CAPITOLUL I

ROLUL AGRICULTURII ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ

Agricultura reprezintă o ramură de o importanță majoră pentru economia

naţională îndeplinind funcţii multiple biologice și ecologice, sursă principală de
aprovizionare cu produse agroalimentare, de protecţie a mediului ambiant, un mod de
viaţă, o tradiție tehnică şi culturală, o civilizaţie.
În ţara noastră, agricultura s-a practicat, sub forma culturii plantelor, din cele mai
vechi timpuri, caracterizându-se prin mai multe sisteme de agricultură. Printre cele mai
primitive tipuri de agricultură amintim agricultura în țelină (desțelenirea unui teren care
se cultiva câţiva ani după care era părăsit), agricultura cu pârloagă sau moină (terenul
epuizat prin culturi repetate nu era părăsit definitiv, reintrând în circuitul utilizării
agricole după un anumit interval de timp cuprins între 5–20 de ani); agricultura cu ogor
(bazată pe cel mai simplu sistem de rotație a culturilor, de circa 1–2 ani); în secolul al
XIX-lea s-a practicat agricultura extensivă (caracterizată prin extinderea foarte rapidă a
terenurilor agricole), iar din a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a practicat
agricultura intensivă.
Pe măsura dezvoltării treptate a forţelor de producţie, agricultura a înregistrat
schimbări fundamentale în structura socială, în ridicarea nivelului tehnic, în structura şi
repartiția categoriilor de utilizare a terenurilor şi a culturilor agricole. Începând cu anul
1990, în România a predominat agricultura de subzistență, bazată pe autoconsum.
Aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, şi apariția fondurilor
nerambursabile pentru agricultură şi dezvoltare rurală au creat treptat premisele
dezvoltării acestui sector, conturându-se regiuni în sudul, sud-estul şi vestul ţării, unde a
început să se practice o agricultură modernă şi competitivă.
După 1990, ponderea agriculturii în economia României a scăzut constant, ritmul
scăderii fiind mai lent în primii ani ai tranziției şi mult mai rapid după 1995. Cu toate
acestea, contribuția agriculturii la crearea Produsului Intern Brut a rămas semnificativă
(4% în 2020) -cea mai mare la nivelul UE - comparativ cu media UE (1,8%) . Dar,
îngrijorător este că în condițiile unei ponderi atât de mari a agriculturii în economie,
România are un deficit substanțial al balanței comerciale la capitolul produse alimentare.
 CAPITOLUL II
MODIFICĂRILE UTILIZĂRII TERENURILOR AGRICOLE
DUPĂ 1989

