Cap. 5.

TRANSGENEZA ȘI ORGANISMELE MODIFICATE

GENETIC

5.1. ASPECTE GENERALE

5.1.1.Definiție și caracteristici

5.1.1. Definiție

- Transgeneza sau transformarea genetică este un mijloc de introducere a genelor străine de

origine diversă (eucariotă, procariotă, gene animale) în genomul unei specii date, prin metode
de geniu genetic, fără a utiliza calea biologică sexuată, clasică.
- Această metodă permite depășirea barierelor biologice ale speciei (sau complexului de
specii) și introducerea caracterelor considerate interesante, aflate în afara pool-ului genetic al
speciei considerate (mărirea diversității genetice).

- În fapt, manipularea genetică constă în:

- introducerea unui nou caracter deținut de gena străină, de la o specie foarte îndepărtată
biologic, în genomul speciei cultivate,
- suprimarea unui caracter existent, considerat indezirabil, printr-o nouă construcție
genetică (antisens – cf. infra).

- Organismul transgenic posedă, în majoritatea sau în toate celulele sale (dacă este pluricelular), ADN-ul
străin introdus. Acesta poate fi transmis descendenței.
- Manipularea genetică prin transgeneză se bazează pe progresele biologiei moleculare (aspecte
fundamentale și tehnologice), pe cunoștințe aprofundate privind mecanismele biochimice, procesele de
rezistență la erbicide, la atacul de insecte și nematozi în relație cu reglajul genetic etc. și pe stăpânirea
tehnicilor de culturi celulare și tisulare de regenerare: vitrometodele.
- Plantele astfel obținute sunt desemnate prin denumirea «organisme modificate genetic» sau OMG.
Această expresie nu este cea mai fericit aleasă, căci s-a văzut (cap. 4) că majoritatea cultivarelor au fost
obținute prin modificări genetice și că procesele de introgresie de la speciile sălbatice sunt asemănătoare
cu transgeneza.

5.1.2. Caracteristicile transgenezei la plante

5.1.2.1. Comparație între transgeneză și hibridare, ca metode utilizate în creația

varietală (fig. 5.1).

- Calea clasică de hibridare sexuată presupune existența a doi genitori, dintre care cel puțin
unul deține unul sau mai multe caractere interesante (spre exemplu rezistență la atacul unei
ciuperci). Frecvent, gena de interes este însoțită de gene indezirabile (productivitate scăzută,
coacere tradivă ….). Aceste caractere vor fi progresiv eliminate prin retroîncrucișări (back-
cross-uri) cu părintele adaptat. Acest proces este destul de lent, chiar dacă se recurge la
selecția asistată de markeri (8-10 generații), în scopul eliminării caracterelor indezirabile. Pe
de altă parte, această metodă exploatează genele disponibile, transferabile pe cale sexuată.

- Transgeneza, sau transferul direct al genei de interes în celulele vegetale (protoplaști) sau în

129
țesuturi vegetale menținute în medii artificiale de cultură (vitrometode), se efectuează între
două specii adesea foarte îndepărtate din punct de vedere genetic. Gena de interes este
însoțită (cf. genă himerică) de alte gene ne-eliminate în cursul multiplicării vegetative și al
regenerării. Exprimarea acestora din urmă în plantă poate pune diverse probleme. Această
tehnică este destul de rapidă, exploatează capacitatea de totipotență (regenerarea unei plante
plecând de la celule) grație perfecționării tehnicilor de multiplicare in vitro. Contrar metodelor
precedent descrise, utilizând calea sexuată, transgeneza este aplicată în general în faza
vegetativă și dă adesea rapid rezultate. Ea necesită cunoştinţe de geniu molecular şi
vitrometode.
- În general, între introducerea transgenei şi obţinerea descendenţei sunt necesare 6 – 9 luni. La această
perioadă se adaugă timpul necesar pentru obţinerea unui cultivar interesant pentru agricultură, prin
încrucişări cu genitorul (sau genitorii) interesanţi, în sistemul de back-cross.
- Ameliorarea tradiţională a speciilor cultivate exploatează posibilităţile de hibridare sexuată intra- şi
interspecifică, mai rar intergenerică. Aceasta a rămas mult timp singurul mijloc de creştere a
diversităţii, însă posibilităţile de hibridare sunt limitate din cauza distanţelor genetice dintre specii, a
insuficienţei caracterelor interesante şi dificultăţii de a obţine o transmitere sigură a acestor caractere.
O oarecare lărgire a posibilităţilor de creştere a diversităţii a fost obţinută graţie unor biotehnologii:
fuziunea protoplaştilor, cultura de embrioni, haploidizarea, haplodiploidizarea, mutageneza artificială.
Geniul genetic permite transferul, în caz de reuşită, a unei (sau mai multor) gene, fără a fi nevoie de calea
sexuată. Depăşirea acestei bariere este o noutate radicală în istoria domesticirii plantelor.
Transgeneza aplicată plantelor constă în introducerea unui fragment de ADN exogen în genomul unei
celule diferenţiate şi în exploatarea caracteristicii fundamentale de totipotenţă a plantelor pentru a
regenera un individ vegetal întreg din această celulă.

În rezumat:
- Transgeneza aplicată plantelor constituie o metodă complementară metodelor clasice de
creaţie varietală şi deschide teoretic noi perspective:
- modificarea caracteristicilor plantei, mai bine direcţionată decât prin metodele clasice,
- câştig de timp, preţios pentru ameliorator: obţinerea unei noi varietăţi, modificată şi
stabilă, în numai 3-5 ani,
- acces la caractere inaccesibile în ameliorarea clasică, gena introdusă (transgena) putând
proveni de la organisme foarte diferite de cele la care ar putea în mod natural / clasic fi
introdusă.

- Dacă introducerea și exprimarea unei gene străine a fost obținută la mamifere și drojdii în anii 1970,
transformarea genetică la plante s-a dezvoltat începând din 1980-1985, iar prima plantă transgenică a
fost comercializată în 1994.

- Transgeneza constă în:

- fie introducerea unui nou caracter, inexistent la speciile compatibile sau dificil de
introdus pe calea reproducerii sexuate: transgeneză aditivă.
- Această tehnică poate fi preferabilă back-cross-urilor de după încrucişări interspecifice în scopul
accelerării procesului de selecţie. Spre exemplu, rezistenţa cartofului (specie triploidă) la mană se
găseşte la Solanum bulbocastanum (specie diploidă). Incompatibilitatea sexuală face necesară fuziunea
de protoplaşti, hibridul interspecific obţinut fiind supus retroîncrucişărilor repetate (8 - 10).
Introducerea aceleiaşi gene prin transgeneză reduce timpul de obţinere a noului cultivar (Song et al.,
2003).

- fie în inactivarea unui caracter existent suprimând (sau reducând) expresia unei gene
considerate indezirabilă, numită transgeneză substractivă (fig. 5.2).
- Exemplu: Strategia antisens, de reducere drastică a activităţii aloxidazei producătoare de etilenă
responsabilă de supra-coacerea fructelor (tomate, pepene galben …).

130
 Fig. 5.2. Transgeneza aditivă și transgeneza substractivă

5.1.2.2.Schema metodologică

- Crearea unei plante transgenice necesită mai multe operaţii succesive (fig. 5.3):
- Identificarea şi izolarea genei de transferat, responsabilă de caracterul dorit a fi
introdus.
- Crearea unei gene himerice (genă-himeră), care conţine pe lângă gena de interes şi alte
gene sau fragmente de gene complementare (promotor, terminator, markeri de
eficacitate a transferului).
- Introducerea genei himerice într-un plasmid bacterian ce asigură multiplicarea prin
clonare a secvenţei genetice elaborate.
- Selecţionarea / trierea (cu ajutorul markerilor de clonare) clonelor recombinante,
purtătoare a genelor himerice de transferat.
- Introducerea genei himerice deţinătoare a genei de interes în celulele plantei
(trasngeneză propriu-zisă).
- Selecţia celulelor vegetale, ţesuturilor sau calusurilor, care au integrat gena himerică în
ADN-ul lor (markeri de selecţie).
- Regenerarea plantelor transformate plecând de la celule sau ţesuturi transgenice prin
vitrometode.
- Multiplicarea acestor plante, verificarea efectului căutat la diferiţi indivizi şi alegerea
celor mai buni (obţinerea liniei trasgenice). Obţinerea seminţelor.
- Multiplicarea prin metode convenţionale a plantelor astfel obţinute.
- Acest algoritm, aparent simplu, se loveşte de numeroase dificultăţi şi cere multă experienţă
în biologia celulară şi moleculară.

5.1.2.3. Scurt istoric al organismelor transgenice

1978 – Producerea de insulină umană de către o bacterie transgenică.

1982 – Crearea unei varietăţi de tutun rezistent la un antibotic.
1983 – Autorizarea, în Canada, a vânzării insulinei umane obținute prin geniu genetic.

131
 1985 – Primele teste în câmp, în SUA, ale plantelor transgenice rezistente la insecte, virusuri sau bacterii.
1986 – Producerea hormonului uman de creștere (cloroplaste de tutun, floarea soarelui).
1989 – Producerea imunoglobulinei (Ig G1 – tutun), vaccinului împotriva hepatitei B (tutun, cartof).
1990 – Autorizarea (Canada, SUA) utilizării chimozinei obținute prin geniu genetic pentru a înlocui cheagul
utilizat la închegarea laptelui.
1994 – Autorizarea comercializării primei varietăţi transgenice de cartof (*) rezistent la gândacul de Colorado.
1995 – Autorizarea comercializării tomatelor trasngenice (*) pentru conservare îndelungată (SUA-Canada).
1995-1997 – Apariţia pe piaţă (SUA) a soiei, porumbului şi bumbacului transgenice tolerante la un erbicid şi
rezistente la insecte.
2003 – Intrarea în vigoare a Protocolului de la Cartagena referitor la circulaţia OMG între frontierele ţărilor
semnatare.
______________
(*) Aceste cultivare transgenice nu mai sunt actualmente comercializate.

5.2. STUDIUL ETAPELOR TRASNGENEZEI

- Prezentarea va fi restrânsă la elementele principale.

- Tehnica transgenezei, deşi cu numeroase variante, presupune următoarele etape:

1 – Construcţia genetică a transgenei: crearea genei himerice.
2 – Multiplicarea transgenei prin clonare cu ajutorul plasmidelor.
3 – Selecţia plasmidelor recombinante deţinătoare ale transgenei (marker de clonare).
4 – Transferul transgenelor clonate la celule vegetale – ţesuturi - calusuri.
5 – Selecţia organelor vegetale conţinând transgena (marker de selecţie).
6 – Regenerarea plantei întregi. Eliminarea indivizilor ne-transgenici.
7 – Utilizarea în ameliorare (direct sau în back-cross-uri).

