Alune de padure

Istoria alunelor de pădure dateaza încă din cele mai vechi timpuri, istoricii antici menţionându-
le ca fiind un aliment frecvent în dieta românilor, când se credea că acestea provin din
Damasc, Siria, unde creşteau în salbăticie. Cercetări arheologice efectuate în China au scos la
iveală alune fosilizate datând cu 5.000 de ani în urmă.

Una dintre cele mai interesante descoperiri a fost făcută de curând în zona Scoţiei, unde s-au
găsit dovezi ale procesării la scară mare a alunelor datând cu 9.000 ani în urmă. Astfel, tinând
cont de resursele limitate ale zonei, cercetătorii au lansat ipoteza ca populaţia acestei zone avea
o dieta în majoritate vegetariană, bazată în principal pe recoltarea alunului. De altfel, valoarea
nutriţională şi beneficiile aduse de consumul de alune a fost demonstrat şi de către medicina
modernă.

Un studiu efectuat în SUA arată că un consum zilnic de doar 45 de grame de alune ar reduce
serios riscul unor boli cardiovasculare, datorită conţinutului scăzut de grăsimi saturate şi
colesterol. Studiul a demonstrat că bărbaţii care au inclus în dieta alune de padure cel puţin de
două ori pe săptămâna reduc riscul unui atac de cord cu 47% şi cel al unei boli cardiovasculare
cu 30%. Alte studii realizate de cercetătorii italieni au pus în evidenţă rolul pe care consumul
de alune îl deţine în prevenirea cancerului, datorită prezenţei unor compuşi chimici (taxani) ce
facilitează acest lucru.

În decursul secolelor, alunul a avut şi o importantă semnificaţie mistică, în antichitate existând

credinţa că acest arbust este un indicator divin ce semnala izvoarele cu apă potabilă, comori
demult uitate sau zăcăminte de metale preţioase. În medicină antică, alunele au fost utilizate de
asemenea pentru obţinerea de leacuri pentru diferite afecţiuni. Astăzi găsim alunul răspândit pe
o vastă arie geografică, atât pe continentul european, cât şi cel asiatic, unde creşte în sălbăticie.

Climatul preferat este unul cu ierni blânde, veri răcoroase şi umezeală suficientă a solului,
zonele cu cea mai mare răspândire fiind în jurul Mării Negre şi Mediterane. Varietatea
europeană a arbustului este cea mai exploatată comercial, fiind cultivat în livezi unde se poate
dezvolta până la 7 metri înalţime. Alunul face fructe după 3 ani de la plantare, producţia medie
fiind de aproximativ 12 kg de alune pe an pentru fiecare arbore.

Fructele cresc în ciorchini de până la 12 bucăţi şi sunt iniţial verzi la culoare, transformându-se
ulterior în maron închis în perioada de recoltare, la finalul lunii septembrie. Producţia
mondială de alune de pădure este dominată de Europa şi Orientul Mijlociu, 80% fiind recoltate
din arealul Mării Negre, în zona Turciei, în vreme ce alţi 15% se regăsesc în Sicilia.

Migdale

Migdalele sunt menţionate în istorie din cele mai vechi timpuri, fiind un ingredient de preţ în
pâinea faraonilor egipteni, de pildă. Originea exactă nu este ştiută, dar se crede că migdalele
provin din China şi Orientul Mijlociu. Exploratorii din antichitate consumau migdale în
călătoriile lor pe Drumul Matasii ce lega Asia de zona Mediterana, în special Spania şi Italia,
astfel încât aceasta plantă a fost curând aclimatizată şi în Europa.