În perioada de după 1989 s-a realizat schimbarea tipului de proprietate a

terenurilor agricole şi forestiere şi formarea unei noi structuri de organizare economico-
socială a producătorilor agricoli. Aceste schimbări au generat fragmentarea excesivă a
terenurilor agricole, formarea unui număr foarte mare de exploatații agricole individuale,
de subzistență, o restrângere a serviciilor productive pentru agricultură (irigații,
fertilizare, mecanizare etc.). Ca urmare s-a înregistrat o depreciere semnificativă a
calităţii productive a terenurilor, cu influențe asupra calităţii şi cantității producţiei
agricole vegetale, care a înregistrat fluctuații de la un an la altul, fiind în mare măsură
dependentă de condiţiile climatice. De asemenea, sectorul zootehnic a cunoscut un declin
accentuat, efectivele de animale reducându-se la jumătate.
Schimbarea tipului de proprietate. În prima parte a perioadei de tranziție,
fragmentarea accentuată a terenurilor agricole a apărut ca urmare a schimbării tipului de
proprietate, prin extinderea continuă a proprietății private, în defavoarea proprietății de
stat şi cooperatiste, specifice perioadei comuniste.
În perioada comunistă, proprietatea cooperatistă era predominantă la toate
categoriile de utilizare a terenurilor agricole, cu excepția pășunilor. În cadrul proprietății
de stat, ponderile cele mai mari erau la categoriile superioare de folosință – vii şi livezi,
precum şi la pășuni, iar în ceea ce priveşte proprietatea producătorilor particulari erau
predominante pășunile şi fânețele naturale.
În perioada postcomunistă, în baza Legii fondului funciar 18/1991, cu
modificările şi completările ulterioare, terenurile agricole au fost retrocedate unui număr
de peste 4 milioane de proprietari. La rândul ei, suprafața de teren ce revine unui
proprietar este împărțită în mai multe parcele, în raport de configuraţia terenului,
fertilitate, așezarea în câmp a culturilor etc. Fragmentarea accentuată a terenurilor
agricole are un impact semnificativ asupra modului de utilizare a terenurilor, reflectat
prin degradarea continuă a potențialului productiv al acestora şi prin imposibilitatea
practicării unei agriculturii durabile şi competitive.
Schimbarea tipului de exploatare a terenurilor. Paralel cu schimbarea tipului de
proprietate s-a modificat şi tipul de exploatare a terenurilor agricole şi forestiere, reforma
din agricultură conducând la formarea unei noi structuri de organizare economico-socială
a producătorilor agricoli, bazată pe proprietatea privată, în cadrul căreia un loc important
îl ocupă exploatațiile agricole individuale şi într-o măsură mult mai mică, exploatațiile cu
personalitate juridică.
Dimensiunea teritorială a exploatațiilor agricole joacă un rol important în
utilizarea eficientă a terenurilor agricole. În agricultura României, în funcţie de
dimensiunea exploatațiilor agricole, se diferențiază clar în trei categorii:
- exploatațiile agricole foarte mici şi mici care au o suprafață mai mică de 5
hectare.
- exploatațiile de dimensiune mijlocie (5–10 ha, 10–50 ha şi 50–100 ha),
respectiv asociaţiile familiale cu caracter comercial
 - exploatațiile de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o suprafață mai mare de
100 ha.
În ansamblu, agricultura României se caracterizează prin ponderea foarte mare a
exploatațiilor agricole de dimensiunii foarte mici şi mici, cu resurse financiare reduse,
care practică o agricultură de subzistență şi care sunt deţinute de persoane slab instruite şi
cu un grad avansat de îmbătrânire (peste 65 ani). Această situaţie face aproape imposibilă
aplicarea noilor tehnologii de producţie, folosirea unor practici agricole corespunzătoare
şi a unui management adecvat ceea ce conduce, în mod inevitabil, la o utilizare
ineficientă a terenurilor agricole şi la o degradare semnificativă a potențialului productiv