5.2.1. Crearea unei gene himerice: construcţia genetică a transgenei

- Gena himerică, creată artificial, trebuie să conţină:

- toate componentele genei eucariote funcţionale (fig. 5.4),
- markeri permiţând verificarea transferului transgenei.

a – Secvenţa codificatoare a genei de interes, care provine de la o specie străină (bacterie,

ciupercă, specie de plantă sau de animal). Identificată pe cromozom, gena va fi izolată
(enzime de restricţie: endonucleaze). În tabelul din fig. 5.4 sunt prezentate câteva exemple de
gene de interes (specia de origine şi efectul).
- Secvenţa codantă a genei de interes are diverse origini (bănci de ADN, producere de ADNc (ADN
complementar) plecând de la ARN exprimat cu ajutorul unei transcriptaze reverse, clonare directă a
ADNc după tăiere cu endonucleaze - mutageneză inserţională.

b – Secvenţa promotor permite expresia genei de interes în ţesuturile vegetale de manieră

uneori specifică (spre exemplu, secvență de adresare frunzelor) și inductibilă (spre exemplu,
exprimarea genei de apărare numai în caz de atac). Promotorul cel mai utilizat este cel
provenit de la virusul mozaicului conopidei, caulimovirus - CaMV, care determină un înalt
nivel de exprimare: ARN 35S.
- Dintre alți promotori utilizați, cităm: actina de orez, ubicuitina de porumb.
- Ca promotor de adresare către frunze: fosfoenol-piruvat carboxilic (PEPC – enzimă de fotosinteză la
plantele de tip C4, ca porumbul). Adresarea permite localizarea modului de acţiune al genei de interes,
proteina formată fiind produsă numai în organul vizat (spre exemplu în frunză, nu şi în sămânţă).

132
c – Secvența terminator (de terminare a citirii), formată din elemente diverse.

d – Markerii, care permit verificarea transferului transgenei și care intervin în două etape:
- după multiplicarea transgenei de către plasmidul bacterian: marker de clonare,
- după introducerea transgenei în plantă: marker de selecție.

- Natura markerilor moleculari a pus de la început probleme în cazul plantelor transgenice. Aceștia erau
gene de rezistență la unele antibiotice (kanamicină, ampicilină …), susceptibile de a fi transferate la om
după consumul alimentelor transgenice. Astfel de markeri au fost interziși (2005) prin legislația europeană.
- Markerii care au înlocuit markerii de rezistență la antibiotice sunt:
- gene de rezistență la erbicide (spre exemplu bar sau pat, pentru erbicidul glufosinat) antrenând o reacție
letală,
- gene cu efect letal:
- gena cat (cloramfenicol-acetiltransferaza) de la Escherichia coli,
- gena ulta (gus) -glucuronidază (E. coli). Colorant albastru (fig. 5.5).
- proteine fluorescente neletale:
- gena luc – luciferaza, de la licurici,
- gena gfp / GFP (green fluorescent protein), provenind de la o specie de meduză (Aequora victoria).

- În cadrul legislației actuale a UE, amelioratorii care aplică transgeneza trebuie să facă
cunoscute, la orice cerere de comercializare, compoziția transgenei și metodele de introducere
/ transfer al acesteia.

Tab. 6.1. Exemplu de genă himerică pentru rezistența porumbului la sfredelitor

Componente Promotor Genă codantă Cry I Genă intron hsp Genă NOS 3’nopalin sintaza
Ca MV 35S Ab de la Bacillus 70
thurigiensis
Funcție P : Promotor, Gi :gena de interes: Proteină «heat- T : Terminator:
provenit de la producția shock-hsp 70’’ Genă din plasmidul Ti de la
virusul mozaicului endotoxinei cry I provenită de la Agrobacterium tumefaciens,
conopidei Ab, distrugătoare a porumb și care pentru nopalin-sintează,
larvelor crește nivelul permițând o expresie stabilă a
sfredelitorului transcripției poliadenilării

5.2.2. Multiplicarea transgenei prin clonare cu ajutorul plasmidelor (fig. 5.6)

- Transgena (gena himerică) este produsă în cantitate mică şi ar fi rapid pierdută dacă ar fi
introdusă direct în plantă. Pentru a obţine un număr suficient de exemplare ale transgenei,
aceasta trebuie replicată. Aceasta se face prin inserarea genei himerice într-un plasmid
(deschiderea plasmidului, care are structură circulară, se face cu ajutorul unei endonucleaze
de restricţie, iar lipirea la loc, cu ajutorul unei ligaze); plasmidul astfel modificat este introdus
la rândul lui într-o bacterie (Escherichia coli) în care se reproduce.
- Un plasmid este capabil de replicare identică, autonomă. Introdus în bacteria Escherichia coli, el se
replică în numeroase exemplare.
- Clonarea genei himerice conduce la obţinerea a două categorii de plasmide:
- plasmidele recombinante, deţinătoare ale transgenei,
- plasmidele ne-recombinante care, neprezentând interes, trebuie eliminate.

5.2.3. Selecţia plasmidelor recombinante

- Prin clonare se obţin plasmide care au inserat gena şi altele lipsite de aceasta. Trebuie
intervenit printr-o sortare cu ajutorul unui marker de clonare. Markerul de clonare este

133
frecvent un erbicid (glifosat, glufosinat), ce a înlocuit antibioticele utilizate şi interzise în UE
după 2005.
- Gena himerică poate conţine o genă de rezistenţă la erbicid (bar sau pat pentru glufosinat; gox pentru
glifosat).
- Există şi alţi markeri de clonare, care pot fi eliminaţi în cursul transgenezei (introducerea în plasmid pe
două fragmente separate ale markerului şi genei de interes).

- La finele acestei etape, o mare cantitate de transgenă este produsă. Copiile, în număr foarte
mare, ale genei himerice vor fi extrase din plasmide prin tăiere enzimatică şi încorporate în
vectorul utilizat pentru a fi trasnferate în planta-ţintă.

5.2.4. Transferul transgenei clonate la plantă

- Patru tipuri de metode au fost folosite:

A - Transferul indirect cu vectori de natură biologică, cel mai utilizat fiind Agrobacterium
tumefaciens.
- Această bacterie produce gale (umflături, tumori) pe coletul plantelor, datorate plasmidului
Ti (tumor inducing), care transferă o parte din ADN-ul său, numit ADNt (ADN transferabil)
în genomul celulei vegetale, determinând-o să producă opine (catabolizate de bacterie) şi
fitocromi, substanţe responsabile de proliferarea celulară (fig. 5.7).
- Introducerea genei de interes se face prin folosirea ADN-ului unui plasmid Ti inactivat,
manipulările constând în:
- inactivarea plasmidului Ti prin suprimarea genelor responsabile de producerea tumorilor
(zone oncogene), dar menţinând funcţiile de virulenţă care asigură pătrunderea în celula
vegetală şi transferul ADN-ului genei de interes până la nucleu,
- inserarea genei de interes în interiorul marginii drepte (right border) și stângi (left
border) a ADNt.
- Diverse strategii permit integrarea în ADNt-ul genei de interes a secvențelor promotor, a
celor terminale și markerilor (clonare și sortare).
- Această metodă, destul de tehnică, a fost mai ales utilizată la dicotiledonate și, recent, și la
câteva monocotiledonate (orez, folosind sușe de Agrobacterium, obținute prin transgeneză și
supra-exprimând genele de virulență).

B - Transferul direct:
- Utilizarea mijloacelor fizice sau chimice prin care gena himerică este introdusă în celula
vegetală.
a – Transformarea protoplaștilor prin electroporare (fig. 5.8). Un șoc electric de mare
tensiune, aplicat pentru un timp scurt (5 µs) induce formarea porilor în plasmalema
protoplaștilor receptori; plasmidul purtător de transgenă intră în celulă și se integrează în
nucleu. Metoda implică tehnologie avansată și stăpânirea metodelor de regenerare a
plantelor (utilizată la orez, porumb ...).
- Tehnica electrofuziunii în prezența PEG (polietilen glicol) este asemănătoare acestui
procedeu.
b – Microinjectarea protoplaștilor
- Microinjectarea plasmidului purtător de transgenă în protoplast. Procedeu minuțios.
c – Transformarea prin bombardament cu microparticule (fig. 5.9)
- Plasmidele purtătoare de transgenă sunt fixate electrostatic pe microbile de tungsten sau
aur (diametru de 0,5 - 1 µm). Aceste particule sunt apoi proiectate cu mare viteză în
țesuturile vegetale-țintă. Unele microparticule traversează peretele celular pecto-celulozic,

134
 pătrund în celule, iar ADN-ul plasmidic se alătură ADN-ului cromozomic.
- Această ultimă metodă este între cele mai utilizate, cu inconvenientul că trasferă un număr
mare de cópii ale genei de interes, spre deosebire de transferul cu vector Agrobacterium,
prin care se introduc 1-3 cópii.
- Ținta bombardamentului poate fi constituită de meristeme sau embrioni imaturi, ceea ce
evită trecerea prin procedee de regenerare plecând de la celule sau țesuturi. Însă planta
transformată este uneori o himeră în absența markerilor de triere.

- Aceste metode au o eficacitate variabilă (cf. tab. 6.2), în funcție de procedeu, specie, genotip
și gradul de stăpânire a tehnicii (acuratețea cu care se lucrează).

Tab. 6.2. Eficacitatea metodelor de transformare

Tehnici de transformare Frecvența indivizilor transformați
Agrobacterium 10%
Biolistică (bombardament cu microparticule) 10-3 à 10-2
Electroporare 10-3 à 10-1
P.E.G. 10-6
Microinjectare 100 protoplaști injectați pe zi

5.2.5. Identificarea structurilor transformate: utilizarea markerilor de triere (fig.

5.10)

- Utilizarea genelor-marker permite identificarea celulelor sau țesuturilor transformate (care

au integrat transgena) în mediul lor de cultură:
- fie cu un marker de rezistență la un erbicid (gena gox pentru glifosat, bar sau pat,
pentru glufosinat). Celulele și țesuturile netransformate mor. Prin acest procedeu se
selectează coloniile rezistente.
- fie cu un marker de colorare (gus) sau de fluorescență.

- Gena gus, construită plecând de la gena ind A de la Escherichia coli codează pentru o -glucuronidază,
majoritatea plantelor neavând activitate glucuronidazică endogenă.
Reacţia utilizează X gal incolor, în prezenţa ferocianurii de potasiu. Reactivul penetrează liber în celule şi
după hidroliza de către -glucuronidază, dă di-X-indigo, albastru. Această coloraţie apare numai în celulele
transformate, deţinătoare ale markerului gus.
- Fluorescența poate fi obținută printr-o proteină marker fluorescentă (GFP), construind transgena
deținătoare prin integrarea genei marker fluorescent.

5.2.6. Regenerarea plantei

- Plecând de la elementele transformate (protoplaști, meristeme, calusuri …), trebuie

regenerată planta, ceea ce presupune o excelentă cunoaștere și aplicare a vitrometodelor
(medii de cultură, condiții de mediu …), precum și aclimatizarea plantulelor la mediul extern,
după o cultivare prealabilă în seră.
- Pentru a selecta doar plantele interesante, se procedează la o verificare a caracterelor
transferate, astfel încât să fie păstrați indivizii cei mai corespunzători.

