Curs I Surse de germoplasma

Conservarea biodiversităţii în peisajul agricol este o adevărată provocare pentru această perioadă
istorică a umanităţii, provocare ce rezultă din necesitatea înţelegerii funcţiilor combinate ale
agrobiodiversităţii – ecologice şi sociale – a contribuţiilor pe care le are, atât pentru ecosistem,
cât şi pentru societate.

Una dintre cele mai grave consecinţe ale activităţilor antropice nesăbuite este extincţia a
numeroase specii. Dea lungul existenţei sale, omul a folosit circa 10.000 de specii de plante de
cultură. Conform statisticilor FAO, astăzi, 90% din producţia de alimente este asigurată de circa
120 de specii de plante de cultură.

Pe lângă reducerea drastică a diversităţii specifice, odată cu apariţia agriculturii industrializate a

început un proces accentuat de eroziune genetică. Soiurile vechi şi varietăţile locale de plante de
cultură au fost şi sunt cele mai afectate, în favoarea soiurilor moderne (Giuliani, 2007). În
prezent, creșterea producției agricole se bazează, în principal, pe utilizarea masivă a chimicalelor
pentru fertilizare și pentru combaterea paraziților, pe folosirea combustibililor fosili, a irigațiilor,
a soiurilor moderne de mare productivitate. Extinderea acestor tehnologii agricole se explică și
prin faptul că sunt mult mai simple și mai ușor de gestionat.

Pe termen lung, agricultura industrială înseamnă însă poluarea mediului ambiant, șubrezirea
stării de sănătate a societății umane și pierderea ireversibilă a diversității agricole. În multe țări în
curs de dezvoltare, soiurile tradiționale continuă să asigure o bună parte din producția agricolă,
chiar și după apariția soiurilor moderne. Explicația constă în faptul că, soiurile vechi și varietățile
locale au un randament mai bun, stabilitate mai mare, rezistență ridicată la factorii de stres biotic
și abiotic, iar necesarul de inputuri energetice este mult mai scăzut.

Agricultura țărănească întreține biodiversitatea în câmpuri. Reînsămânțarea semințelor rezultate

din cultura proprie participă la menținerea varietăților adaptate la sistemul agricol tradițional,
contribuie la adaptarea lor la evoluția climatică, agronomică, economică, socială sau culturală și
la sporirea diversității acestora. Seminţele tradiţionale, resurse genetice vegetale, au fost folosite
şi îmbunătăţite în timpuri în care sistemul alimentar era organizat la scară mică pentru
satisfacerea nevoii de hrană la nivel local, deci la nivelul unui lant alimentar scurt. Ameliorarea
tradiţională sa făcut în condiţiile în care nu se foloseau practici care erodează solul sau produc
emisii de CO2 şi nici inputuri chimice (utilizarea pesticidelor în cultivarea varietăţilor
tradiţionale conduce la un randament scăzut al producţiei).

Deci, seminţele tradiţionale sunt potrivite pentru a susţine sistemele economice locale (producţie
şi distribuţie locală), ele fiind destul de perisabile pentru a putea fi produse în sistem industrial,
fapt care nu reprezintă un dezavantaj, deoarece acestea pot susţine comunităţile locale prin
ocuparea populaţiei, un preţ mai bun şi un mediu mai curat prin scurtarea drumului de la
producător la consumator.

Bun cunoscător al agriculturii tradiționale românești, dl Friedrich Wilhelm Graefe zu Baringdorf,

fost vicepreşedinte al Consiliului de Agricultura și Dezvoltare Rurală din Parlamentul European,
apreciază că România deține cea mai mare varietate de plante regionale și tradiționale din
Europa: o „adevărată comoară” (Romalo, M. 2007). În România există un număr semnificativ
de varietăți tradiţionale, stând ca dovadă colecţia înregistrată la Banca de Gene Suceava –
România, iar la Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiționale ,Universitatea de
Ştiinţe Agricole din ClujNapoca este în construcție o microbancă de gene.

Semințele vechi tradiționale, vechea germoplasmă a populațiilor locale românești, formate sub
influența selecției naturale, sunt o moștenire foarte prețioasă, o avuție pe cale de dispariție.
Pentru a putea utiliza o sămânța în Uniunea Europeană (Directiva 98/95 CEE transpusă în
legislaţia românească prin L266/2002) trebuie ca varietatea să fie înscrisă întrun Catalog Oficial.
Criteriile DUS (Distincţie, Uniformitate şi Stabilitate) la varietăţile locale, precum și costurile
mari de înregistrare și tratamentul chimic obligatoriu, vor declasa semințele tradiționale locale
care sunt în mod natural și istoric adaptate agriculturii ecologice şi tradiţionale.

Prin extensie aceasta interzice comercializarea semințelor tradiționale și a varietăților asociate.

Acestea nu au acces pe piaţă şi nu există distribuitori de seminţe tradiţionale. Dar, aceste seminţe
sunt mai puţin vulnerabile la schimbările climatice tocmai datorită variabilităţii genetice şi
neomogenităţii care le confera o flexibilitate mărită, permiţândule să se adapteze mai bine
schimbărilor. De asemnea, au şi o valoare nutritivă crescută comparativ cu soiurile ameliorate
moderne. Circuitul seminţelor tradiţionale rămâne unul informal în cadrul comunităţilor locale,
dar şi acest circuit este unul vulnerabil din cauza dificultăţii de a menţine o continuitate a
transmiterii cunoştinţelor legate de multiplicare, cultivare, procesare etc, deţinute de puţini
membri ai comunităţii şi care de obicei sunt bătrâni. Îmbătrânirea populaţiei rurale şi lipsa
dorinţei de implicare a noii generaţii în agricultura tradiţională, în care aceştia nu văd o
oportunitate economică, reprezintă încă un motiv de ingrijorare. Există deci, nevoia de a
conserva şi revitaliza seminţele tradiţionale, care sunt în pericol nu doar din cauza legislaţiei
nefavorabile ci şi a realităţii rurale (îmbătrânirea populaţiei rurale, migrarea populaţiei tinere
înspre zonele urbane şi interesul scăzut faţă de agricultură, extinderea agriculturii industriale cu
agrocombustibili poluanţi şi organisme modificate genetic).

IMPORTANȚA ȘI CONSERVAREA RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE

1.1.DEFINIREA RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE

Resursele vegetale tradiționale se referă la varietăți sau soiuri locale sau tradiționale și la
semințele acestora – semințe tradiționale, locale sau țărănești. Sămânța este mai mult decât o
marfă, reprezintă și identitatea culturală a țăranilor și sufletul societății agricole din diferite
regiuni. Din semințele tradiționale se obțin varietățile locale (soiuri de plante locale, tradiționale,
țărănești) “distincte, adaptate la mai multe variante de interacţiuni ale mediilor naturale şi
culturale la care speciile de cultură au fost treptat expuse ...”(Harlan, 1975). Zeven (1998) a
definit varietățile locale ca fiind “soiuri cu o capacitate mare de a tolera factorii de stres biotici şi
abiotici, cu un randament ridicat și constant, iar în cadrul sistemelor agricole cu inputuri scăzute
nivelul randamentului este unul intermediar”.

În Directiva 2008/62/CE, “varietăţile locale” („varietăţi de conservare”) sunt definite ca fiind

“un ansamblu de populaţii sau clone ale unei specii de plante care sau adaptat natural la
condiţiile de mediu ale regiunii lor”. Soiurile locale reprezintă populaţii de cultură aflate în
echilibru cu mediul lor şi care rămân relativ stabile pe o perioadă lungă de timp (International
Board for Plant Genetic Resources, 1980).

Un soi local este o populaţie dinamică a unei plante cultivate de origine istorică, identitate
distinctă şi lipsită de ameliorarea formală a culturilor, precum şi de multe ori genetic diversă,
adaptată la nivel local şi asociată cu sistemele agricole tradiţionale (34).

Tipuri de soiuri locale:  soi primar nu a fost niciodată supus reproducerii formale, sa dezvoltat
datorită selecţiei agricultorilor;  soi autohton un soi cultivat în locaţia originară, unde acesta șia
dezvoltat caracteristici unice;  soi alohton un soi cultivat întro altă locaţie decât cea de origine;
 soi secundar a fost dezvoltat în sectorul formal de creştere a plantelor, dar de câțiva ani este
menţinut prin cultivare in situ și selecție de semințe ale plantelor cultivate in situ. Semințele
tradiționale ale varietățlor locale sau transmis din generație în generație și au rezistat în timp
datorită:  agriculturii tradiționale și tradițiilor pentru procurarea semințelor;

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradi ționale accesului limitat la piețele de
semințe și/sau lipsa resurselor financiare ale agricultorilor; faptului că varietățile moderne nu
sunt întotdeauna adaptate la solurile sărace și nu fac față la schimbările climatice; faptului că
multe dintre acestea au calități nutritive mai bune decât cele moderne; lipsei de informații
privind varietățile moderne;  faptului că anumite sate de munte sunt izolate, la altitudini mari,
fără drumuri de acces auto.

1.2. CARACTERISTICILE ȘI IMPORTANȚA VARIETĂȚILOR TRADIȚIONALE

Timp de mii de ani agricultorii, în special țăranii din întreaga lume au produs, selectat,
îmbunătățit și creeat noi varietăți de cereale, legume și diverse alte plante. Mai mult, aceștia au
respectat pământul și regulile naturii. În timpuri antice nu se punea problema protejării resurselor
genetice și nici problema unei agriculturi durabile pentru că oamenii știau clar că o civilizație
care își pierde semințele și își distruge solul este o civilizație pe moarte (Guillet, 2002).

Aşa cum sugerează şi definiţia, varietăţile locale se caracterizează prin heterogenitate mare. Ele
au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la condiţii de stres biotic şi abiotic (boli, dăunători,
secetă, conţinut scăzut de nutrienţi etc.) şi de a avea calităţi gustative excelente, care ar putea
justifica un preţ de valorificare mai mare decât al soiurilor comerciale (Sanchez şi colab., 2008).
Datorită acestor trăsături, aceste culturi au nevoie de inputuri mici, ceea ce corespunde
conceptului de dezvoltare durabilă. Adaptarea plantelor: Influențe abiotice.

Variaţiile componentelor abiotice ale unui mediu pot acţiona ca factori de stres pentru plante.
Întro populaţie diversificată genetic, unii indivizi vor fi mai bine adaptați la acești factori de stres
şi pot prospera, în timp ce alții nu pot supravieţui. În acest fel, mediul exercită presiuni selective
asupra populaţiilor de cultură. Adaptarea plantelor la factorii abiotici. Influențe biotice.
Interacţiunile biotice carei îngrijorează cel mai tare pe fermieri sunt acelea dintre culturi şi
dăunătorii lor. Animalele ierbivore mamifere, păsări şi artropodele, pot acţiona ca prădători
asupra plantelor de cultură, în timp ce bolile virale, bacteriene şi fungice vătămează culturile prin
relații parazitare. Diversitatea genetică a culturilor este un mijloc important de a minimiza
ameninţarea acestor paraziţi întrun agroecositem.

Vulnerabilitatea plantelor de cultură la anumiți dăunători poate varia în funcţie de

caracteristicile agromorfologice cum ar fi înălţimea plantelor, pubesceța (perișori) sau
maturizarea, în plus faţă de variabilitatea trăsăturilor specifice genetice pentru rezistenţă la
dăunători. Variabilitatea genetică și prin urmare și variabilitatea fenotipică ar putea atrage, de
asemenea, o diversitate de alte organisme în agroecositem, inclusiv duşmani naturali (prădători
sau paraziţi) ai dăunătorilor.

Plantele de cultură şi dăunătorii lor sau adaptat unii altora dea lungul timpului întrun proces
numit coevoluţie. Unul dintre cele mai importante aspecte ale coevoluţiei pentru conservarea on
farm (la fermă sau in situ) este rezistența plantelor de cultură la dăunători (şi invers, capacitatea
dăunătorilor de a depăşi rezistența gazdelor), care depinde de dezvoltarea noii diversităţi
genetice. Diversitatea Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale genetică
dezvoltată de culturi şi dăunători prin coevoluţie este deosebit de complexă, deoarece ambele
sunt variabile genetic în timp şi spaţiu. Întradevăr, diversitatea indusă de stresul exercitat de
dăunători asupra unei anumite culturi este adesea strâns corelată cu diversitatea care conferă
rezistenţă culturii (Jarvis si colab., 2000).

Adaptarea plantelor la factorii abiotici (Jarvis și colab., 2000)

FACTOR ABIOTIC STRES ASUPRA PLANTEI ADAPTARE INDUSĂ

Temperatura căldură extremă funcțiile biologice de bază toleranță la căldură frig extrem funcțiile
biologice de bază toleranță la frig Factori edafici (sol) conținut mare de argilă/ drenaj slab
funcțiile biologice de bază toleranță la inundare conținut mare de nisip/ drenaj rapid funcțiile
biologice de bază toleranță la secetă conținut mare de rocă dezvoltarea rădăcinilor structura
răđăcinilor rezistență la secetă pH mare toxicitate toleranță la alcalinitate pH mic toxicitate
toleranță la acidiate conținut mare de aluminiu toxicitate toleranţă la aluminiu conținut mare de
săruri toxicitate toleranţă la săruri nivel scăzut de nutrienți funcțiile biologice de bază eficiență
ridicată de utilizare a nutrienților Apa / Regimul de precipitaţii precipitații abundente/ soluri
îmbibate cu apă funcțiile biologice de bază rezistență la inundații regim scăzut al precipitațiilor
anuale funcțiile biologice de bază cerințe scăzute de apă regim scăzut al precipitațiilor sezoniere
funcțiile biologice de bază rezistență la secetă Lumină intensitate scăzută a luminii fotosinteza
toleranţă la umbră perioadă lungă/scurtă a fotoperioadei fenologia reproductivă, fotosinteza
adaptare fotoperiodică

Vânt vânt local puternic evapotranspirație, stres structural tulpini/frunze/flori rezistente la vânt,
retenție de apă crescută Altitudine disponibilitate scăzută de dioxid de carbon funcțiile biologice
de bază scăderea retenției stomatelor Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț
ionale .În noile condiții de stres abiotic, FAO recomandă cultivarea de soiuri care utilizează
eficient resursele de apă și nutrienții, sunt tolerante la căldură și la atacul paraziților.