al acestora, precum și la o capacitate redusă de adaptare la schimbările climatice.
Diferențieri teritoriale în structura exploatațiilor agricole. În cadrul tuturor
județelor, exploatațiile agricole individuale reprezintă peste 90% din totalul
exploatațiilor, cea mai mare pondere înregistrându-se în județele din nordul Moldovei.
Unităţile cu personalitate juridică sunt mai bine reprezentate în județele din sud-est, sud şi
vest, cunoscute ca având un potențial agricol important: Constanţa, Arad, Călărași,
Ialomița, Olt, Dolj, Timiș. Diferențieri teritoriale semnificative apar şi în ceea ce priveşte
ponderea suprafeței agricole utilizate de cele două categorii de exploatații. Această
situație a fost influențată de arendarea, concesionarea sau cumpărarea unor suprafețe
importante de teren agricol de către investitorii străini şi români, ceea ce a condus la
creşterea numărului societăților cu capital majoritar privat, de dimensiunii foarte mari, cu
o suprafață medie de peste 400 ha.
Din analiza teritorială a principalelor caracteristici ale exploatațiilor agricole,
rezultă că terenurile agricole sunt mai eficient utilizate în sud-estul şi vestul ţării, acolo
unde dimensiunea teritorială, dar şi dimensiunea economică şi accesul pe piață al
exploatațiilor agricole constituie factori favorizanți comparativ cu celelalte regiuni ale
ţării.
Exploatațiile agricole din România se diferențiază clar de exploatațiile din
celelalte state membre UE, evidențiindu-se numeroase decalaje de ordin structural.
Astfel, în ceea ce priveşte dimensiunea teritorială a acestora, România se află pe
penultimul loc, deținând totodată numărul cel mai mare de exploatații agricole (3,82
mil.), dar şi cel mai mare număr de exploatații foarte mici şi mici (sub 5 ha).
În ultimii 10 ani se observă o reducere a fragmentării terenurilor agricole, în
special în regiunile de câmpie, ca urmare a comasării acestora în exploatații agricole de
mari dimensiuni, cu profil comercial. Acest lucru a fost favorizat şi de aplicarea legilor
privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii
străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine. Măsurile legislative au
permis cetățenilor străini să investească în sectorul agricol românesc, achiziționând
suprafețe întinse de terenuri agricole, în special în Banat, Crișana, estul Câmpiei Române
și în centrul şi sudul Dobrogei. Astfel, în ultimii ani s-a înregistrat o reducere a numărului
total de exploatații şi o creştere a suprafeței medii utilizate.
Schimbări în structura utilizării terenurilor agricole. În ultimele decenii,
schimbările utilizării terenurilor au devenit o temă de cercetare prioritară în cadrul a
numeroase proiecte internaționale, ca urmare a implicațiilor deosebite pe care le au în
contextul modificărilor globale ale mediului. Conversia (înlocuirea unui tip de cuvertură
terestră sau utilizare a terenurilor cu altul) şi modificarea (menținerea unui anumit tip de
utilizare intensivă fără a schimba însă atributele terenului) sunt considerate schimbări
cumulative, cu efecte semnificative asupra factorilor de mediu (sol, vegetație, apă, aer) la
nivel local, regional şi global.
Modificarea categoriilor de utilizare a terenurilor implică, în primul rând,
degradarea calităţii terenurilor agricole sau forestiere şi este caracteristică perioadei
postcomuniste. În România, de-a lungul timpului, sub impactul factorilor
socioeconomici, politici şi naturali, s-au înregistrat modificări semnificative în structura
utilizării terenurilor. Tendinţa generală a fost aceea de creştere a terenurilor agricole şi
construite în detrimentul pădurilor şi al pajiștilor naturale. Schimbările produse în
structura modului de utilizare a terenurilor au fost analizate cu ajutorul Sistemelor
Informaționale Geografice (GIS) şi a bazei de date Corine Land Cover , identificându-se