5.2.7. Utilizarea plantelor transgenice obținute

- În numeroase cazuri, plantele transgenice nu sunt direct utilizabile. Transferul transgenei la

135
cultivare valoroase se face prin tehnica retroîncrucișărilor (back-cross-uri).
- Back cross-ul nu scurtează întotdeauna durata obținerii cultivarului transformat, timpul
necesar obținerii acestuia, socotit de la obținerea plantelor transgenice și până la terminarea
ciclurilor de back fiind de 6-8 generații.

Exemplu complet de obținere a unei plante transgenice (fig. 5.11) - cazul orezului

5.3. CAZUL TRANSGENEZEI SUBSTRACTIVE

- Blocarea funcțiilor unei gene poate fi uneori de dorit. Între miljloacele folosite în acest scop
figurează strategia antisens.
- Este vorba aici, de exemplu, de suprimarea pigmentării unor flori, de prelungirea perioadei
în care fructele rămân proaspete, de reducerea conținutului de lignină la arborii utilizați pentru
obținerea hârtiei.
- Principiul este destul de simplu, realizarea practică este destul de complexă.
- Strategia antisens constă în blocarea expresiei unei gene, ce este contracarată printr-o genă antisens. ARN-
urile mesagere se asociază în duplex (ARN dublu helix) care se degradează rapid și conduc la o slabă
traducere.
- Metoda presupune o bună cunoaștere a mecanismului biochimic controlat de sistemul genic
respectiv.

5.4. APLICAȚII ALE TRANSGENEZEI ÎN DOMENIUL VEGETAL

5.4.1. Aspecte generale

- Numeroase cercetări au condus la obținerea plantelor transgenice, adesea în scop

experimental. Dintre acestea, un număr mic a fost exploatat, uneori temporar în diverse
scopuri (existau alte metode mai simple și mai puțin costisitoare de obținere a cultivarelor,
presiunea opiniei publice …). În cele ce urmează se prezintă un tablou al diversității
aplicațiilor transgenezei vegetale.

5.4.1.1. Tipuri de produse

A – Obținerea plantelor transgenice pentru studiile fundamentale de biologie, fiziologie

şi biochimie.

B – Ameliorarea producţiei
- Exemplele prezentate figurează ca produse autorizate şi nu în stadiul de cercetare.
- Numeroase plante transgenice au fost folosite pentru studii fundamentale, utilizarea lor
agronomică sau industrială nefiind autorizată.
- În măsura în care metodele actuale permit transferul unui singure gene (rareori mai multe),
aceasta are o funcție precisă. Studiul acestei gene permite clarificarea unor cunoștințe
fundamentale de biochimie și genetică (izolarea genelor, identificarea rolului proteinelor,
reglarea expresiei genelor …), anterior neelucidate.

a – Adaptarea plantelor la mediu și la condițiile de producție

- Domeniul cel mai bine studiat este cel al protecției plantelor, datorită determinismului

136
 genetic simplu al numeroaselor sisteme de rezistență și importanței pagubelor cauzate de
boli și dăunători culturilor (tabel în fig. 5.12).
- Numeroase rezultate privesc rezistența la:
- erbicide: soia, porumb, bumbac, rapiță, tutun, tomate.
- insecte: soia, porumb, bumbac.
- virusuri: dovlecel, papaya, pepene galben, orez.
- stres abiotic: salinitate (tomatele, la care s-au făcut mai multe studii).
b – Controlul dezvoltării, mai ales a fructelor mature: pepene galben, tomate
- reducerea / încetinirea deteriorării fructelor mature,
- întârzierea maturizării: tomate.
- suprimarea sau reducerea dezvoltării semințelor: Citrus.
c – Modificări ale organelor sexuale ale plantelor:
- modificarea culorii florilor: petunie, Gerbera, dalii, trandafir.
- androsterilitate: porumb, rapiță, cicoare.

C – Ameliorarea compoziției și calității produselor alimentare

- reducerea conținutului în substanțe improprii consumului sau prelucrării (conținutul în
glucozinolați la rapiță, orez mai puțin alergen …),
- creșterea conținutului în vitamina A, în fier: orez.

D – Utilizarea industrială
- materiale plastice biodegradabile; biodiesel (rapița colza),
- reducerea conținutului în lignină (plopi, eucalipți, pini) pentru utilizarea la fabricarea
hârtiei,
- modificarea conținutului în lipide cu utilizare industrială (uleiuri modificate): rapiță
colza, soia, copra (palmier de ulei).

E – Utilizări terapeutice:
- Folosirea plantelor ca bioproducători de molecule cu utilizare terapeutică:
- molecule cu structură apropiată de a hemoglobinei, lipază gastrică (tutun),
- producerea de vaccinuri comestibile: banane (vaccin împotriva hepatitei B),
- proteine ce tratează mucoviscidoza, anticorpi pentru MTS (Maladii Transmisibile
Sexual) de tip herpes.

5.4.1.2. Evoluția în timp a produselor transgenice (fig. 5.10)

- Produsele transgenice au evoluat în timp atât din punct de vedere al tehnicilor de obținere,
cât și al obiectivelor. Se pot distinge 3 faze sau 3 generații de produse.
- Prima fază (1995-2000), orientată mai curând spre producție (rezistență la insecte,
erbicide totale (interzise în prezent datorită suspiciunilor de transfer la om).
- Faza a doua (2000-2005), orientată către consumatori și sectorul prelucrării
produselor, pentru creșterea valorii adăugate: modificarea conținutului în lipide,
vitamine, fier; întârzierea maturării, reducerea conținutului în lignină. Se folosesc
markeri nepericuloși (gus, fluorescență …).
- A treia fază: în curs. Dezvoltarea durabilă și reducerea input-urilor (azot, apă,
insecticide, fungicide). Cercetări orientate spre obținerea toleranței la săruri, metale
grele și creșterea conținuturilor în glucide și lipide.

5.4.2. Exemple

137
5.4.2.1. Lupta împotriva bioagresorilor: buruieni, boli, viroze, dăunători

- Acești agenți cauzează pagube importante, cu reducerea cantității și calității recoltelor.

Importanța acestor pierderi a făcut obiectul diverselor estimări (tabel în fig. 5.12).

5.4.2.1.1.Transferul rezistenței la un erbicid total

- Independent de mijloacele mecanice de lucrare a solului, combaterea buruienilor se face cu

erbicide fie totale, fie selective.

A – Erbicidele selective și totale

- Utilizarea erbicidelor selective se poate dovedi delicată pentru anumite culturi, iar utilizarea
lor ridică diverse probleme:
 Apariţia de indivizi rezistenţi în populaţiile de buruieni, ca urmare a utilizării intensive
şi repetate a unui tip de erbicid.
- Spre exemplu, utilizarea triazinelor la porumb a dus la apariţia de populaţii rezistente (Solanum nigrum,
Amaranthus sp., Chenopodium album …). Majoritatea rezistenţelor provin prin mutaţii ale proteinei
cloroplastice D1 (legată de fotosinteza II). Triazinele se fixează pe această proteină; după mutaţie (o
serină înlocuieşte o glicină), fixarea nu mai are loc, iar planta devine rezistentă.
 Necunoaşterea conţinutului de erbicid rezidual prezent în produsul vegetal recoltat
(cazul sistemicelor) şi consecinţe asupra sănătăţii omului şi animalelor.
 Reducerea ritmului de creere de noi materii active cu efect erbicid în laboratoarele
industriale.

- Pentru a contracara aceste probleme, au fost produse erbicide totale (glifosat, glufosinat
…), faţă de care nu se cunoştea nici o rezistenţă la momentul transferului prin transgeneză la
speciile cultivate a acestei rezistenţe.
- Utilizarea erbicidelor totale prezenta diverse avantaje:
- nici un efect selectiv asupra populaţiilor de buruieni, adică nici o rezistenţă (la începutul utilizării
lor),
- atu-uri în cultură: slabă remanenţă, simplificarea practicilor culturale (mai puţine tratamente la
culturile care necesitau tratamente numeroase anterior, cum este cazul sfeclei),
- efecte limitate asupra mediului (toxicitate redusă pentru faună şi sol).
- Alegerea folosirii lor nu este totuşi lipsită de scopuri comerciale, deoarece cultura plantelor transgenice
tolerante la aceste erbicide implică utilizarea lor exclusivă şi obligatorie (vânzări mai mari, dependenţă
de firmele producătoare de produse fitosanitare şi de sămânţă …).

- Transferul unei transgene de rezistenţă la speciile cultivate asigură protecţia acestora după
un tratament cu un erbicid total care distruge toate celelalte plante, indiferent de stadiul de
dezvoltare în care se află.

B – Exemplu – obţinerea de cultivare transgenice rezistente la glifosat (fig. 5.13)

- Glifosatul figurează între erbicidele totale cele mai folosite (distrugerea covorului erbaceu în
livezi, în lungul liniilor de cale ferată …) şi, mai recent, în cultura mare cu varietăţi
deţinătoare de transgene de rezistenţă.
- Glifosatul este un erbicid sistemic total, rapid distrus în sol (2 luni), puţin mobil, puţin toxic pentru
animale, faţă de care nu se cunoştea nici o rezistenţă la momentul creerii cultivarelor transgenice
rezistente.

- Din punct de vedere fiziologic, la plantele nerezistente, glifosatul inhibă activitatea enzimei
ESPS (5-enopiruvil-shikimat-3-fosfat-sintazei) care, în cloroplaste, catalizează formarea
acizilor aminaţi aromatici (triptofan, tirozină, fenilalanină). Această blocare datorată

138
glifosatului duce la moartea plantei prin acumularea acidului shikimic în defavoarea
aminoacizilor esenţiali:

Enzima EPSPS catalizează reacţia shikimat-3-

fosfatului cu fosfat-fenol-piruvatul (PEP) pentru a
forma 5-enol-piruvyl-shikimat-3-fosfatului (EPSP)
şi a fosfatului. EPSP este un element intermediar
în cadrul sintezei acizilor aminaţi aromatici. Urmare
a inhibării acestei căi metabolice, sinteza
proteinelor este întreruptă, provocând moartea
plantei. EPSP este singura ţintă fiziologică a
glifosatului în plante, nici o altă enzimă utilizând
PEP nefiind inhibată de glifosat

- Rezistenţa este obţinută prin transferul unei gene de la Agrobacterium codând C4 EPSPS
supra-exprimând enzima EPSPS. Adresarea către cloroplaste se obţine cu un promotor 35S şi
o secvenţă de la petunie, ce codează un peptid de transfer către cloroplaste.
- Metabolizarea glifosatului a fost bine stabilită (cf. schemă). La mai multe specii cultivate,
degradarea este slabă sau nulă. La rapiţa transgenică rezistentă a fost adăugată o genă pentru
glifosat-oxidoreductază (GOX) provenind de la o suşă de Agrobacterium care degradează
glifosatul în AMPA, substanţă netoxică pentru om.

C – Specii de plante cultivate rezistente la erbicide

- Erbicidele în cauză sunt glifosatul, glufosinatul, bromoxinilul, sulfonil-ureicele …
- Plante cultivate rezistente: porumb, colza, soia, bumbac, tomate, sfeclă, grâu, cicoare, salată,
pepene galben, orez, tutun, floarea soarelui.

