Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Agricultura
CUPRINS
1.1 Introducere
1.2 Resursele pedoclimatice
1.3 Culturile agricole
1.4 Tipuri de agricultura
1.5 Concluzii
Bibliografie
Agricultura
1.1 Introducere
Agricultura reprezinta, neindoielnic, unul dintre sectoarele cheie ale economiei
mondiale, aflat intr-un continuu proces de transformare cantitativa si structurala, conform
cu cerintele societatii contemporane. Ea reprezinta primul furnizor de resurse alimentare
pentru cele peste 7 miliarde de locuitori ai Terrei, constituindu-se astfel ca unul dintre cele
mai sensibile segmente ale economiei planetei.
Activitatea agricola reprezinta o modalitate concreta de valorificare a factorilor mediului
natural, de definire a raportului activ dintre om si natura din perspectiva constituirii unor
sisteme agrare specifice, capabile sa raspunda atat conditiilor pedoclimatice locale, prin
adaptabilitate, cat si cerintelor comunitatii umane, prin oferta. In acest proces complex
intervin, in plus, elemente noi de ordin tehnologic, stiintific, economic, social si politic care
se conjuga spre a conduce in final la obiective comune: asigurarea securitatii alimentare,
protectia mediului inconjurator, prezervarea echilibrelor geografice, adaptarea la conditiile
pietei mondial s.a.
Noile tehnologii aplicate au dus la cresterea considerabila a productivitatii terenurilor
cultivate si a eficientei fortei de munca. Ameliorarea speciilor vegetale si animale, protectia
recoltelor, utilizarea ingrasamintelor chimice si a mecanizarii, promovarea mijloacelor
informatice si a biotehnologiilor au redus timpul de lucru, conducand la randamente
sporite.
miliarde ha, adica 55% din spatiul agricol mondial) si tot aici se extinde cea mai mare
parte din suprafata insamantata sau plantata a Terrei(aproximativ 830 mil.ha, adica 59%
din totalul Terrei).
Repartitia pe plan mondial a suprafetelor cultivate este inegala: 64% in Europa;
30% in Africa; 6% in Australia si Noua Zeelanda. In Europa, indicele cel mai mare de
ocupare agricola a solului este inregistrat in: Marea Britanie- 78%; Olanda si Italia-70%;
Franta-60%; Germania-58%. Suprafata cu destinatie agricola pe locuitor variaza intr-un
interval foarte larg: 4 ha in Canada, 2.2 ha in ex-URSS, 0.25 ha in China, coborand sub
0.1 ha in Japonia.
Perioada ultimelor decenii a fost marcata de mari remanieri ale suprafetelor cu
destinatie agricola, cu deosebire datorate impactului uman: restrangerea acestor
suprafete prin procesele active de desertificare, deforestare sau saraturare, mai ales in
Africa si Asia, precum si extinderea lor in unele state din Uniunea Europeana(Benelux)
sau Ucraina sudica(desteleniri). In acest cadru poate fi plasata si activitatea de
recuperare si de redare pentru agricultura a unor importante suprafete de
teren(640.000 ha din cele 700.000 ha cu care s-a diminuat suprafata agricola a Romaniei
dupa cel de-al doilea razboi mondial) prin marile lucrari de hidroamelioratii derulate in
perioada 1950-1985 in toate regiunile tarii si mai ales de-a lungul Dunarii.
Amenajarea pentru agricultura a celor 60.000 ha din Insula Mare a Brailei a
coincis cu aparitia celei mai mari unitati agricole din Europa dupa suprafata
cultivata(fostul I.A.S., devenit S.C. Braigal). Terenurile agricole ocupa in Romania circa
60% din teritoriul national, ponderea cea mai mare revenind celor arabile(42% din
teritoriul tarii si 64% din terenurile agricole).
Repartitia terenurilor arabile este inegala: 80% in Campia Romana si Podisul
Dobrogei de Sud; 60-80% in Podisul Getic si Campia Moldovei; 50-60% in Depresiunea
colinara a Transilvaniei; sub 20% in zonele montane. Viile ocupa 1.2% din suprafata tarii
si 2% din suprafata agricola. Aproximativ 25% din acestea se gasesc in judetele Vrancea,
Galati, Vaslui.
Livezile(1.4% din suprafata Romaniei si 2.4% din terenurile agricole) ocupa areale
mari in Subcarpatii Getici si cei ai Curburii(peste 40%), in nordul Transilvaniei(17%),
Depresiunea Hategului, nordul Muntilor Banatului etc. Peste 43% din suprafetele cu
livezi se afla in judetele: Valcea, Arges, Dambovita, Prahova, Buzau, Bistrita-Nasaud, Cluj
si Caras-Severin.
