Fasolea comună (Phaseolus vulgaris) este o plantă leguminoasă agățătoare, anuală, erbacee [1] cultivată în

întreaga lume pentru semințele sale comestibile uscate sau păstăile verzi, necoapte. Este originară
din Mexic și adusă în Europa ca parte a schimbului columbian în 1528. Este una dintre cele mai vechi alimente
cunoscute de om și a fost o parte importantă a dietei umane din cele mai vechi timpuri [2].
Din punct de vedere al modului de creștere, fasolea poate fi fie pitică (oloagă), fie urcătoare, asemeni fasolei
sălbatice. Atât tecile cât și boabele diferă foarte mult ca dimensiuni și culori. Exista peste 14,000 de soiuri în
întreaga lume. În anul 2000, consumul mediu de fasole uscată la nivel mondial era estimat la 2.2 Kg pe cap de
locuitor pe an.
Fasolea boabe crudă sau insuficient gătită conține o proteină toxică numită fitohemaglutinină care poate fi
inactivată prin înmuierea fasolei în apă preț de câteva ore, apă care ulterior va fi aruncată, și apoi fierberea
fasolei la temperaturi mari de minim 10 minute, de preferat 30 de minute.

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Grecii antici au folosit cuvântul φάσηλος (phasolus) cu referire la fasolile de origine asiatică ce erau răspândite
în Europa Antică [3]. Romanii au folosit atât romanizatul faseolus cât și nativul faba cu referire la specii distincte
de fasole pre-Columbiană [4], faseolus probabil referindu-se la specii din genul Vigna cu boabe mici, cum ar
fi fasolea cu ochi negru [5] și/sau fasolea chinezească și fava la fasole cu bobul mai mare, cum ar fi fasolea
fava. Când Phaseolus vulgaris a ajuns în Europa în secolul al XVI-lea, ea nu era decât un alt bob în păstaie, de
dimensiune mică-mijlocie, deci acoperit de sensul deja existent.
În limba română, cuvântul „fasole” provine din neogrecul φασόλι (fasóli). El este folosit atât pentru Phaseolus
vulgaris, cât și pentru celelalte tipuri majore de fasole cultivată comercial care aparțin altor specii, cum ar
fi fasolea gigant (elefant) (Phaseolus coccineus), fasolea lima (Phaseolus lunatus), fasolea chinezească (Vigna
unguiculata subsp. sesquipedalis), fasolea japoneză (Adzuki) (Vigna angularis), fasolea-zambilă (Lablab
purpureus), fasolea mung (Vigna radiata) și bobul (fasole fava) (Vicia faba).
Similar, celelate limbi europene sau adiacent-europene au preluat cuvântul fie direct din greaca veche, fie
ulterior din latină: italiană fagiolo, spaniolă frijol, portugheză feijão, catalană fesol, rusă fasolya, poloneză fasola
zwykła, albaneză fasule, turcă fasulye, greaca modernă φασολάκια / phasolákia, φασόλι / phasóli.
De notat că numele bobului de fasole era ayacotl în nahuatl (limba aztecilor), búul în
limba mayașilor și purutu în quechua (limba incașilor). În consecință, în unele populații ale Americilor cuvântul
este derivat nu din phaseolus, ci din limbile locale, de exemplu i se spune poroto în spaniola chileană. Jacques
Cartier relatează că irochezii din Saint Lawrence l-au numit sahé.

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere botanic, fasolea, împreună cu alte specii Phaseolus, este o membră a familiei de
leguminoase Fabaceae.
Prima descriere botanică a fasolei comune, sub numele de Smilax hortensis, este atribuită
botaniștilor Hieronymus Bock și Leonhart Fuchs în 1542.
În Species Plantarum din 1753, Linnaeus a clasificat fasolea cunoscută la vremea lui
în genurile Phaseolus și Dolichos, enumerând 11 specii de Phaseolus[6], inclusiv 6 specii cultivate și 5 specii
„sălbatice”.
Fasolile asiatice atribuite cândva genului Phaseolus au fost transferate în genul Vigna, Vicia saul Lablab, astfel
că genul Phaseolus include acum exclusiv specii de origine americană [7].

