şi Argentina deţin
80% din producţia mondială de soia. Alţi producători însemnaţi sunt: China, India, Paraguay, Canada,
Bolivia, Indonezia, Italia, Federaţia Rusă. România se situează pe locul 18 la producţia de soia (peste 250 mii
tone).
Originară din Mexic şi Peru, floarea-soarelui se cultivă în prezent pe mari suprafeţe în Federaţia
Rusă şi Europa (ca principală plantă oleaginoasă). Producţia mondială de seminţe de floarea-soarelui a fost
de 30 mil.tone. Principalii producători sunt Federaţia Rusă, Ucraina şi Argentina, ce deţin împreună jumătate
din producţia mondială. Alţi mari producători (peste 1 mil.t anual) sunt: India, China, S.U.A., Franţa,
Ungaria şi România.
Măslinul este un arbore specific zonei mediteraneene, ce nu a putut fi adaptat altor zone climatice.
Producţia mondială de măsline este de aproximativ 15 mil.tone anual, majoritatea producătorilor fiind ţările
din jurul Mediteranei europene. Italia, Spania şi Grecia sunt liderii mondiali la producţia de măsline, cu 70%
din totalul mondial. Alţi producători sunt: Turcia, Tunisia, Siria, Maroc, Egipt, Portugalia, Liban şi Libia.
Prin diferite procedee de presare a măslinelor se obţin uleiuri de calitate diferită, de la cele alimentare, la cele
folosite în industria cosmetică.
Rapiţa este o plantă oleaginoasă specifică Europei central-vestice. Seminţele sale bogate în ulei sunt
utilizate în industria lacurilor şi vopselurilor, iar turtele de rapiţă sunt utilizate în hrana animalelor. Se cultivă
în Franţa, Germania, Polonia, Federaţia Rusă, China, India, Canada, S.U.A., Japonia.
Arahidele sunt plante oleaginoase tropicale, de climă caldă şi umedă. Originare din Brazilia, au fost
aduse de portughezi în Africa şi în Asia de Sud şi Sud-Est. Arahidele se consumă proaspete sau conservate
(făcând parte din categoria leguminoaselor), însă prin prelucrare se obţine uleiul alimentar (cu până la 60%
substanţe grase). Cele mai întinse plantaţii şi cei mai mari producători sunt ţările Sahelului, China (în sud-
estul ţării), India (Podişul Deccan), Brazilia (în sudul ţării) şi Argentina.
Palmierul de ulei este un arbore specific Africii ecuatoriale. De aici a fost extins şi în Asia de Sud-
Est, America Centrală şi de Sud. Cele mai mari plantaţii sunt în Africa (Kenya, Nigeria, Guineea, Camerun,
Senegal, Angola, Congo, Zair), în Asia de Sud şi Sud-Est (Indonezia, Malaysia, Filipine, Thailanda) şi în
America Latină (Ecuador, Columbia, Mexic, Brazilia).
Cocotierul (palmierul de cocos) este un alt arbore tropical, originar din Malaysia şi răspândit apoi în
Africa şi America Latină. Întrebuinţările sale sunt multiple: albumenul nucii de cocos serveşte la fabricarea
uleiului de cocos, nelipsit în gastronomia Asiei de Sud şi Sud-Est; „laptele de cocos” este consumat în stare
crudă; albumenul în stare uscată se numeşte „coprah”, o substanţă cu un conţinut ridicat de grăsimi, utilizată
în industria alimentară şi cosmetică; lemnul este utilizat în industria mobilei, iar din seva provenită din
tulpina cocotierului se obţine zahăr, sirop şi alcool. Cele mai mari plantaţii de cocotier şi cei mai mari
producători (de ulei de cocos şi coprah) sunt: Filipine, Indonezia, India, Malaysia, Sri Lanka, Mozambic,
Ghana, Senegal, Angola, Brazilia, Mexic, Columbia, Ecuador.
Celelalte plante oleaginoase sunt mai puţin cultivate, unele având importanţă locală: inul pentru
seminţe pentru uleiul sicativ folosit în industria lacurilor şi vopselurilor, seminţele de bumbac utilizate pentru
obţinerea uleiului industrial, ricinul pentru uleiul nesicativ folosit în angrenaje şi industria detergenţilor,
seminţele de susan utilizate pentru obţinerea uleiului alimentar folosit mai ales în patiserie, nucul de Brazilia
şi nucul de Queensland pentru uleiul de calitate superioară extras din nucile acestora, muştarul şi macul din
care se obţine ulei alimentar.

5.3.2.2. Plantele pentru zahăr

Principalele plante cultivate pentru obţinerea zahărului sunt trestia de zahăr şi sfecla de zahăr.
Arealele lor de cultură sunt diferite: zona intertropicală pentru trestia de zahăr şi zona temperată pentru sfecla
de zahăr.
Trestia de zahăr este o plantă tropicală perenă, mai bogată în zahăr şi prin urmare mai productivă
decât sfecla de zahăr. Necesită precipitaţii bogate şi insolaţie ridicată (mai ales în perioada acumulării
zahărului în tulpină). Cele mai întinse plantaţii de trestie de zahăr sunt în America Latină, sudul şi sud-estul

5
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

Asiei, nord-estul Australiei, unele state africane. Deoarece planta este perisabilă, se prelucrează în fabricile
situate în apropierea plantaţiilor, comercializându-se doar produsul final – zahărul.
Producţia mondială de trestie de zahăr se cifrează în prezent la aproximativ 1300 mil.tone, cel mai
mare producător fiind Brazilia (plantaţiile se concentrează în estul ţării), cu peste 30% din totalul mondial.
Al doilea mare producător mondial de trestie de zahăr este India, cu plantaţii în regiunea nordică musonică şi
18% din producţia mondială. Alte state mari producătoare sunt: China, Thailanda, Pakistan, Mexic,
Columbia, Australia, Filipine, S.U.A., Indonezia, Republica Africa de Sud, Argentina.
Sfecla de zahăr a început să se cultive mai târziu, iar arealul de cultură se extinde de la 30 0 la 600
latitudine. Producţia (peste 250 mil.tone anual) este concentrată în Europa, unde se cultivă în majoritatea
ţărilor, apoi în America de Nord, China şi unele ţări arabe. Arealul de cultură se extinde de la 30 0 la 600
latitudine.
Cei mai mari producători de sfeclă de zahăr sunt, în ordine descrescătoare: Franţa, Germania,
S.U.A., Federaţia Rusă, Ucraina, Turcia, Italia, Polonia, China, Marea Britanie, Spania, Olanda, Belgia, Iran.