fenomenele de conversie, de înlocuire a unui tip de utilizare cu altul . Rata anuală a
schimbării a fost mai accentuată în perioada 1990–2000 (0,11%) şi mai redusă după
2000.
Terenurile agricole au resimțit cel mai puternic efectele schimbărilor politice şi
socio-economice de la începutul anilor ‘90, înregistrându-se modificări importante în
structura acestora, cu efecte semnificative asupra productivității şi calităţii solurilor.
Fenomenele de conversie s-au produs fie între diferite clase de utilizare agricolă, fie între
acestea şi alte categorii de utilizare cum ar fi terenurile construite sau păduri.
Restructurarea sectorului agricol a accentuat procesul de extensificare a agriculturii,
respectiv conversia categoriilor cu utilizare superioară (vii, livezi, arabil) în categorii cu
utilizare inferioară (pășuni şi fânețe).
Printre terenurile cu utilizare agricolă, cele care au înregistrat o tendință negativă
în perioada studiată sunt culturile permanente (vii şi livezi) a căror suprafață s-a redus
constant. Suprafețe întinse de vii şi livezi au fost abandonate sau defrișate după
retrocedarea acestora foștilor proprietari, iar noile plantări s-au făcut de regulă, în loturi
de dimensiuni reduse şi dispersate, cele mai multe găsindu-se pe terenurile din jurul
gospodăriilor țărănești. În perioada de tranziție, conversia terenurilor arabile în pășuni a
fost determinată şi de abandonarea sau necultivarea acestora, în special în arealele cu o
productivitate scăzută. Necultivarea terenurilor arabile are mai multe cauze între care se
diferențiază: gradul ridicat de fragmentare, dificultățile financiare ale micilor producători
agricoli, lipsa piețelor de desfacere a produselor, lipsa sistemelor de irigații etc.
În ultimii 30 de ani, ca urmare a manifestării fenomenului de expansiune urbană
(suburbanizare) s-au extins mult terenurile construite. Fenomenul de suburbanizare a
cunoscut o dezvoltare accentuată după anul 2000 când suprafețe întinse de terenuri
agricole şi-au schimbat destinaţia fiind transformate, cu precădere, în terenuri construite
(complexe rezidențiale, centre comerciale, unităţi industriale, spaţii pentru recreere etc.),
determinând modificări esențiale în structura spațială şi funcțională a acestora.
Suprafața forestieră a înregistrat reduceri semnificative, în special, în regiunile
montane, pe terenurile aflate în proprietate privată, unde tăierile ilegale s-au extins ca
urmare a retrocedării pădurilor în baza Legii nr. 18/1991. Aplicarea acestei legi a
contribuit la formarea unui număr mare de proprietari care deţin suprafețe mici, la care se
adaugă dificultatea asigurării pazei acestora.
Reducerea suprafeței pădurilor a avut un impact semnificativ și asupra degradării
calităţii terenurilor prin extinderea fenomenelor de eroziune și alunecări, dar şi prin
intensificarea evenimentelor hidroclimatice (viiturii rapide, inundații). În regiunile de
câmpie, pe fondul schimbărilor climatice, al distrugerii sistemelor de irigații și defrișării
perdelelor forestiere de protecţie, s-a înregistrat extinderea secetelor și a viscolelor, cu
efecte negative asupra producţiei agricole şi asupra condiţiilor generale de mediu şi de
viaţă.
După anul 1990, s-au efectuat împăduriri pe suprafețe restrânse, care au fost direct
influențate de disponibilul surselor de finanțare. După anul 2000, suprafața împădurită a
crescut, ca urmare a apariției fondurilor europene nerambursabile. Cu toate acestea,
extinderea suprafeței forestiere poate fi explicată în primul rând datorită regenerării
naturale, care s-a extins îndeosebi în ariile montane şi Subcarpați. Acest proces a avut
loc predominant pe terenurile despădurite, dar şi pe terenurile agricole abandonate şi în
special pe terenurile ocupate de pășuni ca efect al declinului pastoral.
 CAPITOLUL III
CARACTERISTICILE ACTUALE ALE AGRICULTURII ÎN
ROMÂNIA