D – Remarci:
- S-au făcut diverse calcule pentru a evalua interesul economic al utilizării acestui tip de OMG
(economie de erbicide, de combustibil, de timp de lucru …). De exemplu: 1,1 milliarde de
dolari economie anuală la costurile de producţie a soiei rezistente, în SUA.
- Construcţia transgenei pentru soia conţine, de obicei, pe lângă C4 ESPS, un terminator nos
obţinut de la Bacterium tumefaciens, ce produce o proteină al cărei efect nu este cunoscut.
- De câţiva ani, au apărut buruieni rezistente la glifosat (dar şi la alte erbicide totale) – au fost
inventariate populaţii de buruieni rezistente din cca 12 specii (SUA, Argentina, Africa de Sud,
Australia).
- În anul 2008, culturile rezistente la erbicide (soia, porumb, bumbac, rapiţă colza)
reprezentau 79 % din suprafaţa mondială cultivată cu OMG-uri.

5.4.2.1.2. Transferul rezistenţei la viroze

- Lupta chimică şi genetică împotriva ciupercilor fitopatogene (încrucişări interspecifice cu

introgresie) asigură rezultate satisfăcătoare, fără a fi nevoie de transgeneză. Dimpotrivă,
combaterea bacteriozelor pe cale genetică este adesea mult mai dificilă.
- Obţinerea de plante transgenice viro-rezistente se poate face prin diverse metode, dintre care

139
cea mai folosită este supra-exprimarea proteinei capsidei.

A – Exemple. Virusul rizomaniei sfeclei (fig. 5.14)

- Virusul responsabil este BNYVV (Beet Necrotic Yellow Vein Virus), transmis de o ciupercă
din sol (Polymixa betae), provoacă rizomania, caracterizată prin nanism radicular şi necroza
vaselor.
- Această viroză este prezentă peste tot în Europa, unde au fost identificate 3 suşe (A, B şi P).
Atacul poate conduce la pierderi de până la 50 % din recoltă, exprimată în zahăr.
- O strategie de luptă împotriva acestei viroze constă în supra-exprimarea proteinei
capsidei virusului.
- Un virus este o moleculă de ARN (cca 85 % dintre virusurile patogene), protejată de o anvelopă proteică
numită capsidă. Un virus pătrunde în celula vegetală, este decapsidat, iar ARN-ul viral determină
producerea de proteine capsidare, se replică şi migrează în celulele vecine, care vor fi astfel infectate.
- Izolarea genei ce codează proteina capsidei, introducerea ei în construcţia transgenică determină
producerea acestei proteine de către plantă. În cazul infecţiei virale, aceste proteine capsidare se
acumulează în capsida virusului şi-i blochează multiplicarea. În fapt, este vorba mai curând de o saturare a
siturilor de decapsidare, ceea ce împiedică decapsidarea virusului şi multiplicarea lui.
- Prin această metodă s-au creat mai multe cultivare de sfeclă furajeră, de zahăr şi legumicolă
rezistente la rizomanie. Metoda a fost abandonată datorită opoziţiei faţă de produsele din
plante modificate genetic şi datorită descoperirii unei rezistenţe transmisibilă pe altă cale
genetică.

B – Alte realizări
- Această strategie, inițial aplicată în 1988 pentru virusul mozaicului tomatelor, a fost aplicată
de atunci pentru cazurile a peste 40 de virusuri a numeroase specii: tutun, dovlecel, pepene
galben, castravete, cartof, pepene verde, lucernă, manioc, papaya (în acest fel a fost salvată
cultura acestei specii în Hawai), portaltoi de viță de vie (virusul ce provoacă scurt-nodarea).

5.4.2.1.3. Transferul rezistenței la insecte

- Insectele fitofage, în principal în stadiul larvar, cauzează mari pierderi de recoltă, variabile
cantitativ în funcție de specia dăunătoare.

A – Mijloace clasice de combatere

- Mijloacele clasice de combatere constau în:
- utilizarea insecticidelor chimice, cu diverse inconveniente: substanțe periculoase pentru
om (în timpul manipulării substanțelor, reziduuri în fructe și legume …); mortalitate a
insectelor folositoare și păsărilor insectivore; dezvoltarea rezistenței la unele insecticide
etc.
- crearea de cultivare rezistente (luptă genetică) este destul de limitată, datorită
numărului mic de gene de rezistență cunoscute și transferabile,
- combatereaa biologică, care dă rezultate variabile, în funcție de condițiile de mediu din
câmp.

- Combaterea insectelor miniere, cu scurtă prezență în aer (lepidoptere ale căror larve trăiesc
în tulpini) sau care atacă părțile subterane este dificilă.

B – Folosirea transgenezei
- După punerea la punct a tehnicilor de transgeneză, lucrările au vizat crearea de cultivare
rezistente la atacul insectelor.
- Genele cu efect entomopatogen au fost căutate la:

140
 - plante (inhibitori ale proteazelor, -amilazelor, lecitinelor), fără rezultate încurajatoare,
- bacterii, cea mai cunoscută specie fiind Bacillus thurigiensis.

a –Toxinele produse de Bacillus thurigiensis

- Această bacterie din sol, facultativ aerobă, produce, în faza de sporulare, cristale proteice foarte toxice
pentru larvele de insecte; aceste proteine constitutive aparțin categoriei -endotoxinelor și sunt desemnate
sub numele Cry (crystal proteins).
- Prin cercetarea a numeroase sușe bacteriene, 335 de -endotoxine au fost izolate și studiate. Fiecare tip
deține o toxicitate specifică pentru anumite clase de insecte: Cry1 pentru lepidoptere; Cry3 pentru
coleoptere; Cry4 pentru diptere …

Fig. 5.15. Exemple de structuri ale protoxinelor Bt (după De Maagd et al. 1996)

Protoxina Bt: secvența în gri trebuie clivată pentru activarea toxinei.

b – Utilizarea ∆-toxinelor:
- Anestecurile de spori și cristale se folosesc de mai bine de 30 de ani, ca biopesticide la anumite culturi
(porumb, împotriva sfredelitorului / sesamiei (Sesamia sp., Noctuidae), dar mai ales în protecția pădurilor
(omizi defoliatoare, ca omida procesionară a pinului) sau pentru a controla populațiile de țânțari și
simuliide (fam. Simuliidae, superfam. Chironomoidea) vectori posibili ai unor maladiilor.
- Produsele cu utilizare comercială sunt formulate din sușe naturale de Bt sau din sușe modificate ce conțin
mai multe toxine, pentru a reduce probabilitatea apariției rezistenței insectelor.
- În ciuda eficacității ei, metoda de utilizare a insecticidelor biologice pe bază de Bt (activ împotriva a
aproximativ 300 de specii de insecte dăunătoare, în special lepidoptere), prezintă limitări datorate
costurilor mari de producție, degradării rapide a produsului, dificultății de plasare a produsului pe corpul
larvelor miniere înainte ca acestea să pătrundă în plantă, de unde ideea de a recurge la plante transgenice
rezistente.
- Aceste -toxine, foarte eficace împotriva unor insecte, nu reprezintă un pericol pentru sănătatea omului și
animalelor domestice.

Specificitatea protoxinelor Bt
* Solubilizarea protoxinelor la nivelul intestinului insectei
- Lepidoptera, Diptera: pH alcalin
- Coleoptera: pH neutru
* Speficitatea proteolizei:
- Lepidoptera, Diptera: proteaze cu serină
- Coleoptera: proteaze cu cisteină și aspartat
* Legarea de receptori:
- Caracteristică domeniului I

c – Mod de acțiune: Specificitatea activității insecticide (fig. 5.16).

- Bacteria secretă protoxina sub formă inactivă. Cristalele ingerate de insecte sunt solubilizate
în tractul intestinal (în condiții precise de pH), iar proteazele digestive clivează protoxinele în
-toxine active. Proteinele Bt se replică și adoptă o conformație spațială determinată de
interacțiunile intramoleculare. Această conformație influențează fixarea pe receptori specifici
ai anumitor celule epiteliale ale intestinului. Insecta încetează hrănirea, iar -endotoxinele

141
provoacă ruperea pèreților intestinali, conducând la moartea insectei.
- Condițiile de solubilizare nu se întâlnesc decât în intestinul insectei, garantând un spectru
îngust de acțiune.

d – Structura transgenelor
- Genele responsabile de sinteza toxinelor au fost izolate și introduse în genomurile speciilor cultivate, în
funcție de insecta față de care s-a dorit obținerea rezistenței. La primele studii de introducere a genelor
extrase din Bt, s-au constatat rezultate slabe, explicabile fără îndoială prin nivelurile reduse de expresie a
acestor gene, aspect datorat naturii procariotice a secvenței codante (puțin exploatabilă în genomul
plantei, care aparține categoriei eucariotelor). Cercetătorii au utilizat apoi gene sintetice, mai
asemănătoare genelor plantelor. Ca urmare, s-au obținut concentrații ale toxinei de până la 0,6 % din
proteinele solubile din frunză și concentrații de ARNm corespondent de până la 0,5 % din ARN-ul total.
Sunt în curs studii în vederea introducerii acestor gene în cloroplaste (operație pe care tehnica actuală nu o
permite încă). Expresia acestor gene depinde de promotorii asociați:
- 35S în toate țesuturile, cu excepția celor din sămânță,
- PEPC, numai în țesuturile verzi, exceptând polenul și semințele,
- Promotori inductibili în țesuturile foliare.
- Varietățile transgenice rezistente la insecte au fost create în principal la porumb și bumbac
pentru a combate lepidopterele.

C – Cazul porumbului Bt: combaterea sfedelitorului (Ostrinia nubilalis)

- Lepidopter cu larve miniere, care sapă galerii în tulpină, știulete și panicul, dăunător
redutabil al porumbului (fig. 5.17).
- Rezistențele genetice exprimând un factor insecticid (DIMBOA) dispar după înflorire și au fost
abandonate din cauza aceasta. Combaterea biologică cu ajutorul viespilor Trichograma, himenopter
parazit al ouălor de sfredelitor, nu are mereu eficacitatea dorită.
- Cultivarele de porumb transgenic conțin diverse forme ale proteinei Cry1Ab și pot distruge
în egală măsură și sesamia, dipter ce atacă și chiar distruge apexul vegetativ.
- Utilizarea genelor de la Bt producătoare de endotoxine Cry1 (Bt Cry1 Ab sintetică) și
introducerea lor în plantă asigură producerea toxinelor insecticide și moartea larvelor de
sfredelitor și de Sesamia.

