Castravetele 

(Cucumis sativus) este o plantă legumicolă din familia Cucurbitaceae care

include dovlecelul, dovleacul, pepenele galben și cel verde etc., și este cultivat pe scară largă.
Provine din India și este cultivat în regiuni tropicale și temperate. Se cultivă în numeroase varietăți,
datorită diversității fructelor.
Planta de castravete este o viță târâtoare de 1,5 – 2 m lungime, care crește agățându-se pe spaliere
sau alte structuri de susținere cu ajutorul cârceilor. Planta are frunze mari care acoperă fructul.
Acesta este cilindric, alungit, cu margini rotunjite, și poate crește până la 60 cm, cu un diametru de
10 cm. De obicei crește cam de 10 cm lungime. Castraveții pot fi mâncați în stare crudă sau murați
(murături).
Planta se dezvoltă dintr-o sămânță închisă. Din punct de vedere științific, rezultatul polenizării plantei
de castravete este un fruct. Clasificarea acesteia ca legumă, ca și în cazul roșiilor și a dovlecelului,
de exemplu, este arbitrară și se bazează în principal pe folosirea acestuia în bucătărie.

Înflorire și polenizare[modificare | modificare sursă]

Câteva varietăți de castravete sunt partenocarpice, rezultând fructe fără semințe, pentru aceste
varietăți polenizarea reducându-le potențialul calitativ. De obicei aceste varietăți sunt crescute în
sere, unde polenizarea prin insecte este eliminată. În Europa sunt preferate soiurile de castravete
care pot produce semințe și care necesită polenizare. Polenizarea acestor varietăți este făcută
de albine, bondari și diverse alte soiuri de insecte, apicultorii preferând să-și aducă stupii în preajma
terenurilor însămânțate cu legume.
În cazul în care polenizarea nu a avut succes, fructul rezultat se poate îngălbeni, cădea, sau poate
crește strâmb. Fructele parțial polenizate pot fi verzi la capătul de lângă pețiol dar galbene și prost
formate lângă locul unde a fost floarea.

Aliment[modificare | modificare sursă]
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o
enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare
în pagina de discuție.

Consumat ca aliment, castravetele cu coajă, în stare crudă, are un aport de 20kcal la 100 grame, din
care carbohidrați aproximativ 3,63g, grăsimi 0,11g, proteine 0,65g, vitamina B1 0,027 mg, vitamina
B2 0,033 mg, vitamina B3 0,098g, urme de vitamina B6 și B9, vitamina
C 2,8 mg, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc.
Castravetele este cules când are culoarea verde, și poate fi consumat crud sau murat. De
asemenea, varietățile fără semințe sunt folosite în industria decorațiunilor alimentare. Pentru murat
se folosesc îndeosebi castraveții a căror formă nu este așa de plăcută ochiului, cei cu formă
neregulată, prea groși sau strâmbi, sau cu coaja grunzuroasă. Pentru murare se folosește de
obicei saramura sau oțetul, în combinație cu diverse plante aromatice. Procedeul de murare reduce
conținutul de vitamine din legume, dar le păstrează în niște valori crescute față de alte procedee de
conservare (de exemplu, fierberea). În plus, le conservă pentru mai mult timp. Gustul deosebit și
multiplele întrebuințări pe care le are în gastronomie, alături de eliminarea prin murare a unei
componente cam indigeste a castravetelui crud, fac din castravetele murat o piesă de rezistență a
alimentației umane, în special alături de produse din carne, în sezonul rece.

Tratamente naturale pe bază de castravete[modificare | modificare

sursă]
Castravetele datorită calităților terapeutice poate fi utilizat ca remediu natural în tratamentul: iritațiilor
intestinelor, reumatismului, gutei, arsurilor solare, constipației. De asemenea, acesta este un bun
laxativ și contribuie la eliminarea toxinelor din organism.
Ridurile pot fi combătute prin aplicarea unor creme sau măști pe bază de castravete. Proprietăți
terapeutice extraordinare au și semințele de castravete care tratează afecțiuni variate: tuse,
probleme ale tenului, probleme cu expectorația.

