ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA AGROECOSISTEMELOR

Dezvoltarea societăţii umane a fost direct condiţionată de asigurarea bazei sale trofice
prin crearea şi perfecţionarea în acest scop a ecosistemelor agricole. Activitatea de
gospodărire a acestora, definită prin termenul de agricultură, reflectă în modul cel mai fidel
nivelul de dezvoltare al societăţii dintr-o parte sau alta a globului.

1. Societatea preagricolă bazată pe cules şi vânătoare

Societatea umană din paleolitic era alcătuită din triburi care îşi procurau hrana prin
cules şi vânătoare, în mod asemănător cu unele triburi primitive ce s-au menţinut până azi în
diferite regiuni ale globului (aborigenii din Australia, boşimanii în sudul Africii, pigmeii în
Africa Centrală, indienii americani din Bazinul Amazonului, eschimoşii din Alaska,
Groelanda). Pentru procurarea hranei, populaţiile de culegători şi vânători explorau arii
întinse pe care ajungeau să le cunoască bine, identificând şi utilizând selectiv un număr
apreciabil de plante şi animale comestibile. Astfel, populaţiile actuale vedda (Sri Lanka) de
culegători şi vânători socotesc comestibile peste 40 specii de plante şi 20 specii de animale,
iar aborigenii australieni cunosc în jur de 300 plante alimentare (J. Lips, 1953). În funcţie de
rodnicia ţinuturilor, populaţiile primitive actuale sunt dispersate în grupuri reduse de 6-50
indivizi în căutare de hrană şi este probabil ca şi populaţiile paleo şi mezolitice să fi avut o
situaţie asemănătoare. Activităţile variate de căutare a hranei nu permiteau o diviziune reală
a muncii. Productivitatea ecosistemelor naturale determină amplitudinea nomadismului şi
implicit densitatea populaţiei dintr-un teritoriu. În lungile peregrinări pentru căutarea hranei,
bătrânii şi copii constituiau un balast pentru grup, ceea ce limita numărul lor şi creşterea
populaţiilor. Se apreciază că omul putea să obţină în situaţia de culegător şi vânător în jur de
10 kcal/m2an , ceea ce înseamnă că pentru întreţinerea anuală a unei fiinţe umane era
necesară o suprafaţă de minimum 10 ha în ecosistemele cu productivitate redusă. În acest
context, cercetările recente arată că la sfârşitul paleoliticului, teritoriul ţării noastre,
beneficiind de o productivitate mijlocie ar fi putut întreţine viaţa unei populaţii de numai cca.
800.000 locuitori. (I. Puia, V. Soran, 1981).
În societatea de culegători şi vânători, omul era inclus în reţeaua trofică a
ecosistemelor naturale la fel ca celelalte specii de consumatori. Dimensiunile populaţiilor
1
sale erau semnificativ determinate de interacţiunile din cadrul acestei reţele, ce orientau
evoluţia ecosistemelor spre stadiul de maximă stabilitate, definite prin climax. Treptat, omul
paleolitic a început să controleze focul pe care şi l-a luat apoi aliat în lupta pentru procurarea
hranei. Cu ajutorul focului el a învăţat să-şi pregătească hrana, mărindu-i gradul de
digestibilitate, dieta sa căpătând astfel particularităţi noi, deosebite de celelalte animale.
Cercetări recente (A. Johnson (1990), W. Konner (1990), B. R. Lee (1990) citaţi de I. Puia şi
colab., 2001) arată că dieta triburilor primitive din zonele tropicale este comparabilă cu dieta
recomandată de dieticienii actuali şi că aceasta se asigură într-un timp relativ scurt lăsând
suficient timp pentru relaxare şi viaţa culturală a comunităţii. Subnutriţia este în mod
obişnuit absentă datorită unei permanente ajustări a efectivelor populaţionale cu nivelul
resurselor alimentare din ecosisteme. Structura propriu-zisă a dietei variază de la ecuator
spre poli având ca tendinţă creşterea importanţei consumului de carne.
Acumularea treptată de cunoştinţe privind cerinţele ecologice ale principalelor specii
alimentare de plante şi animale, au determinat populaţiile umane să întreprindă acţiuni pentru
crearea sau lărgirea unor habitate prielnice acestor specii. Omul primitiv folosind focul şi
uneltele a iniţiat pentru prima dată în biosferă, acţiuni de anvergură prin amenajarea
artificială a unor habitate corespunzând nevoilor proprii. Direcţia transformărilor iniţiate de
om este legată în primul rând de lărgirea bazei alimentare a populaţiei umane prin extinderea
covorului vegetal ierbos în detrimentul celui forestier, apoi prin înlocuirea treptată pe
suprafeţe întinse a ecosistemelor naturale cu ecosisteme artificiale. Aceasta înseamnă, sub
aspect ecologic, înlocuirea unor ecosisteme stabile de climax prin altele mai tinere cu o
productivitate ridicată, subordonată din ce în ce mai mult nevoilor umane. Omul a devenit
prin aceste acţiuni o specie cu rol reglator important în ansamblul biosferei, creându-şi un
ansamblu de biotopuri caracteristice.

