GEOGRAFIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI

I. GEOGRAFIA AGRICULTURII
Teritoriul României are condiţii naturale favorabile pentru dezvoltarea unei agriculturi
complexe şi intensive. Aşezarea geografică, relieful, condiţiile litologice, clima, reţeaua
hidrografică, solurile, toate prezintă însuşiri care au permis să se dea o largă utilizare agricolă
teritoriului României. Situată la jumătatea emisferei boreale, România se află pe aceeaşi
latitudine cu marile grânare ale lumii şi dispune, ca şi acestea, de o diversitate de factori pedo-
climatici care permit să realizeze o mare variaţie în producţia agriculturii sale.

1.1. CONDIŢIONĂRI GEOGRAFICE

Dezvoltarea agriculturii româneşti este condiţionată de numeroşi fac dintre care, pe
primele locuri se înscriu cei economici şi sociali, fără a-i subestima pe cei naturali. Condiţiile
naturale şi economico-sociale impun variaţia teritorială a sistemelor de producţie, iar
realizarea unui echilibru între potenţialul ecologic şi sistemele de exploatare necesită o
anumită structurare a spaţiului funciar.
Relieful, constituit din munţi, dealuri şi câmpii (circa o treime fiecare), a permis
dezvoltarea unei economii agrare bine diferenţiate, respectiv, una de tip montan, de proporţii
reduse în ceea ce priveşte cultura plantelor (sfecla de zahăr, cartofi, cânepă pentru fuior,
legume etc. - în depresiunile intramontane Maramureş, Giurgeu, Ciuc, Braşov, Brad, Haţeg,
Beiuş) dar cu o zootehnie dominantă, dezvoltată în principal pe baza păşunilor şi fâneţelor,
alta specifică dealurilor, în care sunt îmbinate mai ales agricultura zootehnică cu viticultura şi
pomicultura şi, ultima specifică câmpiilor, cu dominarea culturii cerealelor, plantelor tehnice
şi furajere.
Aşezarea geografică pe continentul european a determinat pe teritoriul ţării o împletire
a influenţelor climatice estice cu cele atlantice, resimţindu-se într-o măsură redusă şi
influenţele mediteraneene. Climatul temperat-continental moderat, nuanţat de influenţele
menţionate, asigură practicarea unei agriculturi variate, din câmpie şi până în zonele montane
înalte.
Situarea ţării într-o arie de interferenţă a trei mari zone bioclimatice vestică, sudică şi
est-europeană, la care se adaugă efectul zonalităţii verticale, introdus de relief, determină
varietatea şi complexitatea învelişului de sol. Se constată că România are valoroase şi variate
resurse de soluri cu o distribuţie bine proporţionată. Aproximativ 25% din suprafaţa ţării (5,7
mil. ha) este acoperită cu molisoluri, larg folosite în agricultură, mai ales ca terenuri arabile;
circa 26% este reprezentată prin argiluvisoluri şi soluri brune eu-mezobazice, utilizate în
cultura plantelor agricole, pomicultură şi viticultură, precum şi cele ocupate de păduri şi
pajişti; circa 21% îl formează solurile de munte, ocupate de păduri şi pajişti şi 25% este
reprezentată prin soluri cu utilizare variată, iar circa 0,6 mil. ha reprezintă „alte suprafeţe‖, în
care sunt incluse şi întinderile ocupate de ape, ce constituie importante resurse pentru
piscicultură, energie hidraulică sau ape de irigaţii.

1
 Eroziunea solului, în diferite grade de intensitate, rezultat al dezvoltării agriculturii pe
pante, uneori iraţional practicată, constituie un aspect negativ pentru o bună parte din teritoriul
agricol al ţării.
În funcţie de aşezarea României în cadrul continentului european, clima, vegetaţia
spontană şi solurile înregistrează o mare varietate. Secetele din Europa răsăriteană şi excesul
de umiditate al Europei apusene şi centrale se resimt, uneori în proporţii mai reduse,
necesitând efectuarea unor lucrări cu caracter ameliorativ.
Factorii socio-economici
Este cunoscut faptul că ansamblul condiţiilor naturale influenţează sau chiar determină
repartiţia teritorială a culturilor agricole prin caracteristicile climei şi solurilor. Intervenţia
factorilor de natură social-economică este necesară, impunând modificări esenţiale în
repartiţia teritorială atât a culturilor agricole, cât şi a şeptelului. Dintre aceşti factori
menţionăm: condiţii tehnico-materiale, condiţii geodemografice, condiţionări industriale şi
semnificaţia tradiţiilor.

1.2. CULTURA PLANTELOR DE CÂMP

În anul 2014, suprafața agricolă a Romîniei era de 14630,0 mii ha, din care 9392 mii
ha reprezenta suprafața arabilă. Din aceasta, cerealele pentru boabe se cultiva pe o suprafața
de peste 7800 mii ha.
Cerealele pentru boabe ocupau cele mai întinse terenuri in suprafaţa cultivată, din care
majoritatea era în proprietate privată. Condiţiile pedoclimatice şi de relief sunt favorabile
acestor culturi în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei
şi Podişul Dobrogei. S-au introdus constant soiuri variate de porumb hibrid şi de grâu. Din
anul 1950 până în anul 1990 suprafaţa cultivată cu cereale pentru boabe a cunoscut o scădere
constantă. Începând cu anul 1991, s-a înregistrat o creştere importantă (mai ales la grâu şi
porumb), datorită în special producătorilor particulari, care preferă aceste culturi din mai
multe motive (mai puţin pretenţioase, mai ieftin de întreţinut, satisfacerea unor necesităţi
curente şi realizarea unui profit imediat). Această situaţie se menţine şi în prezent.
Grâul se cultivă în România de peste 4.000 de ani. Principalele zone de cultură sunt:
Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei, Podişul Getic,
sudul Dobrogei. Dintre soiurile introduse în cultură se pot menţiona: A15, Cenad 117, Bancut
1201 (în zone mai înalte) sau pe cele din import (Triumph, San Pastore, Étoile de Choisy
etc.). S-au mai experimentat unele soiuri cum sunt: Dacia, Ileana, Potaisa, Silvana.
Porumbul s-a introdus ca plantă de cultură în Transilvania în anul 1639. Este folosit în
alimentaţie, în hrana animalelor şi ca materie primă în industrie. Are o arie de răspândire mai
mare decât grâul, fiind mai puţin pretenţios la condiţiile pedoclimatice, cultivându-se atât în
zonele de câmpie cât şi în regiunile colinare şi în depresiunile intracarpatice. În prezent cele
mai mari suprafeţe sunt cultivate cu porumb hibrid sau dublu hibrid (H.D. 101, 208, 410, H.S.
400).
Secara, cunoscută din perioada geto-dacă, se cultivă în depresiunile intracarpatice şi în
nordul ţării (Moldova, Transilvania), fiind o plantă care preferă un climat rece şi umed.
Orzul are o arie largă de răspândire, cultivându-se mai ales în Câmpia de Vest, Podişul
Târnavelor, în partea central-sudică a Câmpiei Române şi în Dobrogea.
Orezul este o plantă de cultură tropicală, fiind aclimatizat în Banat, în anul 1738. În
prezent, suprafeţele cultivate sunt restrânse (sudul ţării).
Plantele tehnice asigură cantităţi sporite de materii prime pentru industrie; plantele
textile (in, cânepă) s-au cultivat pe 1,2 mii ha (anul 2012) şi plantele uleioase (floarea

2
soarelui, răpită, soia, ricin, in pentru ulei) pe 1250,8 mii ha (în continuă creștere), cultivate
intens în judeţele de câmpie (Ialomiţa, Constanţa, Timiş, Călăraşi etc.).
De asemenea, se mai cultivă: sfecla de zahăr pe 21,5 mii ha (anul 2012), cu suprafeţe
mai mari în judeţele Timiş, Bihor, Mureş, Dolj, Ialomiţa, Botoşani; tutunul pe 0,9 mii ha şi
plantele medicinale şi aromatice pe 9,4 mii ha.
În ansamblu, în perioada 1938 - 1989, plantele tehnice au înregistrat creşteri, atât în
privinţa suprafeţei cultivate, cât şi cea a producţiei.
După anul 1990, situaţia s-a schimbat, înregistrându-se o scădere continuă, atât a
suprafeţelor cât şi a producţiilor, excepţie făcând plantele uleioase.
Scăderea este determinată de lipsa de interes a producătorilor particulari pentru aceste
culturi (necesită dotări şi lucrări mai complexe).
Cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate sunt proprietate majoritară privată.
Se impun măsuri în vederea creşterii suprafeţelor şi producţiilor a unor plante tehnice
(sfeclă de zahăr, in, cânepă), deoarece industria de profil are probleme în privinţa materiilor
prime.
Floarea-soarelui a fost introdusă în cultură la începutul secolului al XIX-lea, în
Moldova. Se cultivă cu precădere în Dobrogea şi Câmpia Română, în Podişul Moldovei,
urmat de partea centrală a Câmpiei de Vest.
Sfecla de zahăr a fost introdusă după anul 1870 în zonele cu climă mai rece şi umedă
din Moldova de Nord şi estul Transilvaniei, deoarece este o plantă ce-şi găseşte condiţii
optime de-a lungul paralelei de 50o lat. N. Prin aplicarea de mijloace agro-tehnice speciale
(irigaţii şi realizarea de soiuri noi) s-a extins şi în alte zone ale ţării: Câmpia Română, Podişul
Moldovei şi Culoarul Siretului, Câmpia de Vest.
Soia se cultivă mai ales în nordul Moldovei, în Câmpia Transilvaniei şi în Câmpia de
Vest.
Tutunul se cultivă din anul 1688 în Muntenia, după care, s-a extins în Piemontul Getic,
Centrul Câmpiei Române, nordul Dobrogei (partea centrală), colinele Tutovei şi în Banat.
Bumbacul s-a introdus experimental în cultura românească din anul 1868 (în zona
Urziceni), chiar dacă este o plantă tropicală. Se cultivă în prezent pe areale restrânse în Banat,
Dobrogea, sudul Moldovei (în general în zonele care sunt favorabile şi orezului).
Inul preferă în general un climat umed şi rece, de aceea se cultivă cu precădere în
nordul Moldovei, în depresiunile intracarpatice şi în nord-vestul ţării.
Cânepa are condiţii favorabile de cultură în Câmpia de Vest, în Podişul Transilvaniei,
pe văile Siretului, Moldovei şi Sucevei.
În zonele periurbane se cultivă intens legumele (varza, pătlăgelele roşii, rădăcinoasele
comestibile), leguminoasele şi cartofii timpurii. Tot în aceste zone, se practică şi culturile de
seră; cele mai mari sere sunt la Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Craiova, Ploieşti.
Un rol important în prezent îl deţin producătorii particulari, care datorită cerinţelor
imediate ale pieţei, obţin profituri însemnate.
Cultura cartofului s-a impus greu în agricultura românească, aceasta cultivându-se abia
la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Transilvania de Nord, extinzându-se mai târziu şi în
celelalte regiuni ale ţării, în special în judeţele: Braşov, Covasna, Harghita, Bihor, Suceava,
Maramureş, Satu-Mare.

3
 1.3. VITICULTURA Şl POMICULTURA
Statisticile internaţionale plasează România printre primele 10 țări viticole şi
pomicole ale lumii. O astfel de clasare are în vedere de bună seamă dimensiunea funciară a
patrimoniului viticol şi pomicol, dar mai ales calitatea deosebită a vinului şi fructelor realizate
în principalele podgorii şi livezi ale României.
Investiţiile importante făcute de-a lungul anilor au condus la realizarea unui
patrimoniu pomiviticol de excepţie, care în anul 1989 cuprindea aproape 242 mii ha pomi şi
213 mii ha de plantaţii viticole. Ceea ce dădea competitivitate sectorului horticol erau
plantaţiile şi livezile superintensive. Dezvoltarea sectorului horticol are la bază realizarea
producţiei unui sistem integrat, care cuprinde plantaţiile propriu-zise, capacităţile de
prelucrare şi se sfârşeşte cu depozite de fructe şi vin, multe dintre acestea gândite şi
organizate pe principii care au stat la baza realizării marilor combinate din ţările dezvoltate.
Pomicultura şi viticultura sunt ramuri extrem de intensive ale producţiei agricole,
reprezentând peste 33% din valoarea producţiei vegetale totale, deşi nu ocupă decât
aproximativ 4% din suprafaţa totală agricolă, utilizând de regulă terenuri mai puţin propice
pentru alte culturi.
Aceste două sectoare surori s-au dezvoltat la noi atât din necesitatea acoperirii
nevoilor de consum intern dar şi pentru faptul că ţara noastă oferă condiţii naturale deosebit
de favorabile dezvoltării acestor specii. Aplicarea Legii fondului funciar avea să producă
mutaţii fundamentale în structura sectorului pomi-viticol. Prima şi cea mai importantă ţine de
noua structura a patrimoniului funciar predominant de tip privat.
În momentul de faţă, aproape 77% din suprafaţa viticolă şi 70% din cea pomicolă
aparţine proprietăţii majoritare private, sector spre care au fost retrocedate şi un număr mare
de plantaţii şi livezi superintensive, aflate acum, din păcate, într-o stare precară de întreţinere
şi producţie.

1.3.1. Viticultura
În ţara noastră, viticultura este o ocupaţie cu vechi tradiţii. Viţa de vie este menţionată
încă din antichitate, în epoca feudală fiind prezentă în toate provinciile istorice româneşti.
Tradiţia milenară a culturii viţei de vie în România a dus la creşterea continuă a suprafeţei
cultivate, cât şi a producţiei.
Viţa de vie se dezvoltă pe solurile nisipoase, calcaroase sau pe cele vulcanice. Limita
nordică a acesteia trece prin nordul ţării, în lungul aliniamentului de localităţi: Valea lui Mihai
- Bistriţa - Botoşani.
Suprafaţa totală a viilor pe rod a scăzut de la 249,2 mii ha în anul 1985 la 223,6 mii ha
în anul 1990, crescând la aproape 251 mii ha în anul 1999, pentru a scădea la 209,4 mii ha în
2014 (majoritatea în proprietate privată).
Suprafaţa viticolă este divizată în trei unităţi: zonă, podgorie şi centru, care scot în
evidenţă particularităţile şi individualizarea repartiţiei geografice a viţei de vie.
Pe teritoriul României se conturează patru zone viticole.
1. Zona viticolă de la curbura Subcarpaţilor este cea mai extinsă şi
importantă, concentrând un sfert din suprafaţa viilor pe rod ale ţării şi cuprinde versanţii
Subcarpaţilor dintre Valea Trotuşului şi Valea Teleajenului, cu podgoriile: Panciu,
Odobeşti, Coteşti, Dealu Mare - Istriţa;
2. Zona viticolă Drăgăşani este situată în Piemontul Getic (pe terasele
Oltului şi Citeţului şi pe dealurile piemontane), cuprinzând podgoriile Drăgăşani şi Prundeni,
cu centrele viticole: Şuteşti, Creţeni, Guşoeni, Lungeşti, Sâmbureşti;

4
 3. Zona viticolă a Transilvaniei se întinde pe dealurile dintre cele două Târnave şi
Mureş şi este formată din podgoriile Târnavele şi Alba-Iulia;
5
 4. Zona viticolă a Aradului se desfăşoară din Câmpia Banato-Someşeană, până în
Dealurile de Vest şi include podgoriile: Pâncota, Şiria, Ghioroc, Păuliş, Lipova şi Covasinţ.
În România, în afara zonelor viticole mari, se disting o serie de podgorii cu centre
viticole dispersate în teritoriu, cu suprafeţe mici, dar cu producţii mari şi de calitate.
Aşa sunt, de exemplu, cele din Moldova (podgoriile: Cotnari, Iaşi, Huşi, Bârlad,
Dealurile Bujorului, Nicoreşti, Iveşti - Hanu Conachi), Dobrogea (podgoriile: Niculiţel,
Murfatlar, Ostrov), Podişul Getic (podgoriile Leordeni - Ştefăneşti şi Corcova), de pe terasele
Dunării (podgoriile din sudul Olteniei - Segarcea, Greaca), din Banat (Teremia Mare, Buziaş,
Recaş), Transilvania (podgoria Bistriţa) şi din nord-vestul ţării (podgoria Valea lui Mihai -
Săcueni).
Vinurile româneşti sunt bine cotate pe plan internaţional, celebre fiind cele ale
podgoriilor Murfatlar, Cotnari, Panciu-Odobeşti.

1.3.2. Pomicultura
Pomicultura, ca şi viticultura, are o veche tradiţie în economia agrară a României,
prezentând o serie de similitudini cu cele ale viticulturii şi anume: terenul în pantă, soluri cu
fertilitate scăzută, versanţi cu expunere estică, sudică şi sud-estică. Valorificarea economică a
fructelor a fost atestată documentar încă din secolul al XIV-lea. După anul 1990 se constată o
scădere a suprafeţelor ocupate cu pomi fructiferi (196 mii ha în 2014).
Proprietatea majoritară privată înregistrează după 1991 o creştere a suprafeţelor cu
pomi fructiferi, concomitent cu diminuarea suprafeţelor din –proprietatea statului.
Lipsa plantaţiilor noi este evidentă, încât se va ajunge în timp la prăbuşirea
producţiei interne de fructe (de altfel, ca şi la viile nobile). Vechimea plantaţiilor va genera
efecte imprevizibile pentru piaţa internă în următorii 7-10 ani.
Structura pe specii a pomilor fructiferi era până în anul 1935 dominată de pruni (2/3
din totalul pomilor fructiferi), urmaţi la mare distanţă de meri (11,8%), cireşi şi vişini (5,5%),
nuci (3,1%) etc.
Deoarece merele au mare valoare comercială (inclusiv la export), a crescut ponderea
merilor şi a scăzut cea a prunilor.
Sub aspectul repartiţiei geografice, pomicultura cuprinde (ca şi viticultura) trei unităţi
taxonomice: regiunea pomicolă, bazinul pomicol şi centrul pomicol.
În ţara noastră se disting următoarele regiuni pomicole:
1. regiunea pomicolă bănăţeană, aflată în bazinele hidrografice ale Mureşului
Inferior, Begăi, Timişului, Carasului, Nerei şi Cernei, cuprinde bazinele pomicole: Cerna,
Almăj, Caraş-Bârnova. Timiş-Bega, Lipova (mărul şi părul deţin cea mai mare pondere);
2. regiunea pomicolă sud-carpatică din sudul Carpaţilor Meridionali şi a
Carpaţilor de Curbură, ce cuprinde bazinele pomicole: Jiu - Dunăre, Olt - Vedea,
Argeş, Dâmboviţa - Ialomiţa, Prahova, Buzău - Râmnic (predomină prunii, merii şi perii);
3. regiunea pomicolă nord-vestică, situată în bazinele hidrografice ale râurilor:
Vişeu, Iza, Someş, Crasna, Barcău, Crisul Repede şi Crisul Negru, cuprinde bazine şi o
grupare de centre pomicole: bazinul Vişeu - Iza, Baia Mare, Bistriţa, Cluj - Napoca - Dej,
Sălaj, Satu Mare, Barcău - Crisul Repede, Crişul Negru (predomină mărul).
În afara regiunilor pomicole amintite mai există o serie de bazine pomicole (Haţeg -
Deva, Sibiu, Odorhei, Reghin - Târgu Mureş, Fălticeni - Suceava, Iaşi, Carasu, Bucureşti,
Berbeci - Zeletin, Sadova), grupări pomicole (Cotnari, Târgu Frumos, Trotuş, Vrancea,
Focşani, Ostrov, Calafat Cotnari, Târgu Frumos, Trotuş, Vrancea, Focşani, Ostrov, Calafat)
şi centre pomicole (Voineşti, Iveşti, Puieşti, Grumăzeşti, Bălţăteşti etc.) cu suprafeţe diferite.

6
 1.4. CREŞTEREA ANIMALELOR

Creşterea animalelor se sprijină în mare măsură pe păşunile şi fâneţele naturale, la care

se adaugă plantele furajere.
Păşunile şi fâneţele naturale, care deţin aproximativ 4,93 mil. ha (anul 2002), se
diferenţiază pe etaje de altitudine:
a. păşunile şi fâneţele montane, cele mai productive şi cu suprafeţele cele mai mari
(peste 80% din total);
b. păşunile şi fâneţele de deal, cu producţie mai redusă, datorită degradării
acestora prin suprapăşunat şi prin eroziune;
c. păşunile şi fâneţele de câmpie, reprezentate prin islazurile comunale din preajma
satelor;
d. păşunile de luncă.
Plantele furajere sunt răspândite, în general, în regiunile agricole de câmpie şi dealuri
puţin înalte, deoarece păşunile şi fâneţele naturale au ponderi reduse. Dintre nutreţurile
cultivate, lucerna se cultivă în Câmpia Română, sudul Dobrogei, Câmpia Banatului, Câmpia
Jijiei, trifoiul se cultivă în zonele cu climat rece şi umed din Podişul Transilvaniei şi Podişul
Sucevei, borceagul, porumbul pentru însilozare şi rădăcinoasele de nutreţ în Câmpia Română,
Podişul Moldovei şi în regiunile cu intensă creştere a vacilor de lapte. Acestora li se adaugă
nutreţurile concentrate: boabe de porumb, ovăz, orz etc.
Producţia animală reprezenta 37,2% din totalul producţiei agricole în anul 2002
(37,1% aparţinea proprietăţii majoritare private), 44,6% în anul 1980 şi 34,1% în anul 1991.
Dintre bovine, cea mai mare răspândire o are Bălţata românească, ce deţine
aproximativ 50% din întregul efectiv de bovine, urmată fiind de rasa Bruna Pinzgau.
Răspândirea geografică a bovinelor este legată atât de baza furajeră, cât şi de zonele de
consum - nordul şi centrul Carpaţilor Orientali, Subcarpaţii Moldovei, vestul Podişului
Sucevei, estul Podişului Transilvaniei, zona periurbană a Bucureştiului, centrul şi sudul
Moldovei, Dobrogea Centrală şi de Sud, Bărăgan. În anul 2012, numărul bovinelor era de
peste 2500 mii capete (în proprietate majoritară privată) la jumătate față de anul 1991, când s-
au înregistrat 5.381 mii capete.
Porcinele au, în general, o răspândire legată de zonele de cultură a porumbului şi
cartofului, care constituie hrana de bază (se remarcă estul Transilvaniei, nordul Moldovei la
care se mai adaugă Câmpia Română şi Câmpia de Vest).
Faţă de anii 1981 - 1991, când s-au înregistrat între 10.000 şi 14.000 mii capete, în
perioada următoare, numărul acestora a scăzut (5793 mii capete în anul 2012, din care 5786
mii capete în proprietate majoritară privată).
Ovinele au o răspândire condiţionată de adaptabilitatea raselor (ţurcana de munte,
merinosul de câmpie), de folosinţa principală pentru care sunt crescute şi de tradiţii. Cel mai
mare număr de ovine se înregistrează în Câmpia Română şi Dobrogea, apoi în Câmpia de
Vest, sudul Transilvaniei şi estul Podişului Moldovei (karakul).
O scădere continuă a numărului acestora se înregistrează după anul 1994 (9141 mii
capete în anul 2012, din care 9132 mii capete în proprietate majoritară privată).
Scăderea efectivelor de animale a determinat totodată şi diminuarea producţiei
agricole animale. Totodată, acest fenomen a fost poate influenţat şi de lipsurile în asigurarea
unei furajări corespunzătoare a animalelor, îndeosebi a furajelor cu valoare nutritivă ridicată.
Producţiile obţinute sunt încă sub potenţialul productiv al animalelor, ţara noastră ocupând
unul din ultimele locuri între ţările europenela producția de lapte, de pildă.

7
 II. GEOGRAFIA INDUSTRIEI EXTRACTIVE

După cel de-al doilea război mondial, România a acordat un rol prioritar dezvoltării
energetice. Industria energetică devine astfel, domeniul fundamental al întregii economii
naţionale româneşti. Energetica participă în mod direct atât la dezvoltarea economică de
ansamblu cât şi la asigurarea unui grad înalt de civilizaţie materială şi culturală.
Esenţa economiei energetice constă în descoperirea de noi resurse energetice, dar şi în
exploatarea lor eficientă.

2.1. INDUSTRIA EXTRACTIVĂ DE PRODUSE ENERGETICE

2.1.1. Extracţia şi prepararea cărbunelui

Extracţia cărbunelui are în România o veche tradiţie. Primele exploatări industriale

(deşi rudimentare) sunt cunoscute din anul 1790 în Banat (Anina, Doman, Secu), la
Comăneşti (1835), la Codlea în judeţul Braşov (1830) şi la Baraolt în judeţul Covasna (1830-
1839). După anul 1840 sunt cunoscute exploatările din bazinul Petroşani, remarcându-se cele
de la Petrila, Vulcan şi Lonea (1868), Aninoasa (1890), Lupeni (1892). Bazinul Almaşului
este cunoscut din anul 1878. În Muntenia, extracţia lignitului a început după anul 1878, la
Schitu Goleşti (1891), Şotânga şi Doiceşti.
Până la primul război mondial, producţia de cărbuni a ţării era neînsemnată. Odată cu
dezvoltarea căilor ferate, ca principal consumator, extracţia a cunoscut un ritm înalt de
creştere, cu variaţii însemnate de la o perioadă la alta.
Geografia actuală a industriei cărbunelui în România evidenţiază câteva exploatări
carbonifere îndeosebi pentru huilă, cărbune brun şi lignit.
Principala zonă de exploatare a huilei în România este considerată depresiunea
Petroşani. În acest bazin sunt cu tradiţie exploatările de la Lupeni, Lonea, Petrila şi Aninoasa,
precum şi minele de la Vulcan.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial au devenit cunoscute şi minele de
la Bărbăteni, Livezeni, Paroşani, Uricani, Hobiceni, apoi cele de la Câmpu lui Neag, Valea de
Brazi, Lupeni-Sud, Sălătruc.
Calitatea cărbunilor din depresiunea Petroşani creşte spre bază şi de la est la vest.
Câmpurile miniere din vest (ex. Lupeni, Uricani, Vulcan, Paroşeni etc.) conţin huilă
cocsificabilă, în schimb cele din est (ex. Lonea, Petrila, Aninoasa, Livezeni, Dâlja) conţin
huilă necocsificabilă.
Huila energetică necocsificabilă extrasă din zona de est a bazinului sunt utilizate drept
combustibili la termocentralele Paroşeni şi Mintia-Deva (în parte, brichetate pentru consumul
casnic).
A doua zonă huiliferă (huilă de calitate superioară) o constituie Munţii Banatului. Aici
sunt cunoscute exploatările de la Anina, Doman, Secu, Lupac, Bigăr, Cozla (judeţul Caraş-
Severin), precum şi Baia Nouă (judeţul Mehedinţi). Producţia din această zonă s-a menţinut
relativ scăzută, datorită condiţiilor grele exploatare. Zăcămintele de huilă din zona Munţilor
Banatului (Reşiţa - Moldova Nouă) sunt fie de vârstă carboniferă (la Lupac şi Baia Nouă), fie
de vârstă liasică (Doman, Anina, Bigăr, Cozla). Tot în Munţii Banatului sunt cunoscute şi
importante rezerve de şisturi bituminoase, de vârstă liasică.
Cunoscut prin exploatarea cărbunelui brun este Bazinul Comăneşti.
Cărbunele brun este de asemenea cunoscut în bazinele Ţebea, Mesteacăn (judeţul
Hunedoara) şi Almaşului (Ticu, Tămaşa, Lupoaia, Surduc şi Cristolţel - judeţul Sălaj).
8
 Exploatarea lignitului este cunoscută îndeosebi într-o serie de zone ale ţării, precum:
a) bazinul carbonifer Rovinari-Tismana care alimentează termocentralele Rovinari,
Turceni, Rogojelu şi Târgu Jiu;
b) bazinul carbonifer Motru cu predominarea exploatării în subteran (o parte din
zăcământul de la Lupoaia se exploatează în carieră - "la zi"); cărbunele energetic din bazinul
Motrului alimentează centrala electrică şi de termoficare Işalniţa - Craiova şi, în parte,
centrala termoelectrică Turceni, iar de curând şi centralele Craiova II şi Drobeta-Turnu
Severin;
;

9
 c) bazinul carbonifer Valea Jilţului care alimentează în parte termocentrala Turceni;
d) bazinul Horezu-Sud valorificat în principal pentru aprovizionarea centralei electrice
de termoficare Râmnicu Vâlcea;
e) bazinul Munteniei Centrale situat între văile Argeşului şi Buzăului, cunoscut prin
exploatările de la Schitu Goleşti - Câmpulung (judeţul Argeş), Ceptura şi Filipeştii de Pădure
(judeţul Prahova), Doiceşti (judeţul Dâmboviţa).
f) bazinul Crişanei situat între Crişul Repede şi Crasna;
g) bazinul Baraolt (judeţul Covasna) cunoscut prin exploatarea lignitului în mine şi
cariere.
Geografia industriei cărbunelui cuprinde de asemenea unele depresiuni intramontane
ca Vatra Dornei, Borsec şi Ciuc sau zone ca Dersca (judeţul Botoşani) de unde se extrage
turba.
Legat de particularităţile industriei cărbunelui, reţinem câteva aspecte:
- concentrarea în proporţie de peste 85% a producţiei de cărbuni din bazinele Olteniei
(Rovinari, Motru, Valea Jieţului), bazinul Petroşani; zona dintre Olt şi Motru având cea mai
importantă contribuţie la asigurarea bazei energetice a ţării;
- industria carboniferă ocupă în principal forţa de muncă masculină fapt ce impune
amplasarea în această zonă a unor întreprinderi ale industriei uşoare pentru a asigura creşterea
gradului de ocupare şi a forţei de muncă feminine;
- dezvoltarea industriei cărbunelui în perspectivă este o necesitate ce trebuie susţinută
atât prin creşterea gradului de cunoaştere a rezervelor, dezvoltarea capacităţilor de producţie
existente şi crearea de altele noi, cât mai ales prin perfecţionarea tehnologiilor de exploatare;
- zonele de exploatare a cărbunelui se disting deja prin metamorfozări uneori de
neimaginat ale teritoriului, generând un nou tip de relief – relieful antropic. Evident că
asemenea metamorfoze influenţează aspectele fundamentale ale calităţii vieţii în zonele
respective, creează echilibre şi dezechilibre cu efecte imprevizibile.

