Castravetele (Cucumis sativus) este o plantă legumicolă din familia Cucurbitaceae care

include dovlecelul, dovleacul, pepenele galben și pepenele verde și este cultivat pe

scară largă. Provine din India și este cultivat în regiuni tropicale și temperate.
Planta de castravete este o viță târâtoare de 1,5 – 2 m lungime, care crește agățându-
se pe spaliere sau alte structuri de susținere cu ajutorul cârceilor. Planta are frunze mari
care acoperă fructul. Acesta este cilindric, alungit, cu margini rotunjite și poate crește
până la 60cm, cu un diametru de 10cm. De obicei crește cam de 10cm lungime.
Castraveții pot fi mâncați în stare crudă sau murați (murături).
Planta se dezvoltă dintr-o sămânță închisă. Din punct de vedere științific, rezultatul
polenizării plantei de castravete este un fruct. Clasificarea acesteia ca legumă, ca și în
cazul roșiilor și a dovlecelului, de exemplu, este arbitrară și se bazează în principal pe
folosirea acestuia în bucătărie.
Înflorire și polenizare[modificare | modificare sursă]
Câteva varietăți de castravete sunt partenocarpice, rezultând fructe fără semințe, pentru
aceste varietăți polenizarea reducându-le potențialul calitativ. De obicei aceste varietăți
sunt crescute în sere, unde polenizarea prin insecte este eliminată. În Europa sunt
preferate soiurile de castravete care pot produce semințe și care necesită polenizare.
Polenizarea acestor varietăți este făcută de albine, bondari și diverse alte soiuri de
insecte, apicultorii preferând să-și aducă stupii în preajma terenurilor însămânțate cu
legume.
În cazul în care polenizarea nu a avut succes, fructul rezultat poate îngălbeni, cădea
sau crește strâmb. Fructele parțial polenizate pot fi verzi la capătul în apropiere de
pețiol, însă galbene și prost formate lângă locul unde a fost floarea.
Aliment[modificare | modificare sursă]
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit
pentru o enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările
necesare în pagina de discuție.
Consumat ca aliment, castravetele cu coajă, în stare crudă, are un aport de 20kcal la
100 grame, din care carbohidrați aproximativ 3,63g, grăsimi
0,11g, proteine 0,65g, vitamina B1 0,027mg, vitamina B2 0,033mg, vitamina B3 0,098g,
urme de vitamina B6 și B9, vitamina C 2,8mg, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc.
Castravetele este cules când are culoarea verde și poate fi consumat crud sau murat.
De asemenea, varietățile fără semințe sunt folosite în industria decorațiunilor
alimentare. Pentru murat se folosesc îndeosebi castraveții a căror formă nu este așa de
plăcută ochiului, precum cei cu formă neregulată, prea groși sau strâmbi ori cei cu coajă
grunzuroasă. Pentru murare se folosește de obicei saramura sau oțetul, în combinație
cu diverse plante aromatice. Procedeul de murare reduce conținutul de vitamine din
legume, păstrându-le însă în niște valori crescute față de alte procedee de conservare
(de exemplu, fierberea). În plus, le conservă pentru mai mult timp. Gustul deosebit și
multiplele întrebuințări pe care le are în gastronomie, alături de eliminarea prin murare a
unei componente cam indigeste a castravetelui crud, fac din castravetele murat o piesă
de rezistență a alimentației umane, în special acompaniate de produse din carne, în
sezonul rece.
Tratamente naturale pe bază de castravete[modificare | modificare
sursă]
Castravetele datorită calităților terapeutice poate fi utilizat ca remediu natural în
tratamentul: iritațiilor intestinelor, reumatismului, gutei, arsurilor solare, constipației. De
asemenea, acesta este un bun laxativ și contribuie la eliminarea toxinelor din organism.
Ridurile pot fi combătute prin aplicarea unor creme sau măști pe bază de castravete.
Proprietăți terapeutice extraordinare au și semințele de castravete care tratează
afecțiuni variate: tuse, probleme ale tenului, probleme cu expectorația.[necesită citare]
Istoric[modificare | modificare sursă]
Castravetele este cultivat de cel puțin 3000 de ani, în Asia de vest; în Europa a ajuns în
timpul Imperiului Roman. Sunt cronici din secolul al IX-lea, din Franța, care amintesc de
cultivarea castravetelui.
Se crede că este o plantă nativă a teritoriului Indiei de azi. Castravetele este menționat
în legenda lui Gilgamesh, între produsele vechiului oraș Ur, fiind consumat de către
locuitorii acestuia. Unele surse spun că a fost produs pe scară largă în Tracia;
apartenența sa la bucătăria bulgărească și turcească vin să întărească această teorie.
Din India, castravetele a ajuns în Grecia (unde este numit "vilwos") și în peninsula
italică, unde populația este foarte amatoare de această legumă. Fructul castravetelui
este menționat și în Vechiul Testament (Cartea Numerelor 11:5), ca fiind o plantă foarte
răspândită în Egipt, chiar și sclavilor israeliți: Ne amintim de Pește, pe care l-am avut pe
mesele noastre în timpul robiei egiptene / de castraveți, pepeni, praz, ceapă, usturoi.
Israeliții vor rămâne, astfel, foarte atașați de aceste legume, care vor fi folosite adeseori
în mesele lor tradiționale de sărbători.