Pentru obținerea acestor soiuri vor fi utilizate varietăți locale provenite din medii neprielnice.
Modelele de cultivare (fără inputuri chimice) legate de varietățile tradiționale sunt factori de
conservare ai resurselor naturale în general – plantele tind spre o utilizare eficientă a resurselor
oferite de mediul cărora i sau adaptat (adaptate teritoriului de proveniență, practicilor culturale
locale, nevoilor de calitate locale) dea lungul timpului; exemplu: stabilizarea solului; conservarea
biodiversității sălbatice alături de cea cultivată etc. Varietățile locale, în general, constituie un
potenţial genetic inestimabil pentru obţinerea unor noi soiuri de plante (Negri, 2003).

Mai mult, heterogenitatea le permite să se adapteze în permanență condițiilor naturale

schimbătoare și să profite în urma interacțiunilor cu alte plante. De asemenea, pentru asigurarea
securităţii alimentare pe termen lung, în contextul încălzirii globale, va fi necesară o diversitate
genetică bogată. Nu există o evaluare clară a impactului schimbărilor climatice asupra
varietăţilor locale, dar ameninţarea potenţială se poate deduce din cercetările care prezic că până
în 2080 vor dispărea 2742% din numărul speciilor vegetale sălbatice.

Cererea tot mai mare de produse ecologice constituie un potențial economic remarcabil al
varietăților locale – cele mai potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură.
Varietăţile locale pot genera venituri importante pentru populaţia rurală şi pot stimula, în acest
fel, conservarea diversităţii genetice on farm (Zeven, 1996).

Cultivarea varietăţilor locale poate contribui la dezvoltarea economiilor locale, mai ales dacă este
combinată cu agroturismul. Varietățile locale sunt foarte importante pentru agricultura de
subzistență și continuă să aibă un rol important pentru așa numita “piață de nișă”. Corelarea
varietăţilor locale specifice cu anumite zone şi localităţi poate contribui inclusiv la consolidarea
identităţii culturale locale (Veteläinen şi colab., 2009). În UE, valorificarea superioară a
varietăților locale se poate face prin acordarea unui statut special diferitelor produse agricole
tradiționale, ca și în cazul alimentelor de origine animală:  produse cu denumire de origine
protejată (DOP);  produse cu indicație geografică protejată (IGP);  specialități tradiționale
garantate (STG). Însă, produsele rezultate din varietăți de plante tradiționale nu au un aspect
estetic la fel cu cel al produselor obținute din varietăți comerciale, ceea ce poate afecta cererea
lor pe piață, deși gustul și valoarea nutritivă ale acestora sunt de cele mai multe ori net
superioare.

Agrobiodiversitatea contribuie la diversificarea peisajelor și la valorificarea diferitelor tipuri de

terenuri. Agricultura țărănească întreține biodiversitatea în câmpuri. Reînsămânțarea semințelor
rezultate din cultura proprie participă la menținerea varietăților adaptate la sistemul agricol
tradițional, contribuie la adaptarea lor la evoluția climatică, agronomică, economică, socială sau
culturală și la sporirea diversității acestora. Diversitatea genetică a soiurilor de culturi
tradiţionale este partea cea mai valoroasă din punct de vedere economic al biodiversităţii globale
şi este de o importanţă capitală pentru producţia viitoare a culturilor lumii. Fermierii dispun de
capacitatea de a gestiona această diversitate în mod dinamic prin conservarea la fermă a mai
multor resurse utile genetice.

Inginerul agronom Gebhard Rossmanith, producător de semințe tradiționale de cereale, fructe și

legume din Germania spune că: „Sănătatea și gustul specific al legumelor, fructelor și cerealelor
provine din interacțiunea lor cu mediul de origine.” Adaptate unui mod de producție biologic
sau autonom, acestea contribuie la protecția mediului înconjurător și la păstrarea sănătății umane
și animale. Varietățile moderne au nevoie de pesticide pentru combaterea de boli, fungi, viruși,
bacterii etc, spre deosebire de varietățile tradiționale care dea lungul timpului au dobândit
rezistență la Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradi ionale Ţ pag. 14 anumite boli
și dăunători.

Cultivate în zonele de origine acestea sunt rezistente atât la stresul biotic cât și abiotic și oferă o
producție stabilă și sigură fără utilizare de substanțe chimice. Excluderea cunoștințelor
tradiționale și a culturilor autohtone – a restrâns baza de cunoștințe de care umanitatea are nevoie
pentru a face față crizelor de dimensiuni multiple, rezultând o sărăcire intelectuală a umanității,
vulnerabilă la multiple amenințări. Supraviețuirea umanității depinde de capacitatea speciei
noastre de a conserva plasticitatea biosferei cu toate elementele sale (30). Cunoștințele
tradiționale și culturile autohtone sunt din ce în ce mai recunoscute ca fiind vitale pentru
reînoirea ecologică a planetei noastre. Cunoștințele tradiționale sunt calea susținerii
biodiversității și calea asigurării securității alimentare globale. Pierderea varietăților locale
înseamnă mai mult decât dispariția lor din peisaj și din farfuriile noastre. Înseamnă că am pierdut
toate atributele unice pe care plantele care dispar leau câștigat timp de milenii abilitatea de a
supraviețui verilor fierbinți și iernilor aspre, de a prospera în condiții de uscăciune sau în zone
predispuse la inundații, de a rezista dăunatorilor și bolilor. Ceea ce inseamnă că în viitor,
fermierii și producătorii de alimente vor avea mai puține opțiuni pentru a combate problemele
cauzate de un climat schimbător și imprevizibil, trebuind să asigure în continuare hrana pentru
populația în creștere.

1.3. CONSERVAREA RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE

Inițiativele de conservare depistează varietăți tradiționale vechi, le readuc în folosință și

promovează diversitatea lor și cunoștințele vechi legate de acestea. Conservarea in situ şi ex situ
sunt cele două mari strategii utilizate în conservarea resurselor genetice ale plantelor.

Între aceste două strategii există o diferenţă fundamentală: conservarea ex situ presupune
prelevarea de probe, transferul şi depozitarea populaţiei unei anumite specii departe de locaţia
originală, în timp ce, conservarea in situ (în habitatul natural) implică stabilirea varietăţilor de
interes, gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul comunităţii căreia îi aparţin
(Negri şi colab., 2009; Veteläinen şi colab., 2009).

Conform Convenției pentru Diversitate Biologică (CBD) – 1992 (articolul 9), cele două
strategii nu trebuie privite ca alternative sau în opoziţie, ci se impune o abordare complementară.
Desigur că, numai conservarea on farm (in situ), cu tehnologii tradiţionale, permite o gestionare
durabilă a varietăţilor, întrucât acestea, în habitatul lor natural îşi pot continua procesele
evolutive sub presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

1.3.1. Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale Conservarea ex situ presupune păstrarea
componentelor diversității biologice în afara habitatului lor natural (Convenția pentru
Diversitatea Biologică, 1992). Acest tip de conservare se realizează în: bănci de gene care pot
folosi câteva tehnici specifice:  stocarea de semințe  menținerea de plante vii în colecții de
câmp  depozitarea in vitro  păstrarea polenului  depozitarea de semințe cu un conținut
ultrascăzut de umiditate  stocarea de ADN grădini botanice care mențin: Raport privind
Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale colecții de plante vii în câmp colecții de plante
vii în sere  colecții de semințe Conservarea ex situ are mai multe avantaje importante pentru
conservatorii resurselor genetice.

Este relativ uşor de identificat diversitatea genetică conservată întro bancă de gene sau gradină
botanică, deoarece materialul este de obicei bine documentat pentru utilizarea lui de către
crescătorii de plante şi oameni de ştiinţă. În plus, diversitatea genetică menţinută prin aceste
metode este direct controlabilă: atâta timp cât materialul adăugat periodic este păstrat în condiţii
adecvate şi regenerat periodic, probabilitatea de a pierde material este relativ scăzută. În general,
accesul este, de asemenea, relativ simplu.

Există și dezavantaje asociate cu conservarea ex situ. În primul rând este faptul că, inevitabil,
conservarea ex situ strămută materialul genetic din mediul natural, oprind procesele evolutive în
curs de desfăşurare care ajută crearea soiurilor locale unice şi adaptabile la medii în schimbare.
Mai mult decât atât, conservarea ex situ poate fi un efort foarte scump, ceea ce o face
nesustenabilă în multe cazuri. Aceste costuri afectează alegerea culturilor care sunt colectate
pentru conservarea ex situ – ajung să primească atenție doar culturile majore sau cele de mare
valoare economică.

1.3.1.1. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de sămânță

În România, singura bancă de gene în funcțiune este la Suceava, iar la USAMV ClujNapoca este
în curs de finalizare construcția unei noi bănci de gene. Principalele activități legate de
conservarea semințelor în băncile de gene sunt urmatoarele: a. Explorarea şi colectarea resurselor
genetice vegetale Orice activitate de conservare debutează cu achiziţia de material genetic, care
se realizează prin colectare directă, preluare de material biologic din colecţiile de ameliorare sau
prin schimb de germoplasmă cu alte instituţii similare.

În cazul Băncii de Gene Suceava, principala sursă de material genetic o constituie expediţiile de
colectare, al căror obiect principal este reprezentat de varietăţi locale şi soiuri vechi, scoase din
cultură, forme cel mai ameninţate de fenomenul de eroziune genetică. Toate acţiunile de
colectare de probe sunt însoţite de notarea şi înregistrarea în baze de date specifice a
cunoştinţelor locale, care includ date referitoare la sistemul agricol tradiţional, precum şi
informaţii socioculturale şi economice aferente comunităţilor rurale explorate. Maxted şi colab.
(2009) propun un chestionar care să furnizeze următoarele informaţii:  Denumirea ştiinţifică a
speciei.  Numele varietății primitive.  Detalii privind menținătorul varietății locale. De
exemplu: numele, datele de contact, vârsta, sexul, structura familiei, educaţie, principala sursă de
venit, terenuri în proprietate sau arendate, mărimea fermei, statutul ecologic, modul de utilizare a
terenului – arabil sau mixt.  Localizare geografică. De exemplu: provincia în care este amplasată
ferma, cea mai apropiată localitate, latitudine, longitudine, altitudine.  Caracteristicile
varietăților locale. 

Detalii privind cultivarea varietății locale. De exemplu: istoricul zonei, perioada de semănat,
perioada recoltării, intrări, metode de selectare a semințelor, metoda de depozitare a semințelor,
schimburi de semințe cu alți agricultori, comparații cu soiurile moderne cultivate în Raport
privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale  Distribuţia varietăţii locale; dacă este
cultivată doar întro singură fermă sau este răspândită în întreaga zonă.  Modul de valorificare a
varietăţii locale: utilizarea de bază, utilizarea secundară, consum familial sau vânzare pe piaţă,
dacă producătorul este membru al unei asociaţii de agricultori. 

Evaluarea factorilor de risc pentru varietatea locală: decizii politice inadecvate dezvoltării unei
agriculturi durabile, cerere scăzută pe piaţă, lipsa de interes pentru practicarea agriculturii
tradiţionale ş.a.  Diversitatea informaţiilor poate să varieze, dar în orice situaţie, valoarea
probelor păstrate în colecţii va creşte în concordanţă cu volumul cunoştinţelor locale înregistrate.
În acest context, este foarte importantă alcătuirea unor echipe de colectare, multidisciplinare, în
care experienţa practică a cercetătorilor reprezintă, întotdeauna, un ingredient de succes. b.
Descriptorii de paşaport Fiecare probă de seminţe va fi însoţită de un set de informaţii
standardizate, cuprinse în aşanumiţii descriptori de paşaport, elaboraţi de Institutul Internaţional
de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI) şi care permit atât identificarea probelor, precum şi
schimbul de informaţii la nivel naţional, regional sau global.

c. Caracterizarea şi evaluarea resurselor genetice vegetale Introducerea unui soi în banca de

gene, în vederea bioconservării, presupune o descriere amănunţită a lui, din punct de vedere
agrobiologic, biochimic şi chiar molecular. Totalitatea caracteristicilor care se cer formează aşa
numiţii descriptori, elaboraţi de IPGRI. Fiecare soi sau varietate locală introdusă în Banca de
Gene trebuie să aibă o caracterizare primară şi una secundară. Caracterizarea şi evaluarea
primară constă în caracterizarea morfologică şi agronomică a varietăţilor Raport privind
Conservarea Resurselor Vegetale Tradi ționale luate în studiu. Aceasta ajută la individualizarea
unei probe şi la descrierea identităţii sale genetice, realizânduse în parcelele de regenerare (specii
autogame) sau în parcele separate (specii alogame). Descriptorii de caracterizare sunt capabili să
realizeze o diferenţiere rapidă si uşoară între fenotipuri. Conţin informaţii generale referitoare la
caracterele ereditare, independente de factorii de mediu. Suplimentar, aceşti descriptori pot
include şi alte caractere cerute de potenţialii utilizatori.

La evaluarea secundară, descriptorii de evaluare, în contrast cu descriptorii de caracterizare, se

referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu, dar sunt importante pentru
ameliorarea plantelor. Aici sunt incluse: productivitatea, performanţele agronomice, rezistenţa la
factorii de stres biotic și abiotic, caracterele biochimice şi citologice şi caracterizarea moleculară.
În această etapă studiile capătă un caracter multidisciplinar, incluzând cercetări fiziologice,
genetice, biochimice, patologice, citologice, taxonomice s.a. (Străjeru şi colab., 2006).

d. Metodologia de conservare, regenerare şi multiplicare a seminţelor în băncile de gene Băncile

de gene sunt instituţii special înfiinţate pentru a păstra în condiţii de siguranţă diferite forme de
material genetic, în vederea utilizării imediate sau de perspectivă. În termeni globali, acestea pot
fi considerate ca fiind varianta ex situ a centrelor de diversitate.

Pentru prezervarea resurselor genetice vegetale, băncile de gene folosesc diferite modalităţi şi
tehnici, în acord cu mandatul pe carel au de îndeplinit, cu biologia speciilor de plante implicate şi
infrastructura disponibilă. Stocarea de germoplasmă vegetală sub formă de sămânţă reprezintă
cea mai practică şi, în acelaşi timp, cea mai practicată metodă de conservare ex situ, fiind
apreciată ca ieftină şi eficientă, permiţând conservarea unui mare număr de probe întrun spaţiu
relativ mic. Tehnologia conservării seminţelor presupune plasarea acestora, după parcurgerea
unei etape de uscare, în incinte cu temperaturi şi, eventual, umidităţi relative ale aerului
controlate. Etapele premergătoare introducerii seminţelor în depozitul de conservare sunt redate
schematic în Figura 1.