D – Combaterea speciei Diabrotica virgifera virgifera

- Acest chrisomelid s-a răspândit pe scară largă în Europa prin transporturile aeriene din SUA
(Serbia 1992; Italia 1998; Austria – Republica Cehă 2002) – fig. 5.17. S-a încercat eradicarea
speciei în zonele în care aceasta a ajuns recent: Franța, Belgia, Olanda, Marea Britanie, prin
stropiri aeriene cu deltametrin. Această insectă este combătută mai mult sau mai puțin eficient
cu insecticide clasice (organofosforice, carbamați). Cercetarea pentru obținerea de cultivare
transgenice, prin utilizarea toxinei Cry3 B1b (mortalitate pentru 50 % dintre larve) și a
genelor codând toxinele Cry34Ab1 și Cry 35 Ab1 este în curs.
- Alte cercetări vizează introducerea rezistenței simultane la sfredelitor, Sesamia și
Diabrotica.
- Cultivarele de porumb transgenic rezistent la sfredelitor și / sau Diabrotica sunt autorizate și cultivate în
SUA din 1995, precum și în Argentina, Canada, Africa de Sud, Spania. Pentru a evita sau a încetini
apariția de populații rezistente de sfredelitor, în SUA este obligatorie menținerea de zone cultivate –
refugiu, cu porumb convențional (netransgenic) (Strategia falselor doze de refugiu - HDR (cf. infra).

E – Cazul bumbacului: plantă cu numeroși dăunători

- Bumbacul este atacat de numeroase insecte, mai ales lepidoptere, ceea ce necesită aplicarea a numeroase
tratamente cu insecticide (până la 20, în China). Au fost create astfel, cultivare transgenice.
- În funcție de firma producătoare, cultivarele transgenice conțin diverse endotoxine: Cry1Ac; Cry1Ab și
Cry1Ac; Cry2A și Cry1Ac; Cry1Ac și Cry1F. Alte gene au fost deasemenea folosite (Cp Ti: cowpea
trypsin; VIP) pentru a crește rezistența la insecte.

142
 - Intensitatea atacurilor dăunătorilor variază în funcție de țară (70 % din suprafață în China, India, Pakistan,
Egipt). Proteinele Bt sunt în general eficace împotriva lepidopterelor, dar pentru a combate alte specii
(afide, ploșnițe, acarieni, muște albe) sunt necesare tratamente cu insecticide.
- Crearea cultivarelor Bt nu elimină tratamentele, însă reduce numărul lor (cu 80 %, în China). Înainte de
1996, 25 % din insecticide erau utilizate în cultura bumbacului (în SUA, și mai mult: 50 %). Introducerea
cultivarelor Bt a redus consumul de insecticide la bumbac cu 40 % (SUA).
- Bumbacul transgenic ocupă aproximativ jumătate din suprafețele totale cultivate cu această specie.
Cultivarele recent obținute sunt de asemenea rezistente la erbicide diverse: glifosat, oximol, glufosinat …

5.4.2.2. Controlul coacerii fructelor

- Unele fructe cărnoase (pepene verde, tomate ….) au maturarea controlată prin producerea de
etilenă endogenă, care determină hidroliza pereților celulari și înmuierea (pierderea
consistenței). Pentru a prelungi perioada de vindere, s-a recurs la încetinirea acestui proces
fiziologic. Aceasta presupune o bună cunoaștere a biochimiei procesului și identificarea
genelor ce codează sistemele enzimatice respective, în scopul frânării procesului.
* Studiul lanțurilor metabolice ale maturării și aplicații:
- Metabolismul maturării a fost studiat în detaliu (fig. 5.18).

Fig. 5.18. Lanțurile metabolice ce conduc la maturarea fructelor. Activitățile enzimatice care au
făcut obiectul manipulărilor genetice prin strategia antisens sunt în chenar (cele în roz fiind cele
mai importante).

*calea ACS: nu are loc coacerea fără etilenă exogenă

*calea ACO: nu are loc coacerea făsă etilenă exogenă
supra-exprimarea ACCd: coacere întârziată, fructele rămân tari / ferme
*calea PE: activitate PE până la 7%: nici un efect calea PG: activitate PG până la 1%: întârzierea supracoacerii
*calea PSY: absența carotenoidelor  fructe galbene

- La tomate, enzimele-țintă au fost poligalacturonaza, ACC-sintaza, ACCd și sistemul enzimatic ce

produce precursorul SAM.
- La pepenele galben, ACC-oxidaza a fost blocată prin strategia antisens; cantitatea de etilenă a fost de
100 de ori mai mică, durata de conservare crescută, iar culesul s-a făcut mai târziu (calitate mai bună).
- Cultivarele obținute au cunoscut puțin succes:
- tomate pentru industrializare de calitate slabă; utilizarea genelor prezente în genomul speciei: rin,
nor,

143
 - prevenirea consumatorilor asupra produselor din plante transgenice.

Cazul pepenelui galben: controlul maturării și calității fructelor

- La pepenele galben (fig. 5.19), maturarea are loc dependent de o sinteză endogenă de
etilenă. Data recoltării este dificil de fixat, deoarece culoarea galbenă, indicator posibil de
maturitate, nu apare întotdeauna. Fructul este fragil și evoluează rapid (înmuiere, ca urmare a
hidrolizei enzimatice a pereților celulari; apariția de pete brune necrozate pe coajă, datorită
îmbătrânirii epidermei). Durata de conservare este relativ scurtă (câteva zile la temperatură
ambiantă). Păstrarea la frig încetinește evoluția, însă poate altera calitățile gustative.
- La pepenele galben de tip Charentais, concentrația maximă de etilenă apare la 35 de zile de
la polenizare.

Fig. 5.19. Exemple de aplicații ale transgenezei la pepenele galben și la tomate

Producția internă de etilenă a

fructului de pepene galben pe plantă :
(●) – fructe martor, convenționale :
(○) – fructe transgenice conținând o
genă antisens

Transformarea prin gena antisens

a poligalacturonazei.

Primul produs alimentar din plante transgenice autorizat spre

comercializare în 1994 în Statele Unite și Marea Britanie

- Pepenele galben transgenic

- Utilizarea genelor antisens ce inhibă activitatea ACC-oxidazei, enzimă ce controlează
producția de etilenă a permis reducerea drastică a sintezei acesteia (cu 99 %). Recoltarea
fructelor se poate face într-un stadiu mai avansat, cu avantaje precum: creșterea conținutului
de zahăr, gust mai puternic, transport mai ușor, stocare de lungă durată.
- Blocarea maturării este reversibilă prin păstrare în atmosferă îmbogățită cu etilenă, cu puțin
înainte de vânzare.
- Cu toate acestea, beneficiile au fost considerate insuficiente pentru a adopta metoda, mai
ales datorită evitării de către consumatori.

5.4.2.3. Ameliorarea calităților nutritive

- Compoziția în glucide, proteine și aminoacizi, acizi grași, compuși fenolici, vitamine,
antioxidanți, poate fi modificată prin transgeneză.

144
- Numeroase modificări prin transgeneză au fost operate, demonstrând capacitatea de a
acționa asupra acestor parametri.

- În ciuda posibilităților, nu toate cercetările au condus la obținerea plantelor transgenice

datorită:
- caracterului incomplet al unor transformări,
- obținerii de rezultate similare prin procedee clasice de amelioare, ca urmare a
descoperirii genelor naturale ce codează procesele respective,
- atitudinii de respingere de către public a OMG de utilizare alimentară.

Cazul orezului îmbogățit în vitamina A (orez auriu – fig. 5.20).

- În țările Asiei de Sud-Est, orezul asigură cca 80 % din rația alimentară. Carența în vitamina
A (-caroten), care decurge din această dietă, provoacă hemeralopia, ce poate merge până la
cecitate (orbire totală - după Organizația Mondială a Sănătății: 131 de milioane de copii și
adolescenți - și până la 400 de milioane de persoane afectate parțial (sensibilitate crescută la
boli), cu sensibilitate crescută la infecții și mortalitate (1 million de persoane pe an, conform
OMS). Completarea rației alimentare cu vitamina A nu este întotdeauna posibilă (vitamina A
se oxidează ușor).
- Cunoașterea biosintezei -carotenului și a genelor ce controlează acest mecanism a permis
crearea cultivarelor golden rice 1, a cărui versiune actuală – golden rice 2 – este deja în
cultură (conținut în provitamina A de 23 de ori mai mare decât în orezul netransgenic).
- Precursorul -carotenului este GGPP (geranil-geranil-difosfatul), transformat sub acțiunea a 4 enzime
(cf. schemă). Genele reglatoare sunt: genele pentru fitoen-sintază, fitoen-desaturază, licopen--ciclază)
și gena pentru -caroten-desaturaza de la bacteria Erwinia uredovora.

Alte exemple (studii în curs)

- Creșterea conținutului în flavonoide la tomate (genă de la petunie).
- Diversificarea conținutului în acizi grași: colza, soia, copra (palmierul de ulei).
- Ameliorarea calității proteinelor: creșterea conținuturilor în lizină, metionină, cistină, cisteină, tirozină (la
cereale, cartof).
- Producerea de fructani (glucide cu valoare energetică redusă): cicoare, sfeclă de zahăr.
- Ameliorarea calității nutritive la manioc.
- Reducerea conținutului de nitrați: salată (dereglarea căii de asimilare a nitraților).

5.4.2.4. Ameliorări în scopul utilizării industriale

- Lucrări în curs :
- Modificarea raportului amidon / amiloză: porumb, cartof.
- Diversificarea conținutului în acizi grași (săpunuri, detergenți): colza.
- Fabricarea de biomateriale plastice biodegradabile.

Industria hârtiei (fig. 5.21)

- Calitatea pastei din care se fabrică hârtia depinde de conținutul acesteia în lignină (cât mai
mic, pentru o calitate bună); eliminarea ligninei din pastă este costisitoare (consum de apă și
energie) și generatoare de poluare.
- Cunoștințele acumulate asupra metabolismului ligninelor, izolarea sistemelor enzimatice și a
genelor codante au permis modificarea cantității și calității ligninelor în plantele transgenice:
plopi, eucalipți și specii rășinoase (la care cercetările sunt în curs).
- Diminuarea conținutului în lignină (cu 15 - 50 %) s-a obținut prin reducerea activității enzimei CAD
(alcool cinnamilic - dehidreogenaza) ce catalizează transformarea compușilor fenolici în monolignoli.
Materia primă obținută conține mai multe funcții fenolice libere, solubile în mediu alcalin.
- Această reducere s-a obținut:

145
 - fie prin strategia antisens,
- fie prin utilizarea unei gene mutante (dublu mutant cad-C x Cad-D).
- Transferul s-a realizat la plopi, eucalipți și molid. În Franța, utilizarea mutanților este preferată
transgenezei.

5.4.2.5. Modificări ale culorii florilor (fig. 5.22)

- În producția de flori, apariția de noi culori, mai ales cele care nu există natural, este
interesantă pentru producători. Pe lângă încrucișările interspecifice și selecția mutanților,
obținerea de noi culori se poate face prin transgeneză.
- Este necesară o bună cunoaștere a biosintezei flavonoidelor și antocianilor (sistemele
enzimatice și genele respective).
- Genurile și speciile la care s-au efectuat astfel de modificări sunt: petunia, gerbera,
mușcatele, panseluțele, garoafele (culoare albastră obținută prin sinteza antocian-delfinidinei).
Mușcatele transgenice ce rezistă mult timp în vază au fost obținute prin introducerea unei
gene ce codează aminociclopropan-ciclaz-sintaza, ce reduce acumularea etilenei, substanță
responsabilă de senescență.

