Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a

Banatului

Reconstructia ecosistemelor terestre

G.M.R.N II
ARDELEAN DOMINIC

TIMISOARA
1
 2022

RECONSTRUCŢIE ECOLOGICĂ

Omul, inclus de către sistematicieni în rândul mamiferelor primate sub numele

Homo sapiens sapiens, a apărut şi a evoluat în ultimul moment, dacă raportăm

durata existenţei omului şi istoria societăţiiumane la vârsta planetei şi a celorlalte
grupe de vieţuitoare cu care omul convieţuieşte pe Terra.Omenirea are dreptul de
a se mândri cu progresele sale realizate pe seama geniului unor reprezentanţi ai
săi şi prin exploatarea fără economie a resurselor naturale planetare. Astăzi,
cândomul a înţeles că există şi un revers al medaliei, devenind evident faptul că
încălzirea globală nueste doar o poveste, iar resursele naturale regenerabile nu
reuşesc să susţină ritmul actual deexploatare, omenirea este constrînsă – mai mult
decât oricând – să mediteze asupra câtorva frazerostite de către preşedintele
S.U.A., Theodore Roosevelt , la Conferinţa asupra conservării resurselor naturale,
în anul 1908: „A sosit însă vremea să ne gândim cu seriozitate la ceea ce se va
întîmplaatunci când pădurile noastre nu vor mai fi, când cărbunele, fierul şi
petrolul se vor fi epuizat şicând solul se va fi sărăcit şi aluvionat în fluvii,
impurificându-le apele, dezgolind câmpurile şibarând calea navigaţiei”.

Societatea umană a fost legată de vecinătatea apei, dar omul a schimbat întreg
peisajul planetar,acţiunile sale vizând, în egală măsură, ecosistemele terestre şi
pe cele acvatice. Unele categorii deecosisteme se află, pretutindeni în lume, sub
o presiune umană uriaşă ca urmare a creşterii demograficea populaţiei umane, a
nevoii tot mai mari de apă şi teren. Pădurea dispare pentru a face loc păşunilor
şiinfrastructurii care permite o exploatare mai eficientă, stepele, pampasul şi
preeria dispar înfaţa expansiunii culturilor agricole, în timp ce, în numeroase

2
locuri din lume, deşertul câştigă,anual, kilometri întregi din terenuri folosite ca
păşuni sau pentru culturile agricole. Calitatea apelor curgătoare, dar şi a pânzei
freatice s-a deteriorat constant, mai ales din cauza aportului desubstanţe chimice
provenite din agricultură şi transportul fluvial, dar şi ca urmare a
eroziuniimalurilor sau a gestionării defectuoase a sistemelor de canalizare. Unele
activităţi umane au consecinţedirecte sau indirecte asupra tuturor categoriilor de
ecosisteme. Spre exemplu, vînătoarea a fost şicontinuă să fie unul dintre factorii-
cheie în dispariţia sau diminuarea severă a populaţiilor unor specii de păsări şi
mamifere, din toate tipurile de ecosisteme. Astăzi, constituie o activitate
sportivă,dar şi o importantă sursă de venit pentru gestionarea unor ecosisteme.
Chiar practicată în mod raţionalşi controlat, conform legii şi principiilor etice,
vînătoarea rămâne o activitate ce deranjează păsările şimamiferele, obligându-le
să se deplaseze spre teritorii mai liniştite.

Acţiunea de modificare şi modelare a ecosistemelor terestre este cea mai veche

intervenţie asupranaturii în istoria omenirii; după descoperirea focului, omul a
incendiat pădurea pentru a mări suprafeţelede păşunat pentru animalele ce
reprezentau vînat preferenţial, dar şi pentru animalele pe care începusesă le
domesticească. Unii specialişti susţin că extinderea preeriei nord-americane s-a
realizat cu sprijinulconştient al indienilor amerindieni care, nu au domesticit
bizonul american (Bison bison) - prin vînareacăruia îşi procurau hrana şi pieile
necesare, dar au mărit suprafeţele deschise preferate de acestemamifere erbivore,
incendiind pădurile vecine.