Inregistrarea
 Curatarea semintelor ---Determin Umiditatii

Testarea viabilitatii-- Uscarea semintelor-----Det cont de umiditate

Impachetarea semintelor

Monitorizarea viabilitatii-- Depozitarea semintelor-----Distribuirea

Regenerarea

Calitatea seminţelor (starea de sănătate, maturitatea fiziologică), conţinutul de umiditate a

acestora Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiționale şi temperatura de
depozitare sunt factorii esenţiali care influenţează viabilitatea, stabilitatea genetică şi
longevitatea probelor conservate.

Această modalitate de prezervare, deşi este considerată esenţială pentru protejarea resurselor
genetice vegetale, prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecţiei de seminţe congelate, în
cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării echipamentelor; pierderea capacităţii
de germinare a seminţelor chiar şi în condiţiile păstrării la rece; apariţia de mutaţii dăunătoare;
necesitatea reîntineririi mostrelor de seminţe la intervale regulate de timp. În aceste condiţii,
abordarea holistică a conservării biodiversităţii vegetale, prin îmbinarea de elemente aparţinând
ambelor strategii cunoscute este, aproape, obligatorie.

În funcţie de comportarea seminţelor în timpul stocării există două mari categorii: Seminţe
ortodoxe. Din această categorie fac parte majoritatea speciilor de plante, din zonele temperate.
Aceste seminţe tolerează desicarea, până la conţinuturi de umiditate de 5%, iar păstrarea la
temperaturi sub 0oC, favorizează menţinerea viabilităţii şi vigorii pentru perioade considerabile,
de ordinul deceniilor. Seminţe recalcitrante.

Această categorie include seminţele majorităţii speciilor lemnoase şi numeroase specii de cultură
tropicale. Seminţele recalcitrante nu suportă desicarea şi, prin urmare, nu pot fi depozitate la
temperaturi sub 0oC. Seminţele unor specii tropicale necesită chiar temperaturi de peste 10oC.
Metodele uzuale de conservare, doar, pe durată medie şi mică implică tratarea seminţelor cu
fungicide şi stocarea umedă în mediu inert (mangal sau rumeguş) şi cu acces de oxigen. Tipuri
de colecţii de seminţe Colecţia de bază:

Este destinată conservării de lungă durată, constituind rezerva strategică naţională, regională sau
mondială; nu este folosită pentru distribuţie. Condiţii de păstrare: umiditatea seminţelor de 5% ±
1%; temperatura: 18 oC...20 oC; containere închise ermetic.

Colecţia activă: Este destinată pentru conservarea de medie durată și este folosită pentru
regenerare, multiplicare, evaluare şi distribuire; Viabilitatea semințelor trebuie menţinută de cel
puţin 65% pentru o perioadă de 10 -20 de ani; Parametri de conservare: temperatura de
conservare cuprinsă între 0 şi 10 oC; conţinutul de umiditate a seminţelor: 37%.

Colecţia duplicat (a colecţiei de bază): Este destinată conservării de lungă durată; din motive de
securitate, colecţia este găzduită şi de o altă localitate sau ţară. Colecţia de lucru: Este deţinută de
creatorii de soiuri pentru programele de ameliorare; băncile de gene nu menţin de regulă, astfel
de colecţii. Colecţia de seminţe a comunităţii: Serveşte interesele unei anumite colectivităţi şi o
putem găsi sub diferite forme. Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale
Logistică şi proceduri Mărimea probelor: în medie 15002000 seminţe.

Containere utilizate frecvent pentru stocarea seminţelor: borcane de sticlă, cutii din metal,
diferite ambalaje din folie de aluminiu. Înregistrarea probelor: numai la prima intrare în bancă,
prin atribuirea unui număr unic şi irepetabil. Curăţarea: îndepărtarea corpurilor străine, a
seminţelor cu tegument crăpat şi a celor atacate de boli şi/sau dăunători. Uscarea seminţelor: cea
mai importantă dintre operaţiile de pregătire a seminţelor; uscarea rapidă la temperaturi înalte
poate reduce drastic viabilitatea seminţelor; rata de uscare a seminţelor diferă în funcţie de
specie, metodă de uscare, tipul colecţiei de seminţe etc.; pentru fiecare specie există un punct de
echilibru între conţinutul de umiditate a seminţelor şi umiditatea relativă; acest echilibru se
conside

Echipamente pentru depozitarea finală: camere frigorifice: din panouri prefabricate sau din zid
de cărămidă izolată. Monitorizarea viabilităţii seminţelor: viabilitatea minimă a seminţelor
trebuie să fie cuprinsă în intervalul de 7580%; testul iniţial de germinaţie trebuie să cuprindă
minimum 200 de seminţe, pentru următoarele teste fiind suficiente 50100 de seminţe; pentru
colecţia activă, testarea se face la intervale de 5 ani, iar pentru colecţia de bază la intervale de 10
ani; metode de testare folosite: testul de germinaţie conform normelor ISTA (Institutul
Internaţional de Testare a Seminţelor); testarea embrionilor excizaţi, pentru speciile cu
germinaţie lentă; testul cu tetrazoliu; analize enzimatice.

Regenerarea şi multiplicarea resurselor genetice vegetale: Sunt activităţi prioritare în băncile de

gene, fiind esenţiale în menţinerea probelor din colecţii, la nivele calitativ (viabilitate) şi
cantitativ (număr de seminţe) corespunzătoare standardelor internaţionale acceptate; Regenerarea
constă în reînnoirea unei probe prin cultivarea acesteia în câmp, pentru obţinerea unui lot
proaspăt de seminţe cu aceleaşi caracteristici ca şi populaţia originală; Regenerarea se execută
atunci când viabilitatea scade sub 85%, în timp ce, multiplicarea are loc Raport privind
Conservarea Resurselor Vegetale Tradi ționale în momentul epuizării stocurilor; Repetarea celor
două operaţii, la intervale scurte de timp, prezintă riscul pierderii integrităţii genetice a probei
iniţiale, ca rezultat al erorilor de execuţie sau al driftului genetic; Frecvenţa de regenerare diferă
în funcţie de specie, de nivelul viabilităţii la intrarea în conservare şi de condiţiile de depozitare;
Frecvenţa operaţiei de multiplicare este în funcţie de gradul de utilizare a probei de seminţe şi de
cantitatea (numărul de seminţe) la introducerea în colecţie;

Numărul de seminţe utilizat pentru regenerarea unei probe poate fi estimat din mărimea standard
a eşantionului de regenerat (30 – 100 de plante) şi viabilitate, pe baza următoarei ecuaţii: Număr
de semințe necesare pentru plantare ═ nr. de plante dorite / (germinaţia % x nr. de plante
răsărite), relaţie în care germinaţia şi numărul de plante răsărite se exprimă în sistem zecimal;
numărul de plante răsărite este, în general, cu 5% mai mic decât valoarea germinaţiei. Exemplu
de calcul: Număr de plante dorite ═ 100 Germinaţia ═ 85% Numărul de plante răsărite ═
80 100 Nr. de seminţe pentru plantare ═ ──────── ═ 147 0,85 x 0,80 1.3.1.2.
Menţinerea de plante vii în câmp (field collection) Acest tip de păstrare se foloseşte pentru
speciile cu înmulţire vegetativă şi speciile care produc seminţe recalcitrante. Colecţiile vii au
dezavantajul că sunt foarte costisitoare şi sunt vulnerabile la atacul paraziţilor şi în cazul unor
calamităţi naturale (incendii, uragane etc.). Pentru siguranţă, se recomandă păstrarea duplicatelor
în condiţii de creştere lentă in vitro.

1.3.1.3. Depozitarea in vitro Colecţiile in vitro conservă germoplasma sub formă de celule,
ţesuturi vegetale sau plantule, în mediu de cultură steril.
Prezervarea se poate face în condiţii de creştere lentă sau în azot lichid (crioprezervare).
Conservarea în condiţii de creştere lentă se practică la cartof, manihot, bananier şi alte specii cu
înmulţire vegetativă. Materialul vegetal poate fi păstrat sub această formă 14 ani, după care se
regenerează. Acest tip de colecţie are avantajul că plantulele pot fi propagate şi diseminate rapid
din banca de gene către diferiţi utilizatori.

De asemenea, colecţia este menţinută liberă de virusuri, ciuperci şi bacterii patogene. În prezent
sau dezvoltat tehnici de păstrare prin culturi in vitro la peste 1000 de specii vegetale.
Crioprezervarea presupune păstrarea germoplasmei la 196oC, în azot lichid, temperatură la care
diviziunea celulară şi procesele metabolice încetează. Protocolul de crioprezervare este încă în
faza de experimentare. Această metodă se aplică la circa 80 de specii.

Este important de reţinut că modalitatea de prezervare in vitro este complementară celorlalte

forme Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale de păstrare. Această tehnică
de conservare genetică este prohibitivă pentru multe bănci de gene, datorită costurilor ridicate cu
echipamentele, mediile de cultură şi personalul cu înaltă calificare. Alt dezavantaj constă în
instabilitatea genetică datorată variaţiei somaclonale care apare în momentul clonării. De
asemenea, perioada între două subculturi este relativ scurtă. Calusul este cel mai vulnerabil la
apariţia acestor variaţii, iar cea mai stabilă formă este cea de lăstar.

1.3.1.4. Depozitarea polenului

Această formă de stocare este destul de puţin utilizată în băncile de gene. Păstrarea polenului se
face în special de către amelioratori, atunci când există neconcordanţe între data înfloritului la
inflorescenţele mascule şi femele. Polenul singur are dezavantajul că nu poate conserva
diversitatea genetică citoplasmatică a speciei. De asemenea, polenul se regenerează greu,
deoarece nu este capabil să dezvolte, în mod independent, o nouă plantă. De aceea, folosirea pe
scară largă a polenului, ca mijloc de conservare genetică, depinde de găsirea unor metode de
eşantionare care să acopere întregul fond genetic al unei populaţii.

1.3.1.5. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut

Cea mai comună metodă de conservare ex situ este de a stoca seminţe cu un conţinut de
umiditate de 58%, închise ermetic, la temperatura de 18oC. Studiile efectuate în anii ’80 arată
că, viabilitatea seminţelor se poate prelungi semnificativ la valori ale umidităţii acestora de 12%.
Aceste condiţii nu sunt valabile însă pentru toate speciile vegetale, conţinutul optim de umiditate
a seminţelor fiind diferit în funcţie de specie. Pentru multe bănci de gene, acest procedeu
reprezintă o problemă din cauza lipsei echipamentelor de răcire adecvate, a nesiguranţei în
furnizarea continuă a energiei electrice şi a costurilor de operare ridicate.

1.3.1.6. Conservarea de ADN

Această strategie nu este una viabilă pentru conservare, principala destinaţie a bibliotecilor de
gene fiind izolarea de gene în vederea transferului, prin tehnicile ingineriei genetice. 1.3.2.
Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale Conservarea varietăților locale in situ (sau on
farm), nu a fost la fel de bine organizată ca și cea din băncile de gene.

În Europa, în a doua jumătate a secolului XX au existat diferențe foarte mari în ceea ce privește
conservarea soiurilor locale în ferme. Astfel, în estul Europei, menținerea varietăților locale sa
făcut mai eficient în zonele necooperativizate izolate. Conservarea in situ sau on farm a fost
definită de Maxted și colab. (1997) ca “managementul durabil al diversității genetice la plantele
de cultură dezvoltate pe plan local, asociat cu speciile și formele sălbatice și cu sistemele
tradiționale de cultură agricolă, horticolă sau agrosilvică”.

Autorul propune ca acest mod de conservare a varietăților locale, on farm, să fie obligatoriu
asociat cu tehnologiile de cultură tradiționale, vechi, adică cele în care nu sunt preluate
avantajele tehnicilor și echipamentelor moderne. În Italia, de exemplu, o treime din varietățile
locale conservate on farm beneficiază de inputuri energetice (îngrășăminte chimice, pesticide,
combustibil, irigații etc.) foarte mari (Negri și colab., 2007). Chable și colab. (2009) consideră că
o parte din diversitatea genetică agricolă a fost redescoperită prin experienţele din domeniul
agriculturii ecologice din Europa. Aceste resurse genetice au fost menţinute Raport privind
Conservarea Resurselor Vegetale Tațdți ionale în ultimele decenii în bănci de gene, în cea mai
mare parte a lor. Autorii militează pentru crearea posibilităților de evoluție a acestora la fermă
(sau în grădini), cu scopul de a dezvolta capacitatea lor de adaptare la schimbările climatice
rapide (Maxim, 2010). În Elveția, Banca Națională de Gene Agroscope Changins Wädenswil
(ACW) a întocmit o listă cu 252 de soiuri comerciale vechi și soiuri de cereale, pomi fructiferi și
legume selecționate de micii agricultori. Conservarea on farm a acestor soiuri este susținută de
organizații agricole, cu suport financiar de la guvernul elvețian. Varietățile locale de legume sunt
conservate de către micii fermieri și de grădinari, majoritatea în vârstă.

Cele mai cultivate varietăți locale on farm sunt cele de anghinare, morcov și fasole. Multe dintre
acestea sunt cu denumiri protejate sau cu indicație geografică (SchierscherViret și colab., 2009).
Pericolele conservării on farm a varietăților locale constau în: înlocuirea lor cu hibrizi și soiuri
performante, îmbătrânirea populației, transformarea fermelor tradiționale în case de vacanță
(Lever, 2006; Maxim şi colab., 2007; Nikolaou și Maxted, 2009). Agricultura tradițională are
dezavantajul că veniturile sunt mici, solicită muncă fizică intensă, iar vânzarea produselor este
deseori marginalizată. Soluțiile propuse de specialiști pentru stimularea cultivării varietăților
locale la fermă sunt multiple:  Informarea agricultorilor cu privire la capacitatea adaptativă a
acestor varietăți și la avantajele cultivării lor pe termen lung, având în vedere schimbările
climatice globale. 

Ameliorarea participativă, în care oamenii de știință lucrează în parteneriate cu fermierii. 

Introducerea așa numitelor “produse rare”, obținute din varietățile locale cu calități gustative
deosebite și cu posibilități avantajoase de valorificare.  Protejarea diverselor produse agricole
prin asocierea varietăților locale cu anumite regiuni geografice: Denumire de origine protejată
(DOP), Indicație geografică protejată (IGP), Specialitate tradițională garantată (STG).  Creșterea
bunăstării populației rurale prin valorificarea produselor tradiționale prin așa numitele “nișe de
piață”.