5.3.2.3. Plantele textile

Aceste plante se cultivă pentru obţinerea fibrelor textile. Dintre plantele textile, mai importante sunt:
bumbacul şi iuta (în zona caldă) şi inul şi cânepa (în zona temperată). Fibrele de bumbac şi in sunt fine, fiind
folosite pentru fabricarea îmbrăcămintei, în timp ce iuta şi cânepa dau fibre grosiere folosite în alte scopuri
(covoare, frânghii, hamuri, saci, fibre tehnice). Datorită concurenţei firelor şi fibrelor sintetice, cultura
plantelor textile nu înregistrează creşteri semnificative în prezent.
Bumbacul se cultivă în peste 60 de ţări, existând mai multe varietăţi (egiptean, asiatic, upland,
brazilian), adaptate climatului cald umed sau semiarid. Cele mai importate zone de cultură a bumbacului sunt
în Asia (China, India, Pakistan, Irak, Turcia, Uzbekistan, Kazahstan, Vietnam, Thailanda), în America de
Nord („cotton belt” din sudul S.U.A.), Africa (valea Nilului în Egipt, Niger, Mali), America Latină (Brazilia,
Paraguay, Peru, Venezuela). Cei mai mari producători sunt China şi S.U.A., la care se adaugă India,
Pakistan, Uzbekistan, Federaţia Rusă, Egipt, Turcia.
Iuta este o plantă tropicală, specifică Asiei musonice, ce necesită un volum mare de muncă. Cele
mai extinse suprafeţe cultivate sunt în India şi Bangladesh (în Delta Gangelui şi Brahmaputrei), Thailanda,
China, Vietnam.
Culturile de in pentru fibră (fuior) ocupă suprafeţe mai mari în Europa de Nord şi Centrală
(Federaţia Rusă, Polonia, Franţa, Ţările Baltice, precum şi în America de Nord (Canada şi S.U.A.). Fibrele
de in sunt utilizate pentru confecţionarea pânzelor de corabie şi a îmbrăcămintei.
Originară din Asia Centrală, cânepa se cultivă în prezent pe suprafeţe mai extinse în Federaţia Rusă,
Polonia, Ungaria, Slovenia, România, Serbia, dar şi în China, India şi Pakistan.

5.3.3. LEGUMICULTURA ŞI CULTURA CARTOFILOR

Datorită conţinutului ridicat în vitamine, săruri, minerale, fibre şi proteine vegetale, legumele sunt
foarte importante în alimentaţia umană. Legumicultura este practicată, în general, în regim intensiv, cu
randament şi productivitate ridicate (până la 2-3 recolte pe an, pe acelaşi teren). Legumicultura este
răspândită în toate zonele climatice, fiind concentrată în apropierea aşezărilor umane şi mai ales în zonele
periurbane din apropierea marilor aglomeraţii urbane (datorită perisabilităţii legumelor, dar şi posibilităţii
desfacerii rapide a acestora pe piaţa urbană). Cele mai favorabile terenuri pentru legumicultură sunt luncile
râurilor, însă în prezent randamente mari dau şi terenurile irigate, solariile şi serele (ce utilizează de multe ori
surse geotermale sau apă caldă provenită de la termocentrale).
Principalele categorii de legume cultivate sunt: solanaceele (pătlăgeaua roşie şi vânătă, ardeiul),
curcubitaceele (castravetele, dovlecelul, pepenele verde), legumele din grupa verzei (varza albă, roşie, creaţă,
de Bruxelles, conopida, gulia), rădăcinoasele (morcovul, ţelina, ridichea, păstârnacul), leguminoasele pentru
boabe (fasolea, mazărea), legumele pentru bulbi (ceapa, usturoiul), verdeţurile (salata verde, spanacul).
Dintre acestea, cele mai importante sunt tomatele (pătlăgelele roşii), din punct de vedere al
randamentului, producţiei şi consumului (proaspete, sucuri, bulion, pastă). Originare din America Centrală,
tomatele se cultivă în prezent în toată lumea, iar producţia mondială depășește 125 mil.tone anual. Cei mai
mari producători sunt: S.U.A., Italia, Federaţia Rusă, Spania, Turcia, Egipt, Grecia, Brazilia, Bulgaria,
România. Dintre marii exportatori de legume proaspete sau conservate amintim: Mexic, Olanda, Spania,
Bulgaria.

6
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

Cartofii şi cartofii dulci conţin în tulpinile subterane (tuberculi) amidon, proteine vegetale, vitamine
şi substanţe minerale necesare alimentaţiei omului. Se folosesc şi pentru furajarea animalelor (mai ales
porcine) sau pentru obţinerea spirtului şi amidonului.
Cartoful este originar din America Latină, fiind adus în Europa la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Preferă zonele de climă temperată rece şi umedă, fiind astfel cultivat până la 70 0 lat.N în Japonia şi până la
4000m altitudine în Munţii Anzi. Producţia mondială de cartofi depășește 300 mil.tone anual, iar principalii
producători sunt: China (cu peste 20% din producţia mondială), Federaţia Rusă, India, Ucraina, S.U.A.,
Germania, Polonia, Belarus, Olanda, Franţa, Marea Britanie, Canada, Iran, Turcia, România (locul 15).
Batata (cartoful dulce) se cultivă în zonele tropicale şi subtropicale pe soluri nisipoase. Aproape
90% din producție este realizată de China. Alte producătoare sunt: Uganda, Nigeria, Indonezia, Vietnam,
Japonia, Tanzania, India.
Maniocul se cultivă în zonele ecuatoriale din America de Sud (Brazilia – ţara de origine), Africa
(Nigeria, Zair, Tanzania, Angola) şi Asia de Sud şi Sud-Est (India, Indonezia, Thailanda). Tuberculii de
manioc se usucă şi se macină, obţinându-se astfel făina denumită „tapioca”, care mai apoi se
comercializează. În regiunile enumerate mai sus se cultivă şi o altă plantă cu tuberculi comestibili, ingamul,
însă pe suprafeţe mai restrânse.

5.3.4. POMICULTURA
Fructele (bogate în vitamine, zaharuri şi săruri minerale) sunt esenţiale în regimul alimentar al
populaţiei, impulsionând cultura pomilor fructiferi şi specializarea unor arii geografice în pomicultură.
Modernizarea mijloacelor de transport (vehicule rapide, dotate cu utilaje frigorifice) a făcut posibilă
extinderea culturilor de pomi fructiferi la distanţe apreciabile faţă de pieţele de desfacere (în general marile
centre urbane).
Se cultivă o mare varietate de pomi fructiferi, pe care îi putem clasifica după zona climatică de
cultură. Din punct de vedere al suprafeţei cultivate şi producţiei, o însemnătate deosebită o deţin:
- pomii fructiferi din zonele temperate: măr, prun, păr, nuc, vişin, gutui;
- pomii fructiferi din zonele mediteraneene (subtropicale): citrice (portocal, lămâi, mandarin, grapefruit,
pomelo), piersic, cais, cireş, alun, castan dulce, migdal, smochin;
- pomii fructiferi din zona tropical-umedă (bananier, ananas) şi zona tropical-aridă (curmalul).
Mărul şi prunul sunt pomii fructiferi caracteristici zonei temperate. Mărul deţine locul II în
producţia mondială de fructe, cu peste 62 mil. tone anual. Cel mai mare producător este China, cu 40% din
producţia mondială (peste 25 mil.tone anual), urmată de S.U.A. (cu peste 4 mil.tone şi 7% din totalul
mondial şi culturi mai ales în nord-est), Turcia, Iran, statele europene (Italia, Franţa, Polonia, Germania,
Spania, Ungaria, Ucraina, România), Federaţia Rusă, unele state din America Latină (Chile, Argentina,
Brazilia).
Producţia mondială de prune depăşeşte 9 mil.tone anual, marii producători fiind China şi majoritatea
statelor europene (România situându-se pe locul IV mondial, cu peste 400 mii tone producţie anuală).
Datorită caracterului perisabil al fructelor, se comercializează fructele uscate şi conservate (compot, gem,
băuturi alcoolice).
Citricele (agrumene) grupează opt specii de pomi fructiferi şi arbuşti orginari din Asia musonică. În
prezent se cultivă pe suprafeţe extinse în zona subtropicală (mediteraneeană) şi musonică, fiind foarte
apreciate datorită conţinutului ridicat de vitamine şi altor substanţe cu rol în reglarea metabolismului uman.
Se consumă prospete sau conservate (băuturi răcoritoare, compot şi dulceaţă). În structura producţie de
citrice, ponderea cea mai mare o au portocalele (cu aproape 62 mil.tone producţie anuală), urmate de
mandarine, lămâi (12,5 mil.tone) şi grapefruit (4 mil.tone).
Cel mai mare producător de portocale este Brazilia (cu aproape 18 mil.tone anual şi 30% din
producţia mondială), urmată de S.U.A. (peste 8 mil.tone anual), Mexic, India, statele riverane Mării
Mediterane (Italia, Spania, Grecia, Turcia, Egipt) Iran, Indonezia, Pakistan, Republica Africa de Sud,
Vietnam etc. În privinţa lămâilor, marii producători sunt Mexic, India, Argentina, Iran şi Brazilia (fiecare cu
o producţie anuală de peste 1 mil.tone), urmate de S.U.A. şi statele riverane Mediteranei europene.
Bananierul, originar din India şi Indonezia, se cultivă în prezent şi în zonele tropical-umede ale
Americii Latine şi Africii. Bananele deţin primul loc în producţia mondială de fructe, cu peste 68 mil.tone
anual. Marii producători sunt statele din Asia de Sud şi Sud-Est (India pe locul I cu 16,8 mil.tone şi un sfert
din producţia mondială, China locul III mondial, Filipine, Indonezia, Thailanda, Vietnam, Bangladesh),