2. Geneza agroecosistemelor: omul producător de resurse alimentare

Trecerea de la stadiul de procurare a hranei prin cules şi vânătoare la cel de producător
al acesteia, pe seama unor plante cultivate şi a unor animale domestice, a avut loc în decursul
unei lungi perioade în care agricultura s-a constituit ca activitate specifică societăţii umane.
Geneza agriculturii este apreciată astăzi ca cea mai importantă revoluţie din istoria omenirii
denumită şi revoluţia agricolă, revoluţia din neolitic sau revoluţia în producerea de alimente.
2
Ea a conferit omului o poziţie alimentară avantajoasă, unică printre celelalte vieţuitoare din
biosferă, în contrast cu constituţia sa fizică destul de fragilă.
Teritoriile în care au avut loc pentru prima dată cultura plantelor şi domesticirea
animalelor ca şi formele primare ale agriculturii, constituie încă obiectul unor dispute
ştiinţifice. Dovezile arheologice din această perioadă, chiar dacă sunt destul de sărace, indică
totuşi mai multe centre şi tot atâtea variante de început ale agriculturii. Centrele de cultură
ale primelor plante agricole corespund în general cu centrele genice ale acestora (N. J.
Vavilov, 1926), situate în general în zona subtropicală a emisferei nordice şi caracterizate
printr-o diversitate excepţională de forme. Este probabil ca în regiunile considerate ca centre
genice, plantele luate ulterior în cultură să fi format pe suprafeţe întinse fitocenoze exclusiv
dominate de acestea, dotate cu capacitatea de reproducere spontană. De pe aceste suprafeţe
erau recoltate periodic şi depozitate în mod primitiv resurse de hrană după obiceiuri păstrate,
la unele triburi, până în zilele noastre. De exemplu triburile ojibva din nord-vestul Americii
de Nord recoltau, la venirea europenilor pe acest continent, orez sălbatic din lacurile puţin
adânci ale ţinutului şi-l depozitau ca nişte agricultori veritabili. Araucanii si peruvienii din
America de Sud culegeau cartof spontan, triburile din Noua Guinee fructe de sagotier, iar
cele din Australia tuberculi de batate (J. Lips, 1955).
În mod asemănător, populaţiile mezo şi neolitice au putut recolta seminţe şi fructe de
plante ce creşteau în zonele foarte favorabile, socotite azi ca centre genice: grâu, orz, mazăre
în zone înalte ale Asiei Centrale, hrişcă şi sorg în China Central Vestică, porumb în America
Centrală, banane în Abisinia etc. Câmpurile de recoltare întinse adesea pe sute de kilometri
pătraţi au devenit cu timpul centrul activităţii populaţiilor de culegători. Productivitatea
ridicată a acestor câmpuri şi dezvoltarea tehnicilor de conservare a recoltelor a permis
restrângerea activităţii nomade de căutare a hranei şi stabilizarea relativă în apropierea
câmpurilor, concomitent cu creşterea aici a densităţii populaţiei.
Fără intenţie specială, sau uneori conştient, culegătorii au contribuit pe parcursul
recoltării la reînsămânţarea speciilor folositoare; o mare parte din boabele cerealelor cădeau
la recoltare, multe organe subterane scăpau recoltării sau adesea erau lăsate în mod
intenţionat pentru regenerare. Triburile au învăţat de timpuriu că de regenerarea "câmpurilor
de recoltare" şi de abundenţa animalelor vânate în împrejurimi depinde existenţa lor.

3
Descoperirile arheologice atestă profunzimea acestei convingeri reflectată în viaţa spirituală
neolitică sub forma unui extins cult al fertilităţii.
Productivitatea ''câmpurilor de recoltare'' era asigurată de multe ori prin aluviunile
aduse de inundaţiile periodice sau în mod obişnuit prin mineralizarea biomasei rămase în
ecosistem după îndepărtarea recoltei ce reprezenta doar o proporţie redusă. Vegetaţia acestor
câmpuri dominate de una din plantele de primă importanţă rămânea totuşi o vegetaţie
naturală complexă, ocupa solul tot timpul anului şi îndeplinea un pronunţat rol protector faţă
de sol, eroziunea acestuia rămânând la valori reduse.
Crearea agriculturii, chiar şi în formele sale cele mai primitive, presupune efectuarea
de către om a unor lucrări ale solului, vizând semănarea sau plantarea culturilor, iar după
aceea îngrijirea şi recoltarea acestora. Îndelungi observaţii legate de câmpurile spontane,
producătoare de recolte, au dus la convingerea că introducerea germenilor de reproducere
(seminţe sau organe vegetative) în sol, măresc considerabil gradul de asigurare al noii
recolte. Operaţiunea în sine presupune scormonirea pământului, făcută la început cu unelte
destinate culesului organelor vegetative subterane, apoi cu unelte special concepute în acest
scop.
În numeroase cazuri, seminţele sau butaşii s-au introdus fără dificultate în straturi de
aluviu rămas după inundaţiile periodice. Omul învaţă că pentru asigurarea recoltei pe care el
începe să o evalueze în perspectivă, chiar de la semănat este necesar să protejeze plantele ce
îi asigură hrana împotriva altor specii vegetale invadatoare sau a consumatorilor animali.
Treptat, verigile agriculturii se articulează într-un ansamblu ce permite omului să creeze pe
fondul ecosistemelor iniţiale naturale, ecosisteme de o factură nouă, destinate producerii de
hrană şi menţinute printr-o permanentă acţiune a omului: agroecosistemele. Primele
agroecosisteme au fost create prin investiţie de energie umană, într-un moment când
creşterea populaţiei a determinat nu numai o presiune crescândă asupra ecosistemelor
naturale exploatate ca resursă de hrană, ci a realizat şi concentrarea de energie umană
necesară amenajării dorite a acestor ecosisteme.
Dovezile arheologice provenite din nordul Africii şi Orientul Apropiat completate cu
interpretări logic plauzibile (C. Ghilde, 1936), sugerează posibilitatea de apariţie a
agriculturii tradiţionale actuale (granocultura) în această parte a lumii pe parcursul
neoliticului, cu circa 9000 - 10.000 de ani în urmă.
4