Pasunile si fanetele ocupa 30% din suprafata agricola a tarii,situandu-se cu
preponderenta(80%) in spatiul carpatic.
vegetativ. Acest fapt permite extinderea culturilor atat in zone de mare altitudine, cat de
de mare latitudine(Canada,Suedia).
Evolutia productiei de orz a fost contradictorie in ultimele patru decenii:76 mil. t in
1955; 175 mil. t in 1980; 170 mil. t in 1993; 153 mil. t in 1996; 133,4 mil. t in 1999.
Aproximativ 95% din productia anului 1999 au fost produse la latitudini temperate, peste
50% fiind realizate in sase state: Germania(13.3 mil. t), Canada(12.7), Rusia(11.5),
Franta(9.6), Turcia(9.0), Spania(6.7).
Ovazul(Avena sativa), ca si secara, este o cereala secundara in regres. Este mai putin
rezistent la ger decat orzul si prezinta cerinte de umiditate relativ reduse. Unele
varietati(Avena byzantina) s-au adaptat unui climat cald, de tip mediteranean.
Aceste caracteristici fiziologice explica faptul ca ovazul reprezinta o cultura a zonelor
temperate mai calde, limitata la latitudinile temperate.
Secara(Secale cereale) este o cereala secundara a carei cultura este limitata, fiind tipica
Europei de Nord,Centrale si de Est. Este o planta rezistenta la ger(-20 C), acomodandu-se
bine pe solurile acide din zonele reci. Multa vreme a fost cultivata in amestec cu graul,
numeroase lucrari de specialitate aratand incompatibilitatea tratarii separate a graului si a
secarei. Recent a fost obtinut pe cale genetica un hibrid din specia Triticale cu calitati
productive superioare, ale carui caracteristici se apropie mai mult de secara.
Orezul este originar din Asia de Sud-Est, constituind planta cerealiera ce asigura hrana
principala pentru intreaga Asie: peste 85% din suprafetele cu orezarii se extind in Asia. Se
dezvolta in conditii particulare de temperatura si umiditate, care permit maturizarea
fructului: 30-32C si 160-200 mm precipitatii pe luna, in functie de evapotranspiratie,
pentru o perioada de vegetatie de sase luni.
Exista, incontestabil, doua centre de origine ale culturilor de orez: unul in Extremul
Orient si Asia de Sud-Est si altul pe coasta de vest a Africii, unde este semnalat de europeni
la sfarsitul secolului al XV-lea. Sunt doua zone diferite prin speciile cultivate: Oryza sativa in
Asia si Oryza glaberrima in Africa.
Primele orezarii sunt insa mentionate in China, cu 280 ani i.Hr., in timpul Imperiului
Chiu-Long. Cultura orezului, indiferent ca isi are originile in China, Indochina sau India, este
veche de aproape 5000 de ani, devansand-o cu mult pe cea a graului si inscriindu-se intre
plantele preistorice.
Cultura plantelor oleaginoase
Plantele oleaginoase sunt cele din al caror fruct se extrag substante grase, sub diferite
forme, care se adauga celor de origine animala, avand multiple intrebuintari in alimentatia
umana, in cea a animalelor si in industrie. Ele furnizeaza circa 70% din totalul productiei de
materii grase si circa 75-80% din cantitatea comercializata pe piata internationala.
Soia(Glycine hispida) este originara din China si alte tari din Orient, unde cultura sa este
mentionata cu 3000 de ani i.Hr. A fost introdusa in Europa in secolul al XVIII-lea, iar in SUA
in 1806, culturile pe mari suprafete dezvoltandu-se abia dupa 1917. Cultura s-a adaptat
rapid conditiilor tropicale si subtropicale, coborand practic pana la Ecuator datorita
aparitiei unor varietati noi, caracterizate printr-o mare adaptabilitate pedoclimatica. Din
productia mondiala a anului 1999(158 mil. t), SUA, cu 76 mil. t a realizat peste 50%, iar
impreuna cu Brazilia(31 mil. t) mai bine de 70%. Intre alti producatori se mai remarca si
Argentina si China.
Floarea-soarelui(Heliantus annuus) se cultiva pe mari suprafete in Europa de Est si SUA.
Este originara din Mexic si Peru, de unde a fost adusa in Europa in anul 1659. Intre
producatorii importanti ai anului 1999(productia mondiala: 19 mil. t), Romania(1.1 mil. t)
s.a.
Bumbacul(Gossypium), planta textila de mare importanta, prezinta avantajul de a fi,
concomitent, un oleaginos interesant. In afara de fibra obtinuta, capsula contine
numeroase seminte, fixate in jurul unui sambure-embrion, care reprezinta circa 60-70% din
greutatea totala a semintelor si contine, in proportie de 20-25%, un ulei fin, fluid, de
culoare galbena, bogat in acizi grasi. Uleiul de bumbac a fost un produs utilizat in timpul
expeditiilor lui Gingiz Han si a devenit produs industrial abia spre sfarsitul secolului al XIXlea.