7
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

America Latină (Brazilia locul II mondial, Ecuador, Costa Rica, Mexic, Columbia, Guatemala, Honduras,
Bolivia) şi Africa (Burundi, Egipt, Uganda). În unele state, cum ar fi Ecuador, Ghana sau Côte d’Ivoire,
bananierul este principala plantă cultivată. Marii importatori şi consumatori de banane sunt S.U.A., U.E. şi
Japonia, iar marii exportatori de banane (Costa Rica, Guatemala, Honduras, Ecuador, Panama, Republica
Dominicană etc.) s-au asociat în Uniunea Ţărilor Exportatoare de Banane (U.P.E.B.).
Producţia mondială de ananas este de aproape 18 mil.tone anual, marii producători fiind: Thailanda,
Filipine, China, Brazilia, India, Nigeria, Costa Rica, Mexic, Indonezia şi Kenya.

5.3.5. VITICULTURA
Viţa-de-vie este o plantă subtropicală, iubitoare de lumină şi căldură; originară din Transcaucazia, a
fost cultivată încă din antichitate de sumerieni, hitiţi şi egipteni. Viţa-de-vie s-a adaptat şi condiţiilor de
climă temperată, devenind de-a lungul timpului o cultură tipic europeană. În secolul XX, viticultura se
extinde şi pe alte continente, mai ales la latitudini de 300-450 (sudul S.U.A., Australia, Africa de Sud,
Argentina). Suprafaţa cultivată cu viţă-vie la nivel mondial depăşeşte 10 mil. hectare (Truţi, 2000).
Cea mai extinsă zonă de cultură şi implicit cu cea mai ridicată producţie de struguri şi vin este zona
mediteraneană: Europa sudică (Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia), Africa de Nord (Algeria, Egipt,
Maroc, Tunisia) şi Orientul Apropiat (Turcia, Siria).
Italia şi Franţa îşi reclamă supremaţia în privinţa producţiei de struguri şi vin. În Italia, podgorii
extinse sunt mai ales în regiunea nordică (Bardolino, Piemont, Toscana, Veneţia, Emilia), în Sicilia
(Taormina), în sud (Apuglia). Vinuri italieneşti renumite sunt: Asti spumanti (în Piemont), Chanti (în
Toscana), Lacrima Cristi (în Campagna), Marsala (în Sicilia). În Franţa, podgorii mari sunt în Provence,
Champagne, Bordeaux, valea Rhônului (Cognac, Arnagnac, Chateauneuf), valea Loirei, Alsacia, Languedoc.
Renumite sunt vinurile roşii de Bordeaux, de Burgundia şi coniacurile (după Truţi, 2000; Erdeli, 2000).
Spania are podgorii renumite în Andaluzia (Malaga, Granada), Valencia (Alicante). În Portugalia se
produc renumitele vinuri Madeira (în insula omonimă), Porto, Setubal. Grecia se remarcă mai ales prin
producţia de stafide (stafidele de Corint), dar şi prin cea de struguri de masă şi vin. Podgorii extinse sunt în
Corint, Attica, insulele Ionice, Creta. Turcia are podgorii mari în vestul şi centrul ţării, cu soiuri pentru
stafide (soiul sultana) şi struguri de masă, datorită motivelor religioase. În Africa de Nord se remarcă
Algeria, care a devenit una din cele mai mari exportatoare de vinuri (mai ales spre Franţa), datorită dezvotării
viticulturii prin coloniştii francezi.
Alte ţări europene cu producţie însemnată de struguri şi vin sunt: Federaţia Rusă, Ucraina,
Republica Moldova, Germania (bazinele Main, Rhin), Ungaria (Tokaj, Balaton), Bulgaria, Albania,
România (Podişul Moldovei, Subcarpaţi, Podişul Transilvaniei, Podişul Getic, Dealurile de Vest, Podişul
Dobrogei).
Podgorii şi producţii însemnate deţin şi alte state pe glob: S.U.A. (cu o viticultură mecanizată şi
irigaţii în California), Argentina (provincia Mendoza), Republica Africa de Sud (provincia Cap), Australia
(bazinul mijlociu al fluviului Murray şi regiunea Melbourne), Brazilia (în sud-estul ţării), Chile (în centru),
Mexic (statul Sonora).
Aproximativ 15 % din producţia mondială de vin (ce depăşeşte 30 mil.hl anual) este destinat
comerţului internaţional. Marii exportatori de vinuri sunt: Algeria, Italia, Franţa, Spania şi Portugalia, iar
marii importatori de vinuri sunt: Franţa (importă din Algeria pentru a-şi ameliora unele soiuri mai slabe),
Germania, Elveţia, Marea Britanie, Olanda, S.U.A. La exportul de struguri de masă se remarcă Italia, Spania,
S.U.A., Bulgaria, iar în privinţa stafidelor Turcia, Grecia şi S.U.A.

5.4. CREŞTEREA ANIMALELOR

Această ramură a agriculturii furnizează produse agroalimentare de bază (carne, lapte, ouă) şi materii
prime industriale (lână, piei). În statele mai puţin dezvoltate, animalele mari sunt folosite ca mijloc de
tracţiune.
Baza furajeră este alcătuită din păşuni şi fâneţe naturale, plante furajere (lucernă, trifoi, borceag) şi
plante de cultură (porumb, ovăz, cartofi). În unele state dezvoltate se practică şi furajarea animalelor cu
produse secundare provenite din prelucrarea industrială, cu adaos de substanţe fortifiante. Creşterea
animalelor la nivel de subzistenţă şi uneori cu aspecte de nomadism din ţările sărace ale globului
contrastează cu zootehnia intensivă de tip industrial din statele dezvoltate.

