VÂNĂTORII - CULEGĂTORI ȘI PRIMII

AGRICULRORI

Master Nutriție profilactică și curatică

Student: Flocea Bogdan

A vorbi despre gustul oamenilor în preistorie
reprezintă o provocare. Prin însăși natura lor, oamenii
preistorici nu au lăsat nici o mărturie despre gusturile
lor.
Specialiștii în preistorie trebuie să utilizeze dovezile
arheologice ca sursă esențială de probe. Trebuie să
analizeze rămășițele fizice lăsate de oameni acum mii
de ani.
În realitate, arheologii își petrec o mare parte din
timp, căutând în gunoailele antice urme de mâncare și
obiecte ale culturii materiale.
Găsirea resturilor de mâncare ar
putea demonstra ce mâncau
oamenii, iar descoperirea vetrelor,
cuptoarelor, oalelor pentru gătit și
vaselor pentru servit mâncarea ar
putea arăta felul în care
mâncarea era preparată și
consumata.
Oricum, a încerca să înțelegem de
ce oamenii alegeau să mănânce ce
mâncau și dacă le plăcea ceea ce
mâncau este departe de a fi un
lucru simplu.
Tipurile de resturi alimentare găsite
de arheologi se limitează la cele care
nu s-au descoperit. Din păcate, multe
resturi alimentare, fiind de origine
organică, au putrezit destul de ușor.
Cea mai evidentă clasă de resturi
care s-a păstrat fiind oasele de
animale.
Oasele de animale ne pot spune mai
multe lucruri despre ce specii de
animale preferau oamenii să
consume.
Bio-arheologii pot stabili dacă animalele erau sălbatice sau
domestice, vânate sau crescute.
Pot aprecia vârsta și sexul animalelor și pot reconstitui
structura demografică a turmelor.
Animalele vânate ar putea să ne ofere informații despre
preferințele vânătorilor, și dacă acestea erau legate de
simțul tactic, de sezonul de vânătoare, sau de un anumit
gust.
În cazul animalelor domestice, structura cirezii este mai
semnificativă întrucât agricultorii păstrează un număr
diferit de masculi și de femele, sacrificându-le la diferite
vârste în funcție de ceea ce doresc să exploateze din acea
turmă.
Cele mai vechi specimene umane
datează de acum cinci milioane de
ani, în Africa Centrală estică, dar
nu există nici o dovadă despre
hrana lor.
Începând cu aproximativ două
milioane de ani în urmă, putem
observa situri arheologice mai
structurate, unde rămășițele
hominide sunt asociate cu
renunțarea la oasele de animale și
confecționarea uneltelor din
piatră.
Inițial, s-a presupus că acești
hominizi au fost vânători și aceste
situri conțineau urmele hranei și
uneltele lor, dar în continuare nu
este foarte clar dacă hominizii își
câștigau hrana vânând.
Cercetări detaliate ale urmelor de
tăieturi și ale dinților de animale
carnivore pe oasele din câteva
situri indică niște modele
interesante.
În unele cazuri, tăierea cărnii se
concentrează în zone unde carnea
era limitată și este realizată într-
un mod care ar putea arăta că
țesuturile nu mai erau în întregime
proaspete. Mai important, unele
urme de tăiere ale oamenilor
apăreau peste urmele de dinți ale
carnivorelor.
Toate acestea demonstrează că
hominizii la acel moment nu erau
mari vânători, ci necrofagi. Erau
posibil necrofagi de un nivel
superior, dar consumau, totuși,
cadavre devorate în mare parte de
feline mari, iar carnea nu mai era
proaspătă.
Dezvoltarea pe marginea
întrebării dacă hominizii
vânau sau se hrăneau cu
hoituri se întinde cel puțin
până la omul de Neanderthal,
între 150.000- 28.000 Î.H.
Este clar că oamenii de
Neanderthal vânau animale
mari, dar unii sugerează că
erau și necrofagi.
Oamenii preistorici puteau consuma lucruri pe care noi
astăzi nu ni le putem închipui ca hrana. Probabil că
mâncau în mod regulat lucruri pe care noi le-am
considera stricate.
Ideea privind formarea gustului pentru hrana „alterată”
este relativă pentru toată perioada preistorică și după
aceea. Este evident că unii oameni primitivi păstrau
hrana foarte puțin, dar sunt și dovezi despre diverse
modele de conservare, cum ar fi afumatul și uscatul.
Totodată, tolerau mâncare pe care noi am numit-o
„stricată”.
Gustul depinde de lucrurile cu care cineva este
obișnuit.
O teorie, numită ipoteza „țesutului scump”, sugerează
că hominizii, consumând mai multă carne, și-au
dezvoltat un tub digestiv mic.
Stomacul utilizează multă energie metabolică și
ipoteza susține că, irosind mai puține resurse
metabolice pentru țesutul tubului digestiv, s-a permis
dezvoltarea unui alt tip de țesut scump, cel cerebral.
Putem extinde teoria afirmând că primele alimente
găsite au fost mai ușor de digerat.
Lui Homo erectus îi este atribuită prima utilizare a
focului în scopul încălzirii și gătitului. Lăsând biologia
evoluționistă deoparte, introducerea grătitlui duce
clar discuția despre gust la un alt nivel. Din acest
moment, oamenii nu numai că aleg ce să mănânce, ci
și felul în care le place să fie gătită hrana.
Cu Homo sapiens, între 100.000 și 12.000 de ani în
urmă, în funcție de locație, nu se mai discută atât de
mult despre necrofagie. Chiar și specia noastră este
posibil să fi consumat hoituri ocazional. Nu putem
nega acest fapt, dar este evident că am fost vânători