Aderarea României la Uniunea Europeană şi implementarea noilor Politici

Agricole Comune (PAC) reprezintă un nou context de evoluţie a agriculturii, prin
folosirea unor practici agricole, alături de alte măsuri şi planuri de acţiune care să
protejeze mediul și să conducă pe termen mediu şi lung, la o utilizare durabilă a
resurselor naturale.
În ultimii ani, fragmentarea terenurilor agricole a cunoscut o diminuare, în
special, în regiunile de câmpie din sudul, sud-estul și vestul țării. În aceste areale,
terenurile au fost comasate în exploatații agroindustriale de mari dimensiuni, cu capital
român sau străin, în cadrul cărora se practică o agricultură modernă și competitivă, iar
randamentul culturilor agricole este ridicat, peste media națională. Totuși, în opinia
multor cercetători în domeniu, numărul în creștere și dimensiunea teritorială foarte mare
a acestora nu reprezintă un factor de dezvoltare durabilă a agriculturii. Exploatațiile
agricole considerate a fi cele mai viabile din punct de vedere economic și social sunt
fermele familiale comerciale, de dimensiune mijlocie (între 10 și 100 ha, chiar mai mult
de 100 ha), care practică o agricultură mai prietenoasă cu mediul și valorifică mult mai
bine forța de muncă, fiind totodată un factor de creștere a nivelului de trai al populației
din mediu rural.
Un indicator de dezvoltare durabilă a agriculturii poate fi considerat și evoluția
pozitivă a suprafeței utilizată în sistem ecologic, care a crescut de la 13,4 mii ha în anul
2000 la 460 mii ha în anul 2020.
Ponderea agriculturii în Produsul Intern Brut (PIB) a scăzut de aproape cinci ori
în ultimii 25 de ani şi a ajuns anul trecut la circa 4%, conform datelor oferite de Institutul
Na¬ţio-nal de Statistică şi de biroul european de sta¬tistică Eurostat. Evoluţia este una
normală însă, pe măsură ce economia creşte şi trece de la una nedezvoltată la una în curs
de dezvoltare, ponderea agriculturii scade şi creşte cea a industriei.
Totuşi, aceste cifre nu indică faptul că acest sector nu este un pilon de bază al
economiei româneşti, ba din contră, analiștii şi executivii din industrie vorbesc despre un
potențial uriaș de dezvoltare al agriculturii. Acest sector rămâne un motor important al
economiei locale, cu un aport de circa 4% la PIB în 2020 şi cu un potențial uriaș de
creştere şi atragere de investiţii.
Anul 2021 a fost unul cu producții de cereale record, comparativ cu 2020, când
acestea au fost afectate de secetă. Cu toate acestea, agricultura României se confruntă în
continuare cu o serie de probleme dintre care amintim: fărâmițarea terenurilor agricole în
parcele de dimensiuni foarte mici (majoritatea sub 2 ha); ponderea foarte mare a
exploatațiilor agricole individuale, de mici dimensiuni, care practică o agricultură de
subzistență; gradul ridicat de îmbătrânire al membrilor exploatațiilor agricole individuale
şi ponderea foarte mică a celor cu studii de specialitate; slaba asociere a producătorilor
agricoli. România are încă o productivitate mai scăzută a recoltelor în comparaţie cu alte
ţări agricole avansate tehnologic Dimensiunea teritorială şi cea economică a exploatațiilor
agricole sunt net inferioare celor existente în majoritatea statelor membre ale Uniunii
Europene.
 Alte neajunsuri ale agriculturii sunt reprezentate de gradul scăzut de mecanizare a
lucrărilor agricole și dificultatea aplicării noilor tehnologii de producţie în cadrul
exploatațiilor agricole individuale; productivitate şi calitate scăzute cauzate de lipsa
resurselor financiare, utilizarea insuficientă a input-urilor, lipsa specialiștilor agronomi,
precum şi infrastructura de fermă inadecvată. Nefuncționarea sistemelor de irigații şi
degradarea celorlalte sisteme de îmbunătăţiri funciare fac ca producţia agricolă să fie în
mare măsură dependentă de condiţiile climatice, mai ales în arealele afectate de secetă.
Caracterul cerealier persistă în agricultura României, ponderea foarte mare a
suprafețelor cultivate cu cereale şi reducerea suprafețelor cultivate cu plante tehnice
(cânepă, sfeclă de zahăr etc.), observându-se totuşi o creştere semnificativă a suprafețelor
cultivate cu plante oleaginoase (rapiță şi floarea-soarelui).
Subdezvoltarea sectorului zootehnic (reducerea constantă a numărului de animale
şi a producţiei animaliere) reprezintă o altă trăsătură a agriculturii, precum şi lipsa
culturilor alternative şi monocultura vegetală, dar şi existenţa unor suprafețe importante
de terenuri arabile rămase necultivate.
Micii producătorii agricoli se confruntă și cu dificultatea accesării de credite,
realizarea unor venituri reduse în agricultură și lipsa unor programe de specializare a
acestora sau recalificare a forței de muncă.
 CAPITOLUL IV
VALOAREA ȘI TRANZACȚIONAREA TERENURILOR
AGRICOLE DIN ROMÂNIA