8
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

Creşterea bovinelor este una dintre cele mai importante subramuri ale zootehniei, deoarece
furnizează 90% din producţia mondială de lapte (apreciată la peste 600 mil.tone), aproximativ 30% din
producţia mondială de carne, la care se adaugă şi pieile prelucrate în industria tăbăcăriei.
Bovinele (peste 1,3 mld. capete) înregistrează efective mari în India şi Brazilia (cu un sfert din
şeptelul mondial), urmate de S.U.A., China, Federaţia Rusă, Argentina, Franţa, Mexic şi Canada. Producţia
mondială de carne de vită depășește 60 mil.tone anual, cel mai mare producător fiind S.U.A. (17% din totalul
mondial), urmată de Brazilia (7,7 mil.tone), Australia, Federaţia Rusă, Franţa, Mexic, Canada, India,
Germania, Italia, Columbia, Marea Britanie, Noua Zeelandă.
Creşterea porcinelor se bazează pe furajarea cu porumb şi orz (în zonele cerealiere), cartofi şi
sfeclă de zahăr (în zonele mai reci), la care se adaugă furajele concentrate şi produsele reziduale din industria
prelucrării laptelui. Efectivul mondial de porcine depăşeşte 900 mil. capete, din care peste 40% revin Chinei
(cu sistemul industrial de creştere intensivă „în baterii”), urmată de S.U.A., Brazilia, Germania, Rusia,
Polonia, Spania. Producţia mondială de carne de porc a fost de 105 mil.tone, cel mai mare producător fiind
S.U.A., urmată de Germania, Spania, Brazilia, Canada, Franţa, Vietnam, Polonia, Danemarca, Olanda,
Federaţia Rusă, Italia, Japonia, Filipine.
Creşterea ovinelor se bazează pe păşunile şi fâneţele naturale, îndeosebi cele din zonele montane.
Efectivul mondial de ovine este în scădere (aproximativ 1 mld. capete), datorită schimbării agriculturii
europene şi americane de la un sistem extensiv, la unul intensiv. Efectivele cele mai însemnate de ovine sunt
în China, Australia, S.U.A., Iran, Marea Britanie, Turcia, Siria, India, Spania, Sudan, Pakistan, Algeria,
Franţa, Federaţia Rusă. Producţia mondială şi principalii producători de carne de oaie sunt afişate în tabelul
de mai jos.
Creşterea păsărilor (avicultura) este o subramură importantă datorită furnizării unor produse
alimetare de bază (carne, ouă) şi gradului ridicat de productivitate (în cadrul unor combinate de creştere de
tip intensiv). Producţia mondială de carne de pui depăşeşte 70 mil.tone pe an, principalii producători fiind
S.U.A., Brazilia, Mexic, India, Marea Britanie, Spania, Indonezia, Japonia, Franţa, Federaţia Rusă, Canada,
Thailanda, Turcia, Polonia.

5.5. REGIUNILE AGROGEOGRAFICE ALE TERREI

Regiunile agrogeografice ale Terrei se suprapun zonalităţii climatice. Cu alte cuvinte, în fiecare zonă
climatică se cultivă anumite specii şi/sau soiuri de plante şi se cresc anumite specii şi/sau rase de animale.
Sintetizând, se pot deosebi şase regiuni agrogeografice, fiecare cu anumite caracteristici climatice şi specific
agricol (tabel 30):
Tabel 30. Regiunile agrogeografice ale Terrei
Nr Regiunea Condiţii climatice Culturi specifice Ţări, regiuni reprezentative
crt agrogeografică
precipitaţii bogate şi orez, grâu, porumb, mei, Indonezia, Malaysia, Niger,
constante tot timpul manioc, palmier de ulei, Congo, Nigeria, Ecuador,
Regiunea
1. anului, temperaturi trestie de zahăr, bananier, Brazilia, Columbia, Ghana,
tropical-umedă
ridicate tot timpul anului arbore de cafea, arbore de Côte d’Ivoire, Madagascar,
cacao, arbore de cauciuc Sri Lanka
temperaturi ridicate tot predomină cultura orezului, la India, sudul Chinei,
Regiunea timpul anului, un sezon care se adaugă porumb, Bangladesh, Thailanda,
2.
musonică ploios, altul secetos batată, bumbac, iută, Vietnam
mirodenii, ceai, citrice
precipitaţii foarte reduse, doar în oaze se pot cultiva deşerturile Sahara, Kalahari,
temperaturi ridicate majoritatea plantelor agricole, Arabic, Nubiei, Sirian,
3. Regiunea aridă
curmal Atacama, Marele Deşert de
Nisip, Victoria etc.
veri calde şi secetoase, măslin, citrice, viţă-de-vie, Spania, Grecia, Italia,
Regiunea
ierni blânde şi ploioase cereale, pomi fructiferi (cais, Turcia, S.U.A. (Florida şi
4. mediteraneană
piersic, cireş, castan dulce) California), sudul Japoniei,
(subtropicală)
estul Chinei
Regiunea patru anotimpuri, grâu, porumb, secară, sfeclă S.U.A., Canada, Marea
5. cerealieră precipitaţiile scad de la de zahăr, floarea-soarelui, Britanie, Franţa, Germania,
temperată est spre vest în cadrul cartofi, pomi fructiferi (măr, Olanda (agricultură

9
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

continentelor, întâlnindu- prun), plante furajere, in, intensivă, de mare

se astfel nuanţe oceanice, cânepă randament), Federaţia Rusă,
apoi de tranziţie şi Ucraina, China, Polonia,
excesive (de ariditate) România (potenţial funciar
ridicat şi o agricultură în
dezvoltare)
veri scurte şi reci, ierni culturi modeste de secară, tundra euro-asiatică şi nord-
Regiunea
6. aspre cartofi, orz; se cresc animale americană
subpolară
(mai ales reni)