După ce a devenit crescător de animale domestice şi agricultor, omul a trecut

printr-o etapă aagriculturii itinerante: la începutul sezonului ploios, pădurea era
defrişată şi incendiată, terenul fiindînsămânţat sau, pe anumite suprafeţe, folosit
capăşune.

Astfel de terenuri erau fertile doar peparcursul a câţiva ani, după care oamenii
le abandonau şi reluau ciclul în alt teritoriu. Ulterior, omul devinesedentar şi
3
ridică primele aşezări umane. Putem presupune că sedentarismul este rezultatul
corelării maimultor factori: ocuparea unor teritorii cu condiţii optime de existenţă
pentru specia umană,îmbunătăţirea calităţilor animalelor domesticite şi ale
plantelor cultivate în sensul valorificării maibune a resurselor solurilor şi a
creşterii rezistenţei la unii factori nefavorabili, descoperireafertilizării cu ajutorul
îngrăşămintelor naturale. Agricultura devine extensivă, ecosistemul forestier
fiind defrişat şi incendiat pentru a mări suprafeţele ocupate de culturile agricole,
însă şi pentru a permite expansiuneaaşezărilor umane. Dezechilibrarea relaţiei om
– natură nu s-a manifestat pregnant atât timp cât culturaplantelor şi creşterea
animalelor au constituit surse de hrană. Primele probleme de mediu au
fosteroziunea şi modificarea climatului, declanşate ca o consecinţă a distrugerii
pădurii şi înlocuirii acesteiacu păşuni şi suprafeţe agricole. Aceste probleme au
apărut atunci când turmele de animale şi hambareleau încetat să reprezinte doar
surse de hrană, devenind simbol al bogăţiei şi puterii, criteriu de ierarhizarea
societăţii umane în evoluţie

Ecosistemele acvatice şi palustre prezintă o valoare biologică şi ecologică

deosebită, prinbiodiversitatea pe care o adăpostesc, prin rolul hidrologic şi bio-
geochimic major în „economia” naturii,fiind, totodată, deosebit de vulnerabile în
faţa unor intervenţii umane dintre cele mai diverse. Potsuferimodificări bruşte şi
profunde prin ridicarea unor construcţii, diguri şi baraje, prin crearea unor
acumulări acvatice de dimensiuni variate ori prin realizarea unor lucrări de
asanare, îndiguire şidesecare, dar şi modificări progresive ale habitatelor ca
urmare a eutrofizării prin contaminarechimică, a supra-păşunatului sau a
pescuitului intensiv.Ridicarea barajelor şi crearea lacurilor de acumulare
constituie cea mai radicală intervenţie a omuluiasupra cursurilor de apă şi
urmăresc producerea de energie electrică, reducerea riscului de inundaţii
princontrolul viiturilor, crearea unor surse de apă pentru localităţi şi irigaţii sau
pentru piscicultură.Construirea barajelor este foarte veche – pe unele rîuri din Iran

4
s-au ridicat baraje încă din secolul al VI-lea î.Hr. În prezent, pe glob există peste
1000 de baraje cu lacuri de acumulare, volumul total de apă dinacestea atingând
4000 km