5.4.2.6. Producția de substanțe farmaceutice

- Numeroase experiențe cu rezultate promițătoare demonstrează posibilitatea obținerii de

medicamente din plantele transgenice:
- proteine de uz farmaceutic (hormon de creștere, serum albuminic, eritropoetină,
interferon, colagen), anticorpi (imunoglobuline) și vaccinuri (împotriva hepatitei B,
virusului turbării, toxinei  a holerei), enzime …,
- alicamente (medicamente conținute în alimente), cu încercări de obținere a bananelor cu
vaccin împotriva hepatitei B și, ca realizare, orezul transgenic ce produce hormonul GLP-
1 ce crește producția de insulină și scade concentrația de glucoză (tratamentul diabetului).
- Tutunul, apoi cartoful, mai puțin, sunt utilizate ca producătroare de substanțe farmaceutice
(deocamdată în laboratoare, în condiții strict controlate).

5.4.2.7. Plantele transgenice de mâine ?

- Provocări cărora agricultura trebuie să le răspundă:

Asigurarea securității alimentare a populației mondiale aflată în continuă creștere (> 6 x

109 locuitori).

- Suprafețele cultivabile (mai ales terenurile arabile) nu vor crește, chiar se vor reduce
(expansiunea orașelor, uzinelor …).
- Resursele de apă riscă să devină insuficiente (schimbări ale climei), iar în unele țări se
manifestă criză de apă. Ce parte din resurse hidrică va fi alocată irigațiilor ? Cercetările în
vederea obținerii de plante tolerante la secetă vor conduce la scăderea necesarului de apă în
agricultură.
- Utilizarea de cantități mai mici de alte input-uri (îngrășăminte, pesticide …).
- Exploatarea terenurilor cu mari concentrații de săruri sau metale toxice.

146
Ce poate aduce transgeneza ?

A - Creșterea productivității:
- Progresele geneticii clasice și tehnicilor de cultivare au crescut productivitatea speciilor bazându-se pe
modificări fiziologice.

- Este posibilă creșterea productivității plantelor prin transgeneză ?

- Diverse experiențe sugerează acest lucru, cel puțin teoretic (rezultate în laborator).
 Orez: Reducerea prin transgeneză a activității enzimei citokinin-oxidază, ce determină acumularea
citokininei în meristemele inflorescenței. Numărul de spiculețe se dublează, ca și randamentul în
cariopse (Ashikari et al. 2005).
 Orez: Transferul enzimei PEPC (fosfofenol-piruvat-carboxilază) de la porumb (specie de tip
fotosintetic C4) la orez (specie de tip fotosintetic C3). Creşterea productivităţii cu 30 % (Ku et al. 1999).
 Colza: Conţinutul de ulei este limitat la 45 % datorită insuficienţei glicerolului. Creşterea cantităţii de
glicerol prin supra-exprimarea genei pentru glicero-3-fosfat-dehidrogenază conduce la creşterea
conţinutului de ulei la 60 % (Vigeolas et al. 2007).

B - Toleranţa la deficitul de apă:

- Producerea de citokinină.
- Supra-exprimarea factorului AP2/ERF (de la Arabidopsis thaliana) pentru o mai eficientă utilizare a apei.
Transferul acestui factor la orez a dus la o creştere cu 50 % a biomasei în condiţii de stres hidric (Karaba et
al. 2007).
Transferul la porumb al factorului Zm NF-YB2 de la Arabidopsis thaliana, şi supra-exprimarea acestuia a
mărit producţia cu 15 %, în condiţii de stress hidric (Nelson et al. 2007).

C - Toleranţa la excesul de săruri:

- 400 milioane ha afectate, din care 20 % datorită irigării necorespunzătoare.
- Excesul de Na cauzează degradări ale plasmalemei şi inhibarea fotosintezei. La tomate, s-a utilizat un promotor
ce determină acumularea Na în vacuolă, iar plantele au devenit mai tolerante (Zhang et al. 2001 –fig. 5.23).

5.5. IMPORTANȚA MONDIALĂ A PLANTELOR TRANSGENICE ȘI A

TRANSGENEZEI

a – Evoluţia pe plan mondial

- După 1996, an în care culturile transgenice au început să ocupe suprafeţe semnificative,
acestea au crescut continuu, mai mult în ultimii ani şi în ţările în curs de dezvoltare. În 2008,
suprafaţa mondială era de 125 millioane de hectare, în 25 de ţări (în principal SUA,
Argentina, Brazilia, India, Canada, China – fig. 5.24).
- Producţia mondială agricolă de OMG este în constantă creştere (10 % din suprafeţe pe plan mondial, din
care jumătate în SUA) şi ocupă 13,3 milioane de agricultori.
- Soia transgenică ocupă 52 % din suprafaţa mondială cu OMG, în timp ce porumbul - 30 %,
bumbacul - 12 % şi rapiţa colza - 2 %. Două treimi din soia şi jumătate din bumbacul cultivate
în lume sunt OMG.
- Culturile transgenice sunt în general (63 %) rezistente la un erbicid, în secundar rezistente la
insecte (15 %), restul de 21 % fiind ocupat de plante rezistente simultan la bioagresori şi
erbicide.
- Principalele firme de pe piaţa plantelor transgenice sunt: Monsanto (dominantă), Syngenta,
Aventis, Dupont de Nemours, Agrevo.

b – Evoluţia în Europa:
- Dezvoltarea plantelor transgenice în ţările europene nu a luat amploare; 6 ţări cultivă OMG,
între care şi România (înainte de aderarea la UE, 71 000 ha erau cultivate cu soia rezistentă la

147
erbicid).

c – Alte produse obţinute prin transgeneză:

- Plantele modificate genetic nu sunt singurele organisme transgenice utilizate:
- numeroase microorganisme produc enzime folosite în industria agroalimentară (drojdii
pentru panificaţie, bere, fermentarea vinului, unele în studiu),
- mai multe medicamente provin de la organismele transgenice (insulină umană, hormon
de creştere, eritropoetină, vaccinul hepatitei B, vaccin antirabic …).

5.6. RISCURI ASOCIATE PLANTELOR TRANSGENICE

- Existenţa plantelor transgenice producătoare de alimente sau care, după ce sunt consumate
de animale, sunt transformate în lapte, carne, ouă …, a dat naştere la numeroase polemici şi
mişcări sociale, unele de amploare, care au obligat autorităţile la adoptarea unei legislaţii şi
unor reglementări adaptate.

- Noţiunea de risc şi tipuri de risc:

a - Noţiuni:
- Un risc are două componente:
- probabilitatea de apariţie a unui eveniment, spre exemplu apariţia buruienilor
rezistente la un erbicid total. Oricare ar fi evenimentul, probabilitatea nu este niciodată
nulă, de unde principiul precauției,
- consecințele evenimentului, spre exemplu incapacitatea de a distruge buruienile
devenite rezistente.
- Pe de altă parte, trebuie deosebit riscul dovedit, adică probat, de riscul potențial sau
posibil.
b – Tipuri de risc:
- Riscurile posibile pot fi clasificate în trei categorii:
- riscuri de natură genetică și biologică (riscuri de mediu),
- riscuri pentru sănătate,
- riscuri ce țin de aspecte socio-economice.

5.6.1. Riscuri de natură genetică și de mediu

5.6.1.1. Riscuri genetice privind transgenele: durabilitatea transformării

- Interogațiile privesc durabilitatea în timp a eficacității transgenelor introduse pentru o mai

bună stăpânire a producțiilor agricole: spre exemplu, lupta împotriva bioagresorilor. Deoarece
nu a trecut mult timp de la introducerea culturilor transgenice, răspunsul nu poate fi dat:
- transgenele conferă rezistență sau toleranță monogenică (una, rar două gene introduse),
- riscul apariției a noi rase rezistente de paraziți sau prădători există. Date recente arată că
acest lucru s-a și produs deja (cf. infra).

5.6.1.2. Riscuri legate de mediu: fluxuri de gene

- Riscurile acestea țin de consecințele diseminării accidentale sau voluntare a plantelor

148
transgenice, sau de părți ale lor (polen …) în mediu.
- Cultivarea plantelor transgenice în condiții de câmp poate genera riscurile potențiale
următoare:
- influențarea microflorei solului, prin transfer de transgene la bacterii sau prin
bioacumularea toxinelor,
- înmulțirea lor astfel încât să devină buruieni incontrolabile (risc de invazivitate),
- transferul transgenelor (de rezistență la erbicide, de exemplu), la specii sălbatice
înrudite, care ar deveni astfel dificil de controlat,
- contaminarea culturilor convenționale cu plante transgenice,
- impact asupra albinelor și insectelor utile ce se hrănesc cu produse transgenice (nectar,
polen, semințe …),
- modificarea și reducerea biodiversității.

a – Influența asupra solului: nu există date concrete, doar ipoteze.

- Două cazuri sunt de luat în seamă:

- cel al toxinelor Bt sintetizate de unele plante devenite rezistente la insecte,
- cel al transferului posibil al genelor marker de rezistență la antibiotice.

- Toxinele Bt sunt biodegradabile de către microflora solului, însă ele sunt produse pe toată
durata vieții plantei transgenice, ajungând în sol prin exudatele radiculare și prin reziduurile
de recoltă. Poate avea loc acumularea acestor toxine sau degradarea lor ar putea fi întârziată
prin fixare pe argile, cu posibile consecințe asupra unor cicluri biogeochimice (ciclul
azotului).

- Transferul orizontal al genelor între bacterii, sau de la bacterii la plante sunt fenomene
destul de frecvente, totuși nici un transfer direct de gene de la plante la bacteriile din sol nu a
fost identificat. Cu toate acestea, fragmentele de ADN rezultate din reziduurile de plantă ar
putea să se stabilizeze (adsorbție pe argile), iar transgena marker de rezistență la
antibiotice ar putea fi transferată bacteriilor din sol. Acest risc este evaluat la 1 x 10-13 in vitro
și 1 x 10-16 în câmp, deci o probabilitate foarte mică. Interzicerea (din anul 2005) a utilizării
antibioticelor ca markeri suprimă acest risc.
- Cercetările întreprinse de 10 ani nu confirmă nici una dintre ipotezele de mai sus.

b – Invazivitatea plantelor transgenice cultivate, ce pot deveni imposibil de controlat

(noi specii de buruieni) Risc existent.

- Anumite plante transgenice rezistente la erbicide ar putea prolifera și deveni buruieni, mai
ales prin scuturarea semințelor și dormanța prelungită a acestora.

- Multe specii cultivate în climatul temperat nu pot supraviețui în condiții naturale datorită
faptului că prin procesul de ameliorare au primit caractere defavorabile în termen de
«competitivitate ecologică». Unele specii, mai bine adaptate, sunt însă potențial invazive. Este
mai ales cazul rapiței colza, ale cărei semințe au perioadă lungă de repaus seminal
(dormanță) și pot fi diseminate prin transport sau scuturare.

c – Riscuri legate de fluxurile de gene de la culturile transgenice la speciile sălbatice

înrudite (Probleme de integrare a transgenelor în genom) – Risc existent.