5.6. AGRICULTURA ŞI FOAMETEA

Cantitatea medie de calorii necesară unui adult este estimată la 2300 calorii pe zi. În ţările dezvoltate,
consumul zilnic de calorii este mult mai ridicat, iar numărul persoanelor ce suferă de obezitate este în
creştere. Pe de altă parte, în statele cel mai puţin dezvoltate (în special cele africane), o persoană abia
reuşeşte să consume 80% din această cantitate zilnică de calorii.
Lipsa caloriilor şi vitaminelor (sau pe scurt foametea) cauzează malnutriţia şi subnutriţia, ce duc la
slăbirea organismului şi mai departe la îmbolnăvire şi chiar deces. Locuitorii multor state africane slab
dezvoltate se confruntă cu sărăcia, criza alimentară şi foametea, sunt prea slăbiţi pentru a munci, recoltele
sunt puţine, rezultând un „ciclu al foametei”.
Mulţi oameni consideră că foametea este rezultatul leneviei şi ignoranţei. Însă cauzele foametei
(crizei alimetare) sunt multiple şi complexe. Sărăcia este una dintre acestea, deoarece în multe state slab
dezvoltate, oamenii nu au pământ pe care să îl lucreaze sau dacă au, practică o agricultură primitivă ce dă o
recoltă mică; veniturile lor sunt foarte mici şi nu îşi pot procura alimente de pe piaţa locală (fie pentru că
produsele alimentare sunt scumpe, fie pentru că locul de procurare a acestora este situat la distanţe foarte
mari).
Conform statisticilor FAO (Organizaţia Mondială pentru Alimentaţie şi Agricultură), pe glob sunt 28
de ţări aflate în situaţie de criză alimentară, ce necesită asistenţă externă: 20 ţări în Africa, 7 în Asia şi una în
America Latină (tabel 31).
Tabel 31. Ţările în situaţie de criză alimentară care necesită asistenţă externă
(după FAO Crop Prospects and Food Situation)
Nr. Ţara Cauzele crizei alimentare (foametei)
Africa (20 ţări)
1 Lesotho secetă în ani consecutivi, impactul SIDA
2 Somalia conflicte şi secetă
3 Swaziland secetă în ani consecutivi, impactul SIDA
4 Zimbabwe criză economică, secetă
5 Eritrea persoane dizlocate, soldaţi demobilizaţi, secetă
6 Etiopia venituri mici, preţ ridicat al produselor alimentare
7 Liberia perioadă postconflictuală
8 Mauritania secetă în ani consecutivi
9 Sierra Leone perioadă postconflictuală, soldaţi demobilizaţi
10 Burundi conflicte civile, persoane dizlocate, secetă
11 Rep.Centrafricană conflicte civile, persoane dizlocate
12 Ciad refugiaţi, nesiguranţă
13 R.D.Congo conflicte civile, refugiaţi
14 Congo refugiaţi, persoane dizlocate
15 Côte d’Ivoire conflicte civile, persoane dizlocate
16 Guineea refugiaţi, persoane dizlocate, preţ ridicat al produselor alimentare
17 Guineea Bisau inundaţii, nesiguranţă
18 Kenya secetă în anumite areale
19 Sudan conflicte civile, soldaţi demobilizaţi
20 Uganda conflicte civile, persoane dizlocate
Asia (7 ţări)
21 Irak conflicte civile, nesiguranţă, persoane dizlocate
22 Afganistan conflicte, persoane dizlocate, soldaţi demobilizaţi, inundaţii
23 R.D.Coreea constrângeri economice
24 Nepal accesul pe piaţă, efectele conflictelor, secetei şi inundaţiilor
25 Pakistan efectele cutremurului din Kashmir, inundaţii
26 Sri Lanka efectele tsunami, conflicte, inundaţii
27 Timor-Leste persoane dizlocate, secetă
America Latină (o ţară)
28 Bolivia efectele inundaţiilor la câmpie şi ale secetei, grindinei şi îngheţului

10
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

în zonele montane

De multe ori dezastrele naturale (seceta, inundaţiile), dar şi degradarea solurilor (prin despăduriri sau
suprapăşunat ce duc la deşertificare) sunt cauzele distrugerii recoltei. Pe lângă aceste probleme, în multe
state suprapopularea, sistemul sanitar precar și starea de sănătate a populației (epidemii tropicale cum ar fi
malaria, Ebola sau numărul ridicat al cazurilor SIDA), dar mai ales conflictele civile şi războaiele sunt
cauzele sărăciei şi foametei (Ciad, Liberia, Sierra Leone, Somalia, Côte d’Ivoire, Guineea etc.). La acestea se
adaugă şi alte cauze de ordin politic şi economic: datoriile internaţionale, întreruperea importurilor.

5.7. AGRICULTURA ÎN ROMÂNIA

5.7.1. FONDUL FUNCIAR
Poziţia geografică favorabilă, relieful variat, solurile fertile, suprafaţa mare a terenurilor arabile,
rezervele bogate de apă dulce şi climatul temperat continental sunt premisele dezvoltării agriculturii în
România.
Fondul funciar al României (23,8 mil.ha) este alcătuit din: 62% terenuri agricole (14,7 mil.ha),
28% fond forestier (6,7 mil.ha) şi 10% alte suprafeţe (2,3 mil.ha, unde se includ construcţiile, drumurile şi
căile ferate, apele şi bălţile).
Figura 10. Structura fondului funciar după modul de folosinţă
Structura
mii ha (%)
fondului funciar vii şi
Total fond 23 839,1 100,0 livezi
alte
funciar 1.9% suprafeţe
Terenuri agricole 14 711,6 61,7 9.8%
păşuni
Arabil 9 421,9 39,5 teren
şi
Păşuni 3 346,9 14,0 arabil
fâneţe
Fâneţe 1 498,4 6,2 39.6%
20.3%
Vii 223,3 0,9
Livezi 221,1 0,9 păduri
Fond forestier 6 779,3 28,4 28.5%
Alte suprafeţe 2 348,2 9,8
Sursa: Anuarul Statistic al României

Terenurile agricole au următoarele utilizări: terenuri arabile (9,4 mil.ha şi 40% din totalul fondului
funciar), păşuni (3,3 mil.ha şi 14%), fâneţe (1,5 mil.ha şi 6%), vii (0,2 mil.ha şi 0,9%) şi livezi (0,2 mil.ha şi
0,9%).
Totuşi suprafaţa irigată este de numai 0,3 mil.ha (în mare parte teren arabil), insuficientă în condiţiile
creşterii intervalurilor secetoase din ultima perioadă. De asemenea, cantitatea de îngrăşăminte chimice
folosite în agricultură s-a redus la o treime după 1990.

5.7.2. CULTURA PLANTELOR

Din totalul terenurilor arabile ale României, 90,5% revin culturii cerealelor, adică 8,5 mil.ha.
Porumbul şi grâul sunt principalele cereale cultivate, la care se adaugă secara, orzul, ovăzul şi mai puţin
sorgul şi orezul. Producţia medie de grâu, porumb sau secară la hectar depăşeşte 3000 kg în anii buni.
Primele judeţe în privinţa producţiei de cereale sunt: Timiş, Dolj, Teleorman, Călăraşi şi Arad,
urmate de Olt, Brăila, Constanţa, Buzău şi Bihor.
Grâul se cultivă în zonele joase (în principal Câmpia Română şi Podişul Dobrogei, la care se adaugă
Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, Podişul Transilvaniei. Producţia de grâu depășește de 7 mil.tone anual.
Porumbul se cultivă în aceleaşi zone, însă urcă ceva mai mult în altitudine, în zonele deluroase
(Podişul Getic, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Dealurile de Vest), depresiunile Maramureş şi
Braşov; se adaugă lunca Dunării. Producția depășește 14 mil.tone în anii buni.