Cu o suprafață de aproape 9 milioane de hectare de teren agricol, România avea

cel mai mic preţ mediu al unui hectar de teren agricol din UE, conform ultimelor date
statistice de la Eurostat, de circa 6.000 de euro, sub media europeană. Prețul mai mic al
terenului agricol din România generează un interes şi pentru fermierii români, şi pentru
străini. În ce se traduce acest interes? Cererea este mai mare şi va influența prețul, care va
creşte pe termen mediu şi lung.
Eurostat subliniază că prețul terenului arabil depinde de mai mulţi factori precum
legislaţia naţională, climă, apropierea de rețelele de transport, calitatea solului, sisteme de
irigații precum şi de cerere şi ofertă. În toate regiunile Uniunii Europene, terenul arabil
este mai scump decât pajiștile.
Acest gen de factori fac diferențe mari și între regiunile unei țări. La noi, cel mai
mare preț de 11.600 de euro pe hectar este în regiunea București-Ilfov, în timp ce în
nordul Moldovei prețul mediul pentru teren arabil depășește cu puțin 6 mii de euro, ca
medie.
Datele furnizate de evaluatorii NAI România relevă că valorile de achiziție ale
terenurilor agricole din Romania se situează, in general vorbind, intre 3.000 si 9.000 de
euro pe hectar, in funcție de zona. Cele mai scumpe loturi pot fi găsite in regiunea
Munteniei si in Banat, pe următoarele locuri in clasament situându-se zonele Oltenia,
Crișana, Dobrogea, Moldova si, in fine, Transilvania. Câmpia Romana si Câmpia de Vest
sunt cele mai fertile zone.
Iată, si care sunt preturile pe acest segment de piață – raportat la datele din 2019:
1. Muntenia:
– 8.000-9.000 euro/hectar – Calarasi, Ialomita
– 6.000-6.500 euro/hectar – Giurgiu
– 5.000 euro/hectar – Teleorman
2. Banat:
– 8.000-9.000 euro/hectar – Timis
– 4.000-6.000 euro/hectar – Mehedinti, Caras-Severin
3. Oltenia:
– 6.000-8.000 euro/hectar – Olt, Dolj
4. Crisana:
– 6.000-7.000 euro/hectar – Arad
– 5.000-6.000 euro/hectar – Bihor
5. Dobrogea:
– 6.000-7.000 euro/hectar – Constanta
– 5.500-6.000 euro/hectar – Tulcea
– 4.000-5.000 euro/hectar – Braila, Galati
6. Moldova:
– 4.500-5.500 euro/hectar – Vaslui
– 5.500-6.500 euro/hectar – Iasi
7. Transilvania:
– 3.000-6.000 euro/hectar.
 Valorile de achiziție ale loturilor arabile din Romania sunt, comparativ cu alte
piețe europene, sensibil mai mici – motiv pentru care acestea si atrag atenția investitorilor
străini. Spre deosebire de alte segmente ale pieței imobiliare, in special cel rezidențial,
terenurile agricole nu atrag in mod deosebit atenția romanilor interesați de oportunități de
investiții. Ele prezintă, însă, un bun potențial investițional pe termen mediu si lung, iar
valoarea lor s-a apreciat sensibil in ultimii ani – chiar daca preturile practicate pe plan
local continua sa fie considerabil mai mici comparativ cu alte piețe europene.
Punctul forte al terenurilor agricole din România este solul fertil, însă vechea
problemă a lipsei unui sistem de irigații este un dezavantaj. Acum trei ani s-au făcut nişte
paşi spre investiţii în irigații, o finanțare de 1 mld. euro din bugetul naţional, însă în
Planul Naţional de Reziliență şi Redresare (PNRR) nu se prevăd surse de finanțare pentru
investiţii în acest domeniu.
Fragmentarea terenului este un impediment pentru lucrarea sa, nu însă cel mai
mare pentru achiziția lui. Pentru investitori garanția proprietății unui teren reprezintă
stabilitate şi garanția activităţii pe termen îndelungat.
Peste 21.000 de hectare de teren agricol sunt deţinute de cetățeni străini în
România, arată datele furnizate pentru Ziarul Financiar de Agenţia Naţională de Cadastru
şi Publicitate Imobiliară (ANCPI), în luna septembrie 2021. În total, în România sunt 9,5
milioane de imobile şi 8,1 milioane de hectare cu categoria de folosință „teren agricol“,
din care 25.063 de imobile sunt deţinute de cetățeni străini, care au 0,3% din terenul
agricol românesc, mai arată datele de la ANCPI. Explicația procentului mic de teren care
apare ca fiind lucrat de străini este că statistica se referă la persoanele fizice iar
majoritatea străinilor lucrează suprafețe mari înregistrate prin societăți comerciale.
 CONCLUZII