Cel mai mari baraj din România este cel ridicat pe Rîul Mare, lahidrocentrala
Brazi (174m), iar cele mai întinse lacuri de acumulare sunt cele de la Porţile de
Fier I peDunăre (10000 ha/2,3 km3) şi Stânca-Ştefăneşti, pe rîul Prut (14000
ha/1,4 km3).Realizarea acestor lucrări hidrotehnice ar trebui să fie precedată de
efectuarea unor studii serioase deimpact ecologic, care să evalueze cât mai exact
avantajele şi dezavantajele pe care le implică ridicareaunor baraje şi crearea unor
lacuri de acumulare într-o anumită regiune. În primul rând, localităţile aflatepe
malurile cursurilor iniţiale de ape sunt inundate şi acoperite de apă, ceea ce
presupune mutareapopulaţiei de pe vechile vetre. Pe de altă parte, se ştie că
scoarţa terestră este formată din faliitectonice care nu se află într-un echilibru
stabil, iar volumul mare de ape adunate în amonte de barajexercită o presiune
foarte puternică asupra substratului prin schimbarea raportului de greutate ceeace,
în unele zone, poate creşte riscurile de cutremure de pământ şi alunecări de teren.
Aceste întinsesuprafeţe de luciu de apă sunt utilizate pentru amenajarea unor
hidrocentrale, pentru piscicultură sau casursă de apă; pe de altă parte, se pierd
importante suprafeţe destinate agriculturii, adeseori fiind vorbade terenuri cu
fertilitate ridicată datorită aluviunilor pe care le transportă apele
curgătoare.Peisajul se modifică profund, de o manieră rapidă şi dramatică: apar
arii acoperite permanent de apeadînci; de obicei, braţele secundare, alimentate cu
ape doar în timpul inundaţiilor, se închid şi suntsupuse colmatării treptate; se
reduc şi chiar dispar zonele umede învecinate, terenurile ocupate depajişti, fîneţe
şi păduri inundabile, precum şi stufărişuri care constituie habitate obişnuite în
lungul sauîn apropierea albiilor minore ale apelor curgătoare. Nu numai peisajul
este agresat; transformareaseveră a habitatelor antrenează bulversarea întregii
faune. Speciile caracteristice zonelor umede cuape puţin adînci şi fluctuante

5
dispar, iar altele se instalează în mod natural sau sunt introduse de cătreom, astfel
încât, încet, fauna se modelează conform noilor condiţii de mediu.

Deşi pe parcursul ultimului secol, în toată lumea s-au realizat ample lucrări de
ameliorare hidrologică aterenurilor prin îndiguirea, desecarea şi asanarea zonelor
umede, evoluţia ulterioară a acestor terenuriconstituie, în cele mai multe cazuri,
o dovadă a erorilor de prognoză economică. Acest tip de intervenţieumană asupra
mediului s-a realizat în primul rând în vederea măririi suprafeţelor agricole,
interesjustificat de explozia demografică din secolul al XX-lea, dar şi pentru
reducerea riscului de inundaţii şipentru crearea unor acumulări de apă folosite
pentru piscicultură sau ca sursă de apă pentru irigaţii.Rareori, astfel de măsuri au
vizat distrugerea unor focare de dezvoltare a unor agenţi patogeni
pentrueradicarea unor boli – spre exemplu, malaria provocată de un sporozoar
(Plasmodium malariae),transmis prin intermediul femelei ţânţarului anofel
(Anopheles maculipenis), al cărui ciclu de dezvoltarese derulează în zone umede.
Din păcate, câştigurile economice rezultate din exploatarea agricolăsau prin
păşunat a unor astfel de terenuri sunt, de cele mai multe ori, de scurtă durată;
solurilefertile în primii ani se transformă foarte repede în soloneţuri şi soluri
sărăturate.Contaminarea chimică a apelor este rezultatul deversării apelor
menajere sau uzate (industrial sau încomplexele zootehnice), al pesticidelor şi
îngrăşămintelor „spălate” de precipitaţii sau preluate de apelefreatice. Excesul de
nutrienţi stimulează procesul de eutrofizare şi înmulţirea excesivă a asociaţiilor
vegetale, alterând calitatea apei şi reducând cantitatea de oxigen dizolvat,
determinând mortalităţiridicate în rândul diferitelor grupe faunistice şi, implicit,
reducerea surselor trofice. Supra-păşunatulproduce deteriorarea covorului
vegetal, iar folosirea ca păşuni a pajiştilor din zonele umede poatecompromite
succesul reproductiv al păsărilor ce cuibăresc pe sol sau în ierburi dese. Pescuitul
intensiv,cu supraexploatarea unor specii de peşti, poate modifica lanţurile trofice