- Fluxul de gene de la o plantă transgenică cultivată în câmp prin intermediul

149
 polenului la speciile sălbatice înrudite sau cultivabile este inevitabil (fig. 5.25).
- Următoarele condiții trebuie îndeplinite pentru un transfer durabil:
- planta sălbatică genetic compatibilă prezentă, la o distanță la care poate fi făcută
polenizarea (vânt, insecte),
- simultaneitatea perioadelor de înflorire,
- fecundare posibilă și formarea de semințe viabile,
- mediu permițând supraviețuirea și reproducerea noului hibrid interspecific format
(menținerea sau pierderea transgenei ?),
- capacitate de competiție suficientă a noului hibrid, care să-i permită supraviețuirea.

- În acest context, putem deosebi două mari categorii de specii, în funcție de aptitudinea lor
pentru hibridare cu speciile indigene:
- specii care nu prezintă riscuri de transfer, datorită absenței speciilor înrudite (porumb,
tomate, tutun, în Europa) sau incompatibilității de hibridare (cartof și specii sălbatice de
Solanum în Europa),
- specii la care riscul de hibridare interspecifică poate fi important.
- Riscul a fost demonstrat pentru genele de rezistență la erbicide totale (glifosat, glufosinat), la speciile
cultivate:
- netransgenice: plopi, eucalipți, pin, lucernă,
- care se încrucișează spontan cu buruieni: colza și cruciferele segetale; sfeclă de zahăr și specii
spontane anuale de sfeclă împreună cu formele lor segetale (în sud-vestul Europei); cicoare cultivată
și cicoare sălbatică; orez și specii sălbatice de orez, în Asia; zmeură și alte specii sălbatice din genul
Rubus,
- cu mare capacitate de regenerare (perioadă lungă de dormanță a semințelor …).

- Pe lângă cercetările de biologie și genetică, în Europa, s-a stabilit și funcționează un veritabil

sistem de monitorizare a varietăților transgenice ale plantelor alogame cu risc, sistem în care
sunt cuprinși amelioratori și specialiști în sisteme de cultură, numit sistem de biovigilență,
pentru a studia consecințele utilizării acestor varietăți asupra practicilor agricole (rotația
culturilor …).

– Contaminarea culturilor convenționale, nemodificate genetic Risc posibil.

- Un prim risc de acest fel este afectarea purității producției, ceea ce este incompatibil cu
producțiile garantate fără OMG.
- În cazul xeniei (efectul genelor din polen asupra carateristicilor fructului sau seminței), poate avea loc o
modificare a aspectului și compoziției, căci transgena se comportă ca genă dominantă.
- Problemele generate sunt numeroase (izolarea culturilor, agricultura ecologică …).

d – Riscuri legate de populațiile de bioagresori ai culturilor:

d.1 – Boli:
- Nu există până în prezent nici o dovadă a înfrângerii rezistențelor la boli, induse prin
transgeneză.

d.2 - Insecte:
- Insecte dăunătoare - apariția de populații rezistente și consecințe posibile:
- Prezența compușilor toxici în plantele transgenice (endotoxine Bt…) exercită o presiune de
selecție care poate duce la apriția de populații rezistente la insecte. Mai multe cazuri de
rezistență au fost observate în laborator și în condiții naturale (depozite de semințe, câmp …),
mai ales vis-à-vis de endotoxinele de tip Bt.
- În condiții de laborator, cca 15 specii de insecte au căpătat rezistență la Bt natural, după expunere

150
 prelungită la aceste toxine. Este vorba de specii de lepidoptere: Plodia interpunctella, Plutella xylostella
(dăunător al cruciferelor), Heliothis virescens (tutun, bumbac), Spodoptera littoralis (bumbac) …
- Două cazuri de rezistență în condiții de câmp au fost raportate: Plutella xylostella (regiunile Pacificului
și unele state din SUA), Helicoverpa armigera, lepidopter parazit al bumbacului.
Determinismul genetic al apariției rezistenței nu este bine cunoscut. Se pare că indivizii
rezistenți (cei mai puțin sensibili) există de la început în populație și că utilizarea toxinelor
favorizează înmulțirea lor.

- Dezvoltarea unei rezistențe la dăunătorii importanți:

- face ineficace tratamentul cu un biopesticid (cazul Bt-ului) și recursul la plante
transgenice,
- provoacă riscul de creștere a pagubelor agronomice, crescând densitatea dăunătorului și
necesitând utilizarea intensivă a mijloacelor clasice (chimice) de combatere, cu efecte
nedorite asupra mediului.
- A fost propusă strategia zonelor de refugiu, aplicată la nivelul unei macro-regiuni, care
constă în cultivarea mai multor specii atacate de o aceeași insectă (porumb-bumbac). Aceasta
permite "diluarea" supraviețuitorilor rezistenți în populațiile neafectate (întârzierea apariției
homozigoților rezistenți).
- În SUA, stabilirea zonelor de refugiu este obligatorie din anul 2000 (20 % din suprafața cu porumb este
semănată cu porumb netransgenic).

- Impactul toxinelor din plantele transgenice asupra insectelor utile și albinelor.

- Unele specii transgenice cultivate, ca rapița și floarea soarelui, sunt foarte vizitate de albine.
- Pe lângă insectele polenizatoare domestice, adică albine, există un mare număr de specii
utile (coccinelide, ale căror larve distrug afidele, polenizatori diverși etc.).

- Majoritatea experimentelor realizate până în prezent arată absența influenței asupra

albinelor sau o influență slabă:
- toxinele de tip Bt, nu sunt prezente în nectar,
- inibitori ai proteinelor (cistină, serină) care ar putea fi utilizate în transgeneză.
- Efectele polenului porumbului Bt asupra fluturelui-monarh (specie migratoare, America de
Nord) sunt controversate.

e – Riscuri de apariție a efectelor negative asupra biodiversității:

- Cercetările privind posibilele efecte ale utilizării plantelor transgenice asupra biodiversității
sunt puțin avansate.
- Nu există nici o probă a fragilizării speciilor sălbatice pe cale de dispariție după încrucișări cu plante
transgenice (studii de 10 ani în Marea Britanie făcute pe rapiță, sfeclă, cartof; studiu asupra porumbului,
în Mexic …).
- Câteva experiențe menționează o sensibilitate a speciilor de Collembola și crustacei acvatici (ca dafniile)
la proteinele asociate cu Bt.

Rezumat al riscurilor de mediu:

1° - Problema evaluării efectelor OMG-urilor asupra mediului este extrem de complexă.
2 - Transferul orizontal de la plantele transgenice la bacterii este puțin probabil (mai ales
după scoaterea din uz a markerilor de selecție cu antibiotice)
3° - Riscurile identificate sunt:
- diseminarea transgenelor prin intermediul polenului la plantele nemodificate genetic
(separare spațială dificilă a culturilor transgenice de cele convenționale),
- transferul rezistențelor la speciile de buruieni. În cazul (nedemonstrat) al apariției de
populații rezistente, folosirea erbicidelor totale nu și-ar mai avea rost,

151
 - apariția de «rase» de bioagresori (insecte, în special) rezistente la insecticidele Bt.
Această selecție naturală ar reduce interesul pentru OMG-urile de primă generație.
4° - Riscurile asupra insectelor utile sunt puțin probabile, iar posibilele consecințe asupra
biodiversității sunt încă puțin cunoscute.
- Riscurile ecologice identificate sunt legate de natura genelor introduse.

5.6.2. Riscuri pentru sănătatea omului (și a animalelor)

- Consumatorii au devenit foarte vigilenți față de calitatea alimentelor, iar informațiile puse la
dispoziția lor (etichetele de pe produsele obținute din plante transgenice) sunt adesea parțiale
sau tendențioase.
- Riscurile potențiale pentru sănătatea omului evocate, în mod obișnuit, în ceea ce privește
OMG-urile sunt:
- toxicitatea alimentelor și caracterul lor alergen,
- modificarea valorii nutritive a alimentelor.
- Factorii în cauză pot fi legați de genele introduse sau de efectele epigenetice sau pleiotropice
ale acestor gene.

a – Riscul de toxicitate:
- Aceste riscuri pot avea patru origini:
- pericolul metaboliților secundari de degradare a erbicidelor totale și prezența toxinelor Bt,
- efect direct al transgenei ce determină sinteza unei proteine cu efecte toxice sau alergene (efect direct),
- interacțiuni metabolice ce conduc la apariția sau acumularea metaboliților toxici,
- expresia secvențelor genetice ale transgenei ne-exprimate în plantă, dar care ar putea să se exprime în
organismul uman sau animal.
* Unele efecte numite pleiotropice și imprevizibile pot surveni. Aceasta deoarece transgena:
- acționează rareori singură, de cele mai multe ori intrând în interacțiune cu alte gene,
- se inseră în celula gazdă într-un loc variabil și necunoscut. Acest mod aleator de inserție poate
provoca modificări ale nucleotidelor adiacente și modifica modul de expresie al transgenei.
* Promotorii introduși în genele himerice au un mod de acțiune diferit de cel al promotorilor originali (spre
exemplu, promotorul 35S al virusului mozaicului conopidei, foarte utilizat, a fost pus astfel în discuție,
fără a avea însă probe irefutabile).

- Eventuala toxicitate privește specii de animale: oi, vaci de lapte, șoareci și șobolani de
laborator. Până în prezent, nicio experiență nu a demonstrat modificarea valorii alimentare și
riscul de toxicitate.
- Interdicția (2005) utilizării markerilor de rezistență la antibiotice (transgene de primă
generație) elimină riscul eventualei transmiteri la om și animal a acestei rezistențe.

* Cazul produselor animaliere obținute de la specii furajate cu furaje transgenice:

- Diverse experiențe au arătat că produsele obținute de la păsări (carne, ouă), porc (carne), vite
(lapte, carne) furajate cu furaje din plante transgenice (porumb boabe, porumb siloz, soia …),
având mai ales transgene Bt, nu conțin nicio urmă de substanță produsă de transgenă. În
consecință, consumul acestor produse de origine animalieră pare a nu prezenta niciun pericol.

b – Riscul producerii de alergii:

- Alergiile alimentare identificate cauzate de alimentele ne-OGM sunt în extindere, complet
independent de răspândirea cultivării plantelor transgenice.
- Până în prezent, niciun risc alergic nou nu a fost identificat, în proveniență de la plantele
transgenice comercializate. În anumite cazuri, riscul alergen a fost chiar suprimat sau redus
prin utilizarea cultivarelor transgenice (cazul orezului transgenic ce conține o genă blocând

152
expresia unei proteine responsabilă de alergii la unii dintre consumatori).