2. 1.2. Extracţia petrolului

Denumirea de „petrol" provine din latinescul „oleum petrae‖ (ulei de piatră). În limba
română se foloseşte şi denumirea de „ţiţei‖, adică de petrol brut sau de „păcură‖ care
semnifică, de regulă, reziduurile rezultate din distilarea petrolului.
Este de asemenea cunoscută şi denumirea de „catran‖ dată ţiţeiului de la suprafaţă, din
gropi sau extras cu ajutorul sondelor primitive.
Folosirea ţiţeiului are în România o existenţă străveche, fiind atestată documentar încă
din secolele XV-XVIII atât într-o serie de acte domneşti (danii ale unor sate cu gropi de ţiţei
către mănăstiri, zapise etc.), cât şi prin însemnările unor călători străini sau operele istorice ale
lui Dimitrie Cantemir.

Priorităţi pe plan mondial

Exploatarea şi prelucrarea industrială a petrolului a început la mijlocul secolului al
XIX-lea, România apărea în statistica mondială, ca prima ţară din lume cu producţie de ţiţei.
În această perioadă (în anii 1857-1858) s-a construit o rafinărie de ţiţei (la Râfov, lângă
Ploieşti), iar mai târziu (1866) o sondă mecanică la Mosoare (judeţul Bacău).

10
 Bucureşti a fost primul oraş din lume iluminat cu kerosen. O primă distilărie
rudimentară de ţiţei (numită găzărie) apăruse încă din anul 1840 la Lucăceşti. România a jucat
un rol prioritar şi în alte domenii ale utilizării hidrocarburilor1.
După anul 1857, România este cunoscută ca principala ţară producătoare de ţiţei din
lume. Producţia de ţiţei a crescut într-un ritm lent, ajungând la sfârşitul secolului al XIX-lea la
circa 100 mii t. Trecerea la generalizarea extracţiei cu sonde mecanice (1900-1910) a
contribuit la creşterea producţiei anuale de ţiţei (1588,3 mii t în anul 1915). Primul război
mondial a determinat o scădere a producţiei la sub 1 000 mii t, oscilând între 700 şi 900 mii t.
Între cele două războaie mondiale producţia de petrol a prezentat mari fluctuaţii de la
o perioadă la alta, astfel: 968,6 mii t în anul 1918, care se dublează în anul 1924 şi atinge
nivelul maxim în anul 1936 (8,7 mil. t), ajungând la 6,6 mil. t în anul 1938.
În anii următori, extracţia de ţiţei se prezentă astfel: 14,7 mil. t în 1974, 11,5 mil. t în
1980, 9,2 mil. t în 1989, 6,8 mil. t în 1991, 6,67 mil. t în 1993, 6,62 mil. t în 1996, 6,14 mil. t
în 1999 şi aprox. 6 mil. t în 2012. Rezervele de petrol sunt de circa 600 de milioane de barili,
ocupăm locul 43 în lume și cinci în Europa (după Rusia, Norvegia, Marea Britanie și
Danemarca). În 2011, România a consumat aproximativ 70 de milioane de barili, ceea ce ar
însemna că depozitele interne ar acoperi în totalitate necesarul pentru circa nouă ani. În ritmul
de până acum (când proporția petrolului importat a fost de circa 60%), rezervele de țiței ne
ajung pentru vreo douăzeci de ani.
În anul 1956 funcţionau 3.850 de sonde, de două ori mai multe decât în anul 1946,
astfel producţia de ţiţei extras depăşind în anul 1955 cu peste 3,5 ori pe cea din 1946.
Încă din ultimii ani ai secolului trecut, capitalul străin a pătruns în industria petrolieră
română, prin societăţi americane („Standard Oil‖), germane („Steaua Română‖, „Concordia‖),
franceze („Columbia‖), italiene („Prahova‖) etc.
La începutul sec. al XX-lea capitalul din industria petrolieră română aparţinea
grupurilor anglo-olandeze (47,9%), germane (27,3%), franco-belgiene (8,6%), americane
(6,2%), italiene (1,9%) şi capitalului românesc într-o proporţie redusă (8,1%).
Se organizează învăţământul de maiştri sondori în 1904 (şi de rafinatori în 1922) şi
învăţământul superior (Secţia de mine-petrol la Şcoala normală de drumuri şi poduri, 1914),
precum şi catedra de geologie la Bucureşti şi Iaşi din cadrul Universităţilor, având specialişti
de valoare mondială.
Ca urmare, la numele lui Gr. Cobălcescu şi Gr. Ştefănescu, se adaugă cele ale lui L.
Mrazec, Munteanu, G. Murgoci, G. Macovei, I.P. Voineşti, N. Oncescu şi multe altele (ref.
Enciclopedia României, 1935, p. 602-609).
Abia în anul 1919 ia fiinţă societatea „Creditul minier‖ cu capital românesc.
Încercările timide de a proteja zăcămintele de ţiţei (Constituţia din 1923 şi Legea minelor din
1924) rămân fără rezultate. Ca urmare, în anul 1935, câteva mari societăţi străine (Astra,
Steaua Română, Concordia şi Româno-Americană) deţineau 70,7% din totalul extracţiei de
ţiţei, acest procent ajungând în anul 1943 la 85,9%.

Răspândirea geografică a principalelor exploatări petroliere

Pe teritoriul României sunt cunoscute zone de exploatare a petrolului cu vechime
contemporană marilor exploatări din America (Texas) şi Asia (Baku). Sunt cunoscute mai
multe zone de exploatare a petrolului.
1
În lucrarea sa „Istoria petrolului‖, Rene Sedillot (Histoire du petrole - Frayard, 1974), îşi pune întrebarea: „cine
a inventat lampa cu petrol‖ şi după câteva consideraţiuni ipotetice arată „Prioritatea pare să aparţină românilor,
care dispun de zone petrolifere, de curând reperate; din primii ani ai secolului XIX, petrolul devine la o scară
bine delimitată, un mijloc de iluminat. Rafinat în Moldova, va fi distribuit la Bucureşti‖.

11
 a) Subcarpaţii Moldovei ce prezintă exploatări mai importante la Moineşti, Balcani,
Tazlău, Zemeş, Modarzău, Teţcani, Solonţ, Pârjol, Mărgineni, Bereşti-Tazlău.

b) Subcarpaţii dintre Valea Râmnicului Sărat şi Valea Dâmboviţei sunt consideraţi cei
mai bogaţi în resurse de petrol, acumulările fiind legate de structurile diapire.
în acest sector subcarpatic se conturează câteva zone petrolifere importante:
- Subcarpaţii Buzăului cu exploatările de la Tisău, Berea, Arbănaşi, Berceni;
- Subcarpaţii Prahovei cu exploatările de la Urlaţi, Bucov, Boldeşti, Băicoi-Ţintea;
- Subcarpaţii Ialomiţei cu exploatările de la Răzvad, Aninoasa, Moreni;

12
 c) Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Jiu şi Podişul Getic se disting prin exploatările din:
- platformele Gândeşti - Argeşului şi Cotmeana (Măneşti, Valea Caselor, Merişani,
Moşoaia, Vedea, Leordeni, Poiana Lacului, Verguleasa, Potcoava, Corbu, Sirineasa);
- Subcarpaţii Olteţului şi Jiului şi Piemontul Getic la vest de Olt (Băbeni, Alunu,
Scoarţa, Albeni, Cocu, Ţicleni, Bălteni, Bustuchin, Siminicu de Sus, Iancu Jianu, Gherceşti,
Turburea).
d) Câmpia Română deţine acumulări de hidrocarburi cantonate în formaţiuni
mezozoice şi neogene. Aici s-au conturat trei zone, şi anume:
- zona Câmpiei Olteniei (Gherceşti, Coşoveni, Tufani);
- zona centrală a Câmpiei Române situată între Olt şi Dâmboviţa cu însemnate
zăcăminte cantonate în formaţiuni cretacice şi sarmaţiene (Corbii Mari, Stoeneşti, Titu,
Videle, Vadu Lat, Blejeşti, Cartojani ş.a.);
- zona estică a Câmpiei Române cu acumulări în formaţiuni pliocene (Moara Vlăsiei,
Balta Albă, Independenţa, Ulmu, Lişcoteanca, Bordei Verde, Jugureanu).
e) Câmpia de Vest şi Dealurile de Vest cuprind zonele petrolifere:
- câmpiile Timiş şi Arad (Dudeştii Vechi, Călacea, Ortişoara, Şandru, Variaş, Perian,
Pecica, Teremia Mare, Balad, Satchinez);
- zona Crişul Repede-Someş (Borş, Suplacu de Barcău, Abrămuţ etc).
f) Platforma continentală a Mării Negre constituie o zonă petroliferă de perspectivă
prin foraje cu platformele: „Gloria‖, „Orizont‖, „Furtuna‖, „Prometeu‖, „Atlas‖ ş.a. Bogată în
resurse de petrol este zona Insula Şerpilor.
În anul 2018, producția de petrol a României era de 3,6 mil. t (Eurostat 2019), locul
patru în UE.

2.1.3. Extracţia gazelor naturale

Gazul metan
În cadrul gazelor naturale, gazul metan ocupă un loc prioritar. Materie primă valoroasă
şi combustibil ideal, indispensabil în anumite procese tehnologice, gazul metan constituie una
dintre bogăţiile naturale cele mai importante ale României care se distinge atât prin cantitatea
rezervelor, cât mai ales prin calitate.
Astfel, în sedimentele miocene din Depresiunea intracarpatică a Transilvaniei s-au
format zăcăminte de gaz care conţin metan în proporţie de 98-99%; gazul metan din această
zonă fiind considerat unul dintre cele pure din lume, ceea ce îl face apt pentru chimizare, fără
o prelucrare prealabilă.2
Gazele naturale sunt cunoscute pe teritoriul României încă din secolul al XVIII-lea
(„focurile vii‖ din Transilvania). Au început să fie exploatate în 1908 la Sărmăşel şi 1909 la
Zău de Câmpie, Şincai, Saroş şi Copşa Mică.
Gazul de sondă a fost captat în anul 1908 la Buştenari (judeţul Prahova), după care
exploatarea s-a extins şi în alte perimetre petrolifere. În perioada interbelică s-a extins
exploatarea gazului metan în Transilvania, acesta fiind folosit, mai ales, drept combustibil.
După anul 1948, gazele naturale au fost valorificate în diferite scopuri industriale şi s-
au pus în valoare orizonturi gazeifere noi în spaţiul extracarpatic (Câmpia Română, Podişul
Getic, Podişul Moldovei).

2
Comparativ, gazul metan din S.U.A. conţine 54-99% metan, cel din Germania 67-97%, cel din Polonia 65-
88%, iar cel din zona Laque din Franţa 80-98%. Puterea calorică a gazului metan din România variază între
8500-9500 calorii.

13
 Însemnată resursă energetică a ţării, gazul metan este tot mai mult folosit ca materie
primă în industria chimică (negru de fum, amoniac etc.).

Repartiţia geografică a resurselor de gaze naturale

Cele mai importante resurse de gaze naturale se află în Depresiunea intracarpatică a

Transilvaniei, unde sunt concentrate în peste 20 de domuri şi brachianticlinale, având un
conţinut de 99% metan.
În ultimii 30 de ani au fost puse în valoare resurse gazeifere în zonele de contact ale
Subcarpaţilor cu Câmpia Română, ale Piemontului Getic cu Câmpia Română, apoi chiar în
Piemontul Getic şi Câmpia Română (Câmpiile Burnas, Vlăsia, Gherghiţa şi Bărăgan). Au fost
date în exploatare, de asemenea. importante areale în Podişul Moldovei şi Câmpia Banatului.
În România se evidenţiază câteva areale de exploatare a gazelor naturale.
a. Zona intracarpatică a Transilvaniei. Gazele naturale prezente în formaţiunile mio-
pliocene sunt dispuse în partea centrală a depresiunii, în structuri reprezentate prin domuri, cu
strate larg boltite şi neafectate de falii, exploatarea făcându-se de la adâncimi ce nu depăşesc
1000-1200 m.
Zăcămintele de gaz metan din bazinul intracarpatic al Transilvaniei (singurele
zăcăminte de gaz metan din România), formează aproape 40 de câmpuri gazeifere, grupate în
trei sectoare principale:
- sectorul nordic dintre Someşul Mare la nord şi Mureş la sud, considerat a fi cel mai
vechi, cuprinde domurile gazeifere de la Sărmaşu, Şincai, Zau de Câmpie, Sânger, Puini,
Bogata de Mureş; gazul metan este spre suprafaţă, fiind prezent în formaţiuni sarmatice;
- sectorul central, între Mureş şi Hârtibaciu, dispune de frecvenţă mare a domurilor
gazeifere; locul principal îl ocupă domul gazeifer de la Deleni, urmat de cele de la Cetatea de
Baltă, Copşa Mică, Bazna, Noul Săsesc, Sângiorgiu de Pădure (care furnizează gaz metan
pentru termocentrala de la Fântânele), Dumbrăvioara, Teleac, Ernei, Miercurea Nirajului (care
alimentează cu gaz termocentrala de la Luduş-Iernut), Filitelnic, Nadeş ş.a.
- sectorul sudic desfăşurat între Hârtibaciu şi Olt, dispune de domul cel mai
reprezentativ, cel de la Ilimbav.
b. Zăcămintele de gaze naturale din zonele extracarpatice se exploatează din:
- Subcarpaţii şi Piemontul Getic (Grădiştea, Zătreni, Tuţoiu, Băbeni);
- sudul a Câmpiei de Vest (Călacea, Orţişoara, Dudeştii Vechi);
- Subcarpaţii şi Podişului Moldovei (Secuieni, Glăvăneşti);
- centrul Câmpiei Române (Urziceni, Dridu, Padina, Gârbovi – jud. Ialomiţa;
Văcăreşti,
- estul Câmpiei Române (Oprişeneşti, Lişcoteanca - jud. Brăila; Gheorgheasa, Balta
Albă - jud. Buzău).
Gazele asociate petrolului (gazele de sondă) se extrag din zona centrelor petrolifere la:
Boldeşti-Scăieni, Buştenari, Băicoi (jud. Prahova), Ticleni, Bustuchin (jud. Gorj) şi la
Moineşti (jud. Bacău).

Producţia de gaze naturale

Producţia de gaze naturale (extrase la 15 °C şi 760 mm Hg) a României se prezintă
astfel: 1994 - 19.598 mil. m3, 1996 - 18.162 mil. m3, 1998 - 14.441 mil. m3, 1999 - 14.617
mil. m3 şi 2002 - 13.647 mil. m3. În prezent, România produce anual circa 9,8 miliarde m3 de
gaze naturale (2016), rezervele fiind de cca. 100 miliarde metri cubi iar cele potenţiale de 660
miliarde metri cubi. Acestea sunt estimate să acopere consumul pentru următorii 15 ani, dar ar

14
putea creşte după ce companiile care deţin concesiuni de explorare vor începe lucrările în
Marea Neagră.
România producea spre sfârşitul anilor '70 şi în anii '80 peste 30 miliarde metri cubi de
gaze naturale pe an, cu vârfuri la mai mult de 35 de miliarde, însă producţia a scăzut gradual
după 1989.

15
 Printre companiile care deţin perimetre concesionate în Marea Neagră se numără
OMV Petrom, ExxonMobil (SUA), Lukoil (Rusia), Sterling Resources (Marea Britanie) şi
MOL (Ungaria).
Pentru transportul gazelor s-a construit o reţea cu peste 7500 km conducte magistrale,
care pornesc în special din zona Transilvaniei:
1. magistrala de nord (Şincai - Satu Mare);
2. magistrala de vest (Bazna - Hunedoara - Reşiţa, cu ramificaţii spre Timişoara şi
Arad);
3. magistrala de est (Nadeş - Oneşti - Bacău - Iaşi);
4. magistrala de sud (Delenii - Braşov - Bucureşti). Alte conducte transportă gazele de
la Ţicleni şi de la Urziceni spre centre consumatoare.

2.3. PRINCIPALELE CENTRALE ELECTRICE Şl TERMICE

În cadrul sistemului electro-energetic al României funcţionează:

- termocentrale cu putere instalată foarte mare (de peste 1000 MW) - C.T.E. Işalniţa -
Craiova (1100 MW), C.T.E. Brăila, C.T.E. Rovinari (1760 MW) şi C.T.E. Turceni (2640
MW); Turceni este astfel cea mai mare termocentrală a ţării, fiind dotată cu 8 grupuri
electrogene;
- centrale cu putere instalată mare (1000 MW) - C.T.E. Deva-Mintia (840 MW) şi
C.T.E. Paroşeni (800 MW, utilizează cărbunii din Valea Jiului şi gazele de sondă), C.E.T.
Bucureşti Sud, C.E.T. Iernut (800 MW), C.E.T. Oneşti (Borzeşti), Ploieşti Brazi (605 MW),
C.E.T. Luduş - C.T.E. Doiceşti;
- centrale electrice cu putere instalată moderată (100-500 MW) -
Comăneşti, Oradea, Palas-Constanţa, Râmnicu Vâlcea, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Suceava, Călăraşi,
C.E.T. Sângeorgiu de Pădure (Fântânele) ş.a.; în cea mai mare parte aceste termocentrale sunt
echipate cu grupuri de termoficare;
- centrale electrice de termoficare cu putere instalată mică (sub 100 MW), ce răspund
cerinţelor termoficării industriale sau urbane; sunt prezente la Arad, Timişoara, Braşov, Piatra
Neamţ, Turnu Măgurele, Dej, Buzău, Zimnicea, Năvodari, Ovidiu etc.

Potenţialul hidroenergetic al Dunării şi apelor interioare

Un loc important în aprecierea geografică a industriei energiei electrice îl are utilizarea
potenţialului hidroenergetic. Locul prioritar îl deţine Dunărea, fiind urmat de valorificarea
complexă a râurilor interioare. În acest sens, pe cursul râului Bistriţa s-au realizat o
hidrocentrală de 210 MW şi 12 microhidrocentrale în aval (Pângăraţi, Vaduri, Piatra-Neamţ,
Roznov I, Roznov II, Zăneşti, Costişe, Buhuşi, Rahova, Cârleni, Bacău I şi Bacău II) care
totalizează o putere de circa 450 MW.
Pe râul Argeş au fost puse în funcţiune hidrocentralele: Cumpănita, Argeş-Corbeni
(220 MW), Oieşti, Albeşti, Cărbureni, Valea Iaşului, Curtea de Argeş, Măniceşti, Băiculeşti,
Zigodeni, Vâlcelele, Merişani, Başcov şi Piteşti I, Piteşti II, iar pe Vâlcea cea de la Brăduleţ;
acest sistem totalizează peste 450 MW.
Oltul, cu potenţial hidroenergetic apreciat la circa 1200 MW, viza construcţia de 29
hidrocentrale dintre care au intrat în funcţiune cele din sectorul Turnu-Călimăneşti-Slatina.
Pe râul Lotru (amenajat 100%) se află în funcţiune hidrocentrala Lotru-Ciunget, cu o
putere instalată de 510 MW, cea mai mare hidrocentrală de pe râurile interioare, precum şi cea
de la Brădişor (acumularea Mălaia).
16
 În bazinul Someşului Mic se află hidrocentralele Mărişel (220 MW), Tarniţa (45 MW)
şi Gilău.
Pe Sebeş se află hidrocentralele Gâlceag şi Şugag (Petreşti) care au puteri instalate de
câte 150 MW fiecare.
În munţii Retezat exista amenajarea Râul Mare - Retezat (335 MW), întregul sistem
fiind prevăzut a realiza o putere instalată în final de 440 MW; sunt de asemenea înscrise în
peisajul hidroenergetic amenajările de pe: Cerna-Motru-Tismana (Tismana şi Valea Mare în
funcţiune), Valea Drăganului (Remeţi - 100 MW), Buzău (Siriu), Siretul Mijlociu, în aval de
confluenţa cu Bistriţa (Jălbeni, Răcăciuni şi respectiv Sascut-Bereşti şi Adjud), Dâmboviţa
(Clăbucet-Peceneaga), râul Târgului (Lereşti şi Voineşti), Cerna (sistemul Cerna-Beleraca),
Bistiriţa (Poiana Mărului).
Sunt de menţionat şi o serie de hidrocentrale de mică putere: Poiana Ursului, Paltinu,
Văliug, Novaci, Dobreşti, Moroieni, Sadu II, Sadu V etc.
Se experimentează construirea unor centrale eoliene de mică capacitate, în aşezările
din Delta Dunării sau la munte, intrând actualmente în producţia de serie.
S-au construit în colaborare cu ţările riverane unele sisteme hidroenergetice şi de
navigaţie, ca cele de pe Dunăre. Cel mai important dintre acestea îl constituie Porţile de Fier I
care, pe lângă puterea instalată de 2100 MW (1050 MW pentru Serbia şi Muntenegru şi 1050
MW pentru ţara noastră), asigură şi condiţii optime pentru desfăşurarea navigaţiei în sectorul
Cazane - Porţile de Fier I.
Pe Prut a fost construită hidrocentrala Stânca - Costeşti (50 MW).
Construcţia hidrocentralelor şi a acumulărilor respective, asigură îmbunătăţirea
condiţiilor de navigaţie pe Dunăre, introducerea transporturilor fluviale pe cursurile inferioare
ale unor râuri cât şi de-a lungul lacurilor de acumulare precum şi dezvoltarea turismului.

Marile zone de concentrare a unităţilor producătoare de energie electrică

În funcţie de gradul de concentrare a producţiei de energie electrică, de resursele de
energie primară folosite (cărbunii, gaze naturale), precum şi de potenţial hidroenergetic, pe
teritoriul României pot fi conturate mai multe zone de concentrare a acestei ramuri.
Zona central-sudică cu o putere instalată de peste 3400 MW în termocentrale, dintre
care se evidenţiază cele de la Bucureşti (peste 1700 MW), Brazi (805 MW), Doiceşti (600
MW), precum şi alte termocentrale mai mici de la Călăraşi, Slobozia ş.a.
La acestea se adaugă hidrocentralele: Dobreşti, Moroeni pe Ialomiţa, precum şi
microhidrocentralele Sinaia, Zărneşti, Râşnov, Bran, Vulcăniţa, care toate la un loc totalizează
cca. 130 MW.
Zona sud-vestică concentrează centralele electrice din Subcarpaţi şi Podişul Getic,
Carpaţii Meridionali (dintre Dâmboviţa şi Culoarul Timiş-Cerna), Depresiunea Haţegului şi
Munţii Banatului.
Centralele electrice de termoficare din această zonă totalizează 9500 MW,
evidenţiindu-se cele de la Turceni (2640 MW), Rovinari (1720 MW), Işalniţa-Craiova (1050
MW), Paroşeni (800 MW), Mintia-Deva (840 MW), Râmnicu-Vâlcea (600 MW), precum şi
cele de la: Târgu Jiu, Drobeta-Turnu Severin, Craiova II, Poduri, Schitu-Goleşti, Hunedoara,
Reşiţa, Oţelu Roşu, Orşova.
La acestea se adaugă hidrocentralele Porţile de Fier I-II (1450 MW), cele de pe Olt
(800 MW, în sectorul Turnu Roşu-Izlaz), de pe Lotru (650 MW), Argeş (450 MW), Sebeş
(peste 300 MW), Râul Mare-Retezat (440 MW), precum şi amenajările de la Novaci, din
sistemul Cerna-Motru-Tismana sau Văliug, Poiana Mărului, Ruieni etc.

17
 Zona de sud-est cuprinde centralele termoelectrice cu o putere instalată de cca. 2300
MW, dintre care se pot menţiona: C.E.T. Brăila (1920 MW), cele de la Galaţi, Palas-
Constanţa, Ovidiu, Năvodari, Buzău, Tulcea şi Slobozia. În zona de sud-est se află şi
hidrocentrala Siriu pe râul Buzău (cea. 50 MW).
Zona de est, cu o putere instalată de aproape 1500 MW în centrale electrice şi de
termoficare, se evidenţiază prin unităţile Borzeşti (650 MW), Comăneşti (150 MW), Iaşi (200
MW), Suceava (150 MW). La acestea se adaugă centralele de la Botoşani, Bucecea, Bădruţi,
Iacobeni, Vatra Dornei, Piatra Neamţ, Buhuşi, Bacău, Dărmăneşti, Roman.
Hidrocentralele din această zonă sunt cuprinse în amenajările de pe râurile: Bistriţa
(Stejaru 210 MW şi alte 12 unităţi în aval de 240 MW), Siret (din sectorul Bacău-Adjud), Prut
(Stânca-Costeşti) cu o putere instalată de cca. 600 MW.
Luate împreună, termocentralele şi hidrocentralele menţionate totalizează cca. 2100
MW.
Zona central-vestică cuprinde centralele electrice din Transilvania, Munţii Apuseni şi
Câmpia de Vest, dispunând de o putere instalată în termocentrale de peste 2500 MW (între
care Luduş-Iernut 800 MW), Fântânele-Sângeorgiu de Pădure (325 MW), Oradea (200 MW),
Braşov II şi Zalău câte 150 MW fiecare, precum şi cele de la Timişoara, Arad, Satu Mare,
Baia Mare, Târgu Mureş, Vlăhiţa, Codlea, Săcele, Câmpia Turzii, Sibiu, Baia Mare, Sighetu
Marmaţiei etc. şi în hidrocentralele de aproape 700 MW (remarcându-se cele de pe râurile
Someşul Mic - 260 MW, Sadu, Oltul mijlociu, afluenţii Crişului Repede).
Interconectate la sistemul electroenergetic naţional unic prin linii electrice de
transport, aceste zone, dintre care cea mai importantă este cea sud-vestică, asigură alimentarea
cu energie electrică şi termică atât a centrelor urbane şi industriale, cât şi satelor.

2 .4. EXTRACŢIA Şl PREPARAREA MINEREURILOR METALIFERE

Un loc important în cadrul industriei de extracţie şi de prelucrare a metalelor o are

metalurgia, ramură importantă a economiei naţionale.
Industria metalurgică, în general, are o veche tradiţie în peisajul geografic şi economic
al României. Mărturiile arheologice atestă faptul că, încă din secolele IX-VIII î.Hr., în spaţiul
carpato-dunărean şi pontic are loc trecerea de la uneltele şi armele din bronz, la uneltele şi
armele din fier, obţinute în cuptoare şi ateliere. În anii 80 î.Hr., Dacia era cunoscută prin
bogăţia în fier, fiind atestate cuptoare ca cele de la Grădiştea Muncelului (judeţul Hunedoara),
Cireşu (judeţul Mehedinţi), Mădăraş, Cozieni, Dobişeni (judeţul Harghita) ş.a.

2.4.1. Principalele zone de extracţie a minereurilor de fier

Un rol însemnat îl deţin zăcămintele de fier (materia primă de bază a metalurgiei) ce

se găsesc cu precădere, în unităţile montane carpatice .
1. Zona Poiana Ruscă. Cele mai importante zăcăminte de minereuri de fier, din rocile
metamorfice, sunt concentrate în Munţii Poiana Rusca, iar zăcămintele de fier, asociate cu
şisturi cristaline, sunt dispuse în zone sau aliniamente astfel:
- partea sudică, axată pe bazinul văii Starminosul;
- partea mijlocie cu importante rezerve la Teliuc, Gheleri, Vadu Dobrii, Ruşchiţa;
- partea nordică dispusă pe aliniamentul Arnieş, Bătrâna, Poieni.
2. Zona Banatului. În partea sud-vestică a României, în Munţii Banatului sunt
cunoscute zăcămintele de la Ocna de Fier - Dognecea, cu minereuri cantonate la contactul
banatitelor cu calcarele jurasice.