11
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

Producţia de cereale a României a scăzut în perioada ulterioară anului 1989 şi fluctuează mai ales
datorită regimului climatic caracterizat uneori de calamităţi naturale (ani secetoşi cum a fost anul 2000,
inundaţii, grindină, îngheţuri târzii sau timpurii etc.). Producţia a scăzut şi datorită dificultăţilor întâmpinate
de agricultura românescă în această perioadă: fragmentarea proprietăţilor ca urmare a retrocedării terenurilor
şi implicit dificultatea desfăşurării lucrărilor mecanizate, îmbunătăţirilor funciare şi aplicării îngrăşămintelor,
datorită lipsei de fonduri în rândul proprietarilor. La acestea se adaugă şi dezafectarea sistemelor de irigaţii:
de la 3 mil.ha irigate înainte de 1990 (locul II în Europa) la 0,3 mil.ha efectiv irigate în prezent. Prin urmare,
România s-a transformat în numai câţiva ani dintr-o mare producătoare şi exportatoare (mai ales de cereale)
într-o ţară care apelează în anumiţi ani la importuri de grâu, zahăr, carne şi alte produse agricole alimentare
de bază.
Dintre plantele tehnice, o importanţă deosebită o prezintă cultura florii-soarelui şi a sfeclei-de-
zahăr. Producţia de seminţe de floarea-soarelui a fost de 1,5 mil.tone, situând România pe locul 9 mondial şi
5 european. Cele mai mari regiuni de cultură sunt situate în sudul şi sud-estul ţării - Câmpia Română şi
Dobrogea - mai puţin Podişul Moldovei şi Câmpia de Vest.
Sfecla-de-zahăr preferă zonele mai răcoroase şi mai umede din centrul, nord-vestul şi nord-estul
ţării: Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei, Crişana, depresiunile intramontane. Datorită introducerii unor
noi soiuri şi în condiţii de irigaţii, se cultivă şi în Câmpia Română. Producţia României de sfeclă-de-zahăr a
fost de 6,7 mil.tone.
Cartoful se cultivă în zonele răcoroase şi umede din centrul, nord-estul şi nord-vestul ţării: Podişul
Sucevei, depresiunile intramontane din Carpaţii Orientali, Podişul Transilvaniei etc. Producţia de cartofi
depășește 4 mil.tone, cele mai mari valori fiind înregistrate în judeţele: Suceava, Covasna, Braşov, Harghita,
Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Bihor, Alba, Neamţ, Iaşi, Mureş, Sibiu, Bacău.
Pomicultura este o ocupaţie străveche, caracteristică mai ales regiunilor deluroase şi de podiş. Cele
mai întinse zone (bazine) pomicole ale ţării sunt: Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic, nordul Transilvaniei
(Baia-Mare, Bistriţa-Năsăud, Mureş), sudul Transilvaniei (Sibiu, Alba), Podişul Sucevei, Dealurile de Vest
etc.
Producţia de fructe depășește 1,7 mil.tone, din care: peste 1 mil.tone mere, 500 mii tone prune şi alte
fructe cu pondere mai redusă, între 3-45 mii tone (în ordine pere, cireşe şi vişine, caise şi zarzăre, piersici,
nuci, căpşuni).
Viticultura are vechi tradiţii în România (încă din perioada antică), iar unele podgorii (Cotnari,
Huşi, Murfatlar, Jidvei, Panciu-Odobeşti, Dealu Mare) sunt renumite pentru soiurile de vin. Cele mai mari
podgorii şi centre viticole ale ţării sunt: Cotnari, Iaşi-Huşi, Nicoreşti-Iveşti, Panciu-Odobeşti, Dealu Mare,
Piteşti, Drăgăşani, sudul Olteniei, Strehaia (Mehedinţi), Arad-Teremia Mare-Buziaş, Târnavelor şi Alba-
Iulia, Lechinţa, Valea lui Mihai – Săcuieni, Dobrogea: Murfatlar, Niculiţel, Greaca din lunca Dunării.
5.7.3. CREŞTEREA ANIMALELOR
Faţă de anul 1990, efectivele de animale s-au înjumătăţit şi implicit producţia agricolă animală a
scăzut, datorită dificultăţilor întâmpinate de acest sector agricol în perioada de tranziţie (desfiinţarea marilor
combinate de creşterea a animalelor, posibilităţile financiare reduse ale crescătorilor individuali, lipsa unor
facilităţi în domeniu).
Bovinele (2,8 mil. capete) se cresc îndeosebi în zonele mai înalte (deluroase şi montane),
remarcându-se cele din jumătatea de nord a ţării: nordul Moldovei, Maramureşul, Podişul Transilvaniei,
Bihorul. Se adaugă şi judeţele din nordul Munteniei. Cele mai mari efective aparţin judeţelor: Suceava,
Bihor, Argeş, Botoşani, Iaşi, Bacău (fiecare cu peste 100 mii capete).
Porcinele (6,4 mil. capete) au efective mai mari în nordul ţării (unde porumbul sau cartoful
reprezintă baza furajeră), dar şi în Banat şi Câmpia Română (furajare pe bază de porumb). Se remarcă
judeţele: Timiş şi Bihor (cu peste 300 mii capete), Arad, Cluj, Teleorman, Argeş, Ilfov, Gorj, Dolj, Olt,
Brăila (cu peste 200 mii capete), Prahova, Mureş, Alba, Satu-Mare, Vâlcea, Neamţ, Buzău, Dâmboviţa
(peste 150 mii capete).
Deşi creşterea ovinelor este o ocupaţie tradiţională, numărul acestora a scăzut mult (7,4 mil. capete).
Totuşi efective însemnate deţin judeţele din Transilvania: Sibiu (506 mii capete), Cluj (327 mii capete), Alba
(225 mii capete), Bistriţa-Năsăud (221 mii capete); aici predomină rasa ţurcană (pentru lână grosieră şi
lapte). În judeţele de câmpie se creşte rasa merinos cu lână fină şi rasa ţigaie cu lână semifină: Timiş (422
mii capete), Arad (303 mii capete), Constanţa (290 mii capete), Tulcea (237 mii capete). O altă grupare este

12
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

în Podişul Moldovei, în judeţele Iaşi (267 mii capete) şi Botoşani (247 mii capete), unde se creşte şi rasa
karakul pentru blăniţe.
Păsările de curte (87 mil.capete) se cresc pe tot cuprinsul ţării, însă predomină în zonele cerealiere
şi în jurul marilor oraşe, unde există mari ferme. Se remarcă judeţele: Bacău, Iaşi, Buzău, Dolj, Bihor, Olt,
Prahova, Dâmboviţa, Călăraşi, Brăila, Argeş.
Se adaugă şi alte subramuri: piscicultura (cu o producţie anuală de peste 10 mii tone), apicultura
(subramură tradiţională, practicată mai ales în Câmpia Română, Dobrogea şi Delta Dunării) şi sericicultura
(în Banat şi Oltenia).
Producţia de carne depăşește 1-1,5 mil.tone anual. Industria conservelor şi preparatelor din carne,
precum şi industria produselor lactate sunt răspândite în mai toate oraşele mari, precum şi în unele centre
din apropierea fermelor sau crescătoriilor.

VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

Exemple de subiecte pentru examinări

1. Factorii care influenţează dezvoltarea agriculturii

2. Fondul funciar şi modul de utilizare a terenurilor
3. Resursele agroalimentare vegetale: cultura cerealelor
4. Resursele agroalimentare vegetale: cultura plantelor oleaginoase
5. Resursele agroalimentare vegetale: cultura plantelor pentru zahăr
6. Resursele agroalimentare vegetale: pomicultura
7. Resursele agroalimentare vegetale: viticultura
8. Creşterea animalelor
9. Regiunile agrogeografice ale Terrei
10. Agricultura în România: fondul funciar, cultura plantelor, creşterea animalelor

Exemple de întrebări tip grilă

Înconjuraţi litera corespunzătoare răspunsului corect. Din cele 4 variante de răspuns, doar una este corectă.

1. Agricultura este acea ramură a economiei mondiale care:

a) asigură subzistenţa şi unele materii prime pentru diferite ramuri industriale;
b) cuprinde cultura plantelor şi modul de utilizare a terenurilor;
c) cuprinde creşterea animalelor şi schimbul de produse;
d) se ocupă de modul de utilizare a terenurilor.