România dispune de un potențial agricol însemnat, caracterizat prin suprafețe

întinse de terenuri arabile acoperite, în cea mai mare parte de soluri fertile, care permit
diversificarea culturilor, dar fără investiţii în irigații și tehnologie, acest potențial nu
numai că nu se poate atinge, ci din contră, calitatea terenului se poate deteriora. Pentru a
avea o recoltă bună, este nevoie de mai multe ingrediente: un teren bun, apă, condiţii
climaterice favorabile, sămânță de calitate, o tehnologie care să potențeze calitățile
terenului, utilaje.
Adoptarea unor măsuri și planuri de acțiune care să vină în sprijinul
producătorilor agricoli, precum și aplicarea unor practici agricole corespunzătoare și
refacerea sistemului de irigații, pot conduce la realizarea unor producții ridicate la hectar
și a unor venituri adecvate pentru muncitorii agricoli. Dar mai ales pot să întărescă şi
susţină modernizarea şi dezvoltarea economiei tării rezultând progresul întregii societăţi.
Bibliografie:

1. Popovici, Elena-Ana, Bălteanu, D., Kucsicsa, Gh. (2016), Utilizarea terenurilor și

dezvoltarea actuală a agriculturii, cap. in România. Natură și Societate, coord.
Bălteanu și colab., Academia Română, Institutul de Geografie, Edit. Academiei
Române, București, pp. 329–375.
2. Popovici, Elena-Ana (2008), Factorii principali ai schimbării utilizării terenurilor
în România în perioada postsocialistă, Revista Geografică, T. XIV-XV – 2007-
2008, Institutul de Geografie, Edit. Academiei Române, Bucureşti, pp. 123-128.
3. Dumitru, M., Diminescu, Doina, Lazea, V. (2004), Dezvoltarea rurală şi reforma
agriculturii româneşti, Colecția de studii a I.E.R., Nr. 10-11, București, pp. 94.
4. ***,https://www.digi24.ro/stiri/economie/agricultura/terenul-arabil-din-romania-a-
ajuns-mai-scump-decat-cel-din-franta-1754743
5. ***,https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?
uri=CELEX:52017XC1018(01)&from=EN
6. ***,https://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/operatorul-terenuri-agricole-holde-
agri-invest-cumparat-ferma-230-20289052
7. ***,https://www.agrostandard.ro/nai-romania-preturile-terenurilor-agricole-pe-
regiuni-previziuni-pentru-2021
8. ***,https://www.zf.ro/aleph-story/aleph-story-cine-sunt-cei-mai-mari-proprietari-
de-terenuri-agricole-20210071
9. ***,https://www.zf.ro/zf-agropower/zf-agropower-pretul-terenurilor-agricole-
creste-urma-apetitului-20261401
10. ***,https://www.mediafax.ro/economic/pretul-mic-al-terenului-agricol-din-
romania-atrage-apetitul-investitorilor-straini-20263.