18
 3. Zona Munţilor Harghita, respectiv versantul vestic al Munţilor Harghita, la Lueta,
Vârghiş, Filiş sunt exploatate minereuri de limonit şi siderit.
4. Zona nordică a Munţilor Apuseni, în Munţii Gilău şi Muntele Mare, au fost
identificate minereuri de fier la Săvădişla şi Băişoara.
În afara zonelor menţionate sunt de reţinut şi zăcămintele de minereuri de fier din
dealurile Clujului (la Căpuşu Mic pe Valea Căpuşului, singurul zăcământ de limonit şi siderit
oolitic în formaţiuni sedimentare) şi din Dobrogea de Nord şi Centrală (la Iulia şi Palazu
Mare).
Resursele de minereuri de fier de pe teritoriul ţării noastre sunt caracterizate în
general, printr-un conţinut metalic relativ scăzut (respectiv 20-40%), ceea ce implică aplicarea
unei tehnologii speciale de înnobilare.

19
2.4.1.1. Resursele de mangan

Zăcămintele de mangan - importante surse de materie primă utilizate în producţia

oţelurilor speciale - au o mare extindere în zona cristalină a Carpaţilor Orientali (zona
bazinului Bistriţa). Concentraţii însemnate de minereu de mangan se cunosc, în special, în
zona Iacobeni - Cârlibaba, Ciocăneşti, Şaru-Dornei, Vatra Dornei ş.a.
Geologic, concentraţiile de mangan din Carpaţii Orientali aparţin şisturilor cristaline
epimetamorfice din seria de Tulgheş (proterozoic superior - paleozoic inferior). Zăcăminte de
mangan apar izolat şi în cristalinul munţilor Almăj, Şureanu, Semenic (Delineşti), în Munţii
Lăpuşului (Răzoare) etc. Sunt cunoscute, de asemenea, zăcămintele de molibden din Munţii
Aninei şi Bihorului (Băiţa), minereurile de crom (Munţii Almăjului) şi de nichel (Munţii
Şureanu şi Persani).

2.4.1.2. Resurse auxiliare

Un rol important în dezvoltarea metalurgiei îl au materiile auxiliare cum sunt: cocsul

metalurgic (se prelucrează în cocseriile de la Anina, Galaţi, Călan şi Hunedoara) şi materiile
refractare, respectiv cărămizi, şamotă, fondanţi, dolomită, calcare metalurgice.
Nivelul de dezvoltare a industriei metalurgice solicită cantităţi sporite de minereuri de
fier, huilă şi cocs metalurgic. Resursele interne sunt insuficiente, siderurgia românească fiind
astfel în mare parte dependentă de import.

2.4.2. Extracţia şi prepararea minereurilor neferoase şi rare

România de astăzi înscria în timpul Daciei primele exploatări de aur pe continentul
european, în zone ca Zlatna, Abrud, Roşia Montană în Munţii Apuseni.
Este cunoscută, de asemenea, exploatarea în acea perioadă a unor zăcăminte de aramă
(Vetel Micia - Hunedoara). Deşi România poseda un fond însemnat de resurse de minereuri
neferoase, unele au intrat în exploatare şi prelucrare din cele mai vechi timpuri (cuprul, aurul),
iar altele au pătruns doar în ultimele decenii în producţia industrială (aluminiu, uraniu).
Numeroase dovezi materiale demonstrează exploatarea şi prelucrarea unor minereuri
neferoase din antichitate, dar mai ales în perioada daco-romană, când au fost organizate şi
intensificate exploatările aurifere mai ales din Munţii Apuseni (s-au găsit galerii săpate după
sistemul roman cu dalta şi o serie de unelte de lucru specifice).
Se exploatau plumbul la Rodna şi în Munţii Metaliferi, utilizat fiind la topirea aurului,
iar cuprul la Moldova Nouă, şi la Baia de Aramă, în Oltenia. În ansamblu însă, valorificarea
minereurilor neferoase se află la un nivel scăzut, deşi subsolul României dispune de o gamă
variată de minereuri neferoase.
Rezervele cunoscute în perioada antebelică erau considerate foarte reduse. Treptat
cercetările şi prospecţiunile geologice au dus la sporirea, rezervelor de minereuri complexe şi
cuprifere prin extinderea perimetrelor cunoscute (din zona Baia Mare şi Obcinele
Bucovinene, din zona munţilor Banatului şi Poiana Rusca), cât şi prin descoperirea altora.
S-a trecut, de asemenea, la o oarecare modernizare a exploatărilor miniere, la
mecanizarea lucrărilor în subteran şi construirea unor noi centre de prelucrare primară şi finită
pentru obţinerea metalelor.
Minereurile neferoase sunt legate în România de structurile eruptive sau de cele
metamorfice. În subsolul ţării se găsesc astfel zăcăminte de minereu cuprifere, de plumb şi
zinc (în minereuri complexe) şi auro-argintifere. O categorie aparte o formează bauxita
(minereu pentru aluminiu) cu rezerve însemnate, mercurul, uraniul etc., însă cu rezerve mai

20
puţin importante. În perioada actuală se pune un mare accent pe metalurgia neferoasă, pe
metalele care au proprietăţi fizice deosebite, şi anume: cuprul, aluminiul şi metalele rare.
Minereurile neferoase pe teritoriul României au cea mai mare răspândire în unităţile
montane vulcanice.
Metalele neferoase se grupează în: metale colorate (cupru, plumb, zinc), metale uşoare
(aluminiu), metale preţioase (aur, argint) şi metale rare (mercur, staniu).

2.4.3.Metale colorate

Dintre metalele colorate reţin atenţia minereurile complexe care reprezintă o asociere
de minereuri, în special sulfuri de pirite, calcopirită, blendă, galenă care conţin Cu, Pb şi Zn.
Există mai multe regiuni de extracţie a acestora: grupa munţilor Gutâi - Oaş, zona cristalino-
mezozoică a Carpaţilor Orientali, Munţii Poiana Rusca, Munţii Banatului şi Munţii Metaliferi.
Cuprul - principalul minereu neferos, aflat atât în minereuri complexe cât şi în
minereuri cuprifere, apare adeseori sub forma unor filoane de sulfuri complexe: pirite,
calcopirite, galena şi blendă.
Exploatările cele mai importante sunt în Carpaţii Orientali, respectiv în munţii
vulcanici ai grupei nordice la Cavnic, Baia Sprie, Nistru, Ilba, Băiuţ, Şuior, Herja, Târna Mare
(depresiunea Oaş), în Munţii Maramureşului (în zona cristalino-mezozoică) la Baia Borşa,
Burloaia şi Toroioaga, în Munţii Bistriţei (exploatările de pirite şi calcopirite) la Fundu
Moldovei şi Leşu Ursului (legate pentru transportul minereurilor cu centrul de prelucrare
Ostra prin tunelul Aluniş), în partea de sud-vest a zonei Hăşmaşului, la Bălan (judeţul
Harghita).
A doua zonă importantă de minereuri neferoase se află în Carpaţii Occidentali. Munţii
Banatului se evidenţiază prin exploatările de la Moldova Nouă şi Şasca Montană (pirită,
calcopirită şi blendă); pirita este utilizată în principal de Combinatul chimic de la Turnu
Măgurele pentru producerea acidului sulfuric, iar reziduurile obţinute - bogate în fier - sunt
prelucrate în centrul siderurgic Galaţi.
Minereurile cuprifere în Munţii Poiana Rusca se exploatează la Muncelu Mic, Deva şi
Boiţa - Haţeg şi în Munţii Apuseni la Băiţa Bihorului, Avram Iancu, Aluniş, Stănija, Zlatna,
Roşia Poieni.
În Dobrogea, pirita cupriferă (asociată cu magnetit sub formă de lentile) se
exploatează la mina Altân-Tepe (nord-vest de Ceamurlia de Sus), iar prelucrarea primară se
efectuează la Baia.
Concentraţiile sunt produse în instalaţiile de flotaţie şi de preparare a minereurilor,
localizate în mai toate zonele de extracţie. Prelucrarea se realizează mai ales în unităţile de la
Baia Mare şi Zlatna, unde se obţine cupru metalic.
Bucureşti este recunoscut ca centru de prelucrare, în special a deşeurilor de cupru.
Cupru metalic şi diferite aliaje se obţin şi la Braşov.
Plumbul, solicitat de industria modernă (pentru conducte de apă, plăci de acumulatori,
foi subţiri ş.a.), se extrage din minereurile complexe din zona Baia Mare (Baia Sprie şi Herja),
Munţii Poiana Rusca (Ruşchiţa - plumb fără sulf utilizat în producţia de acumulatori) şi din
Munţii Apuseni (Baia de Arieş).
Producţia de plumb metalic se obţine în unităţile specializate de la Baia Mare şi
Bucureşti.
Zincul, folosit pe scară largă la fabricarea tablei inoxidabile (zincate), a electrozilor,
precum şi a altor piese şi utilaje ori obiecte de uz casnic, se găseşte alături de plumb sub
formă de galenă şi blendă.

21
 Zincul se extrage din minereurile de la Nistru, Cavnic, Băiuţ şi Ilba, din zona Baia
Mare, de la Târna Mare, în Ţara Oaşului, Valea Vinului în zona Radna, Muncelu Mic şi Boiţa
din zona Haţegului (Masivul Poiana Rusca).
Prelucrarea zincului metalic se realizează la Copşa Mică (Podişul Târnavelor).

2.4.2.3. Metale uşoare

Aluminiul are o răspândire foarte mare în scoarţa terestră şi se obţine prin prelucrarea
bauxitei. Este un metal uşor, cu mare conductibilitate electrică şi termică, care poate fi laminat
sub formă de fire, foi subţiri, tablă iar prin aliere cu cupru, magneziu etc. se obţine
duraluminiu cu largă utilizare (cabluri electrice, la fabricarea avioanelor, la abrazivi, obiecte
de uz casnic etc.).
Principalele zăcăminte de bauxită se află în Munţii Apuseni (Munţii Pădurea Craiului)
cu exploatări la Roşia, Vârciorog, Zece Hotare. Prepararea bauxitei se face la întreprinderea
de la Dobreşti din aceeaşi zonă.
Unităţi de prelucrare a bauxitei se află la Oradea (pentru cele din zona Munţilor
Apuseni) şi Tulcea (pentru cele din import).
La aceste unităţi se obţine oxid de aluminiu sau alumină (praf de culoare albă), care
este prelucrat apoi la Uzina din Slatina, în vederea obţinerii prin electroliză a aluminiului
metalic.

2.4.2.4. Metale auro-argintifere

Zăcămintele auro-argintifere asociate de cele mai multe ori cu sulfurile polimetalice
(cupru, plumb, fier), se concentrează în munţii Oaş, Gutâi şi Apuseni. În zona Baia Mare
(Săsar, Valea Roşie, Baia Sprie, Şuior) zăcămintele auro-argintifere sunt asociate andezitelor
cuarţifere sarmaţiene şi ponţiene.
Zăcămintele auro-argintifere din Munţii Apuseni (partea centrală Metaliferilor), spre
deosebire de cele din zona Baia Mare, sunt legate numai de andezite ci de la dacite şi riolite
de vârstă tortoniană şi sarmaţiană. Alături de aurul nativ din Apuseni apar şi sulfuri
polimetalice aurifere.
Din această categorie fac parte zăcămintele din zonele Barza, Musariu, Bucium,
Săcărâmb, Roşia Montană ş.a.
Principalele zone de exploatare a aurului şi argintului din minereuri complexe sunt:
- zona Munţilor Gutâi - Cavnic, Baia Sprie, Herja, Săsar, llva, Şuior etc.;
- zona Munţilor Apuseni - Brad, Gura Barza, Musariu, Săcărâmb, Băiţă, Strănija din
bazinul superior al Crişului Alb; Zlatna din bazinul Ampoiului; Baia de Arieş, Roşia
Montană, Abrud din bazinul Arieşului.
Prelucrarea primară a minereurilor auro-argintifere în vederea obţinerii de concentrate,
de amalgam în combinaţie cu mercurul, se face în centrele Zlatna, Criscior-Brad. Obţinerea
aurului şi argintului metalic se realizează în centrul Baia Mare.
Sunt cunoscute, de asemenea, nisipurile auro-argintifere de pe Valea Lotrului (Valea
lui Stan) şi de pe Valea Bistriţei Aurii.

2.4.2.5. Metale rare

Metalele rare apar în zonele cu sulfuri polimetalice, în formaţiunile şisturilor cristaline

sau chiar în formaţiuni calcaroase. Dintre acestea amintim: magneziu, cinabru, bismut,
arseniu, wolfram, seleniu, stibiu.

22
 Pentru extragerea magneziului sunt utilizate dolomitele (carbonat de magneziu şi
calciu) ce se găsesc în cantităţi destul de însemnate în Munţii Bihorului, Poiana Rusca şi în
Dobrogea.
Mercurul se obţine din cinabru, minereu ce se află la Izvorul Ampoiului (Depresiunea
Zlatna din Munţii Apuseni). Mineralizaţii de mercur se mai află la Băile Sântimbru şi
Mădăraş în Munţii Harghitei, ca şi în zona Baia Mare.
Uraniul se găseşte mai ales în Munţii Apuseni, în zona oraşului Stei, ca şi în Munţii
Banatului şi Munţii Orăştiei, reprezentând o importantă resursă pentru energetica viitorului.
Vanadiul, metal foarte preţios, utilizat în producţia oţelurilor speciale, se obţine din
bauxitele preparate în alumină şi în cantităţi reduse, din nisipurile asfaltice (Derna şi Tătăruş -
judeţul Bihor, Mătiţa - judeţul Prahova), din şisturile de grafit (Baia de Fier - Judeţul Gorj),
precum şi din gabrourile cu titaniu şi vanadiu (Ciungeni - Căzăneşti, judeţul Hunedoara).
Wolframul, unul dintre cele mai dure metale, este recuperat din minereurile complexe
de la Baia Sprie şi Cavnic; unele iviri apar în Munţii Bihorului şi în Munţii Banatului.
Din structura minereurilor complexe de la Băiţa se extrage bismutul, respectiv
bismutina.
Arseniu apare în natură, îndeosebi sub forma combinaţiilor. Cunoscute sunt
zăcămintele de la Baia Sprie, Cavnic, Toroioaga, Burloaia (judeţul Maramureş), Săcărâmb
(judeţul Hunedoara), Zlatna (judeţul Alba), Moldova Nouă (judeţul Caraş-Severin) etc.
Seleniu şi stibiu apar în cadrul unor sulfuri complexe în cantităţi mici doar în zona
minieră Baia Mare.
în repartiţia geografică a industriei metalurgiei neferoase din România au avut loc
însemnate mutaţii în a doua jumătate a secolului nostru, în sensul extinderii sale teritoriale şi
apariţiei de noi zone şi centre de extracţie şi de prelucrare a acestora.
Extinderea acestei ramuri industriale a generat numeroase probleme legate de
intensificarea gradului de poluare a mediului înconjurător. Sunt cunoscute situaţiile din zonele
Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică.

2.5. RESURSELE INDUSTRIEI MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII

Pentru industria de prelucrare a materialelor de construcţii, România dispune de o

bogată bază de materii prime, rezultată din marea varietate a structurii geologice. Un loc
important îl deţin rocile de origine eruptivă cum sunt: granitul, diabazele, gabroul, bazaltul şi
andezitul.
Granitul, rocă dură, este folosit îndeosebi la pavaje. Cele mai însemnate exploatări
sunt: în nordul Dobrogei (în structurile hercinice) la Macin, Iacobdeal (cea mai mare carieră
din ţară), în Munţii Zarandului la Zam, Savârşin.
Diabazele şi gabbroul sunt roci cu valoare ornamentală ce se exploatează din Munţii
Zarandului.
Bazaltul, de culoare neagră-cenuşie, rezistent, utilizat la pavaje sau prelucrat prin
topire (ţevi de bazalt) este exploatat la Racoş (judeţul Braşov Topliţa (Munţii Călimani,
judeţul Harghita), Braniştea (Munţii Metaliferi, judeţul Hunedoara), Lucareţ, Sanoviţa
(Dealurile Lipovei, judeţul Timiş).
Andezitul, folosit tot pentru pavaje, se exploatează din Munţii Oaş-Gutâi (la nord de
Baia Mare), din Mu'nţii Călimani-Harghita (Bixad, Malnaş), pe cursul superior al Grisului
Alb (Hălmaciu).
23
 Tufurile vulcanice, folosite la producerea unor sortimente de ciment sau ca materiile
de zidărie, sunt larg răspândite în interiorul Carpaţilor (Slănic, Govora etc.) şi în Podişul
Transilvaniei (Apahida, Şercaia, Dej ş.a.).

Rocile de origine sedimentară sunt variate ca aspect, mod de întrebuinţare etc. Unele
sunt mai dure (calcarele, gresiile), altele mai moi (argilele, marnele, gipsul) sau sunt formate
din fragmente necimentate (nisipuri, pietrişuri). Mai des folosite sunt calcarele, gresiile,
argilele, pietrişurile şi nisipurile.
Calcarul este o rocă compactă cu utilizări multiple, fie direct, fie mai ales ca materie
primă de bază în fabricarea cimentului şi varului. Calcarele se exploatează în Dobrogea
24
(Mahmudia, Topalu, Basarabi), în Carpaţii Orientali (Bicaz), în sud-estul Podişului
Transilvaniei (Hoghiz), în Carpaţii Meridionali (Bârseşti - judeţul Gorj), în Munţii Apuseni
(Turda, Sănduleşti).

O largă răspândire geografică o au argilele, cunoscute fiind zăcămintele de la

Jimbolia, Cărpiniş (judeţul Timiş), Caracal, Târgu Jiu, Brăneşti (judeţul Ilfov), Simileasca
(judeţul Buzău), Piatra Neamţ, Roman, Mureş, Câmpia Turzii, Turda, Oradea, Zalău.
Din grupa mineralelor argiloase fine face parte caolinul şi este întrebuinţat la
fabricarea porţelanului, ceramicii şi faianţei. Se exploatează din Depresiunea Transilvaniei
(zona Cluj-Napoca - Aghireş), din Munţii Apuseni pe Grisul Alb şi din Banat.
În apropiere de localitatea Parva (judeţul Bistriţa-Năsăud) se află un zăcământ de
caolin, reprezentat prin riolite parţial caolizate, utilizat îndeosebi pentru producţia de articole
sanitare. În Dobrogea sunt prezente zăcăminte de argilă caolinoasă la Medgidia - Gherghina,
Macin, Cuza Vodă, Satu Nou etc.
Valoare deosebită au argilele refractare utilizate în producţia cărămizilor refractare.
Resurse importante sunt prezente în Ţara Bârsei, la Schela (judeţul Gorj), Anina Ponor
(judeţul Caraş-Severin), în munţii Apuseni şi Banatului (Şuncuiuş, Aştileu, Zece Hotare,
Roşia, Anina), în Oltenia la Sâmbotin-Viezuri (judeţul Gorj).
O importantă resursă o constituie bentonitele larg folosite în industria materialelor de
construcţii (fabricarea cimentului portland şi a celui alb), rezerve importante fiind la Tufari
(judeţul Mehedinţi), Răzoare (judeţul Maramureş), Roşca, Valea Piscului, Valea Obârşiei şi
Valea Carpenilor (Depresiunea Oaşului).
Sunt, de asemenea, cunoscute zăcămintele de la Tomeşti, Prejani, Brebu (judeţul
Prahova), Tălmaciu (judeţul Sibiu), Viişoara-Căpuşu Mic (judeţul Cluj), Miorcani (judeţul
Botoşani) şi o serie de centre din Dobrogea.
Diatomitele, sursă nemetaliferă de mare însemnătate pentru economie şi îndeosebi în
industria materialelor de construcţii, se găsesc la Minişu de Sus, Pătârlagele, Adamclisi,
Haţeg etc.
Cele mai apreciate zăcăminte de nisip cuarţos, materie primă indispensabilă mai ales
în industria sticlei, sunt cele de la Miorcani (judeţul Botoşani) urmate de nisipurile de la
Vălenii de Munte şi Crivineni-Pătârlagele (judeţul Buzău).
Gresiile se utilizează în construcţii pentru pavaje şi se exploateză îndeosebi din flişul
Carpaţilor Orientali la Pojorâta şi Păltinoasa (judeţul Suceava), Tarcău (judeţul Neamţ), Siriu
(judeţul Buzău) şi în Depresiunea Braşov la Teliu (judeţul Braşov). Creta se exploatează la
Basarabi (judeţul Constanţa).
Dintre rocile de construcţii se mai exploatează în mari cantităţi, marne cu o largă
răspândire în Subcarpaţi, Podişul Transilvaniei, Podişul Dobrogei etc. Acestea au întrebuinţări
în primul rând în industria cimentului, a cărămizilor etc.; exploatări mai importante sunt la
Chişirig (Valea Bicazului), aproape de Bârseşti (judeţul Gorj) ş.a.
Travertinul, rocă sedimentară (tuf vulcanic resedimentat), este utilizat în construcţii
monumentale, la placarea clădirilor, a staţiilor de metrou etc. Se exploatează la Borsec
(judeţul Harghita) cu nuanţe mai roşcate şi la Banpotoc (judeţul Hunedoara) cu nuanţe gri.
Este solicitat la export datorită coloritului atrăgător.
Pietrişul şi nisipul se folosesc în industria prefabricatelor din beton, precum şi în
construcţiile cele mai diferite. Exploatarea se face în balastiere, iar cele mai mari fiind la:
Doaga şi Răcăciuni pe Şiret, la Ioneşti pe Argeş, Stoeneşti şi Slatina pe Olt, Cicir şi Ghiorc în
Câmpia de Vest, Benesat pe Someş, Gura Arieşului (în Depresiunea Transilvaniei) şi multe
altele. Pe calea ferată se face legătura dintre centrele de exploatare şi marile şantiere de
construcţii.
25
 Dintre rocile metamorfice, frecvent utilizate în construcţii, sunt marmora şi calcarele
policrome (rezultate din transformarea rocilor sedimentare sau magmatice coborâte la
adâncimi cu temperaturi şi presiuni mari).
Marmura, rocă mult apreciată, este folosită pentru diferite ornamentaţii, construcţii de
monumente etc. După caracteristicile calcarelor după care provine şi gradul de metamorfism,
există mai multe varietăţi de marmură (roşie, roz, albă etc.).
În Munţii Poiana Rusca se găsesc cele mai însemnate cariere de marmură la Ruşchiţa,
de culoare alb sau roz, iar la Alun (judeţul Hunedoara) şi Căprioara (judeţul Arad) se
exploatează cele de culoare albă şi gălbuie. În Munţii Codru-Moma, calcare policrome şi
marmură se află la Moneasa şi Vaşcău. Cariere de marmură mai sunt: în Carpaţii Orientali
(Cormaia, Lăzarea), în Depresiunea Făgăraşului (Porumbacu), în vestul Munţilor Dognecea
(Bocşa), în defileul Oltului (Râul Vadului). Marmura este un articol solicitat la export,
datorită însuşirilor sale.
Şisturile cristaline constituie o rocă frecventă în zonele muntoase carpatice. Se
exploatează, îndeosebi, cele cu un metamorfism ridicat în Munţii Zarandului, în Munţii
Plopişului.
Începuturile acestei ramuri industriale datează de multă vreme pe teritoriul ţării
noastre. A avut o evoluţie foarte lentă, iar multă vreme sortimentele au fost puţin
diversificate. Această ramură deţinea în 1938 o pondere extrem de scăzută în producţia
globală industrială - 1,2%. O evoluţie şi o diversificare accentuată a cunoscut după cel de-al
doilea război mondial.