Istoric[modificare | modificare sursă]
Castravetele este cultivat de cel puțin 3000 de ani, în Asia de vest; în Europa a ajuns în
timpul Imperiului Roman. Sunt cronici din secolul al IX-lea, din Franța, care amintesc de cultivarea
castravetelui.
Se crede că este o plantă nativă a teritoriului Indiei de azi. Castravetele este menționat în legenda
lui Gilgamesh, între produsele vechiului oraș Ur, fiind consumat de către locuitorii acestuia. Unele
surse spun că a fost produs pe scară largă în Tracia; apartenența sa la bucătăria bulgărească și
turcească vin să întărească această teorie. Din India, castravetele a ajuns în Grecia (unde este
numit "vilwos") și în peninsula italică, unde populația este foarte amatoare de această legumă.
Fructul castravetelui este menționat și în Vechiul Testament (Cartea Numerelor 11:5), ca fiind o
plantă foarte răspândită în Egipt, chiar și sclavilor israeliți: Ne amintim de Pește, pe care l-am avut
pe mesele noastre în timpul robiei egiptene / de castraveți, pepeni, praz, ceapă, usturoi. Israeliții vor
rămâne, astfel, foarte atașați de aceste legume, care vor fi folosite adeseori în mesele lor tradiționale
de sărbători.
Despre împăratul roman Tiberius se spune că servea castraveți la fiecare masă, indiferent de
anotimp. Astfel, pe teritoriul Imperiului Roman a fost dezvoltat pentru prima dată un sistem artificial
de creștere a fructelor și legumelor în condiții speciale, similar cu o seră agricolă, pentru a asigura
prezența pe masa împăratului a legumei sale favorite. Sistemul de creștere era combinat, pe timpul
zilei vasele cu plante de castravete fiind ținute la soare, apoi puse la adăpost în zone acoperite, la
căldură, sau erau acoperite cu pânză îmbibată cu ulei, pentru a nu permite circulația curenților de
aer. Aceste pânze erau numite specularia.
În însemnările sale, Plinius cel Bătrân consemnează existența unui castravete foarte mic, probabil
soiul cornișon, care crește nu mai mare de 8 cm și are coaja neregulată, cu broboane și grunji.
Plinius descrie și pregătirea unor remedii naturale din castravete, cu toate că unele cercetări spun că
ar fi fost vorba de o plantă diferită, un soi de castravete sălbatic, necultivat. Totodată, este
menționată folosirea fructului castravetelui pentru tratarea mușcăturii de scorpion, pentru cei cu
vederea slabă și pentru a îndepărta șoarecii din hambare. Nevestele care doreau să rămână
însărcinate îi purtau la cingătoare, la fel și moașele chemate la câte o naștere mai grea, și îi aruncau
după ce copilul se năștea.
În Evul Mediu, la curtea regelui Carol cel Mare (Franța secolului al XI-lea) se creșteau castraveți. Ei
au fost introduși în Anglia la începutul secolului al XIV-lea, pierduți, apoi reintroduși după 250 de ani.
În Lumea Nouă, castraveții au ajuns în 1494, în Haiti, o dată cu expedițiile lui Cristofor Columb.
În 1535, Jacques Cartier, explorator francez care a călătorit în zona a ceea ce astăzi se
numește Canada, spunea că a găsit castraveți imenși în zona orașului Montreal. În secolele XV-
XVII, vânătorii europeni de blănuri, comercianții, exploratorii, vor face schimburi și trocuri cu
popoarele indigene amerindinene, inclusiv cu produse agricole. Triburile din Marile Câmpii și din
zona Munților Stâncoși au învățat de la conchistadori cum să cultive legumele și fructele europene.
Cei mai buni agricultori erau cei din triburile Mandan, din zona Dakota de Nord și de Sud. Ei au
învățat să cultive soiuri de castraveți și de pepeni și le-au adăugat rapid în alimentație, pe lângă
soiuri de porumb, fasole, și altele din aceeași familie a
cucurbitaceelor, dovleac, dovlecel și tărtăcuță. Triburile Iroqueze cunoșteau deja planta, la
momentul la care au fost vizitați de primii europeni.
În 1630, reverendul Francis Higginson a publicat o carte pe nume „Plante din Noua Anglie”, în care
se descrie o grădină din insula Conant, în portul din Boston, „grădina Guvernatorului”. Acolo sunt
descrise multitudinea produselor vegetale cultivate, printre care și „țelină, sfecle, morcovi, care cresc
aici mult mai mari și mai dulci decât sunt îndeobște cunoscute în Anglia. Sunt aici și soiuri de
dovleac și de castravete de care nu aveam cunoștință înainte”.
În 1633, William Wood publică o carte care conține observațiile sale referitoare la plantele pe care le
întâlnise în America „Pământul este foarte bun pentru creșterea verdețurilor de bucătărie, toate
soiurile cunoscute în Anglia și altele noi, și care sunt mai mari și mai gustoase”. Câțiva ani mai târziu
apar, tot în Anglia, un număr de articole publicate în reviste de specialitate cu profil medical, în care
se specifică faptul că verdețurile sunt responsabile de un număr tot mai mare de îmbolnăviri pe
timpul verii și că legumele crude nu trebuie consumate de către copii. Castravetele a fost unul din
legumele marcate de această proastă reputație, fiind retras din alimentația umană și păstrat doar
pentru animale, în special vaci, schimbându-i-se și numele în engleză din cucumber în cowcumber.
Nefiind preferat în alimentație, soiurile de castravete au degenerat, spre sfârșitul secolului al XVIII-
lea, transformându-se într-o plantă de dimensiuni reduse, cu inflorescență redusă și cu fructe foarte
mici.
În jurnalul său, Samuel Pepys nota, în data de 22 septembrie 1663: „Azi, Sir W. Batten m-a informat
de trista soartă a unei doamne, Newhouse, care a murit din pricină că a consumat castraveți. Și cred
că am mai auzit de un caz asemănător acum câteva zile.”Castravetele este inrudit cu pepenele si
cactusul. Conține multă apă.

Industrie[modificare | modificare sursă]
În industria alimentară, castravetele este foarte preferat în varianta murată, fiind unul din cele mai
consumate alimente, inclusiv în industria fast-food.
În industria cosmeticelor, este foarte întrebuințat în diverse creme și loțiuni pentru ten, având un
efect calmant, de restabilire a pH-ului pielii, fiind ușor astringent. Totodată, aroma de castravete
proaspăt este considerată a fi afrodisiacă.