În țările cu agricultură avansată, bioagricultorii, micii fermieri și ecologiștii sunt foarte bine
organizați în asociații şi confederaţii care luptă pentru menținerea soiurilor locale și a sistemelor
tradiționale de agricultură, pentru o alimentație sănătoasă și pentru diversitate culturală. Amintim
aici: Confédération Paysanne, Kokopelli, Action Consommation, Afrique Verte, Association
pour la Régénération de la Vigne, Bio d’Aquitaine, Civam Bio 06, Civam Bio Corse, Terra Bio
Corse, CNDSF (Coordination nationale pour la défense des semences fermières), Coordination
Rurale, Fruits Oubliés, GREENPEACE, Le Biau Germe, Semailles, SPBioLR etc. În România,
ființează câteva asociaţii cu obiective similare: Eco Ruralis (www.ecoruralis.ro), Bio România
(www.bioromania.org), Conviviumurile Slow Food dintre care amintim Asociația Slow Food
Turda (www.slowfoodturda.ro), Cooperativa gospodarilor ecologici BIOCOOP
(www.biocoop.ro), Asociația Hosman Durabil (www.hosmandurabil.org), Fundaţia ADEPT
(www.fundatiaadept.org), Iniţiativa Transylvanian Brunch (brunch.dordeduca.ro). Societatea
poate beneficia de stabilitatea agroecositemului şi a utilizării scăzute a substanţelor chimice în
agricultură promovate de utilizarea diverselor varietăți locale. Beneficiile socioeconomice ar
putea include întărirea comunităţilor rurale. Pentru fermieri, conservarea la nivel de fermă ar
putea servi ca sprijin al tradiţiilor culturale, ar putea fi potrivită pentru atenuarea constrângerilor
bugetare, atenuarea efectelor dăunătorilor, bolilor şi a altor tipuri de stres pentru mediu şi să
ofere o asigurare de material genetic nou în faţa schimbărilor viitoare economice sau de mediu.
Câteva beneficii importante (economice, socioculturale, ecologice, genetice) rezultate.: Beneficii
rezultate în urma conservării in situ.

1.3.3. Inițiative pentru conservarea in situ (sau on farm) 

nițiative colective țărănești de conservare dinamică (exemple): Casa semințelor din Aquitaine,
Franța, AgroBio Perigord – este un proiect inițiat de agricultori ecologici. Acesta are ca obiectiv
colectarea, securizarea, conservarea, selecționarea și multiplicarea semințelor printro rețea de
profesioniști și persoane private. Colecțiile de semințe vechi sunt menținute în câmpul unui țăran
și servesc ca bază pentru un program regional de experimentare. Casa semințelor adăpostește
semințe de porumb (120 varietăți), floarea soarelui, soia, grâu, plante furajere, roșii, vinete, ardei,
fasole, busuioc și altele. Universitatea rurală Amayuelas de Abajo, Spania, a pus în practică o
bancă de semințe întro mansardă resturată. Semințele sunt listate și repartizate în funcție de
varietăți. Există aproximativ 400 de semințe distincte.
Această bancă de semințe nu este o locație pentru coservare, ci un loc de reperare și de
prezentare a varietăților (expuse în borcane). Dacă o persoană este interesată de o anumită
varietate este pusă în contact cu persoana care a produso. Universitatea gestionează și un
program de multiplicare a semințelor și organizează târguri de biodiversitate o dată la 2 ani,
ocazie cu care grădinarii din împrejurimi și adesea persoanele mai învârstă care practică
grădinăritul sunt invitați să își aducă semințele.  Inițiative ale cetățenilor împreună cu instituțiile
publice (exemple): Stabilirea unui raport de încredere între țărani/asociații de țărani și cei ce
gestionează băncile de gene. Țăranii brutari de la Rețeaua de Semințe Țăranesti, Franța, au
stabilit un raport de încredere cu cei care gestionează băncile de gene de la INRAClemont
Ferrand, ceea ce le permite accesul la varietăți vechi de grâu care au dispărut din sistemul
agricol. Astfel, țăranii șiau imbogățit culturile de grâu și în același timp resursele pentru munca
lor de adaptare a varietăților.

Acest parteneriat valorizează munca țăranilor care iși iau responsabilitatea de a repune în cultură
varietăți care au fost condamnate să rămână în camerele frigorifice ale centrelor de cercetare.
Bancă civilă de semințe, în rețea de sate ecologice, Ungaria – deoarece statul maghiar a diminuat
fondurile publice disponibile pentru finanțarea Institutului Agrobotanic din Raport privind
Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale Tapioszele (o bancă de gene publică din centrul
Ungariei), Institutul a fost obligat să reducă treptat numărul angajaților. În același timp, angajații
licențiați au decis să se implice în prezervarea biodiversității agricole.

Ei sau integrat întro rețea de ecosate și sau asociat inițiativelor existente, fiind în prezent
responsabili cu punerea în practică și coordonarea unei bănci civile de gene, ce conține în
principal semințe de legume. Grupul dorește să scoată semințe din Institut înainte ca acesta săși
închidă porțile oficial. Proiectul băncii civile de gene are și o dimensiune de mediu, dorind să
valorizeze și aspectele culturale și etnografice ale agrobiodiversității, urmărind cu precădere
originea geografică și semnificația numelor plantelor, precum și specificul utilizării culinare ale
acestora.

Inițiative ale cercetătorilor cercetători în număr din ce în ce mai mare, doresc să lucreze cu
țăranii în cadrul unor programe comune de selecție participativă și de valorizare a vechilor
varietăți de plante agricole. Parteneriat pentru reconstituirea filierei de paste și pâine în Toscana,
Italia – cercetători de la Universitatea din Florența lucrează pe tema varietăților de grâu scoase
din colecția Universității și încearcă să reunească țăranii pentru a lucra împreună pentru acest
subiect. Proiectul lor are ca obiectiv reconstituirea filierei de paste și pâine la nivel local,
incluzând procesarea artizanală a produselor.

Conservare prin utilizare pentru dezvoltare – promovarea calităților culinare ale varietăților
locale în sistemul de agroturism. Câteva lucruri pe care le puteți face ca și cultivator sau
consumator  Facețivă propria gradină un adăpost pentru fructe şi legume rare!  Antrenațivă
simțurile! Invitațivă prietenii şi familia la cină şi ajutații să aprecieze varietățile rare – dragostea
trece prin stomac.  Ori de câte ori este posibil, cumpărați produse alimentare direct de la
agricultor sau de la o piaţă de agricultori. Acordați prioritate produselor ecologice şi de sezon,
produselor regionale.  Cereți alimente produse din plante rare de cultură şi soiuri care nu sunt
rezultatul unor procese de producţie industriale, ci sunt fabricate de artizani alimentari.  Când
mâncați la restaurant, întrebați de unde provin legumele şi alte produse.  Incepeți să cultivați
semințe de exemplu, o varietate de fasole. Continuați cunoştinţele aproape uitate. Urmăriți
plantele în timpul ciclului lor de viaţă – de la sămânţă la seminţe. 

Dați mai departe seminţe şi plante vecinilor și prietenilor dumneavoastră pentru a promova
răspândirea de soiuri pe cale de dispariţie.  Dacă există copii în jurul dumneavoastră, învăţații
cum să trateze plantele, animalele (şi oamenii!) cu amabilitate. 
Puneţi presiuni prin mijloace democratice asupra politicienilor pentru o agricultură durabilă,
liberă de organisme modificate genetic.  Dacă doriți, asociațivă unui grup promotor al
biodiversității.

EROZIUNEA GENETICĂ A RESURSELOR VEGETALE TRADIȚIONALE

2.1. FACTORI AI PIERDERII IREVERSIBILE A RESURSELOR GENETICE VEGETALE

Cei mai importanţi factori ai pierderii ireversibile de resurse genetice (eroziunea genetică)
includ: înlocuirea culturilor autohtone cu varietăţi noi, uniforme genetic, schimbări în practicile
agricole şi modul de folosire a terenului (de exemplu supraexploatarea), distrugerea sau
pierderea habitatelor şi ecosistemelor (extinderea orașelor, construirea drumurilor, căilor ferate)
și mai recent, inundaţiile şi schimbarea climatică globală.

A. Dezvoltarea industriei agroalimentare Industria agroalimentară cere cantități mari de

materii prime omogene – cereale, legume și fructe care să poată fi cultivate în orice
condiții de climă și sol. În Europa au dispărut 80% din legumele și fructele cultivate în
ultimii cincizeci de ani. Industria agroalimentară are nevoie de mari cantități de materii
prime „omogene”, impunând puține varietăți de cereale, legume și fructe. Ele trebuie
cultivate în cantități mari, în orice condiții de climă și sol. De mai mult de un secol cei ce
promovează agricultura modernă, susținută de puterea financiară a industriei
petrochimice, distrug cu nesăbuință semințele țăranilor și varietățile locale.
B. Agricultura modernă a creat soiuri noi ce au nevoie de cantități mari de chimicale pentru
a rezista în câmp. Odată cu înlocuirea soiurilor tradiționale cu cele moderne apare
 pericolul eradicării semințelor tradiționale. Varietățile moderne au nevoie de pesticide
pentru combaterea de boli, fungi, viruși, bacterii etc, spre deosebire de varietățile
tradiționale care dea lungul timpului au dobândit rezistență la anumite boli și anumiți
dăunători. Numărul de boli crește direct proporțional cu inputul de chimicale. Azi există
peste 300 de boli serioase ale plantelor alimentare. Se creează un cerc vicios intrucât
chimicalele aplicate se acumulează în sol ducând la apariția de dezechilibre și astfel la
manifestarea unor boli. Plantele dobândesc rezistență la chimicale astfel apare necesitatea
utilizării unor noi chimicale – apar alte boli, se dezvoltă rezistență la noile chimicale și
apare din nou necesitatea creări unor noi chimicale, deci ciclul se repetă.
C. Pentru industria chimică aceasta este o foarte bună afacere reușind să obțină sume de
peste 36 miliarde de dolari pe an (Guillet, 2002). B. Globalizarea și numărul redus al
consumatorilor de produse tradiționale „Globalizarea este bună, însă nu este obligatoriu
ca toată lumea să aibă, spre exemplu, aceeaşi roşie sau acelaşi castravete în farfurie.
Natura a creat o multitudine de forme şi de aceea nu trebuie să pierdem prilejul să le
folosim. Există riscul ca formele tradiţionale să dispară în foarte scurt timp şi pentru a
evita acest lucru trebuie să avem consumatori” – a spus directoarea Băncii de Gene din
Suceava (36). Introducerea în cultură a plantelor straine, exotice, înlocuindule pe cele
locale, pe lângă posibila pierdere a soiurilor locale, aduce cu sine și insecte, bacterii și
viruși cu posibile repercursiuni catastrofale. Din nefericire, după 1990, dar mai ales după
2007, anul aderării la UE, agricultura de tip intensiv explodează în România, practicată
de marii latifundiari către care, în mod nedrept, se îndreaptă Raport privind Conservarea
Resurselor Vegetale Tradiț ionale grosul fondurilor UE.
D. Ca urmare a subordonării acestor moșieri de catre marile companii transnaționale (care
folosesc doar cateva tipuri de semințe pe tot mapamondul, afectând diversitatea biologică
a Terrei), țăranii români se văd abandonați, descurajați, sărăciți și obligați săși vândă
pământul sau să renunțe la semințele locale. Chiar atunci când provin din Vidra sau din
alte sate din jurul Bucureștiului, roșiile de astăzi sunt la fel de fade și de "cauciucate" ca
acelea provenite din import, pentru simplul motiv că semințele românești au fost înlocuite
cu semințe mai ieftine și mai "productive" aduse din Occident. Situația e similară la
fasole, la varză, la ardei, la morcovi, la usturoi sau la ceapă. Legumele românești,
tradiționale, au fost trădate pentru "înlocuitori" de import. La fel sa întâmplat cu piața de
 semințe de porumb, grâu, secară, mazare, bob etc., unde soiurile autohtone au ramas doar
în amintirea producătorilor. C. Colectivizarea (19471989) Colectivizarea, a impus un
sistem agricol industrial care presupunea utilizarea de semințe moderne selecționate din
stațiunile de cercetare plublice, deci țăranii nu au mai avut posibilitatea cultivării
plantelor locale ci a unora impuse, moderne, noi. “Țăranii din aceste locuri, (unde
colectivizarea practicată până în decembrie 1989 nu a ajuns aproape deloc) de obicei
izolate, pâlcuri de case și comunități mici pierdute prin vârful munților, nu au primit
niciodată de la cooperative semințe modificate genetic, care să ofere, așa cum se obișnuia
pe vremea respectivă, producții record. Este un lucru bun, timp de zeci de ani sau păstrat
intacte soiuri de cereale curate”(39). D.
E. Dispariția continuă a comunităților de țărani şi a comunităţilor tradiţionale Tendința
actuală a tinerilor de a pleca din zonele rurale face ca odată cu pierderea vechilor
generații să se piardă și vechile obiceiuri legate de practici tradiționale, plante și semnințe
de plante (de exemplu în trecut femeile aduceau cu ele după căsătorie semințe locale din
satele de proveniență) și informațiile referitoare la cultivarea semințelor tradiționale și
deci, are loc sărăcirea agrobiodiversității. Dispariţia fermierilor tradiţionali mai înseamnă,
de asemenea, dispariţia comunităţilor şi a culturii rurale, împreună cu activităţile
comerciale pe care le desfăşurau acele comunităţi. Oficiul American de Evaluare
Tehnologică (US Office of Technology Assessment) a studiat 200 de comunităţi rurale şi
a descoperit că, odată cu creşterea dimensiunii fermelor, creşte şi sărăcia. Este dificil să
estimezi în bani dispariţia fermierilor şi a comunităţilor rurale; în mod evident, mult din
ceea ce se pierde este inestimabil ca valoare (37). “Pierderi sau inregistrat la absolut toate
speciile vegetale. Ritmul este alarmant. Dintre plantele textile, inul sa pierdut în totalitate,
iar în ceea ce priveste cânepa, am avut surpriza placută ca, în primăvara acestui an, să
gasim o persoană din Groșii Țibleșului, jud. Maramureș, pe nume Pop Marioara, de 70 de
ani, care cultiva și prelucra o formă locală de cânepă. Tipurile pure de porumb local,
Cincantin, Hanganesc, Moldovenesc, Lăpușneac au dispărut de asemenea” (31). E.
Situația financiară a majorității cultivatorilor de semințe tradiționale Din păcate, mai ales
în cazul legumelor, eroziunea genetică a acționat foarte violent, țăranii din zonele
producatoare nerezistând pe piață cu semințele lor tradiționale. Aceștia sunt, în general,
bătrâni, cu resurse financiare extrem de reduse, care nici macar nuși permit deplasarea
 intro piață orășenească. F. Comoditatea cultivatorilor În agricultura românească au
pătruns o multitudine de forme de seminţe care modifică şi alterează fondul genetic
vegetal autohton, lucru posibil şi din cauza comodităţii cultivatorilor – hibrizii importați
necesită un volum de muncă mai redus, iar producția este mai omogenă și cu un aspect
comercial mai bun. Majoritatea seminţelor importate sunt hibrizi din care, întradevăr, se
obţin legume mari şi frumoase, însă cu calităţi alimentare care, de cele mai multe ori, lasă
de dorit. Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale.
F. Probleme la nivelul băncii de gene În lipsa terenurilor pentru cultivarea periodică a
semințelor și din cauza unei slabe colaborări cu cultivatorii din regiunile de unde provin
semințele, de multe ori, semințele conservate zeci de ani în depozitele băncilor sau
degradat, nemaiputând fi însămânțate. Păstrarea semințelor în bănci este importantă, dar
este necesară și cultivarea lor pe câmp, în zonele de origine. Acolo unde ele se adaptează
la factorii de stres: la secetă, la temperaturi scăzute, la boli și dăunători. Fapt confirmat de
experiența de peste 30 de ani a inginerului agronom Gebhard Rossmanith, producător de
semințe tradiționale de cereale, fructe și legume din Germania: „Sănătatea și gustul
specific al legumelor, fructelor și cerealelor provine din interacțiunea lor cu mediul de
origine.” “Pierderi sau inregistrat la absolut toate speciile vegetale. Ritmul este
alarmant...Tipurile pure de porumb local, Cincantin, Hanganesc, Moldovenesc,
Lăpușneac au disparut de asemenea. Insă grație activității inginerului doctor Mihai
Cristea, fondatorul Bancii și ameliorator al porumbului, deținem în colecție valoroase
populații locale, aparținând acestor forme, care au fost colectate inainte de 1980.

În ceea ce priveste cartoful, situația este mult mai ingrijorătoare, identificanduse numai 7
populații locale în Bucovina și 3 în Munții Apuseni, din zeci de populații înregistrate în urmă
cu 1020 de ani. Pierderi uriașe sunt și la fasole: până nu demult, în România, în special în
Maramureș, Satu Mare și Bucovina, se cultivau peste 100 de populații locale de fasole,
fiecare familie țărănească semănând peste 20 de forme diferite. În 2008, am reușit să
colectam doar 13 varietăți, din zona Maramureșului! Celelalte 87 probabil sau pierdut.”
declară dr. biolog Silvia Străjeru, directoarea Bancii de Resurse Genetice Vegetale din
Suceava (interviu pentru Formula AS nr 824, 2008). H. Lipsa promovării importanței
soiurilor tradiționale Exemplul soiurilor de viță de vie românești părăsirea vechilor soiuri
românești în favoarea unor soiuri noi, importate, odată cu care vin și dăunătorii specifici. Pe
teritoriile românesti, vița de vie cultivată este de origine locală și nu a fost adusă, ca în cazul
altor țări viticole. Pe calea selecției naturale, timp de milenii, din vița sălbatică de pădure
existentă, generații după generații de cultivatori au obținut în spațiul românesc multe soiuri
de viță roditoare. Numărul acestora este greu de precizat, pentru că unele dintre ele au
dispărut în timp. Apariția în țara noastră a insectei filoxera (1884) a dus la distrugerea
podgoriilor și, odată cu acestea, și a soiurilor vechi românesti.

A fost un adevărat dezastru în viticultură, ceea ce a făcut ca sortimentele tradiționale ale

podgoriilor noastre să nuși mai revină niciodată. Au fost făcute cu ușurință și la întâmplare
importuri de vițe străine din toate colțurile lumii. Ca urmare, neam trezit în podgorii cu cele
mai variate și mai curioase amestecuri de soiuri, unele dintre acestea neavând nimic în
comun cu condițiile climatice din țara noastră. În același timp, vechile soiuri românesti, fruct
al experientelor milenare, au fost părăsite. De exemplu, numai în Drăgășani, unde până la
ivirea filoxerei erau cultivate doar patru soiuri (Crâmpoșie, Braghină, Gordan și Tămâioasă
românească), după 34 decenii de la apariția filoxerei în aceeași podgorie se găseau peste două
sute de soiuri străine! Pepinieriștii particulari, au agravat și mai mult dezastrul din viticultura
națională prin vițele necorespunzătoare produse. După dezastrul filoxeric și după haosul
replantărilor ce au avut loc în România, soiurile tradiționale au fost din ce în ce mai puțin
cultivate, unele dintre ele dispărând pentru totdeauna din cultură (40). I.

Cerințele pieței Activitățile comerciale sunt axate pe produsul final mai degrabă decât pe
semințe când vine vorba de soiurile locale. La piață, mulți cumpărători au tendința de a alege
produsele pe criterii estetice. În Balta Doamnei, mai bine de jumătate din cei 3.000 de
locuitori are în proprietate cel puţin o seră. Însumate, solariile reprezintă 80 de hectare din
suprafaţa comunei, legumicultura fiind principala activitate din întreaga zonă. Raport privind
Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale Faţă de anii trecuţi, când la mare căutare erau
roşiile româneşti, datorită gustului excelent, acum în solarii sunt plantate numai răsaduri
provenite din seminţe olandeze şi bulgăreşti.

Cele mai căutate sunt seminţele olandeze, chiar dacă sunt foarte scumpe. O singură sămânţă
costă 0,3 lei, de zece ori mai mult decât una bulgărească. În ceea ce priveşte seminţele de
roşii autohtone, acestea au ieşit definitiv din planurile legumicultorilor. „Chiar dacă ale
noastre sunt mai gustoase, roşiile olandeze sunt mult mai rezistente la transport şi au un
aspect comercial deosebit. Dacă asta ne cere piaţa, nu avem ce face.” (Evenimentul Zilei
Prahova) J. Riscul coexistenței semințelor tradiționale cu plantele modificate genetic
Culturile modificate genetic au fost create pentru profit de companiile producătoare, care au
o politică extrem de agresivă. Una din consecințele utilizării de semințe modificate genetic
este pierderea dreptului de a refolosi pentru culturile următoare semințele obținute din recoltă
din cauza patentelor pe care le au pe aceste varietăți.

În fiecare an agricultorul va trebui să cumpere semințele de la companiile producatoare.

Odată eliberate în mediu, fie că sunt culturi de testare, fie comerciale, plantele modificate
genetic nu pot fi controlate pentru că acestea interacționează în mod liber cu întregul
ecosistem. Culturile convenționale sau ecologice din jur pot fi impurificate prin polenizare,
datorită vântului sau insectelor. De asemenea intreaga biodiversitate are de suferit de pe urma
culturilor modificate genetic rezistente la insecte și erbicide. Multe insecte care se hranesc în
mod natural cu daunatorii plantelor de cultură suferă și chiar mor dacă consumă dăunători de
pe plante modificate genetic.

Așa este cazul buburuzelor care se hrănesc cu păduchi de frunză. Procedurile de autorizare pe
piață pentru fiecare organism modificat genetic (OMG) sunt opace și insuficiente în ceea ce
privește evaluarea riscurilor asupra sănătății, mediului, economiei și în special în privința
protecției sistemelor agrare existente. Activitatea comisiei științifice a EFSA (European Food
Safety Authority) este controversată din pricina lipsei transparenței. Prin recomandarea CE
din data de 23 iulie 2003, aceasta solicită statelor membre să instituie coexistența culturilor
modificate genetic cu cele nemodificate printro gestiune voluntară. Intre timp constatările
contaminării semințelor și recoltelor cu OMG se înmulțesc în Europa și în lumea întreagă.
Riscurile coexistenței între culturile ecologice și cele transgenice la nivel local, a fost
constatate oficial de către Comitetul Înaltei Autorități a Franței în ianuarie 2008. În cazul în
care OMGurile sunt cultivate pe o bază comercială în Europa în viitor, contaminări
suplimentare cu OMG a zonelor dea lungul lanţului de producţie vor avea loc.

Dacă o astfel de contaminare inevitabilă se adăuga la o contaminare iniţială a seminţelor,

măsurile de prevenire a contaminării vor trebui să fie mai stricte pentru a nu depăşi pragul de
etichetare pentru produsele alimentare şi hrană pentru animale. Coexistenţa dintre agricultura
OMG şi nonOMG şi producţia de alimente va deveni chiar şi mai dificilă şi costisitoare şi
 problemele de responsabilitate vor deveni extrem de complicate. Pentru că seminţele se
reproduc şi se înmulţesc este imposibil să se controleze şi să se prezică nivelul de
contaminare care rezultă din nivelurile iniţiale de impurităţi ale semințelor. Etichetarea
seminţelor este, prin urmare, nu doar pentru informarea consumatorilor, dar o condiţie
esenţială pentru buna gestionare a riscurilor.

Dreptul agricultorilor de a păstra şi de a folosi seminţe din producţia proprie poate fi

compromis pe măsură ce aceștia ar trebui să anticipeze creşterea nivelului de contaminare a
seminţelor în a doua generaţie. În timp ce companiile de seminţe ar profita de pe urma
acestui fapt, venitul agricultorilor ar suferi, precum şi diversitatea de seminţe cultivate.
Soluția este ca țăranii producători să își conserve metodele tradiționale de cultivare și, mai
ales, semințele. K. Dialogul slab al oamenilor de știință cu micii agricultori sau cu țăranii
Metodele de conservare a mediului se află deja în cultura tradițională a fermierilor și în
practicile Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale agricole virtuoase
ale țăranilor și populațiilor indigene, susțin Vandana Shiva și Carlo Petrini, președintele Slow
Food International. "știința va trebui să dialogheze cu cunoașterea tradițională, iar docenții
trebuie să aibă umilința de a vorbi de la egal la egal cu țăranii", spune Petrini. "Mă întreb, o
țărancă indiancă ce poate doar cu ajutorul simțului tactil să diferențieze între 600 de tipuri de
semințe e inferioară unui profesor de la Harvard? Nu cred. Poate chiar dimpotrivă", a mai
spus acesta (www.slowfoodromania.blogspot.com).

2.2. SITUAȚIA AGROBIODIVERSITĂȚII AGRICOLE DIN ROMÂNIA ȘI

PERICOLUL EROZIUNII GENETICE

România are o suprafaţă agricolă de 14.741.200 hectare, adică 61,8% din suprafața țării. Cea
mai mare parte a suprafeței agricole este arabilă (9.472.000 ha, respectiv 64,1%), diferența
fiind ocupată de pășuni și fânețe (4.864.600 ha, respectiv 33% din suprafaţa agricolă a ţării),
podgorii și livezi, inclusiv pepiniere (2,9% din suprafaţa agricolă a țării).

Începând cu anul 1990, suprafața agricolă a României sa diminuat treptat din cauza transferului
suprafețelor de teren către sectorul construcțiilor și includerea lor în intravilanul orașelor.
Retrocedarea și redistribuirea suprafețelor de teren agricol a început în anul 1991, desfășurându-
se în mai multe etape succesive. Până în anul 2005, 95,6% din suprafața agricolă a țării a fost
retrocedată foștilor proprietari și moștenitorilor acestora. Terenurile agricole aflate în proprietate
publică reprezintă aproximativ 0,5% din suprafața agricolă a țării (367.200 ha), din care 263.600
ha (71,8%) sunt fânețe și pășuni (Anuarul Statistic al României, 2008). După o evaluare făcută în
noiembrie 2008, aproximativ 6,8 milioane de hectare agricole (46,2% din suprafața agricolă a
țării) nu sunt lucrate (www.standard.money.ro).

Agroecosistemele tradiționale au o pondere însemnată în peisajul agricol românesc. Acestea sunt

depozitarele cele mai importante pentru conservarea in situ a diversității agricole intra și
interspecifice. Pentru o bună parte din populația rurală a României, agricultura bazată pe inputuri
scăzute reprezintă un element de securitate pentru traiul zilnic. Investigațiile Băncii de Gene de
la Suceava arată că, mulți agricultori din România sunt implicați de facto în conservarea on farm
a diferitelor specii agricole, prin cultivarea populațiilor locale de cereale, leguminoase pentru
boabe, legume, plante industriale și tehnice, plante aromatice și medicinale.

În grădinile țărănești sunt cultivate numeroase specii și varietăți locale menite să satisfacă
nevoile și preferințele cultivatorului. Produsele sunt utilizate atât pentru hrana familiei, cât și
pentru medicamente, valorificare pe piață sau în scopuri culturale. România este o țară în care
există diferențe semnificative între mediul urban și cel rural.

Principala instituţie din România, cu preocupări importante în domeniul conservării ex situ a

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale varietăţilor locale este Banca de
Gene de la Suceava (BGS). Aici sunt conservate 403 specii de plante de cultură, cu 17.704
probe. BGS a identificat trei zone de interes din România unde sunt concentrate cele mai multe
varietăţi locale: Munţii Apuseni, Bucovina şi Maramureş, mai ales în satele care au rămas
necooperativizate în timpul comunismului şi unde nu au pătruns tehnologiile moderne de cultură
sau nu sunt posibile datorită reliefului ,

Activitatea Băncii de Gene de la Suceava nu se limitează doar la conservarea ex situ a resurselor

fitogenetice, aceasta extinzânduse, în ultima perioadă, și în domeniul conservării on farm a
soiurilor vechi și a varietăților locale. Concluziile studiilor întreprinse arată că, regiunile
Maramureș, Suceava și Munții Apuseni au fost identificate ca zone de interes pentru conservarea
on farm a varietăților locale. Cea mai bogată diversitate genetică conservată în acest mod o
întâlnim la fasole, porumb și cartofi. Legumele, plantele aromatice și medicinale includ și ele
numeroase varietăți locale, dar se cultivă pe suprafețe foarte mici, în special pentru consumul
familial. Aceste rase primitive autohtone sunt supuse unei eroziuni genetice accentuate, datorită
înlocuirii lor cu soiuri moderne, uniforme genetic, dar și transformărilor din agricultură, a
distrugerii habitatelor și ecosistemelor și a migrării forței de muncă în străinătate.

Cea mai critică situație, din acest punct de vedere, o întâlnim la culturile de fibre (in și cânepă),
unde soiurile locale au dispărut aproape în totalitate. Aceeași situație o găsim și la specia de grâu
Triticum monococcum L. – o cultură relicvă pe care o mai întâlneam până în anul 1994 în multe
sate din Munții Apuseni (județele Alba, Cluj și Hunedoara) – unde se folosea ca și furaj, iar
uneori și pentru consumul uman (în amestec cu grâul de pâine – Triticum aestivum L.).
Avantajele acestei specii constau în adaptabilitatea foarte ridicată la condiții extreme de mediu,
precum și rezistență la rugină și făinare.

În toamna anului 2007, a fost identificată doar o singură cultură de T. monococcum de 0,5 ha, în
localitatea Almașu Mare, din județul Alba. Varietățile locale de cereale românești sunt și ele
amenințate cu dispariția, din cauza pătrunderii hibrizilor și soiurilor moderne în cultură. Cristea
(2004) arată că, până în anul 2000, la porumb erau cultivate 8 varietăți locale în 399 de localități
necooperativizate, la altitudini de peste 800 m. În anul 2008, ca urmare a presiunii hibrizilor și a
soiurilor cu productivitate ridicată, în județul Suceava, sau mai găsit doar trei varietăți locale de
porumb cultivate on farm, în șase sate. În Maramureș și Munții Apuseni, sa mai găsit doar o
populație locală de porumb (Optac românesc), cultivată exclusiv la altitudini cuprinse între 600-
900 m, pe suprafețe mai mici de 0,05 ha. Eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la
cereale. Astfel, în Bucovina și Munții Apuseni mai există doar cinci, respectiv trei populații
locale de cartof care se transmit din generație în generație. Raport privind Conservarea
Resurselor Vegetale Tradi ționale Fenomenul este foarte accentuat și la bob (Vicia faba), cultivat
în prezent doar în Depresiunea Dornelor. La polul opus se găsește fasolea (Phaseolus vulgaris L.)
care este cel mai bine reprezentată în județul Maramureș unde găsim în medie până la 10
varietăți locale pe gospodărie/fermă, chiar dacă suprafețele cultivate sunt foarte mici (sub 0,05
ha) în grădinile familiale.

În zona Suceava și cea a Munților Apuseni, specia urcătoare de Phaseolus coccineus L., cu
bobul alb, este frecvent întâlnită și este cultivată intercalat cu porumbul. Pentru păstrarea on farm
a patrimoniului genetic agricol, în România se impun măsuri guvernamentale și politice speciale,
cât și elaborarea unui plan național de conservare, în care să fie implicați fermierii și micii
producători agricoli (Străjeru şi colab., 2009).

POLITICI ȘI STRATEGII CU PRIVIRE LA VARIETĂȚILE TRADIȚIONALE 3.1.

EVOLUȚIA POLITICILOR MONDIALE ȘI EUROPENE CU PRIVIRE LA
VARIETĂȚILE TRADIȚIONALE

Legislația europeană actuală privind comercializarea semințelor și a materialului vegetativ de

înmulțire a plantelor este alcătuită din doisprezece directive de bază. Multe dintre aceste
directive datează din anii şaizeci şi şaptezeci.

Pe măsură ce echilibrul priorităţilor sa schimbat dea lungul anilor, cu elemente precum siguranţa
alimentară, trasabilitatea, noi tehnologii şi aspecte de mediu care devin tot mai proeminente, plus
extinderea Uniunii Europene, în prezent 27 de state membre, noi instrumente juridice ar fi mai
oportun să reglementeze comercializarea de semințe și material vegetativ de înmulțire a
plantelor, atât în beneficiul utilizatorilor cât şi al furnizorilor.  Directiva 66/401/EEC din 14
iunie 1966 pentru comercializarea semințelor de plante furajere;  Directiva 66/402/EEC din 14
iunie 1966 privind comercializarea semințelor de cereale;  Directiva 2002/53/EC din 13 iunie
2002 privind catalogul comun al varietăților speciilor de plante agricole;  Directiva 2002/54/EC
din 13 iunie 2002 privind comercializarea semințelor de sfeclă de zahăr;  Directiva 2002/55/EC
din 13 iunie 2002 privind comercializarea semințelor de legume;  Directiva 2002/56/EC din 13
iunie 2002 privind comercializarea cartofilor pentru sămânță;  Directiva 2002/57/EC din 13
iunie 2002 privind comercializarea semințelor plantelor oleaginoase și textile;  Directiva
68/193/EC din 9 aprilie 1968 privind comercializarea materialului de înmulțire a viței de vie; 
Directiva 1998/56/EC din 20 iulie 1998 privind comercializarea materialului vegetativ de
înmulțire a plantelor ornamentale;  Directiva 92/33/EEC din 28 aprilie 1992 privind
comercializarea materialului de înmulțire vegetativă și a materialului săditor altele decât
sămânța;  Directiva 92/34/EEC din 28 aprilie 1992 privind comercializarea de material săditor
fructifer şi a plantelor fructifere destinate producției de fructe;  Directiva 1999/105/EC din 22
decembrie 1999 privind comercializarea materialului reproducător forestier; Raport privind
Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale În conformitate cu legislaţia UE privind
comercializarea seminţelor şi a materialului de înmulţire a plantelor, soiurile trebuie să fie supuse
unui proces de aprobare şi să fie listate în cataloagele de seminţe naţionale şi comune, înainte ca
seminţele lor să poată fi comercializate în cadrul UE. Aceste norme asigură faptul că fermierii,
horticultorii şi silvicultorii au acces la seminţe cu înaltă calitate intrinsecă.

Cu toate acestea, există anumite soiuri care nu sunt enumerate în aceste cataloage, dar sunt încă
importante pentru asigurarea diversității genetice a plantelor (a faptului că această diversitate
genetică a plantelor nu este diminuată). Aspectele legate de biodiversitate şi conservarea
resurselor genetice vegetale au căpătat importanţă în ultimii ani. Comisia a elaborat o legislaţie
specifică privind varietăţile de conservare, astfel încât soiurile de culturi agricole şi de legume,
care pot fi ameninţate de eroziune genetică şi care sunt adaptate la condiţiile locale şi regionale,
pot fi comercializate în conformitate cu anumite reguli derogatorii.

Directiva 2008/62/EC prevede că soiurile locale şi varietăţile agricole adaptate natural

la condiţiile locale şi regionale (varietăţi de conservare), pot fi introduse în cataloage fără
examinare oficială, odată ce îndeplinesc anumite standarde minime. Directiva 2009/145/EC
prevede cerinţe mai puţin stricte pentru soiuri şi varietăţi locale de legume care au fost tradiţional
cultivate în anumite localităţi şi regiuni (varietăţi de conservare), precum şi pentru soiuri de
legume cu nici o valoare intrinsecă pentru o producţie comercială, dar destinate cultivării în
condiţii speciale (soiuri dezvoltate pentru a fi cultivate în condiţii speciale), în ceea ce priveşte
acceptarea varietăţilor şi comercializarea seminţelor.

De asemenea, conservarea şi păstrarea mediului natural de păşune bogată în specii a câştigat

importanţă. Directiva 2010/60/EU prevede norme mai puţin stricte, necesare pentru a permite
comercializarea de amestecuri de seminţe de plante furajere "amestecuri de seminţe de
conservare". Seminţele din aceste amestecuri sunt colectate de pe păşunile naturale sau semi-
naturale, care sunt desemnate de către statele membre în conformitate cu Directiva Habitate
(Directiva 92/43/CEE a Consiliului), sau cu normele naţionale comparabile ca ariile speciale de
conservare şi, astfel, demne de conservare. Derogarea de la regulile normale a fost necesară
deoarece componentele acestor amestecuri nu sunt conforme cu unele dintre regulile generale
UE de comercializare a seminţelor, de exemplu identitatea şi puritatea soiului. Dificultatea de a
dezvolta produse rezultate din semințele varietăților tradiționale La presiunea industriei agro-
alimentare, Uniunea Europeană a ingrădit treptat dreptul milenar al țăranilor de a semăna,
conserva și comercializa propriile semințe tradiționale și regionale. Dificultatea de a dezvolta
produse rezultate din semințe țărănești vine de la faptul că regiunile sunt din ce în ce mai puțin
autonome, supuse fiind cadrului legislativ UE. De fapt, legislația asupra semințelor, procesarea
produselor la fermă și chiar autorizarea și punerea în cultură a plantelor modificate genetic sunt
elaborate de Comisia Europeană de la Bruxelles, pentru a răspunde în primul rând nevoilor
marilor grupuri agroalimentare europene angajate în competiția mondială.

Aceste reglementări europene formează un ansamblu complet inadaptat realității

agricultorilor țărani și constituie cauza dispariției a mii de țărani din Europa, păstrători ai
vechilor cunoștințe tradiționale, în fiecare an. Dificultatea înscrierii semințelor tradiționale în
catalogul european Pentru conservarea agrobiodiversităţii cel mai important document este
Directiva 98/95CEE, în care se menţionează importanţa conservării resurselor genetice şi
necesitatea introducerii în fiecare ţară a bazei legale pentru conservarea in situ a soiurilor
tradiționale. Prevederile acestei directive dau posibilitatea înregistrării varietăţilor locale de
plante de cultură în Catalogul Comun. Însă dificultatea înscrierii semințelor tradiționale în
catalogul european și Politica Agricolă Comună (PAC) fac dificilă cultivarea lor și favorizează
astfel extincția semințelor tradiționale care încă mai Raport privind Conservarea Resurselor
Vegetale Tradiț ionale sunt cultivate.

Semințele neînscrise în catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură se regăsesc întro situație
clandestină. Directiva 98/95 CEE, cadrul legal în care se poate exprima dreptul agricultorilor
asupra semințelor lor pentru a menține o agricultură durabilă este blocată în procesul de aplicare.
În același timp, reglementarea europeană (2100/94) asupra drepturilor de înregistrare a soiurilor
de plante instituite de Convenția UPOV din 1991 și transpunerea în legislațiile naționale
a directivei 2004/48 cu privire la aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală
subminează progresiv dreptul agricultorilor de ași reînsămânța sămânța recoltată
și amenință agrobiodiversitatea. Pentru a putea utiliza o sămânța în Uniunea Europeană, trebuie
ca varietatea să fie înscrisă întrun catalog oficial. Criteriile DUS (Distincţie, Uniformitate şi
Stabilitate) la varietăţile locale, precum și costurile foarte mari de înregistrare și tratamentul
chimic obligatoriu, vor declasa semințele țărănești care sunt în mod natural și istoric adaptate
agriculturii ecologice. Prin extensie aceasta va interzice semințelor țărănești și varietăților
asociate să facă obiectul schimbului între agricultori. Bioagricultorii văd aceste reglementări ca
fiind necorespunzătoare sau nenecesare, întrucât destinaţia principală a acestor varietăţi este
agricultura organică, iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea
calităţii ca în producţia de masă.

În România, Conservarea varietăților tradiționale de legume este stipulată în Ordinul 1366/2005

al Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Directiva 2008/63/CE – Văzând
efectele negative ale procesului de eroziune genetică, comunitatea internațională a adoptat
tratatul FAOITPGRFA (International Treaty on Plant Genetic Resources for Food and
Agriculture – Tratatul Inernațional Privind Resursele Genetice Vegetale). România a aderat la
acest tratat prin Legea 42 din 17 martie 2005, însă nu sau făcut prea mulți pași pentru a
implementa cele conținute în acest tratat. În 20 iunie 2008, Comisia Europeană a adoptat
Directiva 2008/62/CE “de stabilire a anumitor derogări pentru acceptarea soiurilor locale și a
varietăților agricole adaptate natural la condițiile locale și regionale și amenințate de eroziunea
generică și pentru comercializarea semințelor, cartofilor de sămânță ale acestor soiuri locale și
varietăți”.

Tratatul și D2008/62/CE sunt pași importanți pentru dezvoltarea unei legislații naționale care să
aibă în vedere respectarea drepturilor micilor producători. Totuși, directiva se referă doar la
semințe de plante furajere, cereale, sfeclă de zahăr, cartofi și semințe de plante oleaginoase și
pentru fibre. Clasificarea și certificarea semințelor trebuie să se facă după o procedură și
standarde realizabile pentru soiurile tradiționale și fără o cheltuială prohibitivă pentru agricultori.
Problema conservării resurselor genetice vegetale şi, implicit, a varietăţilor locale, o regăsim în
memorandumuri, tratate internaţionale, directive UE, legi naţionale şi regionale.

Primul pas legat de principalele acţiuni asupra biodiversităţii a fost făcut la Rio de Janeiro în
1992, cu adoptarea Convenţiei asupra Biodiversităţii (CBD) ale cărei principii au fost dezvoltate
în numeroase directive europene și tratate internaționale. În Europa, primul document cu impact
major asupra conservării agrobiodiversităţii este Directiva 98/95 CEE, în care se menţionează
importanţa conservării resurselor genetice şi necesitatea introducerii în fiecare ţară a bazei
legale pentru conservarea in situ a soiurilor tradiționale. Prevederile acestei directive dau
posibilitatea înregistrării anumitor varietăţi locale în Catalogul Comun (creat în anul 1966 de
către Comunitatea Europeană) și a comercializării seminţelor pentru conservarea in situ.
Menționăm că, în anul 1942, în Franța, sunt impuse condițiile DUS (Distincţie, Uniformitate şi
Stabilitate) pentru soiurile europene, prin reprezentanții industriei producătoare de semințe și ai
guvernului, reuniți în Comitetul Tehnic Permanent pentru Semințe (Comité Technique
Permanent des Semences). De la crearea Catalogului Comun în anul 1966, orice comercializare a
devenit ilegală Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale pentru soiurile care
nu figurau în cataloagele naţionale sau europene.

În plus, numai producătorii de seminţe certificați erau autorizați pentru activități de vânzare a
semințelor. Directiva 98/95 CEE menționează necesitatea introducerii unui nou catalog care să
includă așa numitele “varietăți de conservare” amenințate cu eroziunea genetică. Bioagricultorii
şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările occidentale au considerat însă
prea restrictive unele prevederi din această directivă şi au propus adaptarea sau chiar eliminarea
acestora. Ei au considerat incorectă aplicarea criteriilor DUS la varietăţile locale, în special cele
referitoare la uniformitate şi stabilitate.

Ei au argumentat că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura organică, iar

consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea calităţii ca în producţia de
masă. În anul 2001, este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale
Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură, iar în 2005 UE a adoptat o directivă ce deschide
posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi locale), în vederea protejării cât mai
eficiente a tuturor resurselor vegetale. În anul 2008, după 10 ani de la apariția Directivei 98/95
CE, Comisia Europeană a emis o nouă directivă (2008/62/CE) din iunie 2008 prin care sunt
admise "derogări pentru acceptarea de rase primitive agricole şi soiurile care sunt adaptate
natural la condiţiile locale şi regionale şi a cartofilor, ameninţate de eroziune genetică, precum şi
pentru comercializarea de seminţe din aceste varietăţi locale".