2.6. RESTRUCTURAREA INDUSTRIALĂ DUPĂ 1989

Schimbările intervenite după 1989, criza de autoritate a instituţiilor centrale şi lipsa
unei viziuni globale asupra rolului industriei au condus la declinul acestei ramuri.
Pe fondul unui spirit de negare a tot ceea ce s-a construit înainte de 1989, industria a
fost abandonată în primii doi ani ai tranziţiei la nivelul deciziei politice strategice. Fără să
existe o politică industrială conturată, în urma introducerii unor mecanisme ale economiei de
piaţă, s-au luat măsuri de sprijinire a întreprinderilor aflate în situaţie critică, în special prin
acordare de subvenţii.
Procesul de restructurare a industriei a condus, până în prezent, la rezultate diferite
între fostele ţări comuniste, dependente nu numai de decalajele existente între nivelurile de
dezvoltare economică, ci şi de faptul că unele dintre acestea au adoptat măsuri de politică
industrială încă de la începutul anilor ’80 (Polonia, Ungaria). În România, reforma a început
după 1989. În perioada 1990-1992 preocupările Guvernului legate de industrie s-au limitat la
reorganizarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi la elaborarea bazei juridice
privind privatizarea şi managementul întreprinderilor.
Inerţia sistemului şi neaplicarea unor măsuri prevăzute sau aplicarea lor parţială sau
izolată au determinat adâncirea crizei industriei.
Pentru societatea românească, tranziţia (şi în special pentru activităţile industriale) a
fost lentă şi dificilă. Este o urmare logică, am putea spune, a funcţionării, timp de peste 50 de
ani, a unui sistem caracterizat de constrângeri, dinamici artificiale, ale diverselor procese
caracteristice activităţilor economice, direcţii de evoluţie dirijate, supercentralizare.
În ceea ce priveşte industria, îndelungata perioadă a tranziţiei este rezultatul
industrializării accelereate şi forţate a unor judeţe sau oraşe, (în scopul dezvoltării tuturor
ramurilor industriale, cu o preocupare deosebită pentru industriile de bază, şi a echilibrării
26
acestei ramuri economice în profil teritorial) dar și rezultatul celorlalte fenomene complexe
generate de aceasta:
 repartizarea teritorială a unităţilor de producţie (chiar şi acolo unde nu există
suport economic)
 concentrarea populaţiei provenite din mediul rural în oraşele artifical
dinamizate, în special mici şi mijlocii, cu caracter monoindustrial. Acest fenomen a generat
creşterea ponderii industriale în ansamblul economiei, ca şi ponderea forţei de muncă în
cadrul populaţiei active.
 orientarea sistemul de învăţământ (prin înfiinţarea liceelor şi a şcolilor
profesionale cu profil industrial, care permiteau calificarea directă în uzine), spre cerinţele
sistemului industrial.
 desfiinţarea CAER - a creat un dezechilibru profund în cadrul industriei
româneşti. Ruperea legăturilor de aprovizionare cu materii prime, energie şi subansamble care
circulau în interiorul CAER au dus la blocarea a numeroase filiere industriale. Prima
manifestare a fost scăderea producţiei industriale: pentru un indice 100 în 1985, aeasta a
scăzut în 1992 la 56.
Restructurarea industrială este determinată de un complex de factori:
- unii au caracter general (evoluţia firească a oraşelor mari, conjunctura internă
şi internaţională, revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană),
- alţii rezultați din condiţiile particulare ale dezvoltării economice şi politice a
unei ţări sau unui oraş (în mare parte moştenire de dinainte de 1989: întreprinderi industriale
gigant, coordonare centralizată ş.a.).
La începutul perioadei de tranziţie, strategia restructurării industriale s-a bazat în
principal pe retehnologizarea ramurilor, iar măsurile care au fost luate au avut mai mult un
caracter general.
Următorul pas în ceea ce priveşte restructurarea industriei s-a materializat în
reorganizarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi în elaborarea bazei juridice
privind privatizarea şi managementul întreprinderilor (Legea 15/1990).
Trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă este însoţită de
schimbări care depăşesc sfera economică şi afectează ansamblul vieţii sociale.
Efectele măsurilor de restructurare industrială sunt multiple şi se manifestă la
niveluri şi pe planuri diferite; un efect cu implicaţii majore de ordin social şi care este
perceput la nivelul componentei demografice este acela al reducerii numărului de salariaţi
prin disponibilizări şi pensionări. Urmarea directă a acesteia este creşterea ratei şomajului.
Cele mai afectate au fost întreprinderile industriale construite după standarde sovietice
(de dimensiuni gigantice) şi în special cele din domeniul industriei grele (a căror forţă de
muncă este greu de reprofilat, unde există un risc mai accentuat al tulburărilor sociale şi unde
salariaţii cuprinşi în organizaţii sindicale se opun iniţiativei private), au întreprinderile
industriale care aveau relaţii de cooperare cu unităţi (furnizori, beneficiari) situate la distanţe
mari.
O altă categorie de întreprinderi care au fost nevoite să opereze disponibilizări sunt
acelea pentru care, pe piaţa internă sau externă, au apărut concurenţi puternici, care au
―anihilat‖ în unele cazuri producţia acestora.
Din punct de vedere sectorial, restructurarea industriei a afectat în special
funcţionalitatea întreprinderilor aparţinând industriei prelucrătoare (considerată o industrie
―urbană‖), mai ales în reşedinţele regionale. Industria prelucrătoare a înregistrat un declin
accentuat, imprimând sensul general de evoluţie a industriei naţionale.
Analiza la nivel de oraşe relevă faptul că cele mai mari reduceri ale forţei de muncă
industrială (peste 60% din cea existentă în anul 1990) s-au înregistrat în oraşele mici a căror
27
industrie era dependentă de marile întreprinderi din centrele polarizatoare, resimţind
dezechilibrele funcţionale ale acestora (R upea, Chişineu Criş, Lipova, Negreşti Oaş, Calafat),
sau în noile oraşe declarate în 1989 (Budeşti, Fundulea, Mihăileşti, Bolintin Vale).
În general, oraşele mici şi mijlocii, monospecializate, au înregistrat evoluţii negative
accentuate (40-60%), fiind caracterizate de o apartenenţă sectorială diversă (Vlăhiţa –
metalurgie, Paşcani, Huşi, Balş, Băileşti, Rădăuţi – construcţii de maşini, Comarnic, Jimbolia
– materiale de construcţii, Turnu Măgurele, Făgăraş – chimie, Urziceni, Feteşti, Ţăndărei –
industrie alimentară.
Evoluţii negative moderate sau stagnante au înregistrat oraşele: Baraolt (metalurgie),
Oneşti (chimie), Mioveni, Moreni, Cugir (construcţii de maşini), în timp ce altele au
înregistrat creşteri: Zlatna (metalurgie), Ocna Sibiului (construcţii de maşini), Boldeşti-Scăeni
(sticlărie), Basarabi, Valea lui Mihai (industrie alimentară), fapt ce reduce posibilitatea
formulării unor generalizări ale evoluţiilor recente.
Aceluiaşi tip de evoluţie îi aparţin oraşele mari cu reduceri mici ale forţei de muncă
industrială, de cele mai multe ori sub media naţională, care par avantajate de diversificarea
industrială şi de mediul economic mai atractiv (Iaşi, Cluj, Ploieşti, Braşov, Timişoara).
Dezindustrializarea - închiderea sau restrângerea treptată a activităţii coloşilor
industriali care funcţionau înainte de '89, însoţită de pierderea a zeci sau sute de mii de locuri
de muncă, a fost unul dintre factorii majori care au accentuat sau chiar generat fenomenul de
depopulare a României.
Între ultimele doua recensăminte, populaţia celor mai mari 100 de localităţi din
România a scăzut cu circa 16%, de la 9,6 milioane de persoane în 2002 până la 8,1 milioane
de locuitori în 2011. Cele mai mari pierderi: regiunile de NE, S și SE.
Sidex Galaţi (ArcelorMittal Galaţi) - înainte de privatizare (1999) avea peste 31.000
de angajaţi, în prezent sunt mai puţin de 8.000 (- 23.000), alte zeci de mii de oameni care şi-
au pierdut slujbele în urma dispariţiei afacerilor care depindeau degigantul siderurgic . Galaţi
a pierdut 67.600 de locuitori, aproape ¼. Tecuci - ai cărui locuitori se sprijineau tot pe
activitatea combinatului Sidex - minus 26,2% locuitori,
Oraşele Vaslui şi Bârlad, ambele din judeţul Vaslui, se află între primele locuri în ceea
ce priveşte fenomenul de depopulare, între 2002 şi 2011 acestea pierzând 27,8% şi respectiv
27,7% din numărul total de locuitori.
În urma procesului de dezindustrializare, generat de restructurarea economica, cei
rămaşi fără slujbe şi fără perspective de a-şi asigura un loc de muncă, au emigrat în cea mai
mare parte.
Oraşul Roman (judeţul Neamţ) - evoluţia are la bază disponibilizările din cadrul
combinatului de ţevi laminate Petrotub Roman (actualul Arcelor Mittal Roman). Între 2002 şi
2011, din combinatul de la Roman au plecat peste 3.850 de angajaţi, ceea ce se traduce printr-
o reducere de peste patru ori a numărului de angajaţi numai în ultimul deceniu în cadrul
schemelor de disponibilizări voluntare operate de producătorul de oţel ArcelorMittal.
Un alt oraş afectat puternic de depopulare este Dorohoi din judeţul Botoşani, care în
ultimul deceniu a pierdut 27% din locuitori, respectiv circa 8.300.
Oraşul Oneşti din judeţul Bacău a pierdut 30% din populaţie din 2002 până în 2011,
respectiv o scădere de aproape 22.000 de locuitori, care vine în contextul sistării activităţii
Rafo Oneşti (RAF).
Economia oraşului Focşani din judeţul Vrancea se sprijinea pe companii precum
Laminorul Focşani, societate care a fost lichidată în anul 1997 însoţită de disponibilizarea a
1.170 de salariaţi. Un număr însemnat de oameni lucrau şi la fabricile de confecţii din
localitate, precum Vracon Focşani, care în anul 1992 avea circa 3.000 de salariaţi, număr care
s-a redus la aproximativ 1.800 până în 2002 şi la 600 anul trecut. Sorste Focşani (fosta
28
Milcofil), companie de confecţii care asigura peste 1.500 de locuri de muncă în urmă cu un
deceniu a ajuns anul trecut să mai aibă doar 195 de angajaţi.
Piatra Neamţ, numărul de locuitori s-a redus cu 26,2%, ultimul recensământ
evidenţiind cu 27.500 mai puţini locuitori decât cel din 2002.
Oraşul se sprijinea în trecut pe fabrici precum cele ale producătorului de utilaje
agricole Mecanica Ceahlău (MECF), care în ultimul deceniu şi-a redus la un sfert numărul de
angajaţi iar în 2013 mai avea 195 de salariaţi sau fabrica de confecţii Ema SA, unde în 2002
lucrau peste 1.100 de oameni, în timp ce anul trecut compania mai avea 253 de salariaţi.
La popul opus - producătorul de avioane Aerostar Bacău (ARS) este unul dintre
puţinele cazuri de privatizări prin metoda MEBO care a avut succes, la mai bine de 20 de ani
de la privatizare, compania deţine supremaţia pe piaţa aeronautică din România. De-a lungul
anilor, Aerostar a colaborat cu giganţi internaţionali din domeniul aeronautic precum grupul
EADS, pentru care a produs şi produce componente de aviaţie civilă şi piese pentru
aeronavele Airbus, iar pentru olandezii de la Fokker a furnizat piese şi subansamble.
Dacă înainte de '90 producţia companiei era concentrată în special pe segmentul
aviaţiei miliare, în prezent compania şi-a îndreptat mai mult atenţia spre aviaţia civilă.
Exporturile contribuie cu 83,8% la vânzările producătorului de avioane. Compania a angajat
şi circa 300 de persoane.
Regiunile S Muntenia și SE au înregistrat între 2002 şi 2011 scăderi ale numărului de
locuitori de peste 20%.
Turnu-Măgurele este cel mai afectat oraş de depopulare din regiu nea S Muntenia, în
ultimul deceniu numărul de locuitori coborând cu 26,2%, adică mai mult de un sfert. După
1990 cele mai importante fabrici din Turnu-Măgurele au disponibilizat aproape 6.000 de
persoane, ceeace ca condus, în anul 1999, la o rata a şomajului de aprox. 24.
Oraşul Tulcea a pierdut 27,5% din locuitori în mai puţin de un deceniu, în condiţiile
restrângerii drastice a numărului de angajaţi din aceste companii.
Numărul de locuitori ai oraşului Alexandria a scăzut cu 16,6% intre ultimele două
recensaminte, respectiv cu 8.300. Tot în zonă se află şi producătorul de ţevi Zimtub Zimnicea,
fabrică la care mai lucrează în prezent 164 de oameni faţă de peste 800 în urmă cu un deceniu.
Oraşul Giurgiu a pierdut în ultimii nouă ani circa 21% din locuitori, de la circa 69.300
câţi erau la recensământul din anul 2002, ajungând la doar 54.600 de oameni în 2011, adică cu
aproape 14.700 mai puţini.
‖Giurgiu Nav‖ din Giurgiu, companie care se ocupă de transportul mărfurilor pe
Dunăre, şi-a redus de peste patru ori numărul de angajaţi, de la 1.180 de salariaţi ajungând în
prezent la circa 250.
Nici judeţul Dâmboviţa nu stă mai bine la acest capitol, decăderea industriei
resimţindu-se de asemenea în scăderea numărului de locuitori. Oraşul Târgovişţe, de exemplu,
a pierdut în ultimul deceniu circa 16.000 de locuitori, respectiv 17,8% din numărul total de la
recensământul din anul 2002, de aproape 90.000 de locuitori. În aceeaşi perioadă, peste 5.500
de angajați care lucrau la combinatul siderurgic Mechel Târgovişte şi-au pierdut locurile de
muncă, de la 6.160 de oameni în anul 1999, în prezent combinatul mai are circa 500 de
salariaţi.
Slobozia, cel mai mare oraş din Ialomiţa, se sprijinea pe combinatul chimic ‖Amonil
Slobozia‖, care înainte de 1990 era cel mai mare producător de uree din România. Amonil a
ajuns de la 1.160 de salariaţi în 1999 să mai aibă în prezent doar 36 de angajaţi după ce
producţia de îngrăşăminte chimice a fost sistată recent, iar compania s-a reprofilat pe
producţia de energie.
Buzău - pe fondul disponibilizărilor a pierdut între 2002 şi 2011 circa 19,3% din
locuitori, respectiv 25.800. Constanţa, a pierdut 55.000 de locuitori
29
 Dezindustrializarea României s-a văzut puternic şi în Capitală, unde majoritatea
intreprinderilor unde lucrau sute de mii de oameni s-au transformat în malluri, iar puţinele
care au rezistat mai au câteva sute de angajaţi şi s-au mutat la periferia oraşului. Marile
platforme industriale din Capitală au rămas astăzi doar o amintire.
În 1989 spre exemplu, producătorul de ţevi Republica - 10.000 de oameni, iar în anul
2003, la privatizare, compania mai avea doar 1.200 de salariaţi, care ulterior şi-au pierdut de
asemenea locurile de muncă după ce uzina a intrat în lichidare. Republica era în trecut
singurul producător de prăjini pentru foraj din regiune.
Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB), una dintre fabricile cu tradiţie din
Bucureşti, la care lucrau înainte de Revoluţie peste 6.000 de oameni, mai avea în 1999 circa
1.800 de salariaţi. Astăzi, deşi continuă să fie unul dintre jucătorii de top din industria
românească, la IMGB mai lucrează circa 700 de oameni.
Uzinele 23 August (actualul complex Faur) din Capitală erau unul dintre mamuţii
industriali de dinainte de 1990, unde lucrau circa 18.000 de oameni şi se produceau loco-
motive diesel hidraulice, echipamente de frână şi alte componente pentru vagoane de cale
ferată. Are în prezent 380 de angajaţi faţă de peste 4.200 în anul 1999. Compania este
specializată în producţia de confecţii metalice, maşini şi material rulant.
Trecerea anilor şi prăbuşirea industriei autohtone şi-au pus amprenta şi asupra firmei
Timpuri Noi, un alt simbol al Capitalei, astfel că de la 2.700 de angajaţi, cât avea uzina
Timpuri Noi la Revoluţie, în prezent în companie mai lucrează circa 130 de oameni. Înainte
de '90 Timpuri Noi era unic producător de compresoare de mică şi medie capacitate pe piaţa
din România şi a fostului CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc - n. red.). Astăzi
compania mai produce câteva zeci de bucăţi lunar, faţă de câteva mii de compresoare în
trecut.
În ciuda migraţiei provincialilor în Capitală, Bucureştiul a pierdut 248.000 de locuitori
în perioada 2002 - 2011.
Parte din intreprinderile menționate au fost obligate sa intre în procesul de
dezindustrializare și datprotă riscurilorpe care le generau. Peste 2/3 dintre obiectivele
industriale din Romania prezintă riscuri tehnologice, potrivit unui studiu ralizat la cererea
Ministerului Internelor si Reformei Administrative (MIRA, 2008). Studiul nu masoara
iminenta producerii unui accident la un obiectiv industrial, ci efectele pe care le-ar avea
asupra populatiei si mediului un astfel de eveniment. Dintr-un total de 333 de unitati
industriale, 245 au fost incluse pe harta riscului. Majoritatea sint din industria chimica sau
petrochimica, 144 de unitati au risc major de accidente industriale, iar 55 de unitati au risc
minor. Cea mai periculoasa zona, privind accidentele industriale radioactive, este partea de
sud a tarii, unde sunt reactoarele Bucuresti - Magurele, Pitesti - Mioveni si Combinatul de
Apa grea de la Drobeta-Turnu Severin. Potrivit expertilor, daca aici s-ar produce un accident
tehnologic, zona letala, adica unde oamenii ar putea muri din cauza emisiilor nocive, s-ar
intinde pe o raza de noua kilometri de la locul producerii. Pe o distanta de 15-50 km de la
epicentrul potentialului dezastru, aerul si pamintul vor deveni toxice, in functie de amploarea
accidentului.

30
 Sursa : MIRA, 2008

Dacă la Arpechim s-ar fi produs un accident, la cantitatea de substante nocive stocate

in prezent, raza de intoxicare s-ar fi intins pe o suprafata de cinci kilometri.
In partea de sud-vest a tarii, probleme ar putea sa apara de la bulgari, unde centrala
atomo-electrica de la Kozlodui functioneaza cu o tehnologie invechita.
In Bucuresti si judetele Alba, Constanta, Dolj si Timis sint cei mai multi agenti
economici ce utilizeaza substante foarte toxice, substante cu proprietati toxice specifice,
alergice, cancerigene sau mutagene, substante inflamabile sau poluatoare pentru mediu.
Majoritatea accidentelor sint produse din cauza erorilor de proiectare a instalatiilor
industriale, gradului ridicat de uzura, dar si din cauza managementului defectuos - studiul
privind Hazardele Tehnologice elaborat de Ministerul Internelor si Administratiei, in
colaborare cu Ministerul Mediului si Ministerul Transporturilor.
La nivel spaţial, restructurarea industrială s-a materializat prin abandonarea localizării
iniţiale sau reutilizarea parţială a acesteia prin activităţi de servicii (în special de depozitare,
comerţ). Nu s-au conturat însă delocalizări de activităţi dinspre nucleele urbane spre periferie,
deoarece acestea implică investiţii mari, pentru care în momentul de faţă nu există
disponibilităţi. Sunt evidente însă preferinţele de localizare a noilor firme private de-a lungul
căilor de acces către marile oraşe, prin care se asigură o mai bună accesibilitate, preţuri mai
mici, evitarea aglomeraţiei.
Atragerea capitalului străin, constituie o componentă de stimulae a restructurărilor pe
baze moderne. Aproape 60% din societăţile mixte din România, înfiinţate între întreprinderile
industriale de stat şi parteneri străini, sunt localizate în Bucureşti.
În ceea ce priveşte adaptarea la cerinţele pieţei, condiţie esenţială a restructurării
industriei pe baze moderne, un prim reflex al celor mai multe întreprinderi a fost acela de a-şi

31
alinia producţia din punct de vedere sortimental şi calitativ la cererea pieţei naţionale şi
internaţionale.
Dezindustrializarea a generat declinul industriei tradiţionale și expansiunea
ramurilor industriale bazate pe noile tehnologii microelectronica, biotehnologiile,
robotica,etc., apariţia unei ―noi geografii a inovaţiei‖
Concentrările de industrii de înaltă tehnologie au generat un nou mediu economic şi
noi modele de creştere urbană şi regională
Expansiunea ramurilor industriale de înaltă tehnologie a creat schimbări importante
în structura ocupaţională a forţei de muncă, stimulând două categorii extreme:
 specialiştii cu înaltă calificare şi slujbe foarte bine plătite
 muncitorii necalificaţi cu salarii foarte mici pe de altă parte.
Au survenit modificări în mărimea întreprinderilor- dominanţa întreprinderilor mici şi
mijlocii incluse în structuri din ce în ce mai complexe de cooperare, bazate pe integrarea
verticală, orizontală sau diagonală.

Cauzele apariţiei noilor spaţii industriale inovative (de la pepinierele de întrepinderi,

la parcuri industriale şi de activităţi şi până la tehnopoli) → anumite tipuri de industrii care
―consumă‖ din ce în ce mai puţine materii prime, energie şi foţă de muncă, dar implică un
volum important de capital investit şi o cantitate din ce în ce mai mare de informaţii şi
cunoştinţe.
Genetic, au fost reprezentate de:
 industrii noi de înaltă tehnologie,
 de industrii cu tradiţie meşteşugărească
 de cele legate de ceea ce analiştii numesc “terţiarul industrial”(servicii
specilaizate pentru firmele productive)
Consecințele localizării spaţiale :
 transformarea profundă şi plină de succes a unor vechi regiuni industriale
 conturarea unor noi spaţii industriale apărute în contexte socio-economice
favorizante, care in timp s-au dinamizat şi au evoluat.

32
 III. TIPURI ŞI FORME DE TURISM3

3.1. TIPURI DE TURISM

În România s-au dezvoltat, în timp şi spaţiu, tipuri tradiţionale, clasice,
reprezentate prin: turismul montan, litoral, balnear, cultural-itinerant, cu evoluţia ulterioară a
unor subtipuri. Acestea sunt reprezentate în principal de:
3.1.1. Turismul montan se bazează pe existenţa Munţilor Carpaţi, unde varietatea
peisajului şi posibilităţile de practicare a multiple activităţi turistice au constituit puncte
importante de atracţie. La nivelul întregii ţări staţiunile montane concentrează aproape 12%
din capacitatea de cazare şi, în medie, 9% din cererea turistică internaţională.
Turismul pentru sporturi de iarnă - se bazează pe existenţa domeniului schiabil.
Practicarea schiului de agrement şi sportiv a generat acest tip de turism, favorizat de factori
ca: altitudinile de peste 1.000-1.500 m, durata şi grosimea stratului de zăpadă, orientarea spre
nord a pârtiilor de schi, etc. Peste 50% din domeniul schiabil se află situat în judeţele Braşov,
Prahova, Dâmboviţa, în masivele montane Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare, Clăbucetele
Predealul, Munţii Baiului (unde se găsesc şi staţiunile Poiana Braşov, Sinaia, Predeal, cele
mai cunoscute şi solicitate de turiştii amatori de sporturi de iarnă).
Agrementul pentru sporturile de iarnă se sprijină doar pe un procent de 25% pârtii
uşoare şi foarte uşoare, predominând cele de mai mare dificultate, de care pot beneficia numai
schiorii cu experienţă.
Turismul de drumeţie montană – reprezintă un subtip al turismului montan, care se
practică în special vara şi într-o proporţie mare de către tineri. Traseele turistice marcate
constituie principala „infrastructură‖ necesară pentru acest tip de turism, care se pretează
foarte bine ca modalitate de valorificare turistică a ariilor protejate.
3.1.2. Turismul balnear are cea mai bună reprezentare în teritoriu, datorită bogăţiei
şi repartiţiei resurselor balneare. Prin staţiuni sunt valorificate aproape toate tipurile de ape
minerale, mofetele, nămolurile organice şi anorganice, climatul salinelor şi calităţile
terapeutice ale litoralului.
Pe teritoriul românesc se găsesc circa 1/3 din resursele balneare europene. Dintr-un
total de 160 staţiuni balneare şi de circa 400 localităţi şi puncte balneare numai un număr de
25 sunt de interes naţional, celelalte având un rol mai redus pe piaţa turistică internă şi
externă. Cele mai cunoscute sunt: Covasna, Tuşnad, Călimăneşti, Olăneşti, Buziaş, Sinaia,
Băile Felix, Neptun, Eforie Nord ş.a. Un număr de 7 staţiuni sunt cunoscute şi pe piaţa
turistică internaţională: Băile Herculane, Băile Felix, Călimăneşti - Căciulata, Covasna, Băile
Tuşnad, Slănic Moldova, Vatra Dornei. La nivel naţional staţiunile balneare dispun de circa
16% din capacitatea de cazare şi aproape 6% din cererea turistică internaţională.
3.1.3. Turismul de litoral se bazează pe prezenţa ţărmului Mării Negre, pe o lungime
de 245 km; între Sulina şi Capul Midia cu relief jos, iar între Capul Midia – Vama Veche cu
un relief înalt, de tip faleză. Funcţia turistică a litoralului este dată de cele 15 staţiuni turistice
care valorifică factorii de cură marină. Unele staţiuni şi-au diversificat oferta turistică prin
tratamente balneare (Mangalia, Eforie Nord, Neptun), practicarea unor forme de turism
specifice – turismul pentru tineret la Costineşti, tabere pentru copii la Năvodari.
Acestea deţin 41% din totalitatea capacităţii de cazare şi doar 8% din cererea turistică
internaţională, prezentând în ansamblu un nivel calitativ redus şi o gamă limitată de dotări şi
amenajări pentru agrement. De asemenea, se resimte numărul redus al structurilor de cazare
din categoriile superioare de confort, ceea ce le face puţin atractive pentru potenţialii turişti cu
3
Capitol realizt de A.A.Baltățunga, Turismul în România. 2008

33
venituri ridicate. La toate acestea se mai adaugă şi concurenţa din ce în ce mai acerbă din
zonă, reprezentată de Bulgaria şi Turcia, ultima beneficiind şi de o durată sensibil mai mare a
sezonului, fapt care îi permite să ofere produse turistice la preţuri mai reduse.
3.1.4. Turismul cultural-itinerant are mai multe subtipuri, în funcţie de categoriile
principale de obiective culturale care fac obiectul deplasărilor (religios, pelerinaj, etnografic,
arheologic etc.) şi se axează în special pe numărul ridicat de monumente. Se remarcă dispersia
mare a lor în teritoriu, fapt ce necesită o reţea de căi de comunicaţie bine pusă la punct.
Infrastructura existentă nu se ridică la nivelurile standardelor europene şi reduce, astfel,
accesul la unele obiective turistice – din această cauză multe nu pot fi incluse în circuitele
turistice de bază ale marilor operatori4, rămânând în sfera formelor de turism individual sau de
grup. Este unul dintre tipurile de turism de mare perspectivă pentru ţara noastră.
3.1.5. Turismul urban este considerat un tip ceva mai nou de turism – deşi este
printre primele care s-a practicat - axat pe centrele istorice vechi. Multe dintre oraşele
româneşti au apărut şi dezvoltat în timp şi spaţiu pe vechi vetre de locuire umană. Dezvoltarea
funcţiei turistice, la nivelul marilor oraşe, este legată de calitatea managementului urban.
Aceasta pentru că serviciile edilitare şi de transporturi intraurbane trebuie foarte bine
organizate, să corespundă din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Este necesar ca serviciile
turistice să fie diversificate pentru segmente largi de turişti, iar instituţiile culturale şi
muzeale, monumentele de arhitectură să se găsească în forme de conservare şi funcţionare
optimă.
Principalele oraşe româneşti care au sau îşi pot dezvolta o funcţie turistică sunt:
Bucureşti, Suceava, Iaşi, Constanţa, Braşov, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Cluj, Arad, Oradea, Baia
Mare, Timişoara, Drobeta-Turnu Severin, Târgovişte, Sighişoara ş.a.
3.1.6. Turismul de afaceri şi congrese este un tip de turism mult neglijat în perioada
dinainte de 1989 datorită condiţiilor politice, care permiteau un acces extrem de restrictiv al
străinilor. În prezent, odată cu racordarea României la diversitatea problemelor internaţionale,
integrarea în principalele structuri politico-economice internaţionale, creşterea interesului
oamenilor de afaceri străini pentru România, ca şi expansiunea acestui tip de turism pe piaţa
turistică externă, se constată o dezvoltare evidentă a turismului de afaceri şi congrese, prin
diversificarea preocupărilor politice, economice, ştiinţifice ale ţării noastre. Aceste întruniri se
axează în general pe servicii turistice de lux (4-5 stele), introducerea unor trenuri de mare
viteză, modernizarea aeroporturilor, realizarea electronică a rezervărilor, conectarea la marile
sisteme de transport. Există câteva localităţi, multe şi cu funcţie turistică, care s-au specializat
în acest tip de turism: Bucureşti (Hotelurile Hilton, World Trade Center, Marriot,
Intercontinental, Lebăda, Parc, Centrul Internaţional de Conferinţe din Palatul Parlamentului,
Centrul de Conferinţe Snagov, etc.), Sinaia (Hotel Mara, Palace, Internaţional, New Montana,
Rowa Dany), Constanţa, Mamaia, Mangalia (Hotel President), Poiana Braşov ş.a.
3.1.7. Turismul rural a avut o evoluţie inconstantă în perioada 1960-1989,
determinată de politica privind regimul circulaţiei turiştilor străini, când puţine sate au fost
integrate în anumite circuite turistice (un număr de 13 localităţi rurale la nivelul teritoriului
naţional).
Conform metodologiei adoptate de Ministerul Turismului, Centrul de cercetare
pentru promovarea turistică internaţională, de Asociaţia Naţională pentru Turism Rural
Ecologic şi Cultural (ANTREC) turismul rural înglobează toate activităţile turistice derulate
în mediul rural, având drept scop valorificarea potenţialului turistic natural şi uman al satelor.

4
Din acest motiv nici nu beneficiază de o promovare adecvată.

34
 Turismul rural în România se practică „din totdeauna‖ (V. Glăvan, 1995), dar
se practică „spontan, întâmplător şi neorganizat‖ şi se materializează prin cazarea vizitatorilor
ocazionali ai unei aşezări rurale la cetăţeni (fenomenul se înregistrează din anii 1920-1930).
Primele încercări de a trece la un turism rural organizat s-a făcut în 1972 când, la
cererea Ministerului Turismului, Centrul de cercetare pentru promovarea turistică
internaţională identifică şi selectează 118 sate reprezentative pentru România, care ar putea fi
introduse în circuitul turistic intern şi internaţional. Un an mai târziu au fost declarate
experimental 14 sate turistice: Lereşti şi Rucăr în Argeş, Fundata şi Şirnea în Braşov,
Vaideeni în Vâlcea, Sfântu Gheorghe, Murighiol şi Crişan în jud. Tulcea, Sibiel în Sibiu,
Tismana – Gorj, Poiana Sărată – Bacău, Racoş – Timiş, Bogdan Vodă – Maramureş, Vatra
Moldoviţei – Suceava.
Cu toate acestea, satele turistice au rămas nefuncţionale pentru turismul internaţional
deoarece, în 1974, s-a interzis prin decret cazarea turiştilor străini în locuinţe particulare. Doar
câteva sate care au apucat să încheie rapid contracte pe piaţa externă prin ONT – Carpaţi
Bucureşti au derulat astfel de activităţi pe plan internaţional şi numai în anul respectiv (Rucăr,
Crişan, Murighiol, Sibiel).
Chiar şi în cadrul turismului intern satele turistice au funcţionat defectuos, cazarea
turiştilor se făcea neorganizat, fără a ţine o evidenţă clară, fapt ce nu a permis organizarea
activităţilor de turism rural şi nici amenajarea satelor turistice.
Constituirea ANTREC, Operation Villages Roumaines şi a altor asociaţii turistice
neguvernamentale a determinat dezvoltarea acestui tip de turism.
Astfel, într-un număr de 31 de judeţe integrate în catalogul de turism rural, există circa
2.500 de gospodării şi ferme agricole dispuse să primească turişti. Faţă de cele 6 milioane de
gospodării săteşti, numărul celor implicate în turismul rural ar putea să crească.
Satele turistice: în funcţie de specific pot fi deosebite următoarele categorii5:
- sate peisagistice şi climaterice – Fundata, Şirnea, Tismana, Brădet (judeţul
Argeş, Botiza (judeţul Maramureş), Vama Veche, 2 Mai (judeţul Constanţa);
- sate balneare – Zizin (judeţul Covasna), Bala (judeţul Mehedinţi), Oglinzi,
Bălţăteşti (Subcarpaţii Moldovei), Săcelu (judeţul Gorj);
- sate turistice pentru practicarea sporturilor – Fundata (judeţul Braşov), Gărina
(judeţul Caraş-Severin) – pentru sporturi de iarnă; Murighiol şi Mila 23 – sporturi nautice;
- sate pescăreşti şi de interes vânătoresc – Crişan, Sf. Gheorghe, Murighiol (Delta
Dunării), Ciocăneşti (judeţul Suceava), Gurghiu (judeţul Mureş);
- sate turistice pastorale – Jina, Vaideeni, Prislop etc.;
- sate cu obiective de interes ştiinţific – diverse rezervaţii – Andrieşeni (judeţul
Vrancea), Cireşu (judeţul Mehedinţi), Bosanci, Sadova (judeţul Suceava);
- sate cu monumente istorice, de artă şi arhitectură – cele cu mănăstiri şi biserici
fortificate (amintite anterior);
- sate turistice etnofolclorice – muzee etnografice, arhitectură populară deosebită,
port etc. – Curtişoara (judeţul Gorj), Avram Iancu (judeţul Alba), Răşinari (judeţul Sibiu),
Vama (judeţul Suceava), etc.;
- sate turistice de creaţie artistică – sunt legate de meşteşugurile tradiţionale -
Oboga, Marginea, Humuleşti, Săcel, Săpânţa etc. Sunt cuprinse numai în turismul de tranzit.
- sate pomi-viticole – legate de recoltarea fructelor şi de oferirea sau producerea
de preparate culinare specifice – Recaş, Giarmata, Agapia etc.
Potenţialul turistic etnocultural şi etnofolcloric, care sintetic poate fi sistematizat
în această grupare a satelor, este valorificat în prezent, în cea mai mare parte, prin intermediul
5
Cândea Melinda, Erdeli G., Simin Tamara, Peptenatu D. (2003).