Descriere[modificare | modificare sursă]

Germene de fasole

Lăstar de fasole

Vrej de fasole

Floare de fasole

Toți membrii sălbatici ai speciei sunt plante cățărătoare [8] [9], dar soiurile de fasole domestică sunt clasificate fie
ca fasole pitică (de tufiș), fie ca fasole cățărătoare (urcătoare), în funcție de stilul lor de creștere.
Fasolea are o rădăcină principală nedominantă cu multe rădăcini laterale. Rădăcinile pot atinge o adâncime de
1 m dacă solul este bine afânat. La fel ca majoritatea membrilor familiei de leguminoase Fabaceae, fasolea
comună își ia azotul de care are nevoie printr-o asociere cu diazotrofe din genul Rhizobium, care sunt bacterii
fixatoare de azot. Bacteriile cu care rădăcinile sunt cel mai frecvent în simbioză sunt Rhizobium
etli și Rhizobium phaseoli. Condițiile optime pentru dezvoltarea nodulilor sunt o temperatură de 25 până la 30°
C și un pH de 6 până la 7. Cantitatea de azot fixată poate ajunge la 200 Kg la hectar.
Soiurile pitice formează tufișuri erecte 20–60 cm înălțime, în timp ce soiurile urcătoare ajung la 2–3 m înălțime.
Soiurile urcătoare au tulpini ce se înfășoară în jurul suportului lor în sens invers acelor de ceasornic.
Toate soiurile au frunze alternative, verzi sau violet, care sunt împărțite în trei foliole ovale, cu margini
netede [10], fiecare de câte 6–15 cm lungime și 3–11 cm lățime. Florile sunt albe, roz sau violet de aproximativ
1 cm lungime. Sunt hermafrodite și au 10 stamine. Ovarul, superior, este alcătuit dintr-un singur carpel cu
placentație parietală. Deoarece florile sunt închise (cleistogamie), fertilizarea este în principal autogamă. Acest
caracter facilitează selecția liniilor pure și menținerea soiurilor stabile.
Florile fac păstăi de 8–20 cm lungime și 1–1,5 cm lățime. La anumite soiuri se dezvoltă structuri fibroase de-a
lungul păstăii, care formează, într-un stadiu mai mult sau mai puțin avansat de maturitate, o „ață". Soiurile cu
„ațe” se consumă de obicei uscate, ca boabe, sau ca fasole verde numai dacă păstăile sunt recoltate foarte
imature. Păstăile pot fi verzi, galbene, negre sau violet, fiecare conținând 4-8 boabe de fasole de diferite
dimensiuni, forme și culori.
Boabele sunt netede, plinuțe, până la 1,5 cm lungime. Cea mai comună formă se numește „în formă de rinichi”,
formă tipică pentru fasole, dar se pot găsi boabe mai sferice (de unde și denumirile locale de „mazăre” sau
„măzăriche” dat anumitor soiuri). Semințele sunt mai mult sau mai puțin mari, cele mai mari fiind selectate în
soiurile decojite. Ele variază foarte mult în culori și sunt adesea pătate în două sau mai multe culori. Semințele
își pot păstra capacitatea germinativă timp de 3 până la 5 ani.
Ca în cazul majorității speciilor din genul Phaseolus, genomul fasolei are 11 perechi de cromozomi (2n = 22).
Cu perechi de baze k625 per genom haploid, este cea mai mică din familia leguminoaselor [11] .

Istorie[modificare | modificare sursă]

Zone de domesticire a fasolei comune

1 – Zona Mesoamericană
2 – Zona Andină
Fasolea comună are o lungă istorie de cultivare. Varianta sălbatică a lui P. vulgaris este originară din America.
Inițial s-a crezut că a fost domesticită separat în Mezoamerica și în regiunea sudică a Anzilor, ceea ce ar fi
rezultat în două grupuri genetice distincte ale fasolei domestice. [12] Însă analizele genetice recente arată că a
fasolea a fost domesticită mai întâi în Mexic și apoi au apărut cele două grupuri genetice distince:
Mesoamerican și Andean acum 8000 de ani [13].
Fasolea, dovleceii și porumbul sunt trei culturi mezoamericane numite „Trei surori”, fiind legume care au fost
plantate împreună de către amerindieni [14] [15] [16].
Fasolea comună a ajuns în Europa ca parte a schimbului colombian. Cristofor Columb a descoperit-o în
Nuevitas (Cuba) în timpul primei sale călătorii din octombrie 1492 [17]. Ulterior, alți exploratori au descoperit-o în
diferite părți ale Americii de Nord și de Sud. În 1528, Papa Clement al VII-lea a primit câteva boabe de fasole
albă [18]. Cinci ani mai târziu, acesta i-a făcut cadou o pungă cu fasole nepoatei sale, Caterina de' Medici, cu
prilejul nunții ei cu Prințul Henri al Franței, împreună cu comitatul Lauragais, al cărui centru este Castelnaudary,
acum sinonim cu mâncarea de fasole albă numită cassoulet.[19]
Fasolea din genul Phaseolus s-a răspândit peste tot în Europa, înlocuind fasolea din genul Vigna și alte genuri
de origine asiatică ce era cultivate în Europa în perioada ante-Columbiană pentru că este mai ușor de cultivat
și are randamentul la hectar mai mare.[18]