Aceste facilități se referă doar la anumite specii agricole: Pisum sativum, Triticum spp.,
Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus
annuus. Directiva continuă să restricționeze înmulțirea varietăților de conservare prin limitarea
numărului de specii și a cantităților de semințe permise la comercializare și prin menținerea
criteriilor DUS. În articolul 8 al Directivei 2008/62/CE se precizează: “(1) În cazul în care un stat
membru acceptă o varietate de conservare, acesta identifică regiunea sau regiunile în care se
cultivă varietatea în mod tradițional și în care aceasta sa adaptat în mod natural, denumită în
continuare „regiunea de origine”. Acesta ține seama de informațiile furnizate de către autoritățile
competente în domeniul resurselor genetice vegetale sau din partea organizațiilor recunoscute
în acest sens de către statele membre. În cazul în care regiunea de origine se situează pe teritoriul
mai multor state membre, aceasta este identificată de comun acord de toate statele membre în
cauză. (2) Statul membru sau statele membre care procedează la identificarea regiunii de
origine notifică Comisiei regiunea identificată.”

În ceea ce privește restricțiile cantitative, în art. 14 al Directivei se menționează:“Fiecare

stat membru se asigură că, pentru fiecare varietate de conservare, cantitatea de semințe
comercializată nu depășește 0,5 % din cantitatea de semințe ale aceleiași specii utilizate în
statul membru respectiv pe durata unui sezon de cultivare sau o cantitate necesară pentru a
semăna 100 ha, indiferent care dintre aceste cantități este mai mare. În ceea ce privește speciile
Pisum sativum, Triticum spp., Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus
și Helianthus annuus, procentul respectiv nu depășește 0,3 % sau o cantitate necesară pentru a
semăna 100 ha, indiferent care dintre aceste cantități este mai mare.

Cu toate acestea, cantitatea totală de semințe de varietăți de conservare comercializate în fiecare

stat membru nu depășește 10 % din cantitatea de semințe din speciile în cauză utilizată anual în
statul membru respectiv. În cazurile în care acest lucru are drept rezultat o cantitate inferioară
celei necesare pentru a semăna 100 ha, se poate spori cantitatea maximă de semințe din specia în
cauză, utilizată anual în statul membru respectiv, astfel încât să se ajungă la cantitatea necesară
pentru a semăna 100 ha.” Directiva 2008/62/CE (art.2) definește o serie de termeni legați de
conservarea agrobiodiversității: (a) „conservarea in situ” înseamnă conservarea materialului
genetic în mediul său natural și, în cazul Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț
ionale speciilor locale de plante cultivate, în mediul agricol în care șiau dezvoltat proprietățile
lor distinctive; (b) „eroziune genetică” înseamnă pierderea în timp a diversității genetice între și
în cadrul populațiilor sau varietăților din aceeași specie sau reducerea bazei genetice a unei specii
datorită intervenției umane sau a schimbărilor climatice; (c) „soi local” înseamnă un ansamblu de
populații sau clone ale unei specii de plante care sau adaptat natural la condițiile de mediu ale
regiunii acestora; (d) „semințe” înseamnă semințe și cartofi de sămânță, cu excepția cazurilor în
care cartofii de sămânță sunt excluși în mod expres.

Prevederile directivelor europene au fost implementate în legislația diferitelor țări. De exemplu,

în Finlanda, o varietate de conservare este înregistrată în catalogul național de soiuri dacă a fost
cultivată de solicitant timp de câteva decenii. Solicitantul trebuie să aibă consimțământul
proprietarului inițial pentru înregistrare. Un soi este considerat eligibil pentru înregistrare dacă
acesta este un soi local, un soi comercial vechi sau un soi local european. Un soi comercial vechi
modificat este un soi comercial care sa schimbat atât de mult, din cauza polenizării încrucișate
sau selecției de mediu, încât este diferit față de soiul original. Soiul local nu va fi cultivat departe
de zona geografică de origine.

Se aplică testul DUS, dar perioada de testare este mai scurtă, respectiv un ciclu de vegetație.
Cerinţele pentru diferenţiere, omogenitate şi stabilitate nu sunt la fel de stricte ca şi pentru
soiurile moderne, dar soiul trebuie să fie identificabil. Atunci când o varietate de conservare
este înregistrată, aceasta primește o denumire care trebuie să fie acceptabilă și pentru care se vor
utiliza aceleaşi principii ca și pentru soiurile moderne. Această denumire este identificatorul unic
al varietăţii de conservare şi aceasta trebuie să fie utilizată ori de câte ori soiul se comercializează
pentru seminţe. Procesul de testare a seminţelor este acelaşi ca şi pentru loturile de seminţe
moderne, certificate.

În timpul vegetației, se face o inspecţie în câmp, de către un inspector autorizat. După recoltare,
se prelevează un eşantion reprezentativ de semințe pentru stabilirea facultății germinative. Dacă
lotul de semințe îndeplineşte standardele stabilite pentru seminţele soiurilor locale primește
aprobarea pentru comercializare, iar sacii sunt etichetați. Facultatea germinativă minimă necesară
pentru soiurile locale este, la cele mai multe specii, mai mică decât pentru soiuri moderne.
Preţurile de inspecţii şi analizele sunt aceleaşi ca şi pentru loturile de seminţe normale. Semințele
varietăților de conservare pot fi comercializate doar în Finlanda, în contrast la loturile de seminţe
normale, care pot fi comercializate în toată zona UE. Până în septembrie 2008, în Finlanda au
fost înregistrate 12 soiuri. Unul este considerat un soi comercial vechi modificat, iar celelalte 11
soiuri sunt varietăți locale. Din anul 2000, guvernul finlandez subvenționează conservarea on
farm a varietăților locale.

Pentru aceasta, fermierul trebuie să cultive varietatea înregistrată de cel puțin un an și să producă
semințe pentru o suprafață de însămânțare de două hectare. Agricultorul trebuie să garanteze că
varietatea nu este amestecată cu soiuri moderne și este protejată de polenizare încrucișată
(Paavilainen, 2009). În Italia, înregistrarea varietăților de conservare presupune ca acestea să fie
cultivate în agroecosisteme de cel puțin 50 de ani și să nu figureze în registrul soiurilor. În
catalogul oficial este rezervată o secțiune pentru varietățile locale. Testele oficiale nu sunt
necesare însă trebuie asigurată distincția varietății împreună cu istoricul acesteia. De asemenea,
trebuie demonstrată legătura culturală între varietatea de conservare și comunitatea umană locală.
Nu sunt cerințe cu privire la puritatea semințelor.

Este permisă vânzarea unor cantități mici de semințe (sămânța necesară pentru însămânțarea a
1000 de metri pătrați pentru legume și 10.000 metri pătrați de cultură) fermierilor din zonă
(Lorenzetti și colab., 2009). În anul 2009, legislația europeană este completată cu Directiva
2009/145/CE a Comisiei din 26 noiembrie 2009 de stabilire a anumitor derogări pentru
acceptarea varietăților primitive și a soiurilor Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale
Tradi ionale Ţ pag. 37 de legume care sunt cultivate, în mod tradițional, în localități și regiuni
speciale și care sunt amenințate de erodare genetică și a soiurilor de legume lipsite de valoare
intrinsecă pentru producția vegetală comercială, dar create pentru a fi cultivate în condiții
speciale, precum și pentru comercializarea semințelor acestor varietăți primitive și soiuri.
Derogările se referă la cerințele de bază privind acceptarea unei varietăți și la
cerințele procedurale prevăzute de Directiva 2003/91/CE a Comisiei din 6 octombrie 2003 de
stabilire a normelor de aplicare a dispozițiilor articolului 7 din Directiva 2002/55/CE a
Consiliului privind numărul minim de caracteristici care trebuie examinate și condițiile minime
necesare pentru examinarea anumitor soiuri de legume. Directiva 2009/145/CE aduce o serie de
facilități pentru conservarea in situ a varietăților de legume.

În articolul 2 al Directivei se precizează: “În vederea asigurării conservării in situ și a utilizării

durabile a resurselor genetice ale plantelor, varietățile primitive și soiurile cultivate, în mod
tradițional, în localități și regiuni speciale și care sunt amenințate de erodare genetică („varietăți
de conservare”) ar trebui cultivate și comercializate chiar și în cazul în care acestea nu
îndeplinesc cerințele generale privind acceptarea soiurilor și comercializarea semințelor.” În
anexa 1 a Directivei 2009/145/CE sunt menționate restricțiile cantitative privind comercializarea
semințelor varietăților de conservare în statele membre. Numărul maxim de hectare pe stat
membru pentru producția de legume pe varietăți de conservare:  40 de hectare pentru: ceapă
(Allium cepa L. – grupul Cepa), varză (Brassica oleracea L., Brassica rapa L.), ardei (Capsicum
annuum L.), cicoare (Cichorium intybus L.), pepene galben (Cucumis melo L.), dovleac
comestibil (Cucurbita maxima Duchesne), cardon (Cynara cardunculus L.), morcov (Daucus
carota L.), salată (Lactuca sativa L.), tomate (Lycopersicon esculentum Mill.), fasole (Phaseolus
vulgaris L.), mazăre (Pisum sativum L.), bob (Vicia faba L.)  20 de hectare
pentru: ceapă (Allium cepa L. – grupul Aggregatum), praz (Allium porrum L.),
usturoi (Allium sativum L.), sfeclă (Beta vulgaris L.), pepene verde (Citrullus lanatus (Thunb.)
Matsum. et Nakai), castravete (Cucumis sativus L.), dovlecel (Cucurbita pepo L.), fenicul
(Foeniculum vulgare Mill.), vinete (Solanum melongena L.), spanac (Spinacia oleracea L.)  10
hectare pentru: ceapă (Allium fistulosum L.), chives (Allium schoenoprasum L.), asmaţui sau
iarba mirositoare (Anthriscus cerefolium (L.) Hoffm.), ţelină (Apium graveolens L.),
sparanghel (Asparagus officinalis L.), cicoare (Cichorium endivia L.), pătrunjel (Petroselinum
crispum (Mill.) Nyman ex A. W. Hill), fasole (Phaseolus coccineus L.), ridiche (Raphanus
sativus L.), rubarbă (Rheum rhabarbarum L.), scorzonera (Scorzonera hispanica L.), sălăţică
sau valeriană (Valerianella locusta (L.) Laterr.), porumb (Zea mays L.).

3.2. PRIORITĂȚI ALE STRATEGIEI DE CONSERVARE A VARIETĂȚILOR

TRADIȚIONALE ÎN EUROPA

Strategia de conservare a varietăţilor locale în Europa este una foarte complexă,

aceasta incluzând, pe lângă materialul biologic propriuzis şi factori politici, economici şi
sociali (Veteläinen şi colab., 2009). Conform Organizaţiei Internaţionale pentru Biodiversitate
unul dintre cele 15 centre susţinute de Grupul Consultativ pentru Cercetarea Agricolă
Internaţională priorităţile acestei strategii sunt următoarele:  Dezvoltarea metodologiilor de
inventariere a varietăţilor locale de plante de cultură.  Inventarierea completă a varietăţilor
locale, pe grupuri de plante şi regiuni.

Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiționale  Evaluarea extincţiei şi a eroziunii

genetice la varietăţile locale.  Conservarea on farm (in situ) a varietăţilor locale.  Studierea
posibilităţilor de îmbunătăţire a managementului varietăţilor locale on farm.  Menţinerea
varietăţilor locale atât on farm cât şi în grădinile familiale.  Diseminarea informaţiilor legate de
varietăţile locale şi conservarea on farm.  Exploatarea relaţiilor existente între varietăţile locale
şi conservarea on farm în sistemele de producţie organică.  Colectarea şi conservarea ex situ a
varietăţilor locale.  Înfiinţarea de bănci (depozite) de seminţe locale.  Consolidarea identităţii
culturale şi evidenţierea legăturilor dintre culturile agricole locale, diversele produse culinare şi
cultura locală.  Adoptarea unei legislaţii europene care să stimuleze menţinerea şi
îmbogăţirea diversităţii genetice la plantele de cultură.  Conştientizarea şi educarea populaţiei.
Conservarea diversității agricole nu este un scop în sine, ci este în favoarea asigurării securității
alimentare a societății umane pe termen lung, în condițiile schimbărilor climatice globale
(Veteläinen și colab., 2009). Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale.

Una dintre cele mai grave consecințe ale activităților antropice nesăbuite este extincția a
numeroase specii: azi 90% din producția de alimente este asigurată de circa 120 de specii de
plante de cultură.

Agricultura industrializată este responsabilă de procesul accentuat de eroziune genetică,

soiurile vechi și varietățile locale de plante de cultură fiind cele mai afectate.

Agricultura țărănească cu varietăți tradiționale întreține biodiveristatea în câmpuri –

reînsămânțarea semințelor rezultate din cultura proprie participă la menținerea varietăților
adaptate la sistemul agricol tradițional, contribuie la adaptarea lor la evoluția climatică,
agronomică, economică, socială sau culturală și la sporirea diversității acestora.

Varietățile locale sunt cele mai potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură.

Cultivarea varietăților tradiționale poate contribui la dezvoltarea economiilor locale (DOP, IGP,
STG).

Pierderea varietăților locale înseamnă mai mult decât dispariția lor din peisaj și din farfuriile
noastre. Înseamnă că am pierdut toate atributele unice pe care plantele care dispar leau
câștigat timp de milenii.

Cei mai importanţi factori ai pierderii ireversibile de resurse genetice includ: înlocuirea
culturilor autohtone cu varietăţi noi, uniforme genetic, schimbări în practicile agricole şi modul
de folosire a terenului, distrugerea sau pierderea habitatelor şi ecosistemelor și mai
recent,schimbarea climatică globală.

Există nevoia de a conserva și revitaliza semințele tradiționale.

Conservarea in situ şi ex situ sunt cele două mari strategii utilizate în conservarea resurselor
genetice ale plantelor.
Doar conservarea in situ, cu tehnologii tradiţionale, permite o gestionare durabilă a
varietăţilor, întrucât acestea, în habitatul lor natural îşi pot continua procesele evolutive sub
presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

În România există un număr seminficativ de varietăți tradiționale.

