PAJIȘTEA

O pajiște este un teren agricol acoperit ca iarbă, care servește ca hrană

(nutreț) pentru animalele erbivore. Termenul poate cuprinde și expresia
de „pajiște cu flori de câmp”.După altitudine există pajiști de stepă și
pajiști alpine.Unele pajiști au fost modificate de om pentru cultivarea
plantelor și creșterea animalelor.
Principalul instrument de management al pajiștilor bogate în
specii este reducerea biomasei prin cosit și pășunat.
Cositul se realizează ideal cu coasă manuală sau mecanică ușoară
(utilajele mari în genul tractoarelor sunt grele și pot tasa solul, motiv
pentru care sunt de evitat). Cositul se realizează odată pe an, după data
de 15 iulie dar nu mai târziu de începutul lunii septembrie.
Fânul rezultat este uscat pe loc fiind întors de mai multe ori, fapt ce
permite o mai bună scuturare și împrăștiere a semințelor. Ulterior fânul
se îndepărtează, ideal în maxim 5-7 zile după ce a fost cosit.

Pășunatul se realizează vara târziu (după cosit), eventual primăvara

devreme, înainte de 15 aprilie cu un număr redus de animale.
În absența animalelor domestice pășunatul poate fi realizat cu succes de
sălbăticiunile prezente în zonă, în special căprioare și iepuri.
 Într-un mediu urban, oamenii se gândesc în principal la zonele
amenajate cu iarbă.
În sens ecologic, pajiștile sunt habitate naturale bogate, compuse din
specii erbacee. Vegetația pajiștilor constă din zeci de specii de plante.
În România, pajiștile s-au format în două moduri principale:
1. În mod natural – în Dobrogea, Moldova și Câmpia de Vest
există pajiști care pot fi considerate habitate naturale spontane
(ecosisteme cu vegetație climax). Aici, din cauza factorilor micro
sau macroclimatici – cel mai adesea din lipsa apei – pădurile nu se
pot dezvolta în condiții naturale. Există anumite pajiști montane la
altitudini de peste 2000 de metri, acolo unde nu se pot dezvolta
păduri în mod natural datorită temperaturilor scăzute, acestea sunt
însă mai ales comunități deschise formate din vegetație de
tufărișuri pitice și plante cu creștere globuloasă. Trăsătura
caracteristică a pajiștilor naturale primare este că rămân pajiști fără
nici o intervenție umană, adică nu se împăduresc natural.
2. Ca urmare a activităților umane – Majoritatea pajiștilor s-au
dezvoltat și au fost menținute prin intervenție umană. Fără
amenajare continuă, acestea se împăduresc datorită proceselor
ecologice naturale. Când omul și-a schimbat modului de viață și s-
a transformat din vânător-culegător în agricultor (cultivarea
plantelor, creșterea animalelor), în urmă cu 6.000 de ani, a tăiat
păduri pentru a obține terenurile necesare pentru activități agricole.
Din cauza activităților umane, de-a lungul a mii de ani s-au format
habitate de pajiști care acum găzduiesc o viață sălbatică unică,
reprezentând habitate esențiale ale ecosistemului și componente
cruciale ale ciclului biologic.
Pajiștile secundare s-au dezvoltat și în urma intervențiilor umane
indirecte, de exemplu în urma reglementărilor fluviale care au condus la
indisponibilitatea locală a apei. Așa s-au dezvoltat pajiștile de pe solurile
saline şi alcaline, de ex. în urma reglementării Dunării.
Importanța pajiștilor
Cea mai cunoscută valoare a pajiștilor este iarba de pe ea, folosită de om
ca nutreț de foarte mult timp, prin cosire sau prin pășunat.
Pajiștile oferă însă multe alte servicii ecosistemice. Au un rol foarte
important în hrănirea albinelor și a altor insecte importante pentru
agricultură. Rolul pajiștilor în activitățile de recreere este din ce în ce
mai apreciat, iar acum în pandemie acest lucru este conștientizat mai
mult.
În ultimii ani se clarifică importanța pajiștilor în lupta împotriva
schimbărilor climatice. Rolul lor în acest sens poate fi împărțit în două
grupuri: sunt importante datorită capacității lor de sechestrarea a
dioxidului de carbon din aer și în reducerea efectelor schimbărilor
climatice, adică au rol în asigurarea rezilienței ecosistemelor.