2. Agricultura este acea ramură de bază a economiei mondiale care:

a) asigură materii prime industriale şi energetice;
b) studiază structura şi repartiţia geografică a modului de utilizare a terenurilor;
c) se ocupă de fondul funciar;
d) asigură hrana necesară populaţiei şi unele materii prime pentru diferite ramuri industriale.

3. Factorii tehnici care influenţează dezvoltarea agriculturii sunt:

a) numărul şi densitatea populaţiei, forţa de muncă;
b) mecanizarea, chimizarea şi irigaţiile;
c) clima, relieful şi solul;
d) utilizarea maşinilor agricole, forţei de muncă şi solului.

4. Factorii naturali care influenţează dezvoltarea agriculturii sunt:

a) numărul şi densitatea populaţiei, forţa de muncă;
b) utilizarea irigaţiilor şi a îngrăşămintelor chimice;
c) clima, relieful, solul;
d) utilizarea maşinilor agricole, relieful şi solul.

5. Resursa naturală fundamentală în agricultură este:

a) relieful; b) solul; c) irigaţiile; d) utilizarea maşinilor agricole.

6. Cum puteţi defini fondul funciar?

a) terenurile arabile; b) modul de utilizare a terenurilor;

13
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

c) totalitatea terenurilor agricole; d) fondul forestier.

7. Care dintre următoarele categorii de soluri sunt mai fertile?

a) kastanoziomurile şi podzolurile; c) argiluvisolurile şi cernoziomurile;
b) cernoziomurile şi calcisolurile; d) histosolurile şi feralsolurile.

8. Factorii tehnici de dezvoltare a agriculturii sunt:

a) irigaţiile, mecanizarea, solul, relieful, apa;
b) densitatea populaţiei, chimizarea, desecările, clima, îndiguirile;
c) mecanizarea, chimizarea, irigaţiile, desecările, îndiguirile;
d) mecanizarea, irigaţiile, clima, apa, îngrăşămintele chimice.

9. Cernoziomurile, cele mai fertile soluri, ocupă suprafeţe însemnate în:

a) stepele Europei, Asiei şi Americii de Nord; c) în Africa, America de Sud şi India;
b) în nordul Europei, Asiei şi Americii de Nord; d) în Africa, America de Sud şi sud-estul Asiei.

10. Păşunile şi fâneţele naturale cuprind suprafeţe de:

a) stepă din Europa şi Asia Centrală, preerie din America de Nord;
b) savană din Australia şi preerie din Africa;
c) pampas din America de Sud şi savană în Europa;
d) preerie în Europa, păşuni montane şi pajişti alpine.

11. Cele mai întinse terenurile arabile sunt în:

a) Asia, Africa şi America de Sud; c) Asia, Europa şi Australia;
b) Australia, Africa şi America de Sud; d) Europa, America de Nord şi Asia.

12. Structura fondului funciar este următoarea:

a) terenuri arabile, fond forestier, vii şi livezi, alte suprafeţe;
b) păşuni şi fâneţe, vii şi livezi, fond forestier, alte suprafeţe;
c) terenuri arabile, păşuni şi fâneţe, vii şi livezi, alte suprafeţe;
d) terenuri agricole, terenuri arabile, vii şi livezi, alte suprafeţe.

13. Producţia mondială anuală de cereale este în prezent de:

a) peste 3 miliarde tone; c) aproape 4 milioane tone;
b) peste 2 miliarde tone; d) aproximativ 2 milioane tone.

14. Cei mai mari producători de cereale (ce deţin împreună jumătate din producţia mondială) sunt:
a) China, Franţa, Germania; c) China, S.U.A., India;
b) S.U.A., Franţa, Germania; d) S.U.A., Federaţia Rusă, Franţa.

15. Care din următoarele zone sunt renumite pentru cultura grâului („mari grânare”)?
a) nordul şi nord-estul Chinei, câmpiile Europei Occidentale, Hindustanul de vest şi Punjab;
b) Platoul Columbiei, nordul şi nord-estul Chinei, sudul Europei;
c) Podişul Preeriilor, sud-estul Europei şi nordul Asiei;
d) Câmpia Mississippi, Câmpiile Europei Occidentale, Ucraina şi sudul Rusiei.

16. Cereala care asigură baza alimentaţiei pentru majoritatea populaţiei globului este:
a) orezul; b) grâul; c) porumbul; d) secara.

17. Orezul reprezintă baza alimentaţiei pentru o treime din populaţia lumii, iar producţia destinată consumului intern şi
mai puţin exportului, este concentrată în proporţie de peste 80% în statele:
a) europene; b) nord-americane; c) Asiei de Sud-Est; d) africane.

18. Cei mai mari producători de porumb sunt:

a) China, Franţa, Germania ; c) China, S.U.A., India;
b) S.U.A., China, Brazilia; d) S.U.A., Federaţia Rusă, Franţa.

19. Care sunt principalele plante oleaginoase, după volumul producţiei?

a) rapiţa, soia şi măslinul; c) floarea-soarelui, rapiţa şi palmierul de ulei;
b) palmierul de ulei, cocotierul şi arahidele; d) soia, floarea-soarelui şi măslinul.

20. Principalele plante oleaginoase cultivate în zonele temperate sunt:

14
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

a) soia şi floarea-soarelui; c) floarea-soarelui şi palmierul de ulei;

b) rapiţa şi palmierul de ulei; d) soia şi măslinul.

21. Principalele plante cultivate pentru obţinerea zahărului sunt:

a) trestia de zahăr în zona temperată şi sfecla de zahăr în zona intertropicală;
b) trestia de zahăr în zona intertropicală şi sfecla de zahăr în zona temperată;
c) trestia de zahăr şi sfecla de zahăr în zona temperată;
d) trestia de zahăr şi sfecla de zahăr în zona rece.

22. Cultura sfeclei de zahăr este specifică unui continent, unde se cultivă în majoritatea ţărilor, anume:
a) Asia; b) Africa; c) America de Sud; d) Europa.

23. Principalele plante textile cultivate sunt:

a) bumbacul şi iuta (în zona temperată) şi inul şi cânepa (în zona caldă);
b) bumbacul şi inul (în zona caldă) şi iuta şi cânepa (în zona temperată);
c) bumbacul şi iuta (în zona caldă) şi inul şi cânepa (în zona temperată);
d) trestia de zahăr în zona intertropicală şi sfecla de zahăr în zona temperată.

24. Mărul şi prunul sunt pomii fructiferi caracteristici zonei temperate, iar cel mai mare producător este:
a) China; b) S.U.A.; c) România; d) Germania.

25. Cei mai mari producători de portocale sunt:

a) Mexic şi India; b) Brazilia şi S.U.A.; c) Italia şi Grecia; d) China şi Spania.

26. Fructele care deţin primele locuri în totalul producţiei mondiale de fructe sunt:
a) merele (peste 62 mil.t anual) şi prunele (peste 9 mil.t anual);
b) portocalele (aproape 62 mil.t anual) şi lămâile (peste 12,5 mil.t anual);
c) ananasul (peste 17 mil.t anual) şi portocalele (peste 62 mil.t anual);
d) bananele (peste 68 mil.t anual) şi merele (peste 62 mil.t anual).

27. Cei mai mari producători de struguri şi vin sunt:

a) Australia şi Brazilia; b) Portugalia şi Grecia c) Italia şi Franţa; d) Franţa şi Spania.