Marii producatori de bumbac(China, SUA, India, Uzbekistan) sunt si cei care furnizeaza
semintele de ulei. Comertul cu ulei de bumbac a constituit multa vreme o specialitate
americana, in ultimii ani, insa, exporturile diminuandu-se. Numeroase tari africane(Sudan,
Egipt, Uganda) au trecut la exportul de seminte si ulei spre spatiul geografic latinoamerican si Japonia, precum si la cel de sroturi, 80% dintre acestea fiind absorbite de tarile
UE, indeosebi Danemarca (45%), unde sunt folosite in furajarea animalelor. In realizarea
productiei anului 1999(55.6 mil. t) se remarca prin contributiile lor: China, SUA, ex-URSS,
India s.a.
Cultura plantelor tropicale si subtropicale
Aceasta cultura a fost puternic restructurata in ultimele decenii, datorita modifcarii
raportului productie-consum, determinat, la randul sau, de introducerea rezultatelor
cercetarii stiintifice si a noilor tehnologii, precum si de noile dimensiuni ale fenomenelor
demografice si politice.
Fructele tropicale(coloniale) au fost cunoscute inca din Neolitic,multe dintre ele fiind
ameliorate si prelucrate in cultura din stadiul salbatic. Se cunoaste, de exemplu, ca in
Mexic, avocatierul, arbore ca da un fruct extrem de bogat in calorii, a fost selectionat chiar
inainte de Neolitic.
Printre plantele cu mare valoare industriala din zona tropicala si ecuatoriala, cea mai
mare extindere o au, desigur, cele din culturile de plantatie.
Trestia de zahar este cultivata de mult timp , fiind una dintre plantele mult vehiculate
datorita migratiilor, ceea ce a facut dificila stabilirea originii sale. In acceptiunea actuala,
general admisa, trestia de zahar isi are originea din Noua Guinee si insulele invecinate. De
aici, cultivatorii din Neolitic aveau sa o raspandeasca in est, in insulele Oceaniei(Noile
Hebride, Noua Caledonie, Fidji s.a.), in vest(insulele Celebes, Filipine, Borneo, Sumatra,
Malaysia, India) si nord-vest(Indochina si China). Existenta trestiei de zahar este semnalata
in China si India de 6000 de ani, iar in insulele Hawaii si Tahiti din perioada 500-1000 i.Hr.
Utilizarea sa in alimentatie este mentionata in India cu 3000 de ani i.Hr. Cei ce au contribuit
mult la raspandirea acestei plante au fost arabii, care au adus butasii in Palestina, Egipt,
Sicilia, Spania, Maroc. Cristofor Columb a dus-o, in a doua sa calatorie, din insulele Canare
in Antile(Republica Dominicana de astazi), de unde, intre anii 1500-1600, s-a extins in
numeroase tari tropicale din America(Mexic, Brazilia, Peru etc.). Cultura a fost introdusa
mai tarziu(1650) in insulele Reunion si Mauritius.
Cultura s-a raspandit in cea mai mare parte a regiunilor tropicale si in unele zone
subtropicale pretabile. Ea a fost completata de cea a sfeclei de zahar, a carei cultura
debuteaza in zonele temperate, raspunzand astfel cerintelor din ce in ce mai mari in
privinta consumului de zahar, aliment de baza considerat multa vreme de lux.
Arborele de cauciuc se prezinta sub diverse specii, in functie de regiunile de cultura ale
Terrei. Prin sectionarea tesuturilor sale sau, dupa caz, a scoartei, acesta lasa sa curga un
lichid vascos, alb sau galben, numit latex.
Indigenii tarilor tropicale au cunoscut cauciucul natural inca din Antichitate. Primele
informatii au fost insa furnizate la Paris de savantul francez Charles-Marie de la Condamine,
in anul 1735, si se refera la substanta secretata de unele specii de arbori din Ecuador, pe
care a denumit-o cauchuc, urmand ortografia spaniola. Mai tarziu, La Condamine,
impreuna cu Francois Fresneau, inginer stagiar in Guyana Franceza, au descoperit specia
Hevaea Brasiliensis, care avea sa devina rapid cea mai cunoscuta si exploatata in toata zona
ecuatoriala. Primele incercari de cultura au avut loc la sfarsitul secolului al XIX-lea si
inceputul secolului XX in statul brazilian Para si in unele zone din India, Sri Lanka, Singapore,
Malaysia s.a., fiind precedate de o intensa activitate de cercetare stiintifica privind
aclimatizarea, desfasurata de specialistii gradinilor botanice din
Calcutta(India),Peradeniya(Sri Lanka), Buitenzorg(Indonezia) si Singapore. Dupa 1940,
arborele de cauciuc a devenit unul dintre elementele principale ale agriculturii de plantatie,
extinzandu-se dincolo de zona traditionala a Asiei de Sud-Est, in Africa si spatiul geografic
latino-american.