6
din ecosistemele zonelor umede.Practicarea pisciculturii poate influenţa, pe căi
multiple, fauna unui ecosistem acvatic. Operaţiunile degolire-umplere temporară
a eleşteielor piscicole generează condiţii favorabile unui grup foarte larg despecii
care populează teritoriile cu ape puţin adînci. Administrarea unor substanţe
chimice carestimulează dezvoltarea sursei trofice pentru peşti, determină
creşterea gradului de eutrofizare al apeişi devine un factor favorizant pentru
anumite specii, determinând, în acelaşi timp, dispariţia unor specii din aceste
ecosisteme. Exploatarea tradiţională a stufului şi papurii are efecte mai lente şi
maipuţin vizibile asupra ecosistemelor acvatice şi palustre. Incendierea vegetaţiei
palustre (stuf, papură,etc.) poate avea şi efecte pozitive, stimulând dezvoltarea
stufărişurilor, dar se recomandă efectuareaacestei practici în afara sezonului de
cuibărit al păsărilor, dar şi a perioadei de iernat (spreexemplu, multe păsărele
consumă seminţele acestor plante).Deşi cuvântul „ecologie” are o vechime de
aproape 150 de ani, la nivelul publicului larg, abia acum îşicroieşte loc, încă
ezitant, conceptul ecologic fundamental al inter-relaţiilor complexe care
asigurăexistenţa fiecărei comunităţi biologice de pe Terra. Biosfera, în ansamblul
ei şi în strînsăinterdependenţă cu factorii abiotici, este privită ca o comunitate de
circa jumătate de secol, după ceecologii au trecut de perioada studiilor
descriptive, prin etapa cercetărilor de anvergură sintetică şigeneratoare de teorii
sau ipoteze, păşind în etapa ecologiei aplicative, a verificării ideilor teoretice
prin„exerciţii” practice în cadrul programelor de reconstrucţie sau reabilitare
ecologică.

Reconstrucţia ecologică

7
Reconstrucţia ecologică este ansamblul de măsuri de modelare intenţionată,
iniţiate şi derulate de câtreom, prin care se asigură restabilirea structurii,
funcţiilor naturale hidrologice, biogeochimice şiecologice, diversităţii şi
dinamicii naturale în vederea refacerii unui ecosistem degradat în
urmaintervenţiei umane. Prin reconstrucţia ecologică se urmăreşte reluarea
funcţiilor naturale ale unuiecosistem şi repunerea acestuia în condiţii de evoluţie
naturală, astfel încât să se regenereze habitatele şiansamblul biodiversităţii
iniţiale ale ecosistemului respectiv. Regenerarea resurselor naturale permiteşi
exploatarea durabilă a acestora de către comunitatea locală, astfel încât,
programele dereconstrucţie ecologică pot contribui, în egală măsură, atât la
îmbunătăţirea calităţii mediului, câtşi la creşterea calităţii vieţii populaţiei
umane.Reconstrucţia ecologică ar presupune îndepărtarea completă a
consecinţelor intervenţiei umane asupraunui ecosistem. De cele mai multe ori,
aceasta presupune costuri şi eforturi tehnice deosebite sau,chiar, este imposibilă.
Uneori, este suficientă crearea unor condiţii noi care permită
reluareafuncţionării naturale a ecosistemului, intervenţia realizată de om fiind
numită, reabilitare ecologică

8
BIBLIOGRAFIE
https://www.scribd.com/document/50367345/Reconstructie-
Ecologica
https://wwf.ro/ce-facem/ape-dulci/reconstructie-ecologica-old/
https://dokumen.tips/documents/ecosistemul-prezentare.html