28. În Franţa, podgorii mari sunt în:

a) Madeira, Valencia, Andaluzia; c) Provence, Champagne, Bordeaux;
b) Piemont, Toscana, Campagna; d) Alsacia, Corint, Languedoc.

29. Renumite pentru producţia de stafide sunt statele:

a) Spania şi Portugalia; b) Italia şi Ungaria; c) Franţa şi România; d) Grecia şi Turcia.

30. Vinuri italieneşti renumite sunt:

a) Asti spumanti, Chanti, Lacrima Cristi; c) Sauvignon Blanc, Riesling, Muscatel;
b) Cognac, Arnagnac, Chateauneuf; d) Merlot, Pinot Noir, Cabernet.

31. Cel mai mare producător de carne de porc (11 mil.t), vită (9 mil.t), oaie şi pui este:
a) Brazilia; b) S.U.A.; c) Germania; d) China.

32. Culturile specifice regiunilor agrogeografice tropical-umede sunt:

a) grâul, porumbul, sfecla-de-zahăr, floarea-soarelui;
b) măslinul, citricele, viţa-de-vie;
c) orezul, trestia de zahăr, bananierul, bumbacul;
d) secara, cartofii, orzul.

33. Culturile specifice regiunilor agrogeografice temperate sunt:

a) grâul, porumbul, sfecla-de-zahăr, floarea-soarelui;
b) măslinul, citricele, viţa-de-vie;
c) orezul, trestia de zahăr, bananierul, bumbacul;
d) secara, cartofii, orzul.

34. Culturile specifice regiunilor agrogeografice mediteraneene (subtropicale) sunt:

a) grâul, porumbul, sfecla-de-zahăr, floarea-soarelui;
b) măslinul, citricele, viţa-de-vie;
c) orezul, trestia de zahăr, bananierul, bumbacul;

15
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

d) secara, cartofii, orzul.

35. Un tip de agricultură comercială (modernă) ce îmbină cultura plantelor şi creşterea animalelor şi este specifică
Europei este:
a) agricultura cu plantaţii; c) agricultura mixtă intensivă;
b) agricultura predominant cerealieră; d) agricultura specializată.

36. Fondul funciar al României (23,8 mil.ha) este alcătuit din:

a) 14% terenuri arabile (9,4 mil.ha) şi 28% fond forestier (6,7 mil.ha);
b) 62% terenuri agricole (14,7 mil.ha) şi 10% alte suprafeţe (2,3 mil.ha);
c) 14% terenuri arabile (9,4 mil.ha), 14% păşuni (3,3 mil.ha), 6% fâneţe (1,5 mil.ha), 1,8% vii şi livezi (0,4 mil.ha);
d) 62% terenuri agricole (14,7 mil.ha), 28% fond forestier (6,7 mil.ha) şi 10% alte suprafeţe (2,3 mil.ha).

37. Principalele cereale cultivate în România sunt:

a) grâul şi secara; b) grâul şi porumbul; c) orezul şi porumbul; d) grâul şi orezul.

38. Cele mai mari regiuni de cultură a grâului, porumbului şi florii-soarelui din România sunt:
a) Podişul Moldovei şi Bărăganul;
b) Podişul Transilvaniei şi Câmpia de Vest;
c) Câmpia Română şi Podişul Dobrogei;
d) depresiunile intramontane şi lunca Dunării.

39. Primele judeţe din România la producţia de cereale (peste 1 mil.t cereale) sunt:
a) Tulcea, Harghita şi Hunedoara; c) Suceava, Mehedinţi şi Alba;
b) Vâlcea, Argeş şi Dâmboviţa; d) Timiş, Dolj şi Teleorman.

40. Cele mai întinse zone (bazine) pomicole ale ţării sunt în:
a) Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei, Crişana, depresiunile intramontane;
b) Podişul Dobrogei, Podişul Mehedinţi, Câmpia Română;
c) Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic, nordul şi sudul Transilvaniei, Podişul Sucevei, Dealurile de Vest;
d) Câmpia de Vest şi Dealurile de Vest, Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic, Câmpia Română.

41. Podgorii renumite din Moldova sunt:

a) Drăgăşani (cu centrele Drăgăşani, Sâmbureşti, Dobroteasa, Amărăşti, Cerna);
b) Cotnari (cu centrele Cotnari, Hârlău, Cucuteni, Frumuşica, Plugari) şi Iaşi-Huşi (cu centrele Uricani, Copou,
Bucium, Bohotin, Avereşti, Vaslui, Huşi);
c) Târnavelor şi Alba-Iulia (cu centrele Aiud, Şard, Alba Iulia, Sebeş, Apold, Mediaş, Jidvei, Crăciunel, Cricău,
Ighiu, Târnăveni, Zagăr, Blaj);
d) Murfatlar, Niculiţel şi Ostrov.

42. Podgorii renumite din Dobrogea sunt:

a) Nicoreşti-Iveşti (cu centrele Buciumeni, Tecuci, Gohor, Tenesoaia, Zeletin, Dealul Morii, Tutova, Nicoreşti,
Iveşti);
b) Cotnari (cu centrele Cotnari, Hârlău, Cucuteni, Frumuşica, Plugari) şi Iaşi-Huşi (cu centrele Uricani, Copou,
Bucium, Bohotin, Avereşti, Vaslui, Huşi);
c) podgoriile Târnavelor şi Alba-Iulia (cu centrele Aiud, Şard, Alba Iulia, Sebeş, Apold, Mediaş, Jidvei, Crăciunel,
Cricău, Ighiu, Târnăveni, Zagăr, Blaj);
d) Murfatlar, Niculiţel şi Ostrov.

43. Podgorii renumite din Transilvania sunt:

a) Dealu Mare (cu centrele Istriţa, Pietroasa, Valea Călugărească, Tohani, Zărneşti, Cernăteşti, Zoreşti, Merel,
Breaza, Cricov, Boldeşti, Mizil, Urlaţi, Ceptura);
b) Nicoreşti-Iveşti (cu centrele Buciumeni, Tecuci, Gohor, Tenesoaia, Zeletin, Dealul Morii, Tutova, Nicoreşti,
Iveşti);
c) podgoriile Târnavelor şi Alba-Iulia (cu centrele Aiud, Şard, Alba Iulia, Sebeş, Apold, Mediaş, Jidvei, Crăciunel,
Cricău, Ighiu, Târnăveni, Zagăr, Blaj);
d) Murfatlar, Niculiţel şi Ostrov.

44. Podgorii renumite din Muntenia sunt:

a) podgoriile Piteştilor (cu centrele Ştefăneşti, Topoloveni, Valea Mare, Costeşti);
b) Cotnari (cu centrele Cotnari, Hârlău, Cucuteni, Frumuşica, Plugari) şi Iaşi-Huşi (cu centrele Uricani, Copou,
Bucium, Bohotin, Avereşti, Vaslui, Huşi);

16
Geografie economică – Lect.univ.dr. Smaranda TOMA

c) podgoriile Târnavelor şi Alba-Iulia (cu centrele Aiud, Şard, Alba Iulia, Sebeş, Apold, Mediaş, Jidvei, Crăciunel,
Cricău, Ighiu, Târnăveni, Zagăr, Blaj);
d) Murfatlar, Niculiţel şi Ostrov.

17