35
turismului rural. Aici poate că s-ar impune precizarea că în ţara noastră încă mai găsim, pe arii
extinse şi de dimensiuni importante, acel tip iniţial de turism rural, materializat prin petrecerea
timpului liber la părinţi, rude, prieteni din spaţiul rural. Scopul acestor deplasări nu este strict
legat de desfăşurarea unor activităţi de loisir, ci, mai degrabă, de necesitatea sprijinirii
acestora în activităţile agricole – o formă incipientă a subtipului numit agroturism (specifică
anilor ’50 - ’60 în Europa de vest).
3.1.8. Turismul de vânătoare şi pescuit sportiv are o veche tradiţie în România,
datorat, în principal, bogatului fond cinegetic. În multe judeţe precum: Suceava, Maramureş,
Braşov, Neamţ, Harghita, Vâlcea, Caraş-Severin, Bihor, Alba, Sibiu există cabane de
vânătoare, iar ocoalele silvice pot organiza partide de vânătoare la cererea turiştilor6. Pescuitul
sportiv este practicabil în Delta Dunării, Marea Neagră, pe cursurile râurilor mari, în unele
lacuri naturale şi antropice din spaţiul montan şi colinar.
Alături de aceste tipuri majore de turism, în timp s-au conturat şi altele, subtipuri care,
de fapt, au derivat din acestea (alpinism, croaziere, speologic, ecologic şi ştiinţific, echitaţie
etc.). Pentru ţara noastră mai trebuiesc menţionate:
3.1.9. Turismul ecologic şi ştiinţific se practică, în ultimele decenii, în ţările cu mare
tradiţie turistică, ca forme de diversificare a activităţilor turistice şi a modalităţilor de
valorificare a altor resurse turistice. Este tipul de turism cu cea mai mare tendinţă de creştere
în ultimii ani pe plan internaţional. În literatura de specialitate este denumit şi ecoturism şi se
practică în mod deosebit în zonele naturale protejate: parcuri naţionale, rezervaţii naturale,
peisagistice, rezervaţii ale biosferei.
Posibilităţile de practicare în România sunt destul de limitate, din cauza lipsei unei
amenajări adecvate şi a unei organizări conform cerinţelor internaţionale. Doar în Munţii
Retezat, Delta Dunării, Munţii Rodnei se poate practica un astfel de turism, într-o formă
controlată de un personal care formează o gardă ecologică. În ultima vreme a început să fie
pusă la punct şi legislaţia specifică practicării turismului în ariile protejate.
Pe de altă parte, ideea practicării unui turism ecologic este firesc să fie extinsă la toate
tipurile de turism. În această accepţiune, indiferent de tipul de turism practicat, pe primul plan
trebuie să se afle aspectul ecologic deoarece toate obiectivele turistice necesită protecţie sub o
formă sau alta. În caz contrar, turismul poate deveni o victimă a propriei expansiuni,
degradarea obiectivelor – indiferent de natura lor – duce la scăderea potenţialului de atracţie.

3.2. FORME DE TURISM

Din punct de vedere al formelor de turism care se pot practica şi se practică în

România, avem o diversitate maximă, în sensul că toate formele de turism sunt prezente,
evident cu ponderi şi frecvenţe diferite. Astfel, în funcţie de aria de provenienţă a turiştilor
avem turism intern şi turism internaţional; în funcţie de numărul participanţilor întâlnim atât
turismul individual, cât şi de grup; după modul de organizare, de asemenea, întâlnim toate
variantele – organizat, semi-organizat şi liber; după durata sejurului – mediu, scurt şi lung;
în funcţie de modul de desfăşurare – continuu (cel balnear în special) şi sezonier (cu
precădere cel litoral şi cel pentru sporturi de iarnă); în funcţie de mijloacele de transport
folosite – rutier, feroviar, aerian; după vârsta participanţilor – pentru tineret, pentru vârsta a
treia (s-au menţionat acestea, care e adresează grupelor de vârstă de la extremităţi, deoarece
au anumite particularităţi ale cererii), iar după particularităţile sociale ale cererii (în funcţie
6
Turiştii străini sunt foarte interesaţi de acest tip de turism, care practicat „durabil” poate aduce venituri
importante – un trofeu de vânătoare în cazul ursului poate ajunge la 10.000 – 14.000 euro.

36
de venituri) – turism de masă şi un turism exclusivist, de lux; după perioada de desfăşurare
(criteriul sezonalităţii) – turism permanent şi turism sezonier. În literatura considerată de
specialitate mai apar, justificat sau nejustificat mai ales, o serie de variante ale acestor forme
de bază ori altele subordonate taxonomic, dar care nu întotdeauna au relevanţa necesară
pentru a se ridica la un astfel de rang. Două cazuri se impun a fi tratate separat datorită
frecvenţei şi dimensiunilor:
Turismul de sfârşit de săptămână. Această formă de turism are o oarecare tradiţie,
fiind legată de nivelul mai redus al veniturilor turiştilor români, care îşi pot permite doar
scurte vacanţe de 2-3 zile. Cele mai solicitate rămân zonele de recreere şi odihnă, staţiunile
turistice din apropierea principalelor centre urbane.
După 1990 multe dintre aceste puncte de atracţie au intrat într-un con de umbră, iar
revigorarea lor impune noi investiţii, modernizări prin care să ofere servicii turistice de
calitate.
Turismul de tineret. Ca formă de turism organizat a apărut încă de la începutul
secolului nostru, mai ales pentru drumeţiile montane, când au fost construite şi primele
cabane. Ulterior, în 1968, a luat fiinţă societatea Biroul de Turism pentru Tineret care, din
1990 a devenit Biroul de Turism şi Tranzacţii. Ea dispune de 28 de agenţii de turism şi de 9
baze turistice (Pârâul Rece, Costineşti, Buşteni, Câmpulung Moldovenesc, Izvorul Mureşului,
campingul Roşu – din deltă etc.).
Se poate concluziona că în ţara noastră întâlnim tipuri variate de turism, atât
tradiţionale, cât şi mai recente, tipurile majore sunt bine reprezentate, dar există posibilităţi de
diversificare a lor. În acelaşi timp au apărut tipuri mai noi, cu perspective deosebite de
evoluţie. Se întâlnesc toate formele de turism, dar cu proporţii diferite, în funcţie de
particularităţile economico – sociale ale ţării noastre.

3. 3. REGIONAREA TURISTICĂ A ROMÂNIEI

3 3. 1. Carpaţii Meridionali
Această regiune turistică este reprezentată de sectorul carpatic cu cele mai mari
altitudini din Carpaţii Româneşti, ceea ce şi explică prezenţa exclusivă a unor vârfuri de peste
2.500 m (Moldoveanu, Negoiu, Parângul Mare, Peleaga, Omu). Predominanţa şisturilor
cristaline este un argument pentru altitudinile mari şi pentru masivitatea acestor munţi, iar
calcarele şi conglomeratele, majoritare în Bucegi, Piatra Craiului, Mehedinţi şi Cernei
sporesc atractivitatea regiunii prin favorizarea fenomenelor carstice.
Zonele depresionare puţin numeroase, văile transversale în număr foarte redus (Jiu,
Olt) ş.a. au influenţat popularea relativ modestă. Masivitatea acestor munţi şi traseele turistice
alpine, de o frumuseţe unică, lacurile glaciare, prezenţa caprei negre etc., au impus pe primul
plan dominarea potenţialului natural în raport cu cel antropic.
Potenţialul turistic. Grupele montane principale sunt separate de defileele Jiului
(Bumbeşti-Livezeni) şi Oltului (Turnu Roşu-Cozia).
O altă categorie de atracţii aparţine endocarstului, peşterile Ialomiţei, Rătei, Muierilor,
Ponorici-Cioclovina, Polovragi, Topolniţa, Epuran, Bulba, Cloşani, Cioaca Brebeneilor,
Peştera cu Corali. Densităţii mari de peşteri din bazinul văii Cerna i se adaugă şi, prezenţa
unor atracţii mai aparte, cum ar fi vestigiile omului paleolitic (Peştera lui Adam) sau prezenţa
izvoarelor termale subterane (Peştera Hoţilor, Peştera din Despicătură)7. De subliniat ataşarea

7
Geografia României, vol. III, 1987.

37
carstului din Podişul Mehedinţi aceleaşi regiuni datorită unor condiţionări de ordin genetic,
peisagistic, funcţional.
Numeroase sunt valenţele atractive ale hidrografiei, de la cele 140 lacuri glaciare din
Făgăraş, Parâng, Retezat (între care Bucura, Zănoaga, Bâlea, Podragu, Gâlcescu) la
acumulările de baraj antropic de pe Argeş (Vidraru), Lotru (Vidra), Olt, Sebeş, Strei, Cerna,
Tismana, Sadu etc. Sunt prezente cascadele (Moara Dracului), izbucurile (Cernei), râurile
subterane (Şura Mare, Izverna), apele minerale şi termale (Băile Herculane, Cozia,
Călimăneşti, Căciulata).
Aşa cum s-a menţionat, resursele antropice sunt departe de a concura cu cele ale
cadrului natural. Culoarele Prahovei, Rucăr-Bran, Timiş-Cerna şi depresiunile Loviştei şi
Petroşani sunt singurele areale mai intens populate, acum şi în vechime. Etnografia zonei
Rucăr şi cea a momârlanilor din Petroşani au multe elemente inedite, de interferenţă între
Transilvania şi sudul catenei carpatice.
Obiectivele turistice antropice din grupa amintită sunt mănăstirile (Sinaia, Sâmbăta,
Cozia), castelele Peleş şi Pelişor din Sinaia, Bran, barajele lacurilor de acumulare Vidraru,
Vidra, Oaşa etc.
Infrastructura turistică. Infrastructura de profil cuprinde staţiuni turistice consacrate
deja pe plan naţional şi internaţional cum ar fi: Sinaia, Buşteni, Predeal (toate cu dotări pentru
sporturile de iarnă), Băile Herculane, dar şi alte staţiuni, unele mai noi şi anume Păltiniş,
Pârâul Rece, Călimăneşti - Căciulata, Cozia, Muntele Mic, Bâlea Cascadă. Ele au un mare
număr de hoteluri, dar şi vile şi campinguri asociate.
Larg reprezentate sunt cabanele, unele cu o veche tradiţie, în special cele din Bucegi
(Caraiman, Babele, Piatra Arsă), Peştera, Sâmbăta, Pietrele, Gura Zlata, etc. Valea Prahovei
tinde să devină, în totalitatea sa, o microregiune turistică prin tendinţa de extindere a nucleelor
iniţiale, aparţinând vechilor staţiuni, ca urmare a construirii de case de vacanţă în ultimii ani,
Lacurile de acumulare şi construirea Transfăgărăşanului (cea mai pitorească şosea turistică a
ţării) au stimulat apariţia de noi baze din categoria motelurilor şi complexelor turistice.
Căile de acces urmează mai ales culoarele morfologice sau hidrografice ce
traversează catena muntoasă. Şoselele modernizate şi căile ferate localizate de-a lungul văii
Prahova, Olt, Jiu, culoarul Timiş-Cerna sunt secondate de şoselele Transfagărăşanului şi de
cea prin culoarul Rucăr-Bran.
Regiunea turistică a Carpaţilor Meridionali cuprinde, ca subdiviziuni, patru zone
clar delimitate şi anume: Bucegi, Făgăraş, Parâng şi Retezat.
Ca specializare de viitor, regiunea este destinată turismului montan în mod
evident, cu posibilităţi multiple de afirmare (drumeţie, alpinism, speoturism, canotaj,
vânătoare, pescuit). În mod secundar, în raport cu primul tip, se dezvoltă turismul balnear (la
Băile Herculane, Călimăneşti, Căciulata, Cozia). Forma de turism predominantă în întreaga
unitate este cea a turismului de tranzit.

3. 3. 2. Grupa centrală a Carpaţilor Orientali şi Subcarpaţii Moldovei

Asocierea dintre cele două unităţi fizico-geografice se explică prin
complementaritatea dintre ele la nivel funcţional, fluxurile turistice, prin orientarea lor,
constituind legătura dintre acestea, deşi sunt deosebite genetic, evolutiv sau peisagistic. Orice
abordare dinspre est a grupei centrale carpatice nu se poate realiza decât traversând şi vizitând
un segment carpatic, după cum orice circuit în zona montană nu poate neglija racordarea, prin
ramificare, a unor valori antropice localizate în aceeaşi zonă de culmi şi depresiuni mai joase.
Potenţialul turistic. Resursele turistice ale reliefului sunt reprezentate prin peisajul de
conuri şi cratere vulcanice ale lanţului eruptiv Călimani-Gurghiu-Harghita. O dovadă este
numărul apreciabil al craterelor conservate total sau parţial (Fincelul, Bătrâna, Harghita-
38
Mădăraş). Calcarele şi conglomeratele, prezente în Hăşmaş şi Ceahlău, au făcut posibilă
evidenţierea unor forme sculpturale (Piatra Singuratecă, Cheile Bicazului, Panaghia, Dochia),
iar pe areale restrânse din Perşani şi Giurgeu, fenomenele endocarstice (Peştera Şugău,
Peştera Calului, Peştera Mare de la Mereşti, Peştera nr. 9 din Cheile Vârghişului). Masivele
Ciuc, Nemira, Baraolt, Bodoc, Stânişoara, Goşmanu sau Berzunţ dau reliefului o notă de
monumentalism discret, accesibil. În fine, se impun menţionate cele trei sectoare de defileuri
ale Oltului (la Tuşnad şi Racoş) şi de Mureş (între Topliţa şi Deda).
Regiunea excelează în privinţa izvoarelor minerale din zona de contact, apele
carbogazoase de la Borsec, Bilbor, Biborţeni, Tulgheş, Harghita Băi etc., depăşind cele mai
exigente repere calitative. La Balvanyos apar şi ape mezotermale, iar la Turia ape intens
sulfatate. De mare atractivitate se bucură lacul de crater Sfânta Ana şi cel de baraj natural,
Lacul Roşu. Prin construirea barajului pe râul Bistriţa, la Izvorul Muntelui, s-a creat un lac
foarte mare, cu o lungime de 35 km., continuat spre aval, inclusiv în depresiunea subcarpatică
Cracău - Bistriţa, de retenţiile hidrografice ale celor 12 lacuri antropice. Tot în Subcarpaţi, şi
anume în Depresiunea Neamţ, se remarcă prezenţa izvoarelor clorurat-iodurate la Bălţăteşti
şi Oglinzi.
Dacă în perimetrul montan atracţiile de provenienţă antropică sunt puţine şi se
datorează atât etnografiei zonei secuilor cât şi celei a românilor din Valea Gurghiului, în
Subcarpaţii Moldovei, ele predomină net. Menţionăm în acest sens Cetatea Neamţului;
mănăstirile Agapia, Neamţ, Văratec, Secu, Sihăstria, Pângăraţi, Bistriţa, Caşin, schitul Durău;
casele memoriale I. Creangă, M. Sadoveanu, C. Hogaş; bisericile şi monumentele din
municipiul Piatra Neamţ; etnografia zonelor Neamţ şi Trotuş etc., pentru a deschide doar o
listă mult mai bogată şi diversificată..
Fără excepţie, valorificarea a acestor zone se axează pe promovarea turismului
balnear, cele carpatice utilizând apele minerale carbogazoase, iar staţiunile din Subcarpaţi
apele clorurat-iodurate. La Târgul Ocna, de exemplu, tratamentul astmului bronşic în salină
are rezultate semnificative.
Infrastructura. Accesul în regiune se realizează prin intermediul magistralei feroviare
Bucureşti-Miercurea Ciuc-Baia Mare, cu ramificaţie spre Ciceu-Adjud şi a şoselei care o
însoţeşte, cu ramificaţii spre Moldova prin pasul Oituz, pe valea Bistriţei, spre Piatra Neamţ şi
prin Borsec spre Târgu Neamţ; dinspre culoarul Siretului porneşte calea ferată Bacău-Bicaz.
Regiunea grupei centrale a Carpaţilor Orientali şi a Subcarpaţilor Moldovei îmbină
mai multe tipuri de turism, generând, pe teritorii întinse un turism complex. Totuşi, se disting
anumite zone unde se detaşează un tip sau altul de turism – balnear, cultural, de agrement
sportiv (cu toate componentele sale).

3.3.3. Oaş-Maramureş – Obcinele Bucovinei

Cuprinde în limitele sale grupa nordică a Carpaţilor Orientali, inclusiv culoarul
depresionar Dorna - Câmpulung, ce devine o fâşie polarizatoare şi de drenaj a circulaţiei
turistice. Ea este strâns legată şi de partea vestică a Podişului Sucevei transformată într-o arie
complementară sub aspectul conexiunilor sistemice.
Potenţialul turistic. Structura potenţialului de atracţie datorează majoritatea ponderii
cadrului natural - relief, climă, hidrografie, vegetaţia şi fauna - fiecare cu contribuţii
importante. Morfologia este extrem de nuanţată datorită asocierii permanente dintre
depresiunile şi culoarele de vale joase şi masivele înalte. De asemenea, cele trei categorii de
roci, vulcanice, sedimentare, cristaline au determinat sculptarea tipurilor de relief, fiecare cu o
altă fizionomie.

39
 În vestul regiunii, munţii vulcanici Oaş, Gutâi, Ţibleş au un peisaj pitoresc, generat de
alternanţa măgurilor şi platourilor de lavă (în Oaş, Gutâi), cu cupole subvulcanice ale
Ţibleşului şi Munţilor Bârgăului.
Un relief alpin propriu-zis, cu toate însuşirile specifice masivelor montane înalte
(creste alungite, versanţi abrupţi, văi adânci, circuri glaciare, grohotişuri) întâlnim în Munţii
Rodnei. Calcarele eocene de la bordura lor vestică au fost puternic endorsificate, dovadă fiind
Peştera de la Izvorul Albastru al Izei, Baia lui Schneider şi Peştera Tăuşoare ale căror calităţi
turistice sunt importante (cavernament de mare amploare, speleoteme diverse, râuri
subterane). Munţii Maramureşului relevă, alături de Obcinele Bucovinei (Mestecăniş, Feredeu
şi Obcina Mare), o fragmentare mai redusă şi accesabilitate pronunţată. Depresiunile Domelor
şi Câmpulung Moldovenesc sunt flancate spre sud de masivele Giumalău (cu un relief mai
greoi) şi Rarău (Pietrele Doamnei).
Altitudinea mai ridicată, în condiţiile expoziţiei nordice a versanţilor, conduc la
creşterea funcţiei turistice a climatului de iarnă. Durata sezonului de schi este de 4-5 luni, iar
grosimea stratului de zăpadă optimă activităţilor de agrement specific; în depresiuni apare
climatul de adăpost cu potenţial curativ secundar; în munţi, la înălţimi de peste 1.000 m,
practicarea „curei reci" întruneşte condiţii favorabile.
Hidrografia deţine un cumul de resurse de mare importanţă, reprezentate prin apele
minerale carbogazoase, feruginoase sau clorurate de la Turţ, Vama, Valea Măriei, Săpânţa,
Fiad, Vatra Dornei, Sângeorz Băi. Lor li se alătură lacurile sărate de la Ocna Şugatag şi
Coştiui, lacurile glaciare din Munţii Rodnei (Lala, Buhăiescu, Iezerul, Pietrosul); cele de
baraj antropic de la Firiza şi Colibiţa; cascada Cailor din Munţii Rodnei; cursurile repezi ale
Someşului Mare, Bistriţei Aurii, Vişeului şi Izei etc.
Pădurea, cu funcţie recreativă deosebită, acoperă cea mai mare suprafaţă a regiunii.
Compoziţia sa în special se corelează cu prezenţa tuturor etajelor, de la stejar în măgurile
joase ale Munţilor Oaş la codrii seculari de conifere din obcine. La altitudini de peste 1.650 m
(Rodna, Maramureş, Ţibleş şi Suhard) se dezvoltă larg pajiştile alpine, în păduri îşi are
biotopul preferat fauna de interes cinegetic (urs, cerb, lup, mistreţ, căprior), în râuri nu lipseşte
păstrăvul, iar în sectoarele de obârşie ale Tisei şi Bistriţei Aurii se află lostriţa.
Depresiunile Oaş, Maramureş, Dorna şi Câmpulung, precum şi culoarele văilor mai
importante sunt vetre de veche populare, unde se practică meşteşugul prelucrării lemnului.
Bisericile din Maramureş (Ieud, Şugatag, Sârbi, Breb, Ciuleşti, Moisei, Dragomireşti), porţile
tradiţionale încrustate şi gospodăriile edificate din acelaşi material constituie repere de marcă
ale creativităţii şi originalităţii artizanilor localnici. Ele apar şi în alte elemente ale zestrei
etnografice specifice zonelor Oaş, Maramureş, Dorna şi parţial, Năsăud (port popular
autentic, obiceiuri şi tradiţii cu profunde semnificaţii simbolice, dansuri şi cântece populare
străvechi, etc.).
Spre Podişul Sucevei se află mănăstirile Voroneţ8, Humor şi Moldoviţa, cu
deodebitele şi celebrele fresce exterioare. Un obiectiv de rezonanţă internaţională este
„Cimitirul vesel" din Săpânţa. Muzeul etnografic în aer liber din Sighetul Marmaţiei şi
Monumentul de la Moisei (sculptat de Vida Gheza) care completează potenţialul turistic al
regiunii.
Infrastructura. Reţeaua căilor de acces turistic are drept coordonate calea ferată
Năsăud - Vatra Dornei - Câmpulung Moldovenesc, din care pornesc ramificaţii spre
principalele zone turistice. Depresiunea Maramureşului este conectată cu vestul ţării şi prin
şosele asfaltate: Satu Mare - Sighetul Marmaţiei, respectiv Baia Mare - Sighet. Pentru turiştii
externi, aeroporturile din Baia Mare şi Suceava pot servi ca puncte de sosire şi abordare.
8
Supranumită şi Capela sixtină a Orientului.

40
 Infrastructura turistica include: staţiunile Baia Borşa, Sângeorz Băi, Vatra
Dornei, Ocna Şugatag, Izvoarele; complexele turistice Mogoşa, Coştiui, Colibiţa; cabanele şi
motelurile Tihuţa, Prislop, Mestecăniş, Deia, Rarău, Giumalău, Călineşti - Oaş, Valea Măriei,
Turţ, Puzdre; hotelurile din Baia Mare, Negreşti Oaş, Sighetul Marmaţiei, Câmpulung
Moldovenesc.
Staţiunile menţionate prezintă dotări adecvate turismului de cură balneară, de
tratament al afecţiunilor digestive, cardio-vasculare, locomotorii.
Traseele turistice din Ţara Oaşului, Maramureş, culoarul Someşului Mare - Dorna -
Câmpulung oferă cea mai densă şi interesantă reţea de obiective turistice din întreaga ţară.

3.3.4. Dobrogea şi Delta Dunării

Provincia istorico-geografică Dobrogea se subdivide, din punct de vedere
turistic, în două regiuni distincte: Delta Dunării şi Regiunea podişului dobrogean propriu-zis.
Deşi delimitate clar prin prisma condiţionării fizico-geografice, având geneză,
evoluţie şi peisaj diferit, cele două unităţi se interconectează strâns în sfera turistică, partea
nordică a podişului fiind tributară culoarului de circulaţie dunărean, iar exploatarea eficientă a
Deltei Dunării fiind greu de realizat fără susţinerea logistică a litoralului Mării Negre.
1. Podişul Dobrogei
Regiunea de faţă înglobează în perimetrul sau partea sudică, centrală şi nordică
(exceptând versantul dunărean, înspre Deltă) ale Podişului Dobrogei. Ea gravitează funcţional
spre fâşia litorală, având ca axă de circulaţie culoarul Văii Casimcea, unde s-au grefat căile de
transport magistrale (autostrada Bucureşti-Constanţa, magistrala feroviară omonimă, Canalul
Dunăre-Marea Neagră).
Potenţialul turistic. Potenţialul natural deţine ponderea majoritară, prin
participarea elementelor hidrografice, morfologice şi climatice. Atracţia fundamentală se
datorează Mării Negre, ale cărei ape mai puţin sărăturate, lipsite de curenţi, maree şi valuri
puternice şi acoperind o platformă litorală prelungă, terminată la racordul cu ţărmul printr-o
plajă de bună calitate, sunt extrem de favorabile agrementului şi curei heliomarine. Litoralul
românesc se remarcă sub raport turistic prin prezenţa unor lagune (între care Razelmul este o
uriaşă resursă pentru turismul de perspectivă) şi limane (maritime şi fluviale) ce diversifică
paleta resurselor curativ-recreative. Este suficient să amintim că nămolurile sapropelice de la
Techirghiol, Nuntaşi, Costineşti sau Mangalia au un efect deosebit în tratamentul afecţiunilor
reumatismale sau locomotorii şi au intrat de mult în atenţia turismului balnear naţional.
Limanele fluviatile Oltina, Bugeac, Mârleanu, Vederoasa, din partea sud-vestică a
podişului, se integrează turismului prin disponibilităţile oferite navigaţiei de podurile de la
Cernavodă, agrement şi pescuitului sportiv. In mod analog, fluviul Dunărea, ce mărgineşte
podişul la vest şi nord, devine un element favorizant al turismului prin transportul de profil,
pescuit de agrement şi funcţia peisagistică.
În subsolul Dobrogei sunt cantonate acvifere cu ape minerale şi mezo-termale, cum
sunt cele de la Mangalia şi Hârşova.
Al doilea factor natural cu implicaţii pozitive în turism este climatul, Dobrogea fiind
cea mai caldă regiune a României (la Mangalia temperaturile medii anuale nu scad sub 0°C).
Durata îndelungată a strălucirii soarelui (2.300 - 2.400 ore anual), radiaţia solară puternică,
brizele, care sunt elemente ce atenuează excesele termice şi vehiculează aerosolii sunt
elemente meteorologice a căror influenţă hotărâtoare generează o „atmosferă" propice
activităţilor recreative.
Resursele morfologice, dincolo de formele majore şi altitudinile modeste (467 m) ale
Munţilor Măcinului, sunt reprezentate prin cheile Taiţei, Teliţei şi Chichirgeaua, precum şi
printr-o serie de peşteri (Peştera Liliecilor de la Gura Dobrogei, Peştera Limanu). Celebra
41
peşteră de la Movile, adăpostind un tezaur faunistic de interes mondial, rămâne în afara
exploatării turistice datorită unor condiţionări particulare (cavernament redus, inundat în
proporţie covârşitoare, atmosferă bogată în gaze toxice etc.).
Obiectivele antropice sunt reprezentate de vestigiile cetăţilor antice Histria, Tomis şi
Callatis, ale cetăţii feudale Enisala, mausoleul Trophaeum Traiani de la Adamclisi; Canalul
Dunăre-Marea Neagră şi centrala atomo-electrică de la Cernavodă (unică în România),
precum şi etnografia satelor dobrogene. În municipiul Constanţa, principalul centru urban al
regiunii, punctele de atracţie sunt Muzeul de Istorie şi Arheologie, Acvariul, Delfinariul,
Cazinoul, Moscheea, statuile lui Ovidiu şi Mihai Eminescu, mozaicul roman, portul, satul de
vacanţă Mamaia, etc.
Infrastructura. Infrastructura turistică, incluzând, în primul rând, structurile de
cazare şi alimentaţie publică, situează judeţul Constanţa pe primul loc din ţară. Structurile
hoteliere, vilele, motelurile şi campingurile sunt situate în staţiunile Mamaia, Costineşti,
Mangalia, Eforie Nord, Eforie Sud, Jupiter, Neptun, Saturn, Venus, Olimp, 2 Mai, Agigea,
Năvodari, Vama Veche. Un mare număr de hoteluri sunt în municipiul Constanţa, iar unităţi
de cazare independente în oraşele mici (Medgidia, Negru Vodă, Cernavodă, Babadag),
precum şi de-a lungul principalelor şosele de acces, având categorii medii de confort (2-3
stele).Ceea ce caracterizează fluxul turistic pe litoralul românesc este accentuata sa
sezonalitate, momentul de vârf înregistrându-se vara (iunie-septembrie), iar cel minim iarna,
când majoritatea bazelor nu funcţionează.
Regiunea turistică a Podişului Dobrogei se caracterizează aşadar prin promovarea
unui turism mixt, polivalent, al curei şi agrementului estival. Secundar apar şi activităţi
specifice turismului cultural. Construirea autostrăzii Bucureşti-Constanţa va dinamiza
circulaţia spre şi dinspre litoral, iar creşterea rolului Dunării şi al Canalului Dunăre-Marea
Neagră în transportul fluvial european vor stimula, cu siguranţă, turismului regiunii.
.2. Delta Dunării
Delta Dunării se înscrie în rândul regiunilor turistice de prim ordin, atât la
nivelul ţării, cât şi la scara continentului european.
Potenţialul turistic. Principala ei trăsătură este originalitatea peisajului, alcătuit
dintr-o îmbinare a uscatului cu apa şi vegetaţia. Valoarea Deltei Dunării decurge şi din
conservarea, aproape de limitele naturale, a biotipurilor sale, ceea ce nu este specific altor
delte europene (Rhonului, Padului, Ebrului etc.).
Dacă terenurile emerse, neinundabile, ocupă doar 16% (680 km2), sub forma
grindurilor longitudinale, transversale (Letea, Caraorman, Săraturile) sau continentale
(Chilia), ele primesc, de la sine, atributul efectului de insulă, atât de apreciat şi de favorabil
receptat de turişti. Mai mult, dunele de nisip de pe grindurile Letea şi Caraorman, cu înălţimi
de 6 - 13 m, generează, pe areale restrânse, un peisaj deşertic în miniatură, cu însuşiri pitoreşti
deosebite.
Celor trei braţe principale, Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe, li se adaugă densa reţea
de canale secundare, alcătuind astfel un mediu ideal pentru activităţile de agrement nautic şi
transport turistic. Importantă este şi fauna terestră şi avifauna alături de peisajul dominat de
vegetaţia hidrofilă (stuf, papură, sălcii, plop). Nu lipsesc unele animale de interes cinegetic,
cum ar fi nurca, vidra, nutria, bizamul (vânate şi pentru blănurile lor), mistreţul, vulpea şi
pisica sălbatică; 280 specii de păsări, ce vieţuiesc permanent sau temporar, în timpul
migraţiilor, cuibăresc în desişurile stufului, între care pelicani - declaraţi monument al naturii
- pescăruşi, lişiţe, cormorani, stârci, egrete, lebede etc..
Delta Dunării este un paradis al pescuitului de agrement sau sportiv, grupei sturionilor
(morun, nisetru, păstrugă) adăugându-se speciile comune (somn, crap, scobar, caras etc.)
dintr-un număr de 110 specii ce vieţuiesc în lacurile, gârlele, canalele şi pescăriile amenajate
42
ale Deltei. Din prezentarea resurselor sale se observă că Delta Dunării este o regiune tipică
pentru turism, bazat pe exploatarea frumuseţii peisajului prin călătorii de agrement, vânătoare,
pescuit şi activităţi nautice diverse (înot, canotaj).
Infrastructura. Are un caracter incipient, patrimoniul uriaş al Deltei nefiind pus în
valoare la adevărata sa semnificaţie. În schimb, înregistrează o dinamică ascendentă mai
accentuată decât alte regiuni dar nematerializată încă într-o creştere semnificativă a numărului
de turişti9).
Acordarea statutului de rezervaţie a biosferei ridică cerinţe noi, derivate din
imperativele conservării şi protecţiei peisajului, paralel cu exploatarea economică eficientă a
regiunii. Necesitatea unei strategii de implantare graduală a turismului este acută, Delta fiind
practic, la ora actuală, un teritoriu cu amenajări precare, majoritatea nefuncţionale.
Ca regiune turistică de destinaţie îndelungată într-un viitor previzibil, Delta Dunării
poate beneficia de aportul fluxurilor de turişti aferente litoralului Mării Negre, în condiţiile
realizării unei infrastructuri moderne şi a îmbunătăţirii substanţiale a accesului, prin mărirea
parcului de ambarcaţiuni şi modernizarea lui. Concomitent, ea va putea fi inclusă pe harta
croazierelor din bazinul Mării Negre şi al Mediteranei, ceea ce-i va spori mult prezenţa în
raport cu cererea turistică internaţională.