Cultivare[modificare | modificare sursă]

Irigarea mechanizată a unui câmp de fasole din Brazilia

Stilul de creștere al plantei (urcătoare versus pitică) este determinat în principal de genomul acesteia, dar
condițiile ecologice de-a lungul ontogeniei plantei pot de asemena să influențeze dezvoltarea ei. De exemplu, o
temperatură ridicată (30° C) în prima fază de dezvoltare a frunzelor trifoliate declanșează întotdeauna un stil de
cățărare [20].
Fasolea se cultivă atât în zonele cu climat mai răcoros, cât și în cele cu un climat mai cald, deși preferă
anotimpurile calde. Fasolea este sensibilă la deficiențe în diferite oligoelemente,
inclusiv cupru, molibden, mangan, zinc și are o toleranță redusă la salinitate [21].
Este o plantă foarte sensibilă la frig; frunzișul îngheață de la - 1 °C. Semănarea trebuie să se producă atunci
când temperatura medie ajunge la 15° C, adică pe la mijlocul lunii mai în emisfera nordică, sfârșitul lunii aprilie
în climat mediteranean, sfârșitul lunii mai în climat continental. Semănatul se poate efectua până la sfârșitul
lunii iunie sau sfârșitul lunii iulie sau chiar începutul lunii august, în funcție de regiune și soiuri, astfel încât să se
permită recoltarea înainte de primul îngheț. Un număr mare de eșecuri se datorează însămânțării prea
devreme. Căldura extremă, de peste 32 °C estedăunătoare fasolei, determinând căderea florilor și păstăilor [21].
Fasolea preferă solurile neutre (pH optim = 6,5), dar se poate adapta și la soluri cu pH mai basic, de exemplu
într-un sol nisipos se poate dezvolta bine și cu pH de până la 8,5. Dacă solul este ușor și nisipos, se adaugă
turbă umedă, compost sau gunoi de grajd. Dacă solul este foarte acid, se adaugă var.
Pentru un randament bun, este necesar să nu fie îngropate prea mult semințele (un proverb francez spune:
„fasolea trebuie să-și vadă stăpânul plecând”[22]). Solul trebuie sa fie bine afânat pentru că în
timpul germinării, cotiledoanele sunt ridicate din pământ prin creșterea rădăcinii.
În legumicultură, însămânțarea, în cuiburi sau rânduri, se face adesea cu boabe înmuiate anterior. Rândurile
de însămânțare trebuie să fie distanțate la 40 până la 50 cm unul de celălalt pentru soiurile pitice și 70 până
la 80 cm pentru soiurile urcătoare[23]. Cultivarea pe scară largă cu ajutorul semănătorilor se face numai pentru
soiuri pitice.
Udarea este adesea necesară deoarece ciclul de creștere are loc în cele mai calde perioade ale anului. Cel
mai bine este ca irigarea să se facă prin șanțuri sau la rădăcină prin curgere directă pe pământ fără a atinge
frunzele și florile pentru a evita promovarea bolilor. Deci în cultura de câmp, unde se practică irigarea prin
aspersie, se preferă soiuri rezistente la antracnoză și viruși. Dacă drenajul nu este bun, se poate forma o
movilă de pământ unde să se planteze fasolea.
Fasolea se remarcă prin capacitatea sa de a fixa azotul în solul unde este cultivată și de aceea este ideală
pentru rotația culturilor pentru a menține terenurile fertile [24].
Probleme de cultivare[modificare | modificare sursă]
Dăunători[modificare | modificare sursă]

Planta de fasole atacată de acarianul păianjen

țesător (Tetranychus urticae)
Fasolea este vulnerabilă la un număr mare de dăunători, inclusiv gasteropode, insecte, acarieni și nematode.