În România, cea mai critică situație, se întâlnește la culturile de fibre (in și cânepă), unde
soiurile locale au dispărut aproape în totalitate la fel și specia de grâu Triticum monococcum L. –
o cultură relicvă; eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la cereale; fenomenul este
foarte accentuat și la bob (Vicia faba), cultivat în prezent doar în Depresiunea Dornelor. Cel
mai bine reprezentată plantă este fasolea (Phaseolus vulgaris L.).

Pentru a putea utiliza o sămânța în Uniunea Europeană, trebuie ca varietatea să fie înscrisă într-
un catalog oficial.

Dificultatea înscrierii semințelor tradiționale în catalogul european și Politica Agricolă Raport

privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradiț ionale Comună (PAC) fac dificilă cultivarea lor
și favorizează astfel extincția semințelor tradiționale care încă mai sunt cultivate.

Strategia de conservare a varietăţilor locale în Europa este una foarte complexă, aceasta
incluzând, pe lângă materialul biologic propriuzis şi factori politici, economici şi sociali.

Este necesară recunoașterea semințelor varietăților locale ca un bun comun și ca o resursă

genetică potrivită pentru viitorul alimetar și agricol, de aceea o soluţie este dezvoltarea unui
cadru social şi legal pentru seminţele tradiţionale în România.

Odată deveniţi membri ai unei reţelei de multiplicare şi conservare a seminţelor tradiţionale in

situ, cultivatorii vor continua, cel mai probabil, să colaboreze, prin mijloace organizate sau nu şi
vor dezvolta relaţii care vor creşte.

Schimburile între agricultori vor creşte experienţa şi cunoştintele acestora.

Lobbyul asupra autorităţilor va crea un flux de informaţii care vor face autorităţile şi alţi actori
conştienți de importanţa şi particularitatea problemei seminţelor tradiţionale, va contribui la o
mai bună înţelegere a aspectelor ecologice şi tradiţionale, transparenţă în procesul decizional şi o
mai bună participare a publicului la luarea deciziilor.
Propunerea legislativă este un instrument legal care odată adoptat va crea premise favorabile pe
termen lung pentru utilizarea largă în agricultură şi în alimentaţie a seminţelor tradiţionale – în
beneficiul consumatorilor, al economiilor locale, al biodiversităţii agricole şi al mediului
înconjurător.

BIBLIOGRAFIE

1. Chable, V., Goldringer, I., Dawson, J., Bocci, R., Lammerts van Bueren, E., Serpolay, E.,
González, J.M., Valero, T., Levillain, T., Van der Burg, J.W., Pimbert, M., Pino, S., și Kik, K.,
2009. Farm Seed Opportunities: a Project to Promote Landrace Use and Renew Biodiversity.
Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic
Resources. Rome, Italy, p. 266274.

2. Cristea, V. şi Denaeyer, S., 2004. De la biodiversitate la OMGuri? Editura Eikon, ClujNapoca.

3. Giuliani, A., 2007. Developing Markets for Agrobiodiversity. Security Livelihoods in Dryland
Areas. Biodiversity International. Rome, Italy.

4. Guillet, D, 2002 – The Seeds Of Kokopelli, A manual for the production of seeds în the family
garden, A directory of Heritage Seeds, Les Presses de Provence, Avignon, France, p. 810.

5. Harlan, J.R. 1975. Practical problems în exploration: Seed crops. Pp. 111115 in Crop Genetic
Resources for Today and Tomorrow (O.H. Frankel and J.G. Hawkes, eds.). Cambridge
University Press, Cambridge, UK.

6. Jarvis, D. I, Myer, L., Klemick, H., Guarino, L., Smale, M., Brown, A.H.D., Sadiki, M.,
Sthapit, B., and Hodgkin, T., 2000, A Training Guide for in Situ Conservation Onfarm, Version
1, Rome, Italy.

7. Lever, L.A., 2006. A Survey of Landraces on the Shetland Islands. MSc thesis, School of
Biosciences, University of Birmingham, Birmingham, UK.

8. Lorenzetti, F., Lorenzetti, S. și Negri, V., 2009. The Italian Laws on Conservation Varieties
and the National Implementation of Commission Directive 2008/62 EC. European Landrace
Conservation: an Introduction. European landraces: on farm conservation, management and use.
Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic
Resources. Rome, Italy, p. 300304.

9. Manning R., 2004 , Against the Grain – How Agriculture has Hijacked Civilization, North
Point Press, New York.

10. Maxted, N., FordLloyd, B.V. and Hawkes, J.G., 1997. Complementary conservation
strategies. In: Maxted, N., FordLloyd, B.V. and Hawkes, J.G. (eds.) Plant genetic conservation:
the in situ approach. Chapman & Hall, London,UK. p. 2055.

11. Maxted, N., Veteläinen, M. și Negri, V., 2009. Landrace Inventories: Needs and
Methodologies. European Landrace Conservation: an Introduction. European landraces: on farm
conservation, management and use. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European
Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 4552.

12. Maxim, A., Sima, R., Fițiu, A., Sandor, M., Papp, R., Lucian, C., Hapca, A., 2007.
Preliminary results concerning the preservation of genetical diversity of different vegetable
varieties at USAMV ClujNapoca. Bulletin of the UASMV, ClujNapoca, 63/2007, Agriculture, p.
291296.

13. Maxim, A., Sima R., Şandor, M., Străjeru, Jidavu, M., Șuteu, A., Mihăiescu, L., S., Papp, R.,
Hapca, A., Maxim, O.I., Lucaci, A., Bolboacă, V., Opincariu, A., Berciu, P.E., 2010,
Agrobiodiversitate și bioconservare, Risoprint ClujNapoca.

14. Maxim, A., Sima R., Şandor, M., Papp, R., Lucian, C., Hapca, A., Maxim, O.I., Lucaci, A.,
2007.

15. Maxim A., 2008, Ecologie generală și aplicată, Risoprint, ClujNapoca.

16. Negri, V., 2003. Landraces in central Italy: Where and why they are conserved and
perspectives for their on farm conservation. Genetic Resources and Crop Evolution 50: 871885.
Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradi ionale Ţ pag. 42

17. Negri, V., Branca, F. and Castellini, G. (2007) Integrating wild plants and landrace
conservation in farming systems: a perspective from Italy. In: Maxted, N., FordLloyd, B.V.,
Kell, S.P., Iriondo, J.M., Dulloo, M.E. and Turok, J. (eds) Crop Wild Relative Conservation and
Use, CABI publ., Wallingford, UK. p. 392402.

18. Negri, V., Maxted, N., Veteläinen, M., 2009. European Landrace Conservation: an
Introduction. European landraces: on farm conservation, management and use. Biodiversity
Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome,
Italy.

19. Nikolaou, L. și Maxted, N., 2009. Communitybased Landrace Conservation:Lentils of

Eglouvi, Lefkada. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for
Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 233232.

20. Paavilainen, K., 2009. National Policies and Support Systems for Landrace Cultivation in
Finland Farm Seed Opportunities: a Project to Promote Landrace Use and Renew Biodiversity.
Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for Plant Genetic
Resources. Rome, Italy, p. 296299.

21. Romalo, M. 28.05.2007, Autonomia taranilor, miza alimentara globala, HotNews.ro,

http://www.hotnews.ro/stiriarhiva1069924autonomiataranilormizaalimentaraglobala.htm

22. Sanchez, E., Sifres A., Casanas, F. and Nuez, F. (2008) The endangered future of
organoleptically prestigious European landraces: Ganxet bean (Phaseolus vulgaris L.) as an
example of a crop originating in the Americas. Genetic Resources and Crop Evolution 55: 4552.

23. SchierscherViret, B., Kleijer, G. și Köhler, C., 2009. OnFarm Management of Vegetables in
Switzerland. Inventories: Nees and Methodologies. Biodiversity; Technical Bulletin no 15.
European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources. Rome, Italy, p. 191196.

24. Străjeru, S., Muraru, D., Constantinovici, D., 2006, Banca de resurse vegetale, Editura
Universității, Suceava.

25. Veteläinen, M., Negri, V., Maxted, N., 2009. A European Strategic Approach to Conserving
Crop Landraces. Biodiversity Technical Bulletin no 15. European Cooperative Programme for
Plant Genetic Resources. Rome, Italy.

26. Zeven, 1998. Landraces: a review of definitions and classifications. Euphytica 104: 127139.
27. FAO, 2009, Tratatul Iternational pentru Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimente și
Agricultura, http://www.planttreaty.org/farmers_en.htm

28. Food for All – The Need For a New Agriculture, 2002, Zed Books, London& New York.

29. Manager de Proiect – Suport de curs, acreditat CNFPA, , Lector: MariaLavinia FLOREA,
aprilie 2009.

30. Ppromovarea unei agriculturi tărănești, ecologice și solidare în Europa, BEDE, Projet
Agricole, Projet de Societe, 2008.

31. Formula As nr 824, 2008, O comoară salvată – semințele țărănești, interviu cu dr. biolog
Silvia Străjeru http:// www.formulaas.ro/2008/824/spectator38/drbiologsilviastrajeruocomoara-
salvatasemințeletaranesti 9756

32. Tratatul Iternational pentru Resursele Genetice ale Plantelor pentru Alimente și Agricultura,
http://www.planttreaty.org/farmers_en.htm

33. http://www.hotnews.ro/stiriarhiva1069924autonomiațăranilormizaalimentaraglobala.htm

34. www.svgenebank.ro

35. http://www.farmseed.net/home/seeds_and_farmers/definitions

36. http://www.cbd.int

37. http://www.necenzurat.ro

38. http://www.ecomagazin.ro/disparlegumeleromânești

39. http://www.9am.ro/stirirevistapresei/20050817/mancarearomanilorpastrataînbuncare.html
Raport privind Conservarea Resurselor Vegetale Tradi ionale Ţ pag. 43

40.http://www.topbusiness.ro.www.topbusiness.ro/romania/archive/article/Soiurile+vechi+rom
%E2nesti+și+integrarea+european%26atilde%3B

41. http://www.evz.ro/detalii/stiri/prahovarosiileromâneștiaudisparutdinsere892242

42. http://www.hotnews.ro/stiriarhiva1069924autonomiațăranilormizaalimentaraglobala.htm
43. http://www.hotnews.ro/stiriarhiva1069924autonomiațăranilormizaalimentaraglobala.htm

44. http://www.agerpressnet.ro/primplansuceava/4266bancadegenedelasuceavascoasdin-
circuitulcercetriinaionaleiinternaionaledeodeciziepripitiinjustaministeruluiagriculturii.html

45. http://www.9am.ro/stirirevistapresei/20050817/mancarearomanilorpastrataînbuncare.html

46. http://www.ziaruldeiasi.ro/ghidulcasei/sfaturipracticeprivindsemințeleplantelor~ni4uob

47. http://www.gradina.ro/DetaliiArticol.aspx?ID=115

48. http://slowfoodromania.blogspot.com/2008/10/manifestulschimbaruilorclimaticeși.html

49. http://elpis.ecosapiens.ro/cosnervareaprinsemințeînbanciledegene

50. http://www.ecoruralis.ro

51. http://ec.europa.eu/food/plant/propagation/conservation_varieties/index_en.htm

STRATEGII ÎN DOMENIUL CULTURII PAJIŞTILOR

Pajiştile permanente au o răspândire în România de aproximativ 5 mil ha, ţara noastră ocupând
locul V în Europa, după Franţa, Marea Britanie, Spania şi Germania. ( 0 m -2500 m altitudine).
Datorită factorilor restrictivi din Patrimoniul pastoral care limitează valorificarea potenţialului
productiv al acestor terenuri este necesară o dezvoltare a activităţii de cercetare ştiinţifică în
următoarele direcţii:

► menţinerea şi îmbogăţirea colecţiei de germoplasmă la speciile de graminee şi leguminoase

perene de pajişti;

►inventarierea fondului pastoral al ţării în scopul stabilirii măsurilor de îmbunătăţire şi

valorificare a pajiştilor în contextul noilor situaţii din agricultură;
►crearea de noi cultivare de graminee şi leguminoase perene de pajişti, de înaltă productivitate
şi valoare nutritivă pentru a satisface cerinţele condiţiilor locale specifice şi sistemului de
utilizare prin păşunat, cosit sau mixt;

► menţinerea autenticităţii soiurilor create şi multiplicarea seminţelor din categoriile biologice

superioare la soiurile omologate de graminee şi leguminoase perene de pajişti şi difuzarea
creaţiilor biologice vegetale la principali beneficiari;

► producerea de sămânţă din verigile biologice superioare SA, PB şi B la gramineele şi

leguminoasele perene de pajişti, pentru asigurarea necesarului în vederea înfiinţării de loturi
semincere la nivel naţional;

►stabilirea şi testarea în vederea standardizării de noi amestecuri de specii şi soiuri de graminee

cu leguminoase perene care să satisfacă cerinţele actuale ale fermierilor producători de furaje;

►implementarea noilor tehnologii, a noilor specii şi soiuri, a amestecurilor de graminee şi

leguminoase perene de pajişti, care sunt mai economice şi au un impact minim asupra mediului
prin reducerea dozelor de îngrăşăminte chimice şi creşterea valorii furajere;

►refacerea ecologică a ecosistemelor de pajişti din diverse zone ale ţării afectate de eroziune,
exces de umiditate şi alunecări de suprafaţă, prin lucrări complexe pratologo-silvice;

►promovarea în producţie de serie a maşinilor concepute şi realizate la ICDP Braşov: maşina de

de supraînsămânţat pajişti degradate MSPD - 2,5 şi a maşinii de semănat plante furajere de
pajişti MSPFP – 2,0;

►tehnologii de mecanizare cu inputuri reduse, adaptate pentru diferite condiţii şi mărimi ale
exploataţiilor pentru producţia vegetală şi animală;

►promovarea unui sistem de maşini specifice mecanizării lucrărilor agricole pe pajişti în

condiţiile unei agriculturi ecologice (ecotillage system );
►îmbunătăţirea covorului ierbos prin utilizarea posibilităţilor locale de fertilizare organică
(târlire) completată cu corectarea acidităţii solului prin amendare, aplicarea fosforului,
supraînsămânţare, etc.;

►promovarea aplicării sistemului cu inputuri minime (LIN-S) în zonele montane pentru

promovarea unei agriculturi biologice, cu menţinerea biodiversităţii;

►continuarea activităţii de diseminare a rezultatelor cercetării din domeniu, îmbunătăţirea

fluxului de informaţii de la nivel ştiinţific la fermieri şi asigurarea feed-back-ului, în vederea
orientării cercetărilor către cerinţele fermierilor;