3.3.5. Munţii Apuseni

Potenţialul turistic. Peisajul montan este compus dintr-un mozaic de macro- şi
microforme de relief, etalate pe verticală sau la suprafaţă, subaeriene sau subterane. Crestele
ascuţite (Pleaşa Râmeţului - Piatra Cetii, Ardoschea, Vulturese) alternează cu o serie de culmi
suspendate, între care Ciumerna - Bedeleu depăşeşte 70 km lungime; masivele izolate de tip
klippe şi olistolite (Pietrele Ampoiţei, Vâlcanul, Bulzul, Bulzişorul) stau alături de măgurile
vulcanice ale Trascăului şi Metaliferilor. Nu lipsesc culmile înalte intens aplatizate (Biharia,
culmea principală din Muntele Mare) ce contrastează cu masivele izolate (Găina, Vlădeasa).
Cheile şi defileele alcătuiesc o grupă de forme intens vizitate: Cheile Turzii,
Râmeţului, întregaldelor, Uibăreşti, Ordâncuşei, Galbenei, Someşului Cald, Sighiştelului,
Videi, Aldioarei, Lazurilor; defileele Crisului Repede, Crisului Negru, Crisului Alb şi
Arieşului.
O resursă atractivă sub aspectul bogăţiei şi diversităţii însuşirilor revine peşterilor şi
avenelor. Din cele aproape 5.000 peşteri inventariate în regiune, un mare număr posedă un
potenţial de notorietate: gheţari fosili, vestigii paleontologice, râuri, lacuri şi cascade
subterane, etc. Dintre exemplele revelatoare enumerăm: Peştera Altarului, Peştera din valea
Firei, Gheţarul Scărişoara, Pojarul Poliţei, Cetăţile Ponorului, Peştera Urşilor, Ponoraş,
Dârninii, Peştera Vântului (cea mai lungă cavitate subterană din România, circa 50 km) etc.
Evoluţia geologică a generat aflorimentul cu fosile Dealul cu Melci şi coloanele de
bazalt ale Detunatelor, iar eroziunea accelerată, peisajul de tip bad-land al Gropii Ruginoase.
Influenţa pozitivă a climei se manifestă în cantitatea mare de zăpadă şi durata sa
îndelungată în Bihor şi Muntele Mare unde sporturile de iarnă s-au afirmat deja.
La Geoagiu-Băi, Vaţa de Jos şi Moneasa faliile profunde şi corpurile intruzive
subvulcanice sunt cauzele termalismului acviferelor ce apar la suprafaţă prin izvoare
exploatate încă din Antichitate. Zonele Băcâia şi Boholt datorită mineralizării apelor
subterane se integrează domeniului curativ. Reţelele endo-carstice sunt bine organizate în
peşterile Ciur-Ponor, Cetăţile Ponorului, Coiba Mare, lor adăugîndu-li-se izbucurile Galbenei,

9
Conform unor studii realizate de specialişti din Marea Britanie, Delta Dunării ar putea „suporta‖ cca. 2,5 milioane de
turişti/an, în condiţiile respectării normelor impuse de statutul de rezervaţie a biosferei. Cu toate acestea, numărul turiştilor
este de ordinul sutelor de mii.

43
Tăuz, Boga, Roşia etc., câteva cascade spectaculoase: Răchitele, Vârciorog, Bohodei,
lacurile carstice (Ighiu, Vărăşoaia, Goleşti) şi de baraj antropic (Fântânele, Tarniţa, Gilău,
Leşu, Floroiu).
Munţii Apuseni au cel mai ridicat grad de populare dintre toate regiunile carpatice.
Exploatarea aurului în Metaliferi datează din Antichitatea timpurie, ca de altfel şi aşezările
din zonă - în consecinţă, obiectivele antropice sunt numeroase şi diverse. La periferie apar
cetăţi (Bologa, Colţeşti, Piatra Craivii, Şoimuş) iar în interior vechi aşezări daco-romane
(Abrud, Zlatna, Roşia Montană). Bisericile de la Lupşa, Vidra, Garda de Sus, Rieni amintesc
de performanţele atinse în prelucrarea celui mai răspândit material de construcţie din regiune -
lemnul. O mănăstire foarte cunoscută este cea de la Râmeţi, printre cele mai vechi din
Transilvania. Muzeul Aurului din Brad deţine exponate mineralogice unice, iar Muzeul
etnografic din Lupşa prezintă elementele culturii materiale din Ţara Moţilor. Statuile şi
busturile lui Avram lancu şi Horea de la Câmpeni, Albac, Horea, Vidra (azi Avram lancu);
Crucea lancului şi monumentul din Beliş completează potenţialul zonei.
Regiunii studiate i se suprapun, total sau parţial, zonele etnografice Ţara Moţilor,
Bihor, Sălaj şi Arad, fiecare cu trăsături particulare ale folclorului, tradiţiilor şi obiceiurilor.
Infrastructura. Sub aspectul dotării tehnice, Apusenii au intrat de timpuriu în sfera
preocupărilor economice, inclusiv turistice. La Germisara şi Moneasa, dacii, şi ulterior,
romanii, au pus bazele primelor stabilimente balneare perpetuate şi amplificate în perioada
feudală. Astăzi există un număr de 6 staţiuni: Geoagiu - Băi, Moneasa, Stâna de Vale,
Fântânele-Beliş şi Băişoara, a căror dotare s-a completat în ultimii ani cu numeroase case de
vacanţă private. în interiorul munţilor funcţionează numeroase cabane printre care cele de la
Vadu Crişului, Meziad, Padiş, Cheile Turzii, Râmeţi, Arieşeni, Întregalde, Leşu, Ardeleana,
Muntele Filii etc. Campingurile sunt localizate la Lupşa, Dezna, Garda de Sus, iar hotelurile
în oraşele Câmpeni, Abrud, Beiuş, Brad, Stei.
Căile de acces sunt implantate la periferie de-a lungul culoarului Mureşului (şoseaua
E70 şi magistrala feroviară Bucureşti-Arad-Curtici), respectiv de-a lungul Someşului Mic şi
Crişului Repede (şoseaua E60 şi magistrala feroviară Bucureşti-Oradea-Episcopia Bihorului).
Ar fi de menţionat aici şi prezenţa căilor ferate cu ecartament îngust – mocăniţa – care
reprezintă o atracţie pentru turişti. O altă şosea importantă este cea care leagă Oradea şi Deva,
prin depresiunile Beiuş şi Brad. Din aceste axe se ramifică şi pătrund spre interior căi ferate
(Deva-Brad-Sebiş; Oradea-Vaşcău; Turda-Abrud; Alba lulia-Zlatna) şi şosele (Alba lulia-
Abrud-Câmpeni; Horea-Câmpeni; Turda-Lunca Vaşcăului).
Munţii Apuseni se integrează, aşadar, în sfera turismului montan (drumeţii montane,
sporturi de iarnă, alpinism, speoturism, vânătoare şi pescuit). Turismul balnear şi cultural
ocupă poziţii apropiate primului, inclusiv prin interferenţa reciprocă. Turismul rural are mari
perspective de afirmare, primele pensiuni şi ferme turistice deschizându-şi porţile în zona
nordică (Beliş - Răchitele - Călăţele - Sâncraiu), precum şi pe valea superioară a Arieşului
(Vadu Moţilor, Albac, Arieşeni ş.a.).

3.3.6. Depresiunea Transilvaniei

Cel mai mare bazin carpatic, Depresiunea Transilvaniei se conturează şi din
punct de vedere turistic ca o unitate funcţională de sine stătătoare. Înconjurată pe toate cele
patru laturi de masive muntoase înalte, ea se racordează periferic cu regiunile învecinate.
Acţiunea este facilitată şi de rolul de loc central pe care depresiunea îl joacă în cadrul ţării
noastre datorită poziţiei sale geografice.
Potenţialul turistic. Resursele turistice naturale sunt reprezentate prin peisajul
zonelor de contact cu regiunile muntoase învecinate, al crestelor cu fronturi abrupte din
Podişul Someşan şi cel al Târnavelor; prin ravenările de la Râpa Roşie şi Grădina Zmeilor.
44
Mai consistente sunt elementele hidrografice, în special lacurile sărate de la Sovata (Lacul
Ursu), Ocna Sibiului, Turda, Cojocna, Ocna Dej. În aceleaşi zone cu diapir salifer apar
numeroase izvoare sărate (inclusiv cele de la Băiţa, Someşeni, Bazna), utilizate în cura
internă. Dintre lacurile antropice se pot menţiona iazurile din Câmpia Transilvaniei (Ţaga,
Geaca, Cătina), domenii ale pescuitului şi agrementului de perspectivă.
Indicele climato-turistic este cel caracteristic zonelor de podiş, cu o durată a strălucirii
soarelui de 1.800 – 2.200 ore anual, anotimpuri de tranziţie bine conturate, zăpadă cu o durată
de 2-3 luni, puţin exploatată datorită denivelărilor morfologice. Se impune menţionat climatul
subteran al salinelor, valorificat curativ la Praid, Turda şi Ocna Mureş.
Potenţialul turistic al regiunii analizate este disproporţionat, balanţa înclinând de data
aceasta în favoarea obiectivelor de provenienţă antropică. Aspectul este cât se poate de firesc
dacă luăm în considerare vechimea aşezărilor şi succesiunea culturilor din spaţiul
intracarpatic. Începând cu uneltele şi obiectele descoperite la Uriu şi Tărtăria (localitate în
culoarul Mureşului), cetăţile halsttatiene de la Teleac şi Ciceu-Corabia, sau davele dacice pe
ruinele cărora s-au construit oraşele romane de mai târziu (Napocca, Potaissa, Apullum),
numeroasele castre romane aflate la marginea unităţii la Buciumi, Romita, Românaşi, Casei,
Ilişua, Orheiu Bistriţei.
Vestigii numeroase aparţin perioadei feudale, când în Transilvania au înflorit cetăţile
fortificate şi cele ţărăneşti. Edificiile din prima categorie coincid cu viitoarele oraşe
Sighişoara, Mediaş, Sibiu, Bistriţa, Cluj-Napoca, Alba lulia, Aiud şi Făgăraş. Cetăţile
ţărăneşti apar în număr mare în sudul Transilvaniei, la Sebeş, Axente Sever, Biertan,
Cisnădioara, Cristian etc.
Obiectivele religioase sunt reprezentate prin bisericile de lemn din zona Sălajului
(Fildu de Sus, Păuşa, Poarta Sălajului), cele ctitorite de Ştefan cel Mare la Vad şi Feleac,
ctitoria lui Mihai Viteazul de la Lujerdiu, dar şi prin bisericile fortificate din Podişul
Târnavelor (Alma, Saschiz, Biertan, Axente Sever). Catedralele gotice din Cluj-Napoca, Alba
lulia şi Târgu Mureş precum şi mănăstirile Nicula şi Rohia întregesc o salbă de atracţii
recunoscută prin valoarea sa.
Importante obiective culturale de interes turistic sunt concentrate în oraşele: Cluj-
Napoca (Muzeele de istorie şi artă, Etnografie şi zoologie, statuile ecvestre ale lui Minai
Viteazul şi Matei Corvin, Universitatea „Babeş - Bolyai" ş.a.), Sibiu (Muzeele tehnicii
populare şi Brukenthal), Alba lulia (Muzeul Unirii, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul,
Biblioteca Batthyaneum), Târgu Mureş (Biblioteca Teleki, Palatul Culturii ş.a.).
Un aport substanţial la diversificarea ofertei atractive îl are etnografia zonelor Năsăud,
Câmpia Transilvaniei, Târnave şi, parţial, Sălaj, Codru, Secuime, Mărginimea Sibiului.
Rezultă astfel o heterogenitate nemaiîntâlnită de tradiţii, obiceiuri, port popular răsfrântă
favorabil în planul receptării turistice.
Infrastructura. Majoritatea structurilor de cazare aparţin grupei hotelurilor localizate
în oraşe (Cluj-Napoca, Sibiu, Alba lulia, Târgu Mureş, Bistriţa, Dej, Năsăud, Sighişoara,
Mediaş, Victoria, Târnăveni, Reghin).
Ca staţiuni turistice propriu-zise se detaşează Sovata, Ocna Sibiului, Băile Turda,
Bizuşa, Bazna, Miercurea Sibiului.
Căile de acces au un aspect circular, fiind amplasate preponderent la periferia sudică,
vestică şi nordică a depresiunii (în culoarul Mureşului continuat cu cel al Someşelor; în
Depresiunile Sibiului şi Făgăraş). Magistrala feroviară Bucureşti-Oradea şi şoseaua
internaţională E60 traversează axial regiunea, permiţând ramificaţii multiple. Aeroporturile
din Sibiu, Cluj-Napoca şi Târgu Mureş oferă posibilitatea unui acces rapid pe cale aeriană. Ca
tipuri de turism de perspectivă, Depresiunea Transilvaniei are toate atuurile afirmării
turismului cultural, în plan secund aflându-se turismul balnear şi cel de agrement sportiv.
45
 3.3.7. Carpaţii Curburii
Se află într-o similaritate frapantă cu unitatea grupei centrale a Carpaţilor
Orientali şi a Subcarpaţilor Moldovei, datorită strânselor conexiuni între cele două părţi
componente, amplificate şi de pătrunderea unor structuri montane în aria subcarpatică.
Potenţialul turistic. Raportul dintre resursele turistice naturale şi cele de provenienţă
antropică este favorabil celor dintâi. În Ciucaş, partea cea mai înaltă (1.954 m),
conglomeratele au generat un relief spectaculos, cu „Tigăile" şi „Sfinxul" Bratocei; în Piatra
Mare şi Postăvarul, calcarele au evidenţiat abrupturi, sectoare cu chei şi peşteri (Peştera
Fundata, Peştera Laptelui de Piatră), pentru ca în Munţii Vrancei, Buzăului şi Baiului şesurile
alpine să aibă extensiuni remarcabile.
Zona subcarpatică, pe lângă alternanţa culmilor şi a bazinetelor depresionare, participă
cu două elemente unice: vulcanii noroioşi de la Faclele Mari şi Faclele Mici - printre cei mai
spectaculoşi din lume — şi masivul de sare de la Slănic Prahova, o fastuoasă lapiezaţiune în
roca solubilă; tot aici au fost sculptate peşteri în sare (a doua ca lungime de pe glob fiind
Peştera nr. 6 de la Mânzăleşti).
Potenţialul apelor este reprezentat prin apele minerale carbogazoase de la Zizin,
Vâlcele, Covasna, respectiv cele clorurate şi iodurate de la Siriu-Băi, Sărata Monteoru, Slănic
Prahova, Telega. În zona Slănic Prahova exploatarea sării a dus la geneza lacurilor sărate
(unele cu nămol terapeutic). Lacurile de baraj hidroenergetic Paltinul (pe valea Doftanei) şi
Siriu (pe valea Buzăului) sunt cele mai importante acumulări de acest tip.
Ca atracţii de alt gen menţionăm mofetele de la Covasna (cele mai bogate în CO2 din
Europa) şi „focurile vii" de la Lopătari şi Ardeiaşu din Subcarpaţi.
Climatul montan este definit de precipitaţii abundente pe faţada nordică şi vestică a
Carpaţilor Curburii şi un proces de foehnizare în Subcarpaţi. Cantitatea mare de zăpadă şi
durata sa îndelungată sunt cauzele afirmării celei mai cunoscute staţiuni de sporturi de iarnă
din România, Poiana Braşov, dotată cu pârtii şi mijloace de transport pe cablu.
Resursele antropice definesc potenţialul atractiv al depresiunilor Braşov, Întorsura
Buzăului, Vrancea, Vălenii de Munte, Câmpina. Obiectivele cele mai căutate de turişti le
deţine Braşovul: Biserica Neagră, Casa Sfatului, ziduri şi turnuri ale vechii cetăţi medievale,
muzee. Pentru celelalte zone, etnografia reprezintă domeniul atractiv fundamental. Vestite
sunt obiceiurile şi porturile arhaice din Ţara Vrancei, portul buzoian, arhitectura caselor cu
pridvor, olăritul, ţesăturile etc. Dintre monumente amintim mausoleul de la Soveja iar dintre
obiectivele de factură religioasă mănăstirea Cheia.
Infrastructura. Relevă prezenţa unor staţiuni cu activitate de profil intensă: Poiana
Braşov, Covasna, Zizin, Cheia, Slănic Prahova. Dacă Poiana Braşov şi Cheia s-au specializat
în turismul pentru sporturi de iarnă, la Covasna, Slănic Prahova, Sărata Monteoru şi Zizin,
apele minerale se exploatează intens în scop curativ.
Principalele căi de acces sunt şoselele ce traversează munţii (Ploieşti-Braşov; Buzău-
întorsura Buzăului-Braşov) şi calea ferată Ploieşti-Braşov, respectiv căile ferate Ploieşti-
Mâneciu şi Buzău-Nehoiu.
În ansamblul turismului naţional, regiunea Curburii se înscrie în turismul balnear,
pentru sporturi de iarnă şi cultural.

3.3.8. Munţii Banatului

Regiunea Munţilor Banatului se desfăşoară în partea sud-vestică a ţării fiind
delimitată de unităţile învecinate prin culoare tectonice (Timiş-Cerna), defileul adânc al
Dunării şi racordul brusc cu zonele de deal şi câmpie.

46
 Potenţialul turistic. Predominant este potenţialul turistic natural. Astfel, masivul
principal, Semenic, are o înfăţişare greoaie, de cupolă granitică puţin fragmentată, în timp ce
Munţii Aninei au suprafeţe ondulate ale platourilor cu uvale şi doline, o sculptare carstică
excesivă.
Asemănător Apusenilor şi în Munţii Banatului obiectivele morfologice cu atractivitate
turistică sunt cheile şi peşterile. Nera, Carasul, Minişul, Bârzava şi Timişul şi-au creat în
calcarele munţilor Aninei şi Almăjului sectoare spectaculoase de chei, cu lungimi apreciabile,
versanţi înalţi şi abrupţi, guri de peşteră. De un farmec aparte se bucură Defileul Dunării de la
Porţile de Fier (144 km – cel mai lung din Europa) în partea sudică a regiunii. Cei 900 km2 de
calcare solubile relevă un indice de endocarstificare care a condus la formarea peşterilor
Comarnic, Popovăţ, Racoviţă, Buhui, Ţolosu, Veterani, Gaura cu Muscă, Gaura Chindiei etc.,
fapt ce determină un potenţial de atracţie deosebit.
Lacurile de baraj antropic de la Porţile de Fier, Văliug, Trei Ape, Marghitaş, Secu,
Buhui, au un rol important în ansamblul peisagistic şi al punctelor de amplasare a bazelor
turistice.
Ca obiective hidrografice nu pot fi omise acumularea carstică Lacul Dracului, din
versantul stâng al Cheilor Nerei şi cascada Beuşniţa.
Infrastructura. Valorificarea recreativă actuală se realizează prin intermediul unor
staţiuni şi complexe turistice amplasate, majoritatea, pe malurile lacurilor de acumulare:
Crivaia, la „coada" lacului Văliug; Trei Ape, pe ţărmul lacului cu acelaşi nume; Secu, lângă
lacul omonim. Dar principala staţiune rămâne Semenic, situată la 1.410 m altitudine şi
dotată cu pârtii de schi şi săniuş, respectiv cu mijloace de transport pe cablu (telescaun,
teleschi), deşi intrată într-un relativ con de umbră după 1989. În oraşele Reşiţa, Anina,
Oravita, Orşova, Caransebeş se află hoteluri, în interiorul grupei muntoase funcţionează o
serie de cabane (Gărâna, Mărghitaş, Borlova etc.).
Pentru viitor această zonă ar avea mai multe opţiuni. Prima dintre ele vizează
dezvoltarea infrastructurii şi activităţilor de profil în zona Defileului Dunării, unde lipseşte
practic o exploatare conformă cu potenţialul său de atractivitate. Acţiunea este motivată şi de
posibila intensificarea a traficului turistic dunărean, în urma conexiunii prin Canalul Dunăre-
Main-Rin a Mării Negre cu Marea Nordului şi situarea ei în fâşia de frontieră cu Serbia.
Ambele aspecte pot asigura zonei un flux maxim de vizitatori externi. A doua opţiune
urmăreşte intensificarea punerii în valoare a obiectivelor din partea centrală a regiunii, în
special peşterile şi sectoarele de chei (ale Carasului, Nerei, Minişului), prin amenajarea
acestora şi construirea unor structuri de cazare noi, moderne.
Tipul de turism, cu o pondere aproape exclusivă, este cel legat de drumeţii
montane, canotaj, înot, pescuit, vânătoare, speoturism, alpinism., Resursele etnografice ale
zonei Almăjului pot constitui un suport pentru promovarea turismului rural în satele
depresiunilor Oraviţa, Almăj şi Caraş-Ezeriş.

3.3. 9. Munţii Poiana Ruscă

Au o suprafaţă restrânsă la masivul montan cu acelaşi nume, delimitat de
culoarul Mureşului la nord şi culoarul Bistra-Strei la sud. Îşi răsfrânge influenţa şi asupra
culoarului Orăştie, respectiv a părţii vestice a Depresiunii Haţeg, arealele de recepţie şi
concentrare a turiştilor orientaţi spre masivul menţionat.
Potenţialul turistic. Potenţialul atractiv se caracterizează printr-o participare
modestă a morfologiei, înălţimea redusă (1.374 m) şi fragmentarea limitată generând un peisaj
în care spectaculozitatea piscurilor este înlocuită cu liniile domoale, nivelate ale platourilor iar
mulţimea formelor de detaliu cu accesibilitatea versanţilor şi culmilor prelungi. Doar în
profunzimea calcarelor paleozoice ale platformei Luncanilor apele au sculptat peşteri inedite,
47
Peştera de la Româneşti având o sală subterană de mari dimensiuni, cu o acustică de mare
acurateţe, loc de desfăşurare a unor insolite concerte subterane.
Indicele climato-turistic are parametri dictaţi de influenţele submediteraneene resimţite
puternic pe faţada vestică.
Apele care drenează masivul au dispoziţie radiară, vărsându-se în Mureş, Strei sau
Bistra. Bararea apelor Cernei a creat lacul de acumulare Cinciş, pe malul căruia turismul de
weeck-end a început să se impună.
Mai nuanţate sunt obiectivele antropice din zona periferică munţilor. Bisericile din
piatră ale Depresiunii Haţegului (Densuş, Sântămăria Orlea, Streisângeorgiu), oraşul antic
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, castelul feudal construit de Corvineşti la Hunedoara - cel mai
important edificiu de acest gen din România, Cetatea Deva, remarcabilă prin poziţia sa
pitorească, Muzeul de Istorie şi statuile lui Decebal din acelaşi oraş etc.
Întreaga regiune aparţine, din punct de vedere etnografic, zonei Pădurenilor, cunoscută
prin obiceiurile de botez şi nuntă, ocupaţiile tradiţionale şi portul tradiţional nealterat de
influenţe străine zonei.
Infrastructura. Este concentrată, în cea mai mare parte, în oraşele de la marginea zonei
montane: Deva, Hunedoara, Călan, Haţeg etc.
Dacă la periferia masivului, turismul cultural este dominant, motivat de obiectivele
menţionate, în interiorul său singurul tip practicabil este cel drumeţie montană, vânătoare şi
pescuit sportiv, completat cu oferta în domeniul turismului rural.