În America migdalul a fost adus abia în secolul 18 de către călugării franciscani, adaptându-se
foarte bine în regiunea California, unde şi acum se cultivă intens. Pe parcursul istoriei,
migdalele au avut o puternică semnificaţie religioasă, etnică sau socială. Românii aruncau cu
migdale asupra mirilor ca semn de fertilitate, acest obicei regăsindu-se şi în zilele noastre,
când la nunţi se dăruiesc invitaţilor săculeţi ce conţin câteva migdale glazurate.
O altă tradiţie este împământenită în Suedia, unde în fiecare an, de Craciun, se găteşte budinca
de orez în care se ascunde o migdală, iar cel ce o gaseşte va avea noroc tot anul următor.
Arborele de migdal este înrudit cu cireşul, prunul sau piersicul, însă fructele sale nu sunt
comestibile. Migdalele pe care le consumăm sunt de fapt seminţele acestui arbore, ce se găsesc
învelite cu o coajă tare în interiorul unui fruct ce ajunge la maturitate în aproximativ 7-8 luni
de la înflorire. Spre deosebire de migdalele cultivate, cele ale varietăţii sălbatice conţin o
substanţă otrăvitoare, astfel încât pentru a putea fi consumate este necesar ca ele să fie
prelucrate prin spălare şi prăjire. Migdalele sunt printre cele mai hrănitoare fructe uscate.

Având un conţinut redus în grăsimi nocive şi fiind bogate în minerale şi vitamine, ele ajută la
lupta împotriva bolilor cardiovasculare şi chiar în prevenirea unor forme de cancer. Migdalele
sunt cea mai bună sursă de magneziu şi vitamina E, considerată a fi vitamina antisterilităţii, cu
rol important în reglarea funcţiei de reproducere.

Calciul conţinut ajută la menţinerea sănătăţii oaselor şi dintilor, în vreme ce fosforul ajută
memoria. Nivelul ridicat de proteine şi fibre din migdale le fac un aliment valoros, în special
într-o dietă vegetariană sau de post, când pot substitui carnea păstrand aportul nutritiv. Studiile
au demonstrat că este suficientă introducerea în dieta zilnică a migdalelor pe o perioadă de
doar o lună pentru ca efectele benefice ale acestora să se facă simţite, cantitatea zilnică
recomandată fiind de 30 de grame, aproximativ 20 de migdale.

Arahide

Arahidele sunt originare din America de Sud, Mexic şi America Centrala. Deşi sunt
considerate a fi fructe uscate, ele fac parte din familia leguminoaselor. Fructele sunt nişte
păstai ce se dezvoltă sub pământ, fiecare putând conţine până la 4 seminţe din care se dezvoltă
alunele.

Cunoscute şi sub denumirea de „alune de pământ” sau „alune americane”, arahidele au fost
folosite în alimentaţie de către oameni din cele mai vechi timpuri. Cercetările arheologice au
scos la iveală dovezi ale cultivării arahidelor în Peru cu circa 7.600 de ani în urmă. În cultura
pre-columbiană, arahidele ocupau un loc de cinste, regăsindu-se în diferite forme de artă
precum sculptură sau bijuteriile. Exploratorii portughezi au popularizat această plantă şi pe
continentul european şi cel african în secolul 19, de unde a fost adusă ulterior şi în America de
Nord. În Statele Unite arahidele au fost aduse în secolul 18 de către neguţătorii de sclavi, fiind
cultivate în special pentru uleiul extras, ca hrană pentru animale sau ca un înlocuitor pentru
cacao.

La începutul secolului 20, cercetările botanistului american George Washington Carver au

scos la iveală potenţialul arahidelor, tot acum punându-se bazele popularităţii imense de care
se bucură arahidele astăzi în SUA. Studiile lui Carver au identificat nu mai puţin de 300 de
utilităţi ale arahidelor, atât în alimentaţie cât şi în alte industrii. Astăzi arahidele se regăsesc
într-o varietate largă de produse alimentare şi în cultura culinară a multor ţări. Sunt consumate
cel mai des ca şi gustare, încorporate în deserturi sau produse de patiserie şi sosuri, precum şi
sub forma celebrului unt de arahide. Acesta a fost produs prima dată în 1890 de către John
Kellogg, care a inventat printre altele şi binecunoscuţii fulgi de porumb pe care îi consumăm la
micul dejun.