și culegători eficienți, de la început.
Regimul alimentar al vânătorilor-culegători variază
foarte mult în funcție de mediul în care trăiește un
anumit grup. Oricum, în general, hrana tinde să fie
mai bogată în proteine decât suntem noi obișnuiți.
Deși vânătorii-culegători nu aveau acces la
carbohidrați așa cum avem noi astăzi, unii dintre ei
aveau surse mai bune decât alții.
Cei care trăiau, în principal, din vânătoare, aveau într-
adevăr acces foarte limitat la carbohidrați. Aceștia se
găseau numai în cantități mici în anumite anotimpuri,
în nuci, fructe de pădure și alte câteva plante.
Grăsimile au, de asemenea, o importanță
extraordinară, o anumită cantitate de grăsimi fiind
necesară în regimul alimentar. Corpul necesită acizi
grași esențiali și grăsimile sunt o bună sursă de
vitamina A, D și E. În această situație, singura soluție
este căutarea surselor de grăsimi.
Relatările etnografice ale vânătorilor din toată lumea
sugerează că grăsimea animalului este adesea cea mai
importantă, și nu cantitatea de carne. Vânătorii tind
să țintească animalele pe care le percep a fi grase și
adesea îți testează prada făcând o tăietură în stratul
de grasime de sub piele, să vadă dacă au avut
dreptate.
Carbohidrații existau în cantități limitate pentru
populațiile de vânători-culegători din majoritatea
mediilor, iar alimentele bogate în zahăr, în special,
erau rare.
Pentru vânătorul-culegător, carbohidrații erau foarte
importanți deoarece îi ajutau pe aceștia să se îngrașe,
ajutândui astfel să aibă o rezervă de energie pentru
perioadele dificile.
Astfel, perceperea gustului dulce ar fi fost un avantaj
pentru oamenii preistorici. Glucidele sunt relativ rare
în mediul natural, dar cunoașterea gustului dulce ar
predispune un individ să le caute, și astfel l-ar
avantaja față de ceilalți.
În preistorie, sursele de glucide erau fructele, mierea,
siropul de arțar și alte câteva extracte din plante.
La Cueva de la Araña în Spania
este o foarte veche pictură
rupestră a vânătorului-
culegător (de acum 7.000 de
ani) înfățișând un om care ia
miere dintr-un copac, cu albine
zburând în jur.
Uscatul nu reprezenta singura sursă de
hrană din preistorie. Marea era un
furnizor extrem de important, hrana
incluzând mamifere marine, pești,
moluște, crustacee și chiar alge.
Mamiferele marine și peștii, în special,
prezentau un avantaj față de vânatul
terestru, datorită rezervelor constante de
grăsime.
Grăsimea mamiferelor marine și a peștilor
era topită, rezultând ulei, folosit ca
mâncare sau carburant.
Pentru a avea acces la hrană marină, nu
erau necesare în mod special cunoștințe
precum navigarea sau folosirea
harponului, aceștea putând fi obținute
într-o anumită măsură și de pe țărm.
Focile vin la mal când se
pregătesc să nască sau pot fi
vânate prin gheață.
Balenele vin uneori la țărm.
Peștii pot fi pescuiți sau prinși în
capcanele din estuare.
Moluștele și crustaceele pot fi
adunate la reflux.
A locui pe coastă înseamnă deci a
avea acces la hrana marină, dar
totodată și la cea terestră.
Vânătorii-culegători aveau, în special, nevoie de
grăsimi și carbohidrați, mai ales în anumite perioade
ale anului. Dar echilibrul regimului alimentar s-a
schimbat odată cu apariția agriculturii. Agricultura s-a
dezvoltat și, odată cu ea, și masa disponibilă de
carbohidrați, mai ales cei care puteau fi păstrați și
folosiți tot anul.
Sunt câteva locuri în lume unde oamenii au descoperit
singuri cum să cultivi plantele pentru hrană. Cele trei
mari locații sunt Orientul Apropiat, America Centrală și
China.
În Orientul Apropiat, acum aproape 10.000 de ani, au
fost pentru prima dată cultivate cereale precum grâul
și orzul. În urmă cu 8.000- 9.000 de ani, plante precum
porumbul și fasolea au fost cultivate pentru prima oară
în America Centrală, iar orezul în China.
Creșterea animalelor a fost introdusă puțin mai târziu
decât cultivarea plantelor. Caprele, oile, vitele și
porcii au fost toate domesticite în Orientul Apropiat cu
8.000-9.000 de ani în urmă. Caii și cămilele au fost
domesticite în Asia Centrală în urmă cu 5.000-6.000 de
ani.
Caii, se pare, au fost inițial îmblânziți pentru hrană.
Găină a fost probabil domesticită în Asia de sud-est
acum aproximativ 8.000 de ani, urmată de rață cu
aproape 3.000 de ani mai târziu.
Analizând structura turmelor în Neolitic, în Orientul
Apropiat și sud-estul Europei, se pare că animalele au
fost crescute inițial pentru carne, acestea puteau fi
hrănite cu resturile plantelor cultivate sau cu surplusul
de grâne, iar animalul le transforma în carne și o
păstra proaspătă până când era nevoie.
Unii arheologi susțin că în aceste regiuni a avut loc o
schimbare majoră în creșterea animalelor, la începutul
Epocii Bronzului, schimbare cunoscută sub numele de
„revoluția produselor secundare”. Acestea fiind
laptele și lână.
Se pare că anumite chestiuni
legate de gust au fost puternic
influențate de legătura strânsă
cu trecutul nostru evolutiv sau
de nevoi, în timp ce altele au
fost dictate de mediu și
disponibilitate.
Vă mulțumesc!