3.3.10. Subcarpaţii Getici

Spre deosebire de Subcarpaţii Moldovei şi ai Curburii, strâns legaţi de zonele montane
adiacente, inclusiv sub aspectul integrării într-un sistem turistico-economic, Subcarpaţii Getici
se constituie într-o unitate de sine stătătoare.
Potenţialul turistic. În cadrul acestuia, potenţialul turistic al apelor este cel mai
consistent, datorită apelor minerale (clorurate, sodice, sulfuroase, iodurate) de la Govora,
Ocnele Mari, Ocniţa, Olăneşti, Săcelu, Pucioasa. De asemenea, sunt prezente apele
termominerale, cu mari zăcăminte în zona de contact cu munţii, la Călimăneşti, Căciulata.
Lacurile de acumulare de pe Olt şi Argeş, Lacul Ceauru de lângă Târgu Jiu au atribute
atractive legate de pescuit, înot sau canotaj.
Indicele climato-turistic are valori superioare mediei pe ţară, mai ales în partea vestică
supusă influenţelor submediteraneene. Depresiunile subcarpatice au un climat de adăpost
tipic, cu însuşiri curative apreciate.
Peisajul morfologic este variat, culmile izolate şi muscelele prelungi alternând cu
culoarele de vale şi depresiunile.
Exploatarea turistică a început încă din Antichitate, când apele mezotermale de la
Săcelu vindecau rănile veteranilor romani şi ale populaţiei locale. În Evul Mediu încep
pelerinaje la mănăstiri, amplificate în secolul trecut de mişcarea turistică spre primele staţiuni
de profil (Govora, Olăneşti, Călimăneşti). Astăzi potenţialul hidromineral este pus în valoare
în staţiunile Pucioasa, Vulcana Băi (ele aparţin, fizico-geografic, Subcarpaţilor Curburii, însă,
funcţional, partea vestică a acestora, dincolo de Valea Prahovei, o ataşăm Subcarpaţilor
Getici), Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Govora, Ocnele Mari. De o recunoaştere pe plan
european se bucură staţiunea Olăneşti, unde tratamentul anumitor afecţiuni (digestive, renale,
alergice) atinge cote de eficienţă maximă. La Govora, Călimăneşti şi Olăneşti hotelurile se
asociază cu vilele, construite într-o perioadă de expansiune a turismului, în primele decenii ale
secolului XX.

48
 Subcarpaţii Getici au resursele atractive compuse, în primul rând, din obiective
turistice antropice, edificiilor religioase revenindu-le poziţia dominantă. Această regiune
reprezintă a doua arie de concentrare a mănăstirilor din ţară, după Bucovina. Mănăstirile
Dealu, Curtea de Argeş, Cozia, Govora, Frăsinei, Dintr-un lemn, Bistriţa, Hurez, Polovragi şi
Tismana sunt tot atâtea obiective cu o funcţie atractivă demult atestată. De altfel, nicăieri în
altă parte, un „circuit al mănăstirilor" nu este mai dens şi mai uşor de parcurs decât aici.
Faima marilor voievozi legată de ctitoriile de la Cozia, Curtea de Argeş, Hurez le sporeşte
atractivitatea iar caracteristicile stilului constructiv local pot fi evidenţiate admirând planurile
desfăşurării arhitecturale şi decoraţiunile interioare şi exterioare.
In regiune se află vestigiile unor castre romane (Buridava, Câmpulung), mausoleul de
la Mateiaş şi complexul operelor brâncuşiene de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului
şi Coloana Infinitului) - în vecinătate, La Hobiţa, poate fi vizitată casa memorială Constantin
Brâncuşi, cel mai de seamă sculptor român din toate timpurile şi unul dintre promotorii
sculpturii moderne mondiale.
Valoarea patrimoniului antropic se întregeşte prin contribuţia etnografiei zonelor
Argeş, Muscel, Vâlcea, Gorj şi, parţial Mehedinţi, cunoscute prin ţesăturile de borangic,
ceramică (Horezu), obiceiurile şi tradiţiile satelor de „ungureni" (Novaci), port popular,
arhitectură (culele olteneşti), nedei etc.
Infrastructura. Structurile de cazare turistică, mai ales din categoria hotelurilor, sunt
amplasate în oraşele regiunii: Câmpulung, Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu,
Horezu. Mănăstirile din zonă au camere de oaspeţi cu un număr variabil de locuri, ce se
închiriază îndeosebi familiştilor.
Funcţia turistică a regiunii rămâne asociată între două tendinţe: cea culturală, pentru
care are resurse remarcabile, dar este mai puţin eficientă economic, şi cea balneară, ce tinde să
polarizeze numeroase opţiuni.

3.3.11. Câmpia Română

Potenţialul turistic. Rolul reliefului în creionarea atracţiei turistice este redus la
meandrele râurilor, dunele de nisip din Câmpia Olteniei sau la albia majoră a râurilor din
Bărăgan, crovurile şi padinele zonelor de loess, adică la cel mai scăzut nivel de implicare
posibilă.
Climatul regiunii, cu cele trei nuanţe (submediteraneană în vest, de tranziţie în centru
şi de ariditate în est) se caracterizează prin durata mare a strălucirii soarelui, insolaţie
puternică, ierni scurte, dar geroase şi bogate în zăpadă. Un climat solicitant, excitant,
recomandat în afecţiuni metabolice, respiratorii, reumatismale.
Şi în acest caz hidrografia îşi aduce o contribuţie substanţială la diversificarea
patrimoniului atractiv al regiunii. Lacurile sărate din Bărăgan (Amara, Balta Albă, Movila
Miresii, Lacul Sărat, Batogu, Lutu Alb, Tătaru, Colţea) sunt, prin apa bogată în săruri diverse
şi nămolul sapropelic, o resursă de mare perspectivă. Lacurile din crovuri şi dintre dunele de
nisip ale Câmpiei Olteniei, Limanele fluviatile ale Dâmbovitei, Colentinei, lalomiţei,
Buzăului (Floreasca, Tei, Snagov, Căldăruşani, Mostiştea, Amara - de Buzău) şi lacurile de
baraj antropic de pe Jiu, Olt, Argeş se înscriu în gama elementelor de ordin recreativ. Râurile
însăşi oferă posibilităţi de agrement estival (navigaţie, înot, pescuit) iar de perspectivă poate fi
important faptul că în subsolul câmpiei, la 2 000 - 2 500 m adâncime, s-au găsit acvifere cu
ape termale de până la 50°C.
Potenţialul atractiv antropic are o pondere covârşitoare în structura de ansamblu a
resurselor turistice şi este reprezentat prin vestigii istorice, edificii religioase, obiective
culturale, economice, monumente, valori etnografice.

49
 Dintre vestigiile istorice putem aminti rezervaţiile arheologice de la Gârbovăţi,
Poiana, Bereşti şi Gumelniţa; castrele romane de la Sucidava şi Romula Malva; curţile
domneşti din Bucureşti şi Târgovişte, palatele din Bucureşti (Cotroceni, Mogoşoaia), Craiova
(Casa Băniei), Potlogi. În această grupă se înscrie şi Palatul Parlamentului din Bucureşti, a
doua construcţie din lume ca mărime (după sediul Pentagonului din S.U.A.).
Edificiile religioase, constituite din biserici şi mănăstiri sunt concentrate în
Bucureşti (bisericile Stravopoleos, Sf. Gheorghe Vechi, Patriarhie, Domniţa Bălaşa,
mănăstirile Snagov, Cernica, Radu Vodă, Pasărea), precum şi în celelalte oraşe sau în
vecinătatea lor (Craiova, Galaţi, Brăila, Buzău, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte10, Slatina etc.).
Capitala ţării concentrează alte variate obiective culturale: Ateneul, Opera,
Teatrul Naţional, Biblioteca Centrală Universitară, Universitatea, Academia Română, Casa
Presei, muzee - Muzeul de Istorie a României, Muzeul de Artă, Muzeul de Ştiinţele Naturii
„Gr. Antipa", Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Colecţiilor de artă ş.a. Muzee cunoscute prin
secţiile şi exponatele lor fiinţează şi în marile oraşe reşedinţă de judeţ: Brăila, Craiova, Galaţi,
Buzău, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte, Slatina, Giurgiu, Slobozia.
Monumentele (statui, grupuri statuare, case memoriale) decorează pieţe, alei şi
incinte ale aceloraşi oraşe, cu accentul pus pe varietatea şi numărul celor din Bucureşti (Arcul
de Triumf, statuile lui Mihai Viteazul şi M. Kogălniceanu, Casa memorială Arghezi de la
„Mărţişor"). Statuia lui Mihai Viteazul din Craiova, monumentele de la Călugăreni şi Islaz fac
parte din aceeaşi complexă categorie de atracţii.
Metroul bucureşten, Cimitirul Bellu, parcurile din capitală şi celelalte oraşe, edificiile
economice mai impozante (Palatul Telefoanelor, Banca Naţională, Târgul Internaţional
Bucureşti) diversifică oferta turistică şi eficientizează actul recreativ.
Infrastructura. Are o dispoziţie dictată de tipologia resurselor, concentrate, la
rândul lor, preponderent, în centrele urbane. In consecinţă, hotelurile din Bucureşti (Sofitel
Intercontinental, Athenee Palace Hilton, Crown Plazza, Bucureşti, etc.), Craiova, Galaţi,
Brăila, Ploieşti, Piteşti, Buzău, Slatina, Târgovişte, etc., găzduiesc un mare număr de turişti
aflaţi în sejur sau în tranzit. Ca staţiuni turistice, Amara şi Balta Albă sunt singurele locaţii de
acest tip.
Câmpia Română ocupă, între regiunile turistice ale ţării, o poziţie impusă de
specificul atracţiilor sale, ce o integrează în sfera turismului cultural. Ca formă de realizare se
detaşează turismul de tranzit, cel de sejur îndelungat (exceptând staţiunea Amara şi, eventual,
capitala) fiind exclus.

3.3.12. Podişul Moldovei

Această regiune turistică gravitează spre culoarul larg al Siretului, aşezat
asimetric în raport cu două dintre unităţile sale majore, Podişul Bârladului şi Câmpia
Moldovei. Doar în partea nordică axa polarizatoare străbate median Podişul Sucevei11. Având
caracteristicile tipice unei regiuni de podiş, prezintă în partea nord-estică multe din trăsăturile
câmpiilor înalte, unde participarea reliefului la constituirea fondului atractiv este puţin
semnificativă.
Potenţialul turistic. Poziţia estică în cadrul ţării determină instaurarea unui
climat continental cu indicele climato-turistic mediu, reflectând în verile călduroase şi iernile
aspre, cu multă zăpadă.

10
Este considerat oraşul cu cele mai multe biserici declarate monument istoric din ţară.
11
Geografia României, vol. IV, 1992.

50
 De remarcat apele minerale de la Răducăneni, Nicolina, Strunga, Gura Văii şi Raiu.
Un efect pitoresc, de insulă, îl au iazurile din Câmpia Moldovei (Dracşani, Negreni, Havârna,
Cal Alb), care se manifestă mult mai amplu în cazul lacurilor de acumulare de la Stânca
Costeşti, pe Prut şi Bucecea, pe Siret.
Podişul Moldovei este o altă regiune turistică unde patrimoniul antropic este dominant.
Începând cu siturile arheologice de la Drăguşeni şi loneşti-Truşeşti, cu ceramica aparţinând
culturii Cucuteni, şi continuând cu Cetatea Sucevei, palatul lui Al.I. Cuza de la Ruginoasa,
bisericile cu fresce exterioare Voroneţ (celebrul albastru de Voroneţ), Suceviţa, Moldoviţa şi
Arbore, mănăstirile Putna (cu mormântul marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt),
Dragomirna, Trei Ierarhi (cu mormintele lui D. Cantemir şi Al. I. Cuza), Golia, Galata,
Cetăţuia, în Suceava, Iaşi şi Vaslui statuile ecvestre ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ne
formăm o imagine asupra valorii deosebite a zonei.Bisericile din aceleaşi oraşe (Sf. Ion, Sf.
Nicolae, Sf. loan Botezătorul), dar şi cele din Dorohoi (ctitorită de Ştefan cel Mare), Huşi,
Bârlad, Rădăuţi, Hârlău, Dobrovăţ etc. sunt alte obiective remarcabile.
Alte obiective - Casele memoriale I. Creangă din Iaşi (Bojdeuca din Ţicău), M.
Eminescu (Ipoteşti), V. Alecsandri (Mirceşti), G. Enescu (Liveni), N. Labiş (Mălini), C.
Porumbescu (Stupca), muzee (Muzeul de Istorie al Moldovei din Iaşi, Muzeul de Istorie din
Suceava, muzeele judeţene cu tematică mixtă din Vaslui şi Botoşani), opere şi teatre (Iaşi),
curţi domneşti (Suceava, Iaşi, Hârlău, Roman), Universitatea din Iaşi, biblioteci.
Elementele etnografice (jocuri cu măşti, teatru folcloric, ocupaţii, port popular,
ceramică - cunoscutele produse de olărit de la Rădăuţi, Marginea, Schitu etc.) se diferenţiază
în funcţie de apartenenţa la cele cinci zone suprapuse podişului: Suceava, Botoşani, Iaşi,
Vaslui şi Bârlad.
Oraşele Iaşi, Suceava, Botoşani, Bacău, Vaslui, Bârlad, Fălticeni, Rădăuţi, Şiret,
Paşcani, Târgu Frumos, Huşi, Dorohoi joacă rolul centrelor polarizatoare, atât prin obiectivele
deţinute, cât şi prin serviciile oferite. Există o singură staţiune de profil, Strunga, lângă Iaşi,
unde se valorifică, încă din secolul trecut, apele minerale bicarbonate şi sulfatate.
Partea central-estică a Podişului Sucevei şi Valea Siretului, prin aşezările străvechi, cu
o fizionomie arhitecturală şi un nivel mai ridicat al civilizaţiei rurale, îndeplinesc multe din
cerinţele necesare dezvoltării turismului rural şi ecoturismului.
Regiunea Podişului Moldovei releva actualmente o dependenţă, aproape exclusivă, de
turismul cultural, alte tipuri cum ar fi cel balnear se practică sporadic în arealele cu ape
minerale. O formă larg răspândită este cea a turismului de tranzit, în care sunt implicaţi
numeroşi turişti externi, proveniţi din Republica Moldova şi Ucraina.

3.3.13. Câmpia şi Dealurile de Vest

Sub aspectul funcţionalităţii turistice alcătuieşte un sistem de baze şi căi de
comunicaţie polarizat de o axă orientată nord-sud, pe aliniamentul Satu Mare - Timişoara.
Potenţialul turistic. Se compune din obiective naturale şi antropice, aflate, ca pondere,
într-un echilibru relativ.
Funcţiile recreative ale reliefului sunt modeste, urmare a extensiunii deosebite a
câmpiei, plane, monotonă. Mai diversificat morfologic este teritoriul Dealurilor Banato-
Crişene, cu măguri cristaline, a căror apariţie bruscă în peisaj creează contraste pitoreşti
(Măgura Şimleu, Culmea Codru, Dealu Mare), sectorul de defileu al Barcăului (la Marca), cu
fragmentarea generată de văi şi eroziune fluviatilă.
Resursa naturală de maximă importanţă o reprezintă apele termale cantonate în
orizonturile acvifere ale Câmpiei (două la Oradea şi trei la Timişoara), dar şi în perimetrul
deluros, în Depresiunea Şimleului şi Dealurile Crasnei. Lor li se asociază apele minerale din
Dealurile Lipovei şi Buziaşului şi cele din câmpia joasă, de la Călacea. Hidrografia contribuie
51
la zestrea turistică prin râurile Someş, Crişuri, Mureş, Timiş, generatoare ale unor facilităţi
pentru agrement nautic sau pescuit sportiv.
Indicele climato-turistic are valori ridicate vara, când durata timpului frumos creşte.
Influenţele vestice imprimă o tentă mai blândă climatului hibernal, zăpada etalându-şi funcţia
recreativă, pentru o scurtă perioadă (decembrie-februarie) în dealurile mai înalte.
Rolul elementelor biogeografice în diversificarea ofertei atractive se rezumă la efectul
de insulă a pădurilor de stejar şi la fauna cinegetică specifică acestuia: mistreţ, iepure, vulpe,
fazan, în râuri. Lacurile de acumulare oferă celor pasionaţi de pescuit un divertisment în plus.
în Lacul Peţea vegetează Nymphaea lotus thermalis, un relict tropical căutat cu întotdeauna de
vizitatorii locului.
Dintre obiectivele antropice menţionăm Castrele romane de la Marghita şi
Porolissum; Cetăţile feudale Biharia, Şimleul Silvaniei, Siria; castelele de la Carei, Curtici,
Macea, Conop etc.; Obiectivele religioase, din grupa bisericilor, catedralelor şi mănăstirilor
etalează valori arhitecturale, picturi şi sculpturi interioare interesante - Catedralele din
Timişoara, Oradea şi Satu Mare, mănăstirile Partoş, Săraca, Povârgina; bisericile din Beltiug,
Apa, Stâna, Tileagd etc. devin obiective turistice importante în ghidul turistic al regiunii;
Monumentele de la Cărei, Păuliş, Muzeul Banatului din Timişoara sau Muzeul Ţării Crişurilor
din Oradea; Statuile din pieţele principalelor centre urbane; Tradiţiile sau obiceiurile zonelor
folclorice Sălaj, Bihor, Arad şi Banat.
Infrastructura. Stadiul dezvoltării infrastructurii turistice este contrastant. Pe lângă
anumite centre urbane, unde se concentrează structuri de mare capacitate din categoria
hotelurilor (Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare) sunt câteva staţiuni, între care Băile Felix şi
1 Mai - cele mai importante. Apele termale ale reţelei de falii adânci din Câmpia de Vest sunt
exploatate în scopuri recreative şi curative şi la Satu Mare, Carei, Tăşnad, Marghita, Boghiş,
Oradea, Timişoara, Teremia Mare, în complexe sanatoriale, dar şi în bazine sau ştranduri
orăşeneşti sau comunale, deschise publicului larg.
O altă categorie de baze dependente de apele minerale sunt: Băile Ţinea, Lipova şi
Buziaş, indicate în tratarea afecţiunilor tubului digestiv, cardiovasculare sau renale.
Regiunea este definită de un turism balnear, cultural şi de agrement sportiv. Deoarece,
prin poziţia geografică, ea pune în faţa turiştilor externi, veniţi dinspre vest, prima imagine a
realităţilor româneşti, „cartea sa de vizită" este decisivă în formularea „primelor impresii"
despre România. Astfel, amenajarea şi multiplicarea elementelor ofertei turistice devin mai
mult decât necesare, cu atât mai mult cu cât, în cazul accentuării colaborării transfrontaliere,
ea ar avea un avantaj net în raport cu potenţialul atractiv al regiunilor învecinate, din Ungaria
şi fosta Iugoslavie. În acelaşi timp, regiunile apropiate frontierei se caracterizează prin
schimburile micului trafic, ale cărui activităţi se răsfrâng pozitiv asupra turismului (cazare în
unităţi specializate, comerţ intens). Şi, nu în ultimă instanţă, regiunea Câmpiei şi Dealurilor de
Vest este o arie predilectă a tranzitului turistic dinspre şi către România, ceea ce presupune o
infrastructură adaptată acestor cerinţe (căi de comunicaţie dense şi modernizate, unităţi de
servire rapidă, capacităţi de cazare suplimentare în perioadele de vârf).

Având în vedere criteriul funcţionalităţii şi adaptând regionarea turistică a

României la contextul european - sub aspectul dimensiunii unităţilor teritoriale turistice - se
pot individualiza patru regiuni turistice (cu subdiviziuni), alte zone şi areale turistice, precum
şi centre turistice izolate.
 Regiunea turistică a Carpaţilor Orientali şi fâşiilor submontane
adiacente
1. Zona nordică cuprinde grupa nordică a Carpaţilor Orientali, o parte din Munţii
Călimani şi fâşia submontană transilvană. Include ţinuturi etnografice bine individualizate, în
52
funcţie de care se delimitează areale turistice cu unul sau două centre turistice polarizatoare.
a) Ţara Oaşului - cu Negreşti-Oaş şi Turţ;
b) Ţara Maramureşului – cu Sighetul Marmaţiei şi Vişeul de Sus;
c) Munţii Rodnei - cu Borşa şi staţiunea Sângeorz-Băi;
d) Depresiunea Domelor-Munţii Călimani (partea nordică şi centrală) - cu Vatra Dornei;
e) Obcinele Bucovinei-masivele Giumalău-Rarău - cu Câmpulung Moldovenesc;
f) Ţinuturile Năsăudului, Bârgaielor şi Bistriţei - cu Năsăud şi Bistriţa;
g) Ţinuturile Baia Mare - Chioar- Lăpuş.
2. Zona centrală include grupa centrală a Carpaţilor Orientali, Subcarpaţii Moldovei
şi depresiunile submontane de la contactul cu Podişul Transilvaniei. Areale turistice:
a) Subcarpaţii Transilvaniei – între Mureş şi Olt – cu Reghin, Sovata Praid,
Odorheiu-Secuiesc, Homoroade;
b) Arealul Giurgeu – grefat pe Depresiunea Giurgeului şi catenele montane
adiacente (Gurghiu, Giurgeu, sud-estul Călimanilor) – cu staţiunile Borsec-Bilbor şi oraşele
Topliţa şi Gheorgheni;
c) Arealul Ciuc – include depresiunea şi munţii omonimi, Munţii Harghita, Munţii
Hăşmaşul Mare, având ca centru polarizator oraşul Miercurea-Ciuc, iar în sud staţiunea
Tuşnad-Băi;
d) Arealul Baraolt-Bodoc – axat pe Olt, între oraşele Baraolt şi Târgu Secuiesc, cu o
serie de staţiuni balneoclimaterice – Malnaş, Bixad-Băi, Balvanyos, Turia;
e) Arealul CeahIău-Bistriţa-Stânişoara, cu potenţial concentrat mai ales în partea
sudică (Munţii Ceahlău, Lacul Izvorul Muntelui, oraşul Bicaz, staţiunea Durău);
f) Arealul Subcarpaţilor Neamţului şi Bistriţei – polarizat de Piatra Neamţ, în nord cu
oraşul Târgu Neamţ şi mănăstirile Neamţului, Agapia şi Văratec, iar în centrul staţiunea
Bălţăteşti;
g) Arealul Trotuşului - grefat pe bazinul hidrografic omonim, cu localităţile turistice
Oneşti, Târgu Ocna, Comăneşti şi staţiunea Slănic Moldova.
3. Zona turistică a Carpaţilor şi Suhcarpaţilor de Curbură
a) Arealul turistic vrâncean (Subcarpaţii Vrancei şi Munţii Vrancei) polarizat de
Focşani şi Odobeşti;
b) Munţii Buzăului şi Teleajenului – axat pe Ciucaş, cu staţiunea Cheia;
c) Subcarpaţii Buzăului, Prahovei şi Ialomiţei – cu vuIcanii noroioşi, Vălenii de
Munte, Slănic-Prahova, Breaza, Câmpina, Pucioasa;
d) Arealul turistic al Depresiunii Braşovului şi Munţilor Bârsei, având ca centru
turistic polarizator Braşovul, precum şi staţiunile Poiana Braşovului şi Covasna.

 Regiunea turistică a Carpaţilor Meridionali, Subcarpaţilor Getici şi a

depresiunilor submontane nordice
1. Zona turistică a grupei montane Bucegi – cuprinde două areale:
a) Masivul Bucegi - Valea Prahovei - cu staţiunile Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal şi
cabanele;
b) Munţii Piatra Craiului - Culoarul Bran - Rucăr - are rol de pionierat în turismul
rural românesc.
2. Zona turistică a Făgăraşului:
a) Munţii Făgăraşului - Depresiunea Făgăraşului - cu complexele turistice Bâlea-
Cascadă şi Bâlea-Lac şi o serie de cabane (Sâmbăta de Sus, Negoiu, Podragu);
b) Arealul sudic al grupei Făgăraşului - Munţii Iezer - Lacul Vidraru Masivul Cozia
- Depresiunea Titeşti.

53
 3. Zona turistică a Parângului:
a) Arealul turistic Munţii Cindrel - Şureanu şi a depresiunilor Sibiu - Apold;
b) Parângul Mare - Lotru - Căpăţânii - cu Voineasa şi Brezoi.
4. Zona turistică Haţeg - Retezat - Cerna:
a) Arealul turistic Depresiunea Haţegului - Platforma Luncanilor include oraşul
Haţeg şi complexul cetăţilor dacice (Grădiştea Muncelului – Costeşti);
b) Arealul Retazat - Godeanu - Ţarcu - Muntele Mic;
c) Arealul Vâlcan - Cema - Mehedinţi - cu valea Cernei, staţiunea Băile Herculane,
Porţile de Fier.
54
 5. Zona turistică a Subcarpaţilor Getici şi a Podişului Mehedinţi:
a) Subcarpaţii Argeşului - Curtea de Argeş, Câmpulung Muscel;
b) Subcarpaţii Vâlcii - cu staţiunile Călimăneşti -- Căciulata, Olăneşti, Govora şi
municipiul Râmnicu Vâlcea;
c) Subcarpaţii Gorjului - Târgu Jiu, Novaci, Baia de Fier, Tismana;
d) Podişul Mehedinţi - fenomene carstice, Porţile de Fier şi Drobeta- Tumu Severin.

 Regiunea turistică a Munţilor Apuseni

1. Zona turistică central-nordică – cuprinde arealele:
a) Bihorul nordic - Bătrâna - Platoul Padiş - Cetăţile Ponorului (are cele mai
complexe fenomene carstice, cabana Padiş);
b) VIădeasa - cu staţiunea Stâna de Vale, complexul Leşu, cabanele Valea
Drăganului şi Vlădeasa, localităţile Huedin, Ciucea şi Poieni;
c) Gilău -Muntele Mare - complexele turistice Beliş - Fântânele şi Muntele Băişorii;
d) Valea Arieşului - cu localităţile turistice Arieşeni, Gârda de Sus, Câmpeni, Abrud,
Lupşa.
2. Zona turistică a Munceilor Crişurilor:
a) Arealul turistic al văii Crişului Repede şi MunţilorPlopiş (Şuncuiuş, Vadu Crişului,
Piatra Craiului, Borod, Şinteu, Pădurea Neagră, Aleşd);
b) Pădurea Craiului - Beiuş - Vaşcău - Bihorul Central- cu fenomene carstice,
centrele turistice Beiuş şi Nucet;
c) Codru-Moma - Zarand - staţiunea Moneasa, oraşul Sebiş, Săvârşin.
3. Zona turistică sud-estică a Apusenilor:
a) Arealul Metaliferi - Muntele Găina - cu staţiunea Vaţa de Jos, localităţile Brad şi
Ţebea;
b) Arealul Munţii Vinţului - Culoarul Mureşului - include staţiunea Geoagiu-Băi şi
oraşele turistice Alba-Iulia, Sebeş şi Orăştie;
c) Arealul Trascău - Culmea Sănduleştilor - cu cheile Râmeţului şi Turzii, localităţile
Turda şi Aiud.
În partea nordică a Munţilor Apuseni se ataşează arealul Munţii Meseş - Depresiunea
Şimleului, cu oraşele Zalău, Şimleul Silvaniei şi staţiunea de interes local Boghiş.
În cadrul Carpaţilor Occidentali se pun în evidenţă încă două zone turistice:
- Zona turistică Poiana Ruscă - Culoarul Mureşului (cu Deva şi Hunedoara);
- Zona turistică a Munţilor Banatului - departajată în trei areale turistice:
a)arealul nordic - Munţii Semenic - valea Bârzavei - cu complexele Semenic, Crivaia, Trei
Ape şi municipiul Reşiţa;
b)arealul sud-vestic - include Munţii Aninei, Oraviţa, valea Nerei şi Depresiunea Bozovici;
c)arealul sudic - Defileul Dunării, Munţii Almăjului şi Locvei - cu oraşele Orşova şi Moldova
Nouă.

 Regiunea turistică a Dobrogei

Se situează pe primul loc după capacităţile de cazare şi intensitatea circulaţiei turistice.
Varietatea potenţialului şi profilarea activităţilor turistice impun separarea a două zone
turistice cu funcţionalitate distinctă şi a unui areal turistic.
1.Zona turistică a litoralului sudic al Mării Negre - cu centrul polarizator Constanţa, urmat
de Mangalia şi Eforie Nord;
2.Zona turistică a Deltei Dunării are ca bază de plecare şi susţinere municipiul Tulcea, iar ca
puncte de sprijin în interior localităţile Sulina, Crişan, Maliuc şi Sfântu Gheorghe.
3. Podişul Dobrogei este mai degrabă un areal, cu obiective relativ răsfirate -
55
Adamclisi, Histria, Enisala, Munţii Măcinului şi cheile Teliţei şi Taiţei, Niculiţel, Isaccea,
limanurile din sud-vest, fenomenele carstice.

Alte zone şi areale turistice:

- Zona turistică vestică este foarte alungită (300 km), între aliniamentul municipiilor
Timişoara - Arad - Oradea - Satu Mare şi contactul cu Dealurile de Vest (Buziaş - Lipova –
Pâncota - Tinca - Băile Felix - Băile 1 Mai - Marghita Tăşnad - Beltiug);
- Zona turistică a Podişului Sucevei - cu Suceava, Fălticeni, Rădăuţi, Dragomirna,
Putna, Suceviţa, Arbore, Solca, Cacica;
- Arealul turistic al Târnavei Mari (Sighişoara - Mediaş - Blaj, inclusiv staţiunea
Bazna);
- Arealul turistic al capitalei, Bucureşti.
În curs de profilare sunt:
- arealul Câmpiei Brăilei - Balta Brăilei - mai mult de perspectivă, pe baza lacurilor
sărate şi a specificului bălţii (conservat într-o oarecare măsură), cu centrul polarizator Brăila;
- complexul turistic Slobozia - Amara, cu posibilităţi de extindere spre lacurile Colţea –
Tătaru.
Se adaugă o serie de centre turistice izolate, reprezentate îndeosebi de oraşe mari şi mijlocii,
cu obiective cultural-istorice şi arii turistice periurbane (Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Iaşi,
Botoşani, Bacău, Craiova, Piteşti, Ploieşti, Buzău, Galaţi etc.) sau staţiuni balneare de interes
local (Strunga, Icoana, etc).