Conceput iniţial ca înlocuitor al untului din lactate, cel de arahide a căpătat rapid popularitate,
astăzi fiind extrem de apreciat atât ca şi gustare de dimineaţă, cât şi ingredient în diferite
reţete. Atât arahidele, cât şi untul obţinut din acestea, constituie o sursă semnificativă de
proteine, mai mare decât orice altă plantă din familia legumelor. Grăsimile conţinute sunt în
principal nesaturate, benefice pentru organism prin efectul de reducere a nivelului de colesterol
din sange şi reducerea riscului de boli cardiovasculare.

Conţin minerale precum magneziul, zincul, cuprul, fosforul sau potasiul, precum şi o
importantă cantitate de fibre. Cercetările ştiintifice recente au demonstrat că arahidele şi
fructele uscate în general conţin antioxidanţi, extrem de folositori sănătăţii organismului uman.
S-a constatat că nivelul de antioxidanţi din arahide rivalizează cu cel al multor fructe şi legume
precum merele, murele, capşunele sau morcovii. Arahidele sunt cultivate în numeroase regiuni
ale lumii, principalii exportatori fiind SUA, China şi Argentina, cel mai mare importator fiind
Uniunea Europeana, cu 44% din totalul cererii mondiale.

Fistic

Fiind originar din zona Orientului Mijlociu, fisticul are o istorie îndelungată şi interesantă,
fiind menţionat chiar şi în Biblie alături de migdale. Descoperiri arheologice recente în Asia au
dovedit că oamenii consumau fistic cu aproape 7.000 de ani înainte de Hristos. Se spune că
fisticul era cultivat chiar şi în celebrele grădini suspendate ale Babilonului, una dintre cele 7
minuni ale lumii antice.

În perioada medievală, arabii care s-au stabilit în sudul Italiei şi al Spaniei au adus pe
continentul European mult preţuitele fructe uscate. Fisticul s-a adaptat climatului
Mediteranean, în special cel cultivat în Italia devenind extrem de preţuit pentru calitatea sa.
Aceste fructe uscate au un rol important în cultura culinară a zonelor unde sunt cultivate, stând
la baza unor deserturi emblematice precum baclava, nuga sau rahatul turcesc.

Încă din timpurile biblice fisticul mărunţit era adăugat la budinci, compoturi sau creme, iar
pudra de fistic dădea consistenţă şi aromă sosurilor. În zilele noastre, fisticul este apreciat ca şi
gustare în multe părţi ale lumii, precum şi ca ingredient în anumite preparate tradiţionale, în
special în bucătăria orientală. Arborele de fistic are şi el o utilitate deosebită, el generând o
raşină din care se obţine terebentină, o substanţă folosită în industria vopselurilor şi cea
medicală.

Lemnul acestui arbore este şi el preţuit de către producătorii de mobilă, fiind un lemn de esentă
tare. Perioada în care fisticul ajunge la maturitate variază între 5 şi 8 ani, arborii având o
sensibilitate ridicată la condiţiile meteo extreme, însă dacă mediul este prielnic, aceştia pot trăi
chiar şi sute de ani. Sezonul de recoltare a fisticului este la finalul verii sau începutul toamnei,
atunci când frunzele ce acoperă coaja fisticului s-au desprins.

Arborii sunt scuturaţi, fisticul fiind colectat şi procesat prin spalare şi uscare, ceea ce duce la
deschiderea cojilor şi expunerea miezului. Ulterior acesta este prăjit şi sărat, gata pentru a fi
consumat de către iubitorii acestei delicatese. Ca aliment, fisticul este foarte bogat în substanţe
benefice organismului, în special fitosteroli, cunoscuţi pentru rolul lor în reducerea nivelului
de colesterol din sange şi în combaterea unor forme de cancer. Fisticul, ca şi alte fructe uscate,
este bogat în grăsimi nesăturate, bune pentru organism, fiind o sursă concentrată de energie şi
având un rol important în absorbţia unor vitamine precum vitamina A, E, D şi K.