Despre împăratul roman Tiberius se spune că servea castraveți la fiecare masă,
indiferent de anotimp. Astfel, pe teritoriul Imperiului Roman a fost dezvoltat pentru prima
dată un sistem artificial de creștere a fructelor și legumelor în condiții speciale, similar
cu o seră agricolă, pentru a asigura prezența pe masa împăratului a legumei sale
favorite. Sistemul de creștere era combinat, pe timpul zilei vasele cu plante de
castravete fiind ținute la soare, apoi puse la adăpost în zone acoperite, la căldură, sau
erau acoperite cu pânză îmbibată cu ulei, pentru a nu permite circulația curenților de
aer. Aceste pânze erau numite specularia.
În însemnările sale, Plinius cel Bătrân consemnează existența unui castravete foarte
mic, probabil soiul cornișon, care crește nu mai mare de 8 cm și are coaja neregulată,
cu broboane și grunji. Plinius descrie și pregătirea unor remedii naturale din castravete,
cu toate că unele cercetări spun că ar fi fost vorba de o plantă diferită, un soi de
castravete sălbatic, necultivat. Totodată, este menționată folosirea fructului castravetelui
pentru tratarea mușcăturii de scorpion, pentru cei cu vederea slabă și pentru a
îndepărta șoarecii din hambare. Nevestele care doreau să rămână însărcinate îi purtau
la cingătoare, la fel și moașele chemate la câte o naștere mai grea, și îi aruncau după
ce copilul se năștea.
În Evul Mediu, la curtea regelui Carol cel Mare (Franța secolului al XI-lea) se creșteau
castraveți. Ei au fost introduși în Anglia la începutul secolului al XIV-lea, pierduți, apoi
reintroduși după 250 de ani. În Lumea Nouă, castraveții au ajuns în 1494, în Haiti, o
dată cu expedițiile lui Cristofor Columb.
În 1535, Jacques Cartier, explorator francez care a călătorit în zona a ceea ce astăzi se
numește Canada, spunea că a găsit castraveți imenși în zona orașului Montreal. În
secolele XV-XVII, vânătorii europeni de blănuri, comercianții, exploratorii, vor face
schimburi și trocuri cu popoarele indigene amerindinene, inclusiv cu produse agricole.
Triburile din Marile Câmpii și din zona Munților Stâncoși au învățat de la conchistadori
cum să cultive legumele și fructele europene. Cei mai buni agricultori erau cei din
triburile Mandan, din zona Dakota de Nord și de Sud. Ei au învățat să cultive soiuri de
castraveți și de pepeni și le-au adăugat rapid în alimentație, pe lângă soiuri
de porumb, fasole, și altele din aceeași familie a
cucurbitaceelor, dovleac, dovlecel și tărtăcuță. Triburile Iroqueze cunoșteau deja planta,
la momentul la care au fost vizitați de primii europeni.
În 1630, reverendul Francis Higginson a publicat o carte pe nume „Plante din Noua
Anglie”, în care se descrie o grădină din insula Conant, în portul din Boston, „grădina
Guvernatorului”. Acolo sunt descrise multitudinea produselor vegetale cultivate, printre
care și „țelină, sfecle, morcovi, care cresc aici mult mai mari și mai dulci decât sunt
îndeobște cunoscute în Anglia. Sunt aici și soiuri de dovleac și de castravete de care nu
aveam cunoștință înainte”.
În 1633, William Wood publică o carte care conține observațiile sale referitoare la
plantele pe care le întâlnise în America „Pământul este foarte bun pentru creșterea
verdețurilor de bucătărie, toate soiurile cunoscute în Anglia și altele noi, și care sunt mai
mari și mai gustoase”. Câțiva ani mai târziu apar, tot în Anglia, un număr de articole
publicate în reviste de specialitate cu profil medical, în care se specifică faptul că
verdețurile sunt responsabile de un număr tot mai mare de îmbolnăviri pe timpul verii și
că legumele crude nu trebuie consumate de către copii. Castravetele a fost unul din
legumele marcate de această proastă reputație, fiind retras din alimentația umană și
păstrat doar pentru animale, în special vaci, schimbându-i-se și numele în engleză din
cucumber în cowcumber. Nefiind preferat în alimentație, soiurile de castravete au
degenerat, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, transformându-se într-o plantă de
dimensiuni reduse, cu inflorescență redusă și cu fructe foarte mici.
În jurnalul său, Samuel Pepys nota, în data de 22 septembrie 1663: „Azi, Sir W. Batten
m-a informat de trista soartă a unei doamne, Newhouse, care a murit din pricină că a
consumat castraveți. Și cred că am mai auzit de un caz asemănător acum câteva
zile.”Castravetele este inrudit cu pepenele si cactusul. Conține multă apă.
Industrie[modificare | modificare sursă]
În industria alimentară, castravetele este foarte preferat în varianta murată, fiind unul
din cele mai consumate alimente, inclusiv în industria fast-food.
În industria cosmeticelor, este foarte întrebuințat în diverse creme și loțiuni pentru ten,
având un efect calmant, de restabilire a pH-ului pielii, fiind ușor astringent. Totodată,
aroma de castravete proaspăt este considerată a fi afrodisiacă.