4.TRANSPORTURILE
4.1. REŢEAUA FEROVIARĂ

În anul 1860, la 7 octombrie, a fost pus în circulație primul tren, de la Cernavodă la

Constanţa12. Calea ferată a fost construită cu ajutorul englezilor. În anul 1869 românii
construiau calea ferată Bucureşti-Giurgiu.
Prima cale ferată construită în ţara noastră a fost cea dintre Oraviţa şi Baziaş (1845 -
1856). O intensificare a construcţiei de căi ferate s-a înregistrat după anul 1880. În 1939
lungimea căilor ferate era de 9.900 km, în 1994 de 11374 km (din care electrificate 3866 km),
ajungând în anul 2002 la 11002 km, din care 10945 km (99,5%) cu ecartament normal (2 965
km cu două căi şi 7980 km cu o cale) şi 57 km cu ecartament larg (0,5%).
S-au electrificat traseele: Bucureşti - Braşov - Adjud - Ciceu – Deda, Bucureşti -
Suceava, Filiaş - Mintia, Craiova - Carnsebeş, Timişoara - Arad - Curtici ş.a. În total sunt
electrificate 3950 km în 2002. Densitatea medie a căilor ferate era de 46,06 km/1 000 km 2,
valoarea cea mai mare (114,2 km/1000 km2) fiind înregistrată de judeţul Ilfov, iar cea mai
mică (8,0 km/1 000 km2) de judeţul Tulcea (conform datelor de la sfârşitul anului 2002).
Reţeaua feroviară a fost completată după anul 1940 cu traseele transcarpatice Salva -
Vişeu (Maramureş) şi Bumbeşti - Livezeni (pe Jiu) şi traseul de câmpie Tecuci - Bucureşti -
Craiova. Capacitatea de transport a crescut prin dublarea unor trasee şi prin construcţia
podului (dat în exploatare în anul 1954) transdanubian Giurgiu - Ruse (Bulgaria), lung de 2,2
km.

12
Primul tren l-a avut ca pasager pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în drumul său spre Constantinopole
pentru a obţine recunoaşterea Unirii de către sultan.

56
 Harta căilor ferate din România
Sursa: Ministerul Transporturilor

Căile ferate române formează un sistem unitar radiar - concentric, astfel că două inele
feroviare (intern şi extern) sunt legate de zece linii transcarpatice, unele fiind amplasate la
mare înălţime: pasul Predeal (1050 m), pasul Merişor (729 m) ş.a. Inelul extern porneşte din
Suceava, se continuă pe Valea Siretului, ocoleşte centura carpatică, urmează traseul Bucureşti,
Craiova, Timişoara, Satu Mare apoi traversează partea nordică a ţării (Dej, Salva, Vatra
Dornei). Inelul intern urmăreşte marginea Transilvaniei trecând pe la baza Carpaţilor .O parte
din traseele feroviare au şi regim internaţional, cu puncte de vamă la Iaşi, Vicşani, Halmeu,
Câmpulung de Tisa şi Fălciu spre Ucraina şi R. Moldova, la Negru Vodă, Giurgiu şi Calafat
spre Bulgaria, la Stamora Moraviţa, Jimbolia spre Iugoslavia, la Curtici, Episcopia Bihorului,
Valea lui Miha Cărei, Salonta spre Ungaria.
Opt linii magistrale leagă oraşul Bucureşti, în principal, cu sudul, estul, nordul şi
vestul ţării. Acestea sunt:
- Bucureşti-Timişoara (cu varianta Roşiori de Vede sau Piteşti până la Craiova);
- Bucureşti - Arad - Curtici, prin Braşov - Făgăraş - Sibiu - Deva;
- Bucureşti - Oradea - Episcopia Bihorului, prin Braşov, Sighişoara, Teiuş, Cluj-
Napoca;
- Bucureşti - Satu Mare - Halmeu, prin Braşov, Ciceu, Deda, Dej, Baia Mare;
57
 - Bucureşti - Vicşani, prin Ploieşti, Mărăşeşti, Bacău, Suceava;
- Bucureşti - Ungheni, prin Ploieşti, Mărăşeşti, Tecuci, Iaşi;
- Bucureşti - Galaţi, prin Urziceni, Făurei, Brăila
- Bucureşti - Mangalia, prin Feteşti, Cernavodă, Constanţa.
România este traversată de două coridoare feroviare:
a. Coridorul feroviar de marfă orient / est-mediteraneean, care traversează
Grecia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria, Slovacia, Cehia, Germania pe ruta:
- Bremerhaven / Wilhelmshaven / Rostock / Hamburg - Praha - Viena /
Bratislava - Budapesta- București - Constanța - Vidin - Sofia - Burgas / Svilengrad
(frontiera Bulgaria - Turcia) / Promachonas - Thessaloniki - Atena - Patras
b. Coridorul feroviar de marfă Rin-Dunăre, care până în 2020 - va traversa
teritoriile Franţei, Germaniei, Austriei, Slovaciei, Ungariei, României şi Cehiei pe rutele:
- Strasbourg-Mannheim-Frankfurt-Nürnberg-Wels
- Strasbourg-Stuttgart-München-Salzburg-Wels-Wien-Bratislava-Budapesta-
Arad-Brașov/Craiova-București-Constanța
- Čierna nad Tisou (frontiera Slovacia-Ucraina)-Košice-Žilina-Horní Lideč-
Praga-München/Nürnberg
Reţeaua feroviară a României cuprinde şi linii de transporturi speciale pentru produse
petroliere (Ploieşti - Constanţa, Dărmăneşti - Galaţi), cărbuni (Petroşani - Bucureşti, Petroşani
- Arad şi Târgu Mureş), lemn (Reghin – Galaţi, Dej - Vicşani) etc. După 1991 se remarcă o
scădere accentuată atât în cazul transportului de mărfuri, cât şi în cazul transportului de
pasageri.
În transporturile de mărfuri, ponderile mai mari sunt deţinute de combustibilii solizi
(cărbuni, cocs etc.), urmaţi de produsele minerale brute (de carieră şi balastieră), de petrolul
brut şi produsele petroliere şi gaz, de produsa ale industriei lianţilor etc.
Căile ferate române sunt încadrate în reţeaua europeană, având ca nod feroviar
terminus, oraşul Bucureşti. Sunt de amintit pentru transportul de pasageri: Orient Expres
(Paris - Bucureşti) şi Balt Orient Expres (Malmo - Bucureşti).
S-au introdus, de asemenea, pe rutele interne trenurile inter-city: Bucureşti -
Timişoara, Bucureşti - Iaşi, Bucureşti - Sibiu, Galaţi - Craiova etc., trenuri cu un regim de
viteză şi confort sporit, care fac legătura între marile oraşe ale ţării şi care au un număr redus
de opriri (de exemplu, pe ruta Bucureşti - Timişoara, singura oprire este la Craiova, pe ruta
Bucureşti - Iaşi, oprirea este numai la Bacău).
Transporturile de mărfuri în tranzit se efectuează pe traseele: Iaşi - Giurgiu (din Rusia
spre Bulgaria), Giurgiu - Oradea (din Bulgaria spre Cehia şi Slovacia).
Pentru mărirea capacităţii de transport, statul român a extins tracţiunea cu locomotive
Diesel şi electrice.

11.2. REŢEAUA RUTIERĂ

Drumurile publice totalizau în anul 2016 peste 86.080 km. Din totalul drumurilor
publice, drumurile naţionale (incluzând aici şi autostrăzile şi drumurile europene) însumează
17, 612 km, iar drumurile judeţene şi comunale 68,468 km . Rețeaua de autostrăzi însumează
747 km (INS).
Repartiţia teritorială a căilor rutiere oferă posibilitatea de acces spre toate unităţile
geografice, păstrează paralelismul cu căile ferate şi le completează în zonele muntoase.
Inelele rutiere pericarpatice sunt legate prin 17 reţele transcarpatice, dintre care unele se află
la înălţimi mari (în pasul Prislop - 1419 m; Bran - 1240 m; Novaci - Oaşa - 1980 m;
Transfăgărăşanul - 2042 m). Podul de la Giurgeni - Vadu Oii (lung de 1450 m, dat în folosinţă

58
la 22.12.1970) înlesneşte legătura cu litoralul Mării Negre. După anul 1970 s-a construit
autostrada Bucureşti- Piteşti.

Sursa: MTR

59
 Repartiţia teritorială a căilor rutiere oferă posibilitatea de acces spre toate unităţile
geografice, păstrează paralelismul cu căile ferate şi le completează în zonele muntoase.
Inelele rutiere pericarpatice sunt legate prin 17 reţele transcarpatice, dintre care unele se află
la înălţimi mari (în pasul Prislop - 1419 m; Bran - 1240 m; Novaci - Oaşa - 1980 m;
Transfăgărăşanul - 2042 m). Podul de la Giurgeni - Vadu Oii (lung de 1450 m, dat în folosinţă
la 22.12.1970) înlesneşte legătura cu litoralul Mării Negre. După anul 1970 s-a construit
autostrada Bucureşti- Piteşti.

Scăderea accentuată pentru capacităţile de transport feroviar după 1991 este valabilă şi
în cazul transporturilor rutiere.
Prin reţeaua rutieră se transportă mărfuri ca: produse de carieră şi balastieră, materiale
de construcţii, cereale, produse alimentare.
În cadrul traseelor auto internaţionale se remarcă cel ce străbate diagonal ţara şi anume
Oradea-Bucureşti şi cel de pe valea Şiretului, cu ramificaţie spre Giurgiu.

Principale drumuri europene care tranzitează România sunt:

 E58 : Viena (E49,E59,E60) - Bratislava - Kosice - Uzgorod - Mukaceve -
Baia Mare - Dej- Suceava - Iasi - Sculeni - Chisinau - Odesa - Mikolaiv -
Herson -Mariupol' -Taganrog - Rostov pe Don (E50,E115)
 E60 : Brest (E50) - Nantes - Tours - Orlйans - Auxerre - Beaune -Dфle -
Mulhouse - Basel - Zьrich -St.Gallen - Bregenz - Innsbruck - Rosenheim -
Salzburg -Sattledt - Linz - Viena - Gyцr - Budapesta - Oradea - Cluj-
Napoca - Brasov - Bucuresti - Constanta // Poti - Samtredia - Chasuri -
Tbilisi - Gandza - Jevlach - Baku // Turkmenbasi - Kyzyl - Arvat -
Aschabad - Tedzen - Mary - Chardzu - Buchara - Karsi - Guzar- Termez-
Dusanbe - Dzirgatal - Sary Tas - Irkestam - (China)
 E68 : Szeged (E75) - Arad - Deva - Sebes - Sibiu - Brasov (E60,E574)
 E70 : La Coruсa (E01) - Gijуn - Torrelavega - Santander - Bayonne -
Bordeaux - Brive la Gaillarde - Clermont Ferrand - St.Etienne - Givors -
Chambйry - Frejus - Torino - Piacenza - Brescia - Venetia -Trieste -
Ljubljana - Zagreb - Beograd - Pancevo -Vrsac - Timisoara - Craiova -
Caracal - Alexandria - Bucuresti - Ruse -Varna // Samsun - Ordu - Trabzon
- Batumi - Poti (E60)
 E79 : Miskolc (E71) - Debrecen - Oradea - Brad - Deva - Petrosani -
Craiova - Vidin -Botevgrad - Sofija -Serres - Thessaloniki (E86,E90)
 E81 : Mukaceve (E50) - Halmeu - Satu Mare - Cluj-Napoca - Sebes -Sibiu -
Rоmnicu Vilcea - Pitesti - Bucuresti (E60,E70,E85)
 E85 : Klaipeda (E272) - Vilnius - Lida - Slonim - Kobryn - Kovel' - Luck -
Dubno -Ternopol' - Bacau - Bucuresti - Veliko Tвrnovo - Stara Zagora -
Haskovo -Svilengrad - Orestiada - Alexandroupoli (E90)
 E87 : Odesa (E58,E95,E581) - Izmail - Reni - Galati - Tulcea -Constanta -
Varna - Burgas - Babaeski - Havsa - Kesan // Canakkale - Edremit -
Bergama - Izmir - Aydin -Denizli - Antalya

România este traversată de trei coridoare pan-europene:

coridorul IV- Dresden / Nürnberg - Praga - Viena - Bratislava - Győr - Budapesta - Arad -
(Drobeta)-Craiova/București - Constanța -Sofia- Salonic / Plovdiv - Istanbul
coridorul VII - (Dunăre) Nord-vest – Sud-est: Viena - Belgrad - Baziaș -Calarasi - Braila-
Galati - Tulcea - lungimea (2. 300 km)
60
coridorul IX - Helsinki - Vîborg - Sankt. Petersburg - Pskov - Moscova - Kaliningrad -
Kiev - Liubașevka / Rozdilna (Ucraina) - Chișinău -Iași - București - Giurgiu -
Dimitrovgrad - Alexandroupolis.
România dispune de 848,9 km de autostrăzi: Autostrada A0 - Autostrada Bucuresti
Sud, Autostrada A1 - Bucuresti - Nadlac, Autostrada A2 Bucuresti - Constanta (Autostrada
Soarelui), Autostrada A3 Bucuresti - Bors (Transilvania)

3.3. TRANSPORTURILE PE APĂ

În antichitate s-a navigat pe râurile Mureş, Olt, pe fluviul Dunărea şi pe Marea Neagră,
iar din evul mediu s-au adăugat Şiretul şi Prutul, în secolul al XVIII-lea s-a construit canalul
Bega. Plutăritul a fost mai intens pe Bistriţa, Mureş şi Şiret şi s-a redus prin construcţia căilor
ferate şi a lacurilor de antropice pentru Hidrocentrale.

Dunărea - arteră naţională şi europeană

Dunărea este principala arteră fluvială navigabilă, menţionată şi în scrierile antice
(Herodot, Strabo, Arrian). Conferinţa de la Belgrad (18.08.1948) a stabilit un nou regim de
navigaţie pe Dunăre pentru statele riverane. Construcţia sistemului hidrotehnic de la Porţile de
Fier a creat condiţii pentru mărirea traficului13.
În perioada actuală, o dată cu creşterea naţionalităţilor de trafic a mărfurilor, s-a impus
amenajarea porturilor (în special a celor dunărene) cu instalaţii de încărcare descărcare şi
posibilităţi de depozitare a mărfurilor.
În funcţie de capacităţile de depozitare a mărfurilor, porturile dunărene pot fi
clasificate în: porturi cu capacităţi foarte mari - cu peste 20 mii. tone/an şi dotate cu
platforme de depozitare de peste 200.000 m2. Dezvoltarea acestor porturi şi a dotărilor lor
sunt influenţate şi de existenţa şantierelor navale. Din această categorie face parte portul
Galaţi - port cu tradiţie în antichitatea comercială şi portul Constanţa; porturi cu capacităţi
mari sunt porturile unde capacităţile de depozitare (încărcare/descărcare) a mărfurilor ajung la
5-10 mii. tone/an şi cu platforme de depozitare de 50.000-100.000 m2.
Nu trebuie neglijat aspectul existenţei şantierelor navale, care îşi aduc o contribuţie
importantă la modernizarea platformelor de depozitare şi la instalaţiile de manipulare a
mărfurilor (Brăila, Tulcea, Sulina); porturile cu capacităţi medii, sunt porturile cu capacităţi
de depozitare a mărfurilor de 1-5 mil. tone/an, ţinând cont de suprafaţa platformelor existente,
de 20.000-50.000 m2. Importantă în cadrul acestor porturi este prezenţa şantierelor navale, dar
şi a instalaţiilor de reparaţii a navelor (Giurgiu, Călăraşi, Orşova, Cernavodă). Ultima
categorie o reprezintă şantierele cu capacităţi mici şi foarte mici, ce nu depăşesc 1 mil.
tone/an, posibilităţi de depozitare pe o suprafaţă de până la 20.000 m2. Prezenţa şantierelor
navale nu este implicită, însă cea a instalaţiilor de reparaţie a navelor are o contribuţie
însemnată, dând posibilitatea ambarcaţiunilor de mică capacitate să acosteze şi să beneficieze
de alte servicii în afara celor de manipulare a mărfurilor (Zimnicea, Turnu Măgurele, Isaccea,
Turnu Severin, Olteniţa, Moldova Nouă, Calafat).

13
În 1980 flota română a transportat 12,3 milioane t de mărfuri - materiale de construcţii (ciment, calcar, nisip) -
43,2% ; minereuri - 20 %; produse din lemn - 13%; cereale - 4,2%; cărbuni ş.a. Faţă de 1938, ponderea
cerealelor transportate pe Dunăre a scăzut de la 38% la 4,2%.

61
 Sursa: A.A. Baltălungă, 2008

Poziţia remarcabilă de tranzit

Poziţia geografică a României favorizează un tranzit lesnicios, rentabil şi eficient, atât

pentru spaţiul regional, cât mai ales în relaţiile sud-est europene - sud-vest asiatice. Din păcate
„jocurile‖ politice sunt determinante.
Prin portul Galaţi tranzitează minereuri de nichel, crom (din Albania, îngrăşăminte
chimice (din ţările Orientului Apropiat). Prin portul Brăila se trimit produse metalurgice,
chimice, textile din Ungaria, Cehia, Slovacia pentru ţările Orientului Apropiat, de unde se
importă bumbac, seminţe, fructe.

62
 În traficul fluvial se pot distinge, în general, anumiţi curenţi de mărfuri: în amonte pe
Dunăre, minereuri de fier şi neferoase, produse petroliere, cereale, lemn şi stuf, în aval
cărbuni, minereuri neferoase, produse manufacturate.
Traficul de mărfuri în cabotaj este realizat de principalele porturi: Brăila, Giurgiu,
Galaţi. După anul 1966 s-au mai construit două porturi: Orşova (cu o capacitate de 1 milion t)
şi Mahmudia (1,7 milioane t).
Transportul de pasageri a crescut de la 769 mii în 1938 la 1,7 mii 1989, după care a
scăzut de la 2 399 mii în 1996 la 1654 mii în 1999, ajungând în anul 2002 la 155 mii.

Navigaţia maritimă de interes european

Navigaţia maritimă de interes european se desfăşoară prin portul fluvial – maritim
Sulina şi portul maritim Constanţa (construit în 1908 pe locul portului grecesc Tomis, port ce
a fost activizat succesiv de romani, bizantini, de veneţieni - secolul XI şi genovezi - secolul
XII).
Constanţa a decăzut sub ocupaţia otomană, până în anul 1878. Din 1958 s-a început
prelungirea portului vechi, iar în anul 1966 a început construcţia portului nou, deoarece
condiţiile fizico-geografice şi geologice erau favorabile.
Zona de aprovizionare a portului Constanţa se suprapune în întregime ţării şi se
realizează prin acesta cea. 60% din comerţul ţării. Se exportă: produse petroliere, cereale,
cherestea, produse industriale (utilaje, îngrăşăminte chimice în peste 100 ţări.
Raza de activitate a portului Constanţa s-a mărit, realizându-se legături pe calea apei
cu peste 400 porturi din bazinul Mării Mediterane, din oceanele Atlantic, Indian şi Pacific.

Structura transportului fluvio-maritim a înregistrat modificări prin darea în folosinţă a

canalului de navigaţie Dunăre - Marea Neagră cu porturile: Constanţa Sud-Agigea,
Cernavodă, Medgidia şi Basarabi.

3.4. TRANSPORTURILE AERIENE

Reţeaua naţională s-a extins după cel de-al doilea război mondial, legând aeroportul
central Băneasa (Bucureşti) cu aeroporturile: Iaşi, Constanţa Suceava, Târgu Mureş, Bacău,
Cluj-Napoca, Baia Mare, Craiova, Tulcea, Arac Oradea, Timişoara.
În perioada 1966-1970 s-au dat în exploatare aeroportul internaţional Henri Coandă
(Otopeni) şi aeroportul Mihail Kogălniceanu (Constanţa).

SURSA: MTR, 2014

63
 Aeronavele româneşti deservesc liniile TAROM: Bucureşti - Sofia, Praga, Budapesta,
Frankfurt, Cairo, Roma, Viena, Paris, Bruxelles, Berlin, Varşovia, Moscova, New-York,
Alger, Beijing, Zurich ş.a. Oraşul Bucureşti este legat prin linii aeriene de principalele centre
ale lumii şi este deservit şi de societăţile aeriene dintr-o serie de state (Air-France, Aeroflot,
Sabena, Lufthansa, American Airlines ş.a.). Centrul Bucureşti are poziţia de punct terminus şi
de tranzit.

3.5. POLITICA UE 2014 – 2020 IN DOMENIUL TRANSPORTURILOR IN

ROMÂNIA

Implicațiile pentru România

Noua politică TEN-T aduce României în primul rând un potențial surplus de circa 1,2
miliarde EUR la fondurile disponibile în exercițiul 2014 – 2020 pentru rețeaua de transport,
sub rezerva majorării plafonului de finanțare maximă pentru țara noastră la momentul deciziei
finale asupra bugetului Uniunii Europene. În noua structură a Coridoarelor Tallinn, România
va fi străbătută de:
• CoridorulOrient/East-Med care va lega Porturile din nordul Germaniei de Balcani și
care se traduce în România prin autostrada și calea ferată de la granița de vest până la Calafat
• Coridorul Rin – Dunăre, care unește Frankfurt de Marea Neagră pe căi rutiere,
feroviare și fluviale și care se traduce în România prin autostrada Nădlac – București –
Constanța, prin magistrala feroviară Curtici – București – Constanța și prin amenajările
cursului navigabil al Dunării, inclusiv Canalele Dunăre - Marea Neagră, Midia – Năvodari și
Dunăre – București.
Concret, rămân neschimbate traseele autostrăzilor a căror finanțare este asigurată în
proporție de 85% de către Uniunea Europeană. Astfel, A1 rămâne pe traseul deja cunoscut,
Nădlac – Sibiu – Pitești – București, închizându-se astfel definitiv orice discuție despre o
posibilă finanțare din partea UE a rutei alternative Sibiu – Brașov – București.
Traseul A6 rămâne definitiv pe ruta Lugoj – Drobeta Turnu Severin – Calafat, rută
care nu include și Craiova.
Din punctul de vedere al căilor ferate, rămâne neschimbată ruta Proiectului Prioritar
22, Curtici – Sighișoara – Brașov – București – Constanța, respectiv Curtici – Arad –
Timișoara – Craiova – Calafat. Noutatea este în schimb includerea în Coridorul Rin –
Dunăre a centurii feroviare București, care devine astfel eligibilă la finanțare în perioada
2014 – 2020.
De asemenea, pentru prima dată apare oficial în harta TEN-T a României viitoarea
magistrală de trenuri de mare viteză, ocazie cu care se încheie și discuțiile despre viitorul ei
traseu. Astfel, linia de mare viteză care va parcurge România se va ramifica din Ungaria de la
Szeged din magistrala Budapesta – Belgrad și va parcurge prin țara noastră ruta Nădlac -
Arad – Timișoara – Deva – Sibiu – Brașov – București – Constanța. Va fi vorba de o linie
dedicată, de construcție 100% nouă, fără nici o legătură cu liniile convenționale deja existente
pe acest traseu. Lucrările sunt programate să se desfășoare în perioada 2017 – 2025.
Nu în ultimul rând, Canalul Dunăre – București a fost inclus pe traseul Coridorului
Rin - Dunăre, atât cu ramura de pe Argeș până la portul Mihăilești, a cărei construcție a
început înainte de 1989, dar și cu o ramură navigabilă pe Dâmbovița, până la un eventual
viitor port în estul Bucureștiului.

64
Bibliografie selectivă:
Baltălungă, A. A., (2008),
Baltălungă, A. ., (2 08),
Baltălungă, A. A., (2008),
Cândea, Melinda, Coord. 2004),
Cândea, Melinda, Bran, Florina, (2007), Spaţiul geografic românesc. Organizare-
Cândea, Mel nda E deli, G., Simon, România – potenţial turistic şi turism, Editura
Tamara, (2000),
Cucu V., ( 1995)
Cucu V., ( 1996)
Dumitrescu, Daniela (2008)
Dumitrescu, Daniela (2014)
Dumitrescu, Daniela (2008)
Erdeli G., Cucu V.( 2005),
Gheţãu V. Coord.,(2007),
Ianoş, I, (2000)
Ianoş I., (2000)
Ianoş I., Popescu Claudia, (1997)
Ianoş, I., Vlăsceanu, Gh. (1998)
Ianoş, I, Humeau, J B., (2000)
Iordache Costela, Dumitrescu Daniela Considerente de vatră rurală. Studiu de caz, in
(2001)
Geografia aşezărilor, Editura Cetatea de
Scaun, Târgovişte;
România. Oraşele porturile dunărene –
geografie umană şi economică, Editura
Cetatea de Scaun, Târgovişte.
Turismul în România, Valahia University
Press, Târgovişte;
Zone defavorizate în Romania, concepte,
caracteristici, studii de caz, premise de
dezvoltare, Ed. Universitară, Bucureşti
Amenajare-Dezvoltare, Editura Economică.
Universităţii Bucureşti.
România.Geografie Umană, Ed. Glasul
Bucovinei, Iaşi
România.Geografie Economică, Ed. Glasul
Bucovinei, Iaşi
Habitatul rural din Piemontul Cândeşti, Edit.
Cetatea de Scaun, Târgovişte,
România. Regiunile de dezvoltare- disparităţi
socio- economice, Editura Cetatea de Scaun,
Târgovişte
Geografia populaţiei, Valahia University Press,
Târgovişte
România – populaţie, aşezări umane, economie.,
Ed. Transversal, Bucureşti
Declinul demografic şi viitorul populaţiei
României - O perspectivã din anul 2007 asupra
populaţiei româniei în secolul 21, Editura
ALPHA MDN
Potenţialul economic al teritoriului şi
dezvoltarea sectorului antreprenorial în
România, Terra, nr. 2, Anul XXX L)
Sisteme teritoriale, Edit. Tehnică, Bucureşti;
Organizarea spaţiului la nivel de microscară,
Bul. Geogr., Geografie umană
Oraşele României, Casa Editorială Odon,
Bucureşti.
Teoria sistemelor de aşezări umane, Editura
Tehnică, Bucureşti
Analele Universitatii din Craiova, vol IV, seria
Geografie, Editura Universitaria, (co-autor
Iordache Costela), p. 122-127;
65
Popescu, Claudia (2000), Industria României în secolul XX. Analiză
geografică, Ed. Oscar Print, Bucureşti
Popescu, Claudia, (Coord.) (2003), Zonele miniere defavorizate. Abordare
geografică, Edit. ASE, Bucureşti.
Săgeată R. (2006), Deciziile politico-administrative şi organizarea
teritoriului. Studiu geografic cu aplicare la
teritoriul României, Ed. Univ. Naţionale de
Apărare, Top Form, Bucureşti
Săgeată R. (2010), Geografie urbană, Editura Universităţii „Lucian
Blaga‖, Sibiu.
Velcea, I. (2002), Mobilitatea teritorială a populaţiei din România
în a doua jumătate a sec. XX, în Geo-carpatica,
An II, nr.II, Sibiu

*** (2013), Anuarul statistic al României, INS, Bucureşti.

*** (1983-2006) Geografia României, vol. I-V, Editura
Academiei, Bucureşti.
*** (1992 - 2012), Recensământul populaţiei şi locuinţelor,
C.N.S., Bucureşti.
*** (2009 –2014) Balanţa energetică și structura utilajului
energetic,în anul 2010. INS
http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/balanta
%20energetica%202010.pdf
*** (2011), Implementarea politicilor privind piaţa muncii,
INS
*** (2014), Situaţia demografică a României, în anul 2014,
INS
*** (2012), Proiectarea populaţiei României, la orizontul
anului 2060, INS
*** (2014), Îmbătrânirea populaţiei, INS
*** (2011 - 2012), Forţa de muncă în România: ocupare şi şomaj,
INS
*** (2012), Recensământul general agricol 2010, INS
*** (2012), Rezultate şi performanţe ale intreprinderilor
din industrie şi construcţii, INS
*** (2012), Studii de conjunctură economică, INS
*** (2014), Turismul României - breviar statistic, INS
*** (2012), Transporturile în Romania, INS
*** (2014), Statistica teritorială, INS

*** (2016), Strategia de dezvoltare teritorială a României. România policentrică 2035.

Coeziune şi competitivitate teritorială, dezvoltare şi şanse egale pentru oameni, MADR,
2016

66