Semintele de dovleac
Uşor dulci, cu aromă de alune, seminţele de dovleac sunt printre cele mai nutritive şi aromate
seminţe. Dovlecii şi seminţele lor erau o mâncare preţuită de indienii de pe continental
American, datorită proprietăţilor medicinale şi alimentare.

Cultivarea dovlecilor s-a răspândit pe glob când exploratorii europeni, întorcându-se din
călătoriile lor, au adus multe dintre bogăţiile agricole ale lumii noi. Deşi seminţele de dovleac
se găsesc în reţetele multor culturi, ele sunt o trăsătură a mâncării tradiţionale mexicane.

Popularitatea seminţelor de dovleac a crescut odată cu descoperirea valorii lor nutritive şi a

beneficiilor aduse sănătăţii. Seminţele de dovleac sunt o sursă de minerale (zinc, fier şi cupru),
fosfor, magneziu şi mangan. În plus conţin proteine şi vitamina K.

Prevenire a bolilor:
- Complexul carotenoid, zincul şi grăsimile Omega 3 găsite în seminţele de dovleac pot
preveni apariţia cancerului de prostată.
- Zincul din seminţele de dovleac creşte rezistenţa oaselor şi previne osteoporoza.
- Fitosterolul conţinut de seminţele de dovleac reduce nivelul colesterolului din sânge. -
Seminţele de dovleac au un effect anti-inflamator în tratarea artritei.
- Sunt o bună sursă de nutrienţi naturali precum: magneziu, mangan, fosfor, fier, cupru,
proteine, zinc, astfel că o pătrime de ceaşcă de seminţe de dovleac va aduce un aport de 46,1%
de magneziu, 28,7% de fier, 52% de mangan, 24% de cupru, 16,9% de proteine, 17,1% de zinc
din necesarul zilnic.

Semintele de floarea soarelui

Seminţele în coajă sunt alegerea excelentă pentru o gustare. Pline de proteine, fibre, minerale,
vitamine, fitochimicale, grăsimi sanătoase, seminţele de floarea-soarelui sunt în mod natural
un sanck sănătos, energizant.

Planta vine din America de Nord şi se presupune că a fost cultivată acum 3000 de ani de
indieni în Arizona şi New Mexico. În mod tradiţional, ei spărgeau coaja şi mâncau miezul
drept gustare. De asemenea, adăugau seminţe măcinate în făina pentru mâncare şi pâine. Prin
1500 floarea soarelui a fost adusă şi în Europa de exploratorii spanioli.

Iniţial a fost cultivată doar ca plantă decorativă, căpătând uz comercial abia când a fost adusă
din Rusia. Astăzi, popularitatea acestei plante este în creştere. Seminţe de floarea-soarelui
sunt, de obicei, clasificate în funcţie de aspectul cojii. În cazul în care coaja este neagră în
totalitate, acestea fac parte din categoria seminţe oleaginoase şi sunt destinate în special
producţiei de ulei de floarea-soarelui obţinut prin presare.

Cele care au coaja dungată sunt mai cu seamă destinate consumului ca şi snacks datorită
cantităţii scăzute de ulei. Acestea mai sunt denumite şi seminţe de floarea-soarelui non-
oleaginoase. Adăugarea seminţelor de floarea-soarelui în dieta zilnică reprezintă o modalitate
delicioasă de a o completa cu vitamina E, acid folic, fier, vitamina B6, magneziu, cupru, fibre,
prevenind în felul acesta: bolile cardiovasculare, cancerul de prostată, Alzheimer, infarctul şi
bolile de inimă, bolile neurovasculare.

Seminţele de floarea-soarelui conţin un nivel ridicat de grăsimi “bune” (polisaturate şi

monosaturate) şi un nivel scăzut de grăsimi “rele” (saturate). Aproape 90% din grăsimile
conţinute de seminţele de floarea-soarelui aparţin celui mai sănătos tip de grăsimi pentru
inimă. În plus, floarea-soarelui este în mod natural lipsită de grăsimile periculoase care ridică
nivelul colesterolului.