Semințe de fasole parazitate de gărgărița fasolei

(Acanthoscelides obtectus)
Melcii și limacșii pot distruge complet răsadurile. Acarianul păianjen țesător (Tetranychus urticae) atacă
frunzișul în anii secetoși, făcându-l să se decoloreze și să apară pete albicioase. Musca răsadului (Delia
platura), care atacă diferite plante legumicole și cereale, provoacă daune răsadurilor cu larvele sale care
mănâncă cotiledonii și mugurii terminali, provocând atrofia și moartea plantelor. Gărgărița de
fasole (Acanthoscelides obtectus) este un gândac mic a cărei larvă trăiește în interiorul semințelor de fasole
depozitate și poate provoca daune semnificative [25]. Această insectă are nevoie de o temperatură
peste 14 °C să se dezvolte. Dacă întrunește condiții favorabile, într-un stoc de semințe se pot succeda până la
patru generații și mai multe larve pot ocupa simultan aceeași fasole [26]. Lupta împotriva acestui dăunător
necesită tratamente insecticide atât pe culturile destinate recoltării semințelor, cât și pe semințele depozitate,
prin fumigație în vid.
Printre dăunători se numără și miridele Calocoris norvegicus și Lygus campestris și molia leguminoaselor
(Etiella zinckenella).
Fasolea are reputația de a fi respingătoare pentru gândacul de Colorado.[necesită citare]
Boli[modificare | modificare sursă]
Multe boli fungice, bacteriene sau virale pot afecta culturile de fasole.
Grăsimea de fasole, cauzată de bacterii, inclusiv Pseudomonas syringae pv phaseolicola și Xanthomonas
campestris pv phaseoli, are ca rezultat apariția unor pete uleioase galben-portocalii pe frunze, păstăi și
semințe. Apoi apare necroza pe frunze și păstăi. Prevenirea presupune utilizarea de semințelor sănătoase
certificate. În Franța, de exemplu, prin decret ministerial există două zone unde sunt implementate reguli foarte
stricte pentru a preveni aceeastă boală și care produc semințe certificate: colectarea și analiza probelor,
inspecții de monitorizare pe câmpurile de producție, distrugerea rapidă și sistematică a parcelelor infectate, un
sistem de compensarea fermierilor afectați[27].
Multe ciuperci afectează fasolea. Antracnoza de fasole, cauzată de o ciupercă filamentoasă, Colletotrichum
lindemuthianum, provoacă necroză, sub formă de pete negre pe frunze, care se pot extinde până la tulpini și
păstăi. Există soiuri rezistente [28]. Alte ciuperci care afectează fasolea sunt rugina fasolei (Uromyces
appendiculatus și Uromyces phaseoli), putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea), putregaiul carbonic
(Macrophomina phaseolina), mucegaiul fasolei (Phytophthora phaseoli), sclerotina sau putregaiul alb
(Sclerotina sclerotiorum), boala piciorului de fasole (Fusarium phaseoli). Făinarea fasolei americane, cauzată
de Erysiphe polygoni, este limitată în regiunile calde ale Lumii Noi.
Mozaicul de fasole comună, cauzat de un virus, este transmis prin semințe și afide. Determină apariția de
vezicule pe frunze, mai mult sau mai puțin decolorate, prezentând aspect de mozaic, și rularea capeților
foliolelor. Mozaicul de fasole galbenă, o altă boală virală, este mai puțin frecventă decât cea anterioară.
Mozaicul auriu al fasolei este unic în America tropicală.
Remedii contra dăunătorilor și bolilor[modificare | modificare sursă]
Lupta împotriva dăunătorilor și bolilor se bazează pe combinarea diferitelor metode: folosirea de soiuri
rezistente și semințe sănătoase, lipsite de germeni patogeni, tratate cu fungicide, vernalizare (trecere printr-o
perioadă de îngheț sau frig constant), asolament, irigare controlată fără exces și la rădăcină, utilizarea de
auxiliare de cultură împotriva acarienilor sau utilizarea fungicidelor și insecticidelor adecvate. Au fost create noi
soiuri care sunt mai rezistente la boli, bacterii și virusuri
precum Pseudomonas, Colletotrichum, Fusarium, Xanthomonas, BCMNV, BYMV [29]