Arborele de cacao face parte, de asemenea, din categoria culturilor de plantatie. Pudra
obtinuta prin macinarea fructului are o larga arie de intrebuintare in industria produselor
zaharoase(ciocolata, patiserie, produse de cofetarie, concentrate alimentare), subramura
detinand o importanta cifra de afaceri in cadrul industriei alimentare si, in general, in
economia mondiala. In plus, cacaua reprezinta un produs uzual, sub diferite forme, in
alimentatia cotidiana.
ambulanta, cu sate mobile). Acestea sunt abandonate dupa 2-3 ani si are loc mutarea
culturilor pe terenuri noi, rezultate, de regula, in urma defrisarilor si, rareori, a
incendiilor. In cea mai mare parte a zonei tropicale, anul este impartit in doua sezoane,
unul secetos si unul umed. In cel secetos, fiecare familie se preocupa de pregatirea unui
nou teren de cultura pentru anul urmator.
Agricultura sedentara a zonelor tropical uscate este practicata pe suprafete mai
mici, asociind cultura plantelor cu cresterea animalelor pe terenuri agricole fixe, unde
peisajele rurale sunt bine definite. Este practicata de grupuri restranse de populatie din
zona montana a Africii negre: Fonta-Djalon, Kabre(Togo), Kirdis, Bamilekes(Camerun),
Rwanda, Sereres(Senegal), Yorouba(Nigeria).
Aceasta agricultura sedentara este cunoscuta pentru tehnicile sale ingenioase, ce
conduc la recolte mari, capabile sa asigure hrana pentru o populatie numeroasa. Se
poate vorbi chiar despre o agricultura intensiva, in care terenul agricol este folosit la
maximum si se utilizeaza ingrasaminte naturale care refac rapid solul.
In unele state africane, precum Senegalul, acest tip de agricultura a dat rezultate
foarte bune in domeniul culturii arahidelor, devenita in scurt timp cultura de export.
Agricultura mediteraneana se practica indeosebi in zona sudica a Europei si este
caracterizata printr-o productivitate relativ redusa. A evoluat insa rapid in ultimele
decenii datorita unor vaste programe de bonitare a terenurilor(Toscana litorala,
campiile Cataniei si Tavoliere- in Italia, bazinul Ebrului, Estramadura si Campia
Guadalquivirului- in Spania s.a.), a limitarii marii proprietati prin reforme agrare,
modernizarea in plan tehnologic, cat si datorita cerintelor mari ale pietei europene.
In cadrul acestui tip de agricultura se pot separa:
a) agricultura extensiva, practicata pe spatii largi mai ales in America de Nord, in
conditiile ocuparii solurilor virgine si ale amenajarii lor ulterioare pentru cultura cu
eforturi financiare importante. Peisajul rural american este tocmai rezultatul acestei
ocupari rapide a solului, care a creat un habitat si o conformatie cadastrala originale.
b) agricultura intensiva este bine reprezentata in tarile din vestul Europei, unde
suprafetele restranse de teren sunt utilizate judicios, beneficiind de tehnologii moderne
si de un suport fitochimic diversificat. Ea imbina cultura plantelor cu cresterea intensiva
a animalelor(bovine, porcine, pasari), fiind astfel competitiva si punctand puternic pe
piata agroalimentara europeana si mondiala.De altfel, policultura este forma cea mai
raspandita in intreaga agricultura intensiva a Terrei. Ca exemple mentionam Campia
Padului in Italia(cerealicultura, culturi arbustive si cresterea animalelor) si cea din
Aquitaine-Franta(cereale, culturi furajere, arbori fructiferi, vita de vie), doua din zonele
etalon ale agriculturii intensive din tarile Uniunii Europene.
1.5 Concluzii
In lumea contemporana, problema alimentatiei a devenit fundamentala.
Foametea si subnutritia au secerat, in trecutul istoriei omenirii, mai multe vieti decat
toate calamitatile naturale, bolile sau razboaiele luate la un loc. Si astazi flagelul foamei,
specific tarilor slab dezvoltate din Africa, America Latina si Asia de Sud si Sud-Est,
cuprinde 2/3 din populatia lumii. Aceste tari, desi detin 2/3 din fondul arabil al planetei,
nu realizeaza decat circa 30-35% din recolta agricola mondiala.
Bibliografie