- Remarci:
1 – În anumite țări (Canada, SUA …), alimentele din plante transgenice sunt consumate din 1990, fără impact
aparent. Timpul scurs de atunci este prea scurt pentru a putea formula concluzii definitive asupra
caracterului nedăunător al OMG-urilor.
2 – Unele produse derivate din soia, porumb sau rapiță transgenice, pe lângă proteinele, uleiurile sau
zaharurile rafinate (sirop de porumb) conținute, pot conține deasemenea urme de proteine sau de ADN de
la plantele transgenice. În cazul acestor produse, riscul sanitar nu poate fi exclus.
3 – Teste precise și standardizate sunt disponibile (Organizația Mondială a Sănătății) pentru a testa caracterul
toxic (noțiunea de Doză Letală 50 - DL50) sau alergen al unei substanțe date, în general o proteină, în
cazul OMG-urilor. Totuși:
- testele de toxicitate disponibile testează efectele pe termen scurt, și nu pe termen lung (această
problemă nu este specifică OMG-urilor),
- testele de alergicitate trebuie ameliorate.

Rezumat al riscurilor potențiale pentru om (și animal):

- Chiar dacă în stadiul actual al cunoașterii științifice nu au apărut riscuri pentru sănătate, este
recomandabilă păstrarea vigilenței și aplicarea principiului precauției.
- O directivă europeană (Directiva 2001/18/CE) obligă la etichetarea și trasabilitatea
alimentelor OMG. Obligația de etichetare există când produsul alimentar conține mai mult de
0,9 % substanțe provenite de la OMG-uri.
- Reamintim că metodele de biologie moleculară (PCR1 cantitativă) permit detectarea
prezenței OGM-urilor în alimente cu un prag de detecție de 0,1 % (uneori chiar 0,01 %).

5.7. ASPECTE SOCIO-ECONOMICE

- Utilizarea plantelor transgenice (și a altor tipuri de OMG-uri) generează numeroase

interogații de ordin economic, etic și sociologic.

a – Consecințe sociologice: o opinie publică împărțită, dar în general opusă

introducerii și utilizării OMG-urilor în Europa occidentală.
- În Europa occidentală, opinia publică este în general defavorabilă acestei inovații științifice
și tehnice (OMG), din cauze diverse: lipsă de informare și de cultură științifică, presiunea
exercitată de lobby-ul ecologist ….
- Mișcările de opinie în defavoarea utilizării plantelor transgenice sunt numeroase și foarte
active. Grupuri de presiune, la scară națională sau mondială, se manifestă uneori violent
(distrugerea culturilor de porumb și orez transgenic în Franța, manifestații antimondialiste …)
- Această presiune este suficient de puternică pentru a determina puterea publică în a nu
autoriza cultivarea plantelor transgenice.
- Firmele care au investit în cercetarea pentru producerea de OMG-uri fac, la rândul lor,
presiuni pentru obținerea dreptului de a le putea comercializa.

- Dincolo de progresele tehnice, științifice și agronomice legate de ameliorarea plantelor,

utilizarea plantelor transgenice ridică numeroase probleme de difuzare (circulație) și
acceptare. Dezbaterile cu opinia publică sunt adesea foarte polemice, din lipsă de probe
științifice în numeroase domenii.

1
Polymerase Chain Reaction

153
b – Riscurile de apariție a dependenței agricultorilor de firmele producătoare de
sămânță și erbicide: crearea unei piețe captive

- Firmele de dimensiune internațională susceptibile de a angaja cercetări pentru producerea de plante transgenice
sunt în număr destul de mic (disponibilitate de mijloace științifice și financiare – actualmente în număr de 5).
- Faptul de a cultiva plante transgenice rezistente la un erbicid (de tip glifosat), obligă agricultorul să cumpere
semințe din varietatea respectivă și erbicidul respectiv. Rezultă o dependență a agricultorului de firmă.
Dacă cultivarea acestor cultivare s-ar generaliza, am asista, în absența acțiunilor de conservare a resurselor
genetice, la o eroziune a variabilității genetice a plantelor cultivate, care este deja avansată.
- Alte considerente economice pot fi invocate:
- efectele posibile ale OMG-urilor asupra ansamblului filierelor agroalimentare,
- oportunitatea dezvoltării de filiere certificate non-OGM pentru anumite piețe (cazul Braziliei pentru
soia, agricultura biologică în Europa …),
- modul de repartizare a profitului între agenții economici ce compun o filieră (firme deținătoare de
biotehnologie, producători, consumatori …).

c – Importanța economică a plantelor transgenice:

- Numeroase evaluări ale avantajelor (marjă brută …) unor culturi transgenice au fost
realizate, dând naștere unor dezbateri contradictorii.
- Pentru soia Bt, marja obținută este apropiată celei obținute prin cultura soiei convenționale; avantajele
constau în economia de timp și energie, fără a determina sistematic reducerea consumurilor de erbicide.
- Pentru colza (studii în Canada și Franța), s-ar părea că în cazul culturilor transgenice, comparativ cu cele
convenționale, se obține o ușoară reducere a cantităților de erbicid (20 - 30 %) și o marjă brută ușor
superioară (15 %), precum și o economie de energie și o modificare a tehnologiilor.
- Pentru sfecla de zahăr (foarte sensibilă la îmburuienare), utilizarea cultivarelor transgenice rezistente la
erbicide se traduce printr-o mai mare suplețe a combaterii buruienilor, cu reducerea cantității de erbicid
folosit (40 %) și o marjă brută superioară.
- Pentru bumbacul Bt, rezultatele sunt controversate, mai ales în țările emergente (în curs de dezvoltare),
unde domină sistemul de ferme mici familiare (India, țările africane …).

- În cazul țărilor mai puțin dezvoltate, în care s-a recurs masiv la cultivarea OMG-urilor, rezultatele, în condițiile
unei agriculturi țărănești cu exploatații de mici dimensiuni, sunt mai curând negative. Cea mai bună valorificare
a plantelor transgenice se face în contextul agriculturii intensive, sub o puternică presiune a bioagresorilor (SUA,
China …).

d – Probleme de ordin etic:

- Utilizarea plantelor transgenice ridică probleme de ordin etic:
- legitimitatea intervenției omului asupra viului,
- modalități de alegere (opțiuni), vis-à-vis de evaluarea și gestionarea riscurilor,
- fundamentele și modurile de rezolvare a controverselor având în centru OMG-urile,
- brevetabilitatea și proprietatea asupra viului, cu concentrare în cadrul firmelor
multinaționale, puțin numeroase și puternice financiar (hegemonie industrială),
- echitatea repartizării costurilor și beneficiilor,
- concilierea interesului colectiv cu cel privat,
- etc…

e - Legislație și reglementări:
- Reglementările actuale privind plantele transgenice și produsele derivate nu sunt omogene.
- Pe plan mondial, există două puncte de vedere asupra circulației-comercializării cultivarelor
și varietăților transgenice:
- pe de o parte, America de Nord (SUA, Canada) a adoptat o comercializare liberă, din
1995, atâta timp cât nici o problemă nu a fost pusă în evidență.
- pe de altă parte, țările europene, mai ales cele din UE, care, în spiritul principiului
precauției, au elaborat (Directiva 2001/18/CE din 2002) o legislație și reglementări
privind:

154
 - circulația OMG-urilor: cu deosebire între circulația în scopuri de cercetare-dezvoltare
(experimentare în laborator și culturi experimentale sub control) și circulația în scop
comercial,
- autorizarea comercializării plantelor transgenice către agricultori, a bunurilor
alimentare și alimentelor genetic modificate către consumatori,
- trasabilitatea și etichetarea produselor comerciale din plante transgenice, când
conținutul în OMG depășește 0,1 %,
- obligativitatea evaluării riscurilor pentru sănătate și monitorizării efectelor potențiale pe
termen lung asupra mediului.

- Fiecare țară membră a tradus aceste obligații în legislația națională.

5.8. CONCLUZIE: DESPRE CE ESTE VORBA DE FAPT, CÂND SE

VORBEȘTE DESPRE OMG-URI ?

 Despre un mijloc de cercetare științifică academică?

 OGM-urile sunt instrumente / mijloace în cercetare, în genomica funcțională (funcțiile
genelor, exprimarea genomurilor, mecanisme moleculare), fără ca obiectivul să fie unul
comercial.
 OGM-urile ca obiect socio-tehnic în studiul difuzării inovației.

 Unde trebuie întreprinse cercetările ?

 Mediu controlat sau în câmp ?
 Cum trebuie studiate și gestionate impacturile eventuale?
o Necesitatea biovigilenței și monitoringului.
o Experimentarea are limite (diversitatea condițiilor pedoclimatice, efecte pe termen
lung …).
o Identificarea etapelor evaluării și a riscurilor de evaluat.

 Sisteme de producție pe bază de PMG (Produse Modificate Genetic) ?

 efecte directe și indirecte asupra mediului.
o reducerea cantităților de insecticide, productivitate mai mare, simplificarea și
facilitarea tehnologiilor …
o inducerea rezistențelor la antibiotice, transferul nedorit de gene, apariția
fenomenelor de rezistență, impact neintenționat / accidental asupra biodiversității,
creșterea cantităților de pesticide utilizate, contaminarea apei și solului etc.
 consecințele PMG-urilor asupra alimentației:
o eventuale avantaje: calitatea nutrițională a alimentelor etc.
o eventuale riscuri: toxicitate, alergii etc.
 consecințe asupra produselor vegetale non-alimentare și produselor medical-
farmaceutice.

 Despre un model de agricultură și de mize socio-economice și geopolitice

 despre rolul OMG-urilor în structurarea sistemelor de producție și filierelor?
o intensivizare vs. extensivizare.
 despre autonomia actorilor ?
o despre coexistența filierelor ?
o despre chestiuni de trasabilitate ?

155
 o despre asigurabilitatea riscurilor ?
o despre capacitatea de expertiză a statelor, de transferurile de tehnologie către țările
din Sud ?
 despre problema proprietății intelectuale ?
o despre brevet vs. certificat de obținere vegetală (COV = Comitet de Omologare a
Cultivarelor),
o despre riscul acaparării brevetelor de câteva firme multinaționale?
o despre finanțarea investițiilor în cercetare-dezvoltare în diferite țări?
 despre efectele induse de concentrarea în sectorul producerii de sămânță ? Despre
hegemonia țărilor producătoare de OMG-uri ?

 Despre raportul nostru cu natura ?

 despre protecția asigurată de cadrul de reglementare ?
 despre presiunea exercitată de grupurile anti-OMG și opinia publică.
o Gradul de informare a publicului ? Avem răspunsuri calificate la toate întrebările ?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
DOUCE, R. (Animateur), 2002 - Les Plantes génétiquement modifiées. Rapport sur la
Science et la technologie, n°13. Académie des Sciences Ed. Tec. & Doc. Lavoisier
Paris – 164p.
GALLAIS, A., RICROCH, A., 2006 - Plantes transgéniques: faits et enjeux. Ed. Quae – 284
p.
KAHN, A., 1996 - Les plantes transgéniques en agriculture. Dix ans d’expérience de la
Commission de Génie Biomoléculaire. Ed. John Libbey. Eurotext. 165 p.
RERAT, A., 2003 - OGM et santé. Rapport bioacadémique. Ed. Rec. & Doc. Lavoisier. Paris.
93 p.

156