SUPORT CURS PENTRU DISCIPLINA

AMELIORAREA PLANTELOR

SPECIALIZAREA: MONTANOLOGIE
ANUL III

TITULAR CURS,
Sl. dr. ing. Cosac Corina

2013

1
 CURS 3

MATERIALUL INITIAL DE AMELIORARE

III.1. Definiţie, importanţă, clasificarea

Pentru realizarea obiectivelor propuse prin programele de ameliorare a plantelor, este

necesară existenţa unui material biologic bogat şi variat. Acesta constituie materialul
iniţial de ameliorare.
Prin material iniţial de ameliorare (surse de germoplasmă) se înţeleg formele de
plantă, cultivate sau din flora spontană, pe care amelioratorul le foloseşte în activitatea de
creare a soiurilor şi hibrizilor noi sau pentru îmbunătăţirea soiurilor existente.
Totalitatea formelor vegetale care aparţin unei anumite specii, studiate şi folosite în
procesul de ameliorare constituie materialul iniţial de ameliorare (germoplasmă, banca de
gene, colecţia de plasmă germinativă).
In vederea folosirii cu succes a materialului iniţial în lucrările de ameliorare este
necesar ca acesta să fie, în prealabil temeinic şi multilateral studiat. Pe baza acestui studiu se
aleg formele cu caracteristici valoroase, corespunzător obiectivelor propuse în programul de
ameliorare. De această alegere depinde, în mare măsură, rezultatul activităţii amelioratorului.
Pentru definirea raportului dintre condiţiile de mediu şi plantă se foloseşte
noţiunea de tip ecologic sau ecotip. Prin ecotip se înţelege o grupă de biotipuri din cadrul
unei unităţi sistematice, care se caracterizează prin însuşiri ereditare proprii formate sub
influenţa condiţiilor locale de climă şi de sol (factori ecologici), precum şi a celor
agrotehnice.
In formarea ecotipurilor, un rol deosebit îl au factorii ecologici, aceştia se împart în
mai multe grupe :
- factorii climatici, reprezentaţi de temperatură, precipitaţii, lumină, presiune
atmosferică, umiditatea aerului, mişcările aerului (vânturi), etc ;
- factorii pedologiei (edafici), care cuprind caracteristicile fizice, chimice şi
biologice ale solului;
- factorii orografici, care includ caracteristicile legate de poziţia
geografică a terenului, de înclinarea lui, expoziţie etc ;
- factorii biotici cuprind totalitatea organismelor vii cu care cultura respectivă intră în
relaţii, inclusiv paraziţii vegetali şi animali ai plantelor.

2
 Dintre factorii ecologici, acţiunea factorilor climatici este încă greu de influenţat de
către om, în timp ce factorii edafici şi biotici pot fi, într-o măsură mult mai mare dirijaţi
prin diverse lucrări agrotehnice şi fitosanitare.
Sub influenţa condiţiilor de cultură schimbate se modifică şi ecotipul, deoarece
se schimbă şi raportul dintre biotipurile componente.
Astfel, prin acţiunea factorilor ecologici şi agrotehnici apar ecotipuri valoroase
pentru ameliorator, caracterizate printr-o mai mare adaptabilitate, prin rezistenţă la
condiţiile nefavorabile şi printr-o calitate mai bună a producţiei.
Forma sau soiul mai bine adaptat şi care asigură producţii superioare şi constante se
numeşte agroecotip.
Cele mai multe plante cresc şi se dezvoltă numai în condiţii ecologice specifice. In
alte condiţii nu se pot adopta sau se adaptează cu mare greutate. Despre această categorie de
plante se spune că au o "plasticitate ecologică" redusă.
Spre deosebire de acestea, există agroecotipuri care pot creşte şi se dezvoltă normal
în condiţii ecologice diferite. Acestea sunt agroecotipuri cu "plasticitate ecologică mare".
Prin lucrările de ameliorare se urmăreşte crearea de soiuri si hibrizi cu plasticitate
ecologică mare, care să poată fi cultivaţi în zone ecologice diferite, într-un areal cât mai
larg, realizând an de an producţii ridicate şi constante.
Materialul iniţial de ameliorare trebuie să se caracterizeze prin caracteristici
valoroase, care vor fi reunite în noul soi sau hibrid, cum sunt : adaptabilitate la condiţiile
climatice, rezistenţă genetică la boli şi dăunători, însuşiri de calitate, caracteristici legate de
pretabilitatea pentru mecanizarea culturilor etc.
Necesitatea colectării unui material iniţial cât mai bogat şi variat a condus la
organizarea a numeroase expediţii ştiinţifice, în scopul constituirii unui fond de germoplasmă
alcătuit din forme cultivate şi din flora spontană. Pe baza studierii amănunţite a acestui
material biologic se aleg formele cu cele mai multe caracteristici valoroase spre a fi
folosite în procesul de ameliorare, îndeosebi ca forme parentale pentru hibridări.
Materialul iniţial de ameliorare este alcătuit din: a)material biologic existent în
cultură ; b) material biologic din flora spontană ; c) material iniţial creat de ameliorator prin
diferite metode.
Având la dispoziţie un material iniţial variat, provenind din diferite zone geografice ale
ţării şi de pe glob, amelioratorul are posibilitatea să-1 studieze, apoi să aleagă şi să separe
acele forme care posedă caracteristici utile, corespunzător obiectivelor urmărite prin
programele de ameliorare.

3
 Materialul biologic existent în cultură cuprinde următoarele categorii :
populaţii şi soiuri locale, colectate din ţară sau din alte ţări; soiuri ameliorate, hibrizi
autohtoni şi străini; forme genetice speciale obţinute prin diferite metode.
Populaţii şi soiuri locale. Populaţia locală constituie o grupare de biotipuri care s-a
format în decursul timpului ca urmare a acţiunii selecţiei naturale şi a selecţiei empirice
artificiale efectuată de cultivatori. Selecţia artificială se reducea la alegerea pentru sămânţă a
spicelor şi ştiuleţilor cu însuşiri culturale mai bune. Cu timpul, s-a trecut la alegerea de plante
care să posede un complex de caracteristici valoroase, contribuind astfel la îmbunătăţirea
populaţiilor locale. Concomitent cu aceasta, s-a urmărit şi îmbunătăţirea condiţiilor de cultură
a plantelor care contribuiau, la rândul lor, la modificarea structurii biotipurilor componente
ale populaţiei, favorizând înmulţirea celor cu potenţial biologic ridicat şi, deci, o
îmbunătăţire a acestora.
Ca rezultat al acestor acţiuni s-au format populaţiile locale îmbunătăţite sau
soiurile locale.
Populaţiile şi soiurile locale se caracterizează printr-o mare capacitate de adaptare la
condiţiile de climă şi soi, precum şi printr-o serie de însuşiri fiziologice valoroase. Ele
posedă o bună rezistenţă la temperaturile scăzute, la secetă, la atacul multor boli şi
dăunători. Având în structura lor un număr mare de biotipuri diferite, populaţiile şi soiurile
locale prezintă o mare plasticitate ecologică. Deci, populaţiile şi soiurile locale
constituie un material iniţial cu valoare deosebită pentru lucrările de ameliorare.
Cu toate acestea, populaţiile şi soiurile locale prezintă şi unele deficienţe şi anume
au o capacitate de producţie mai redusă, iar calitatea produsului obţinut este, de regulă, mai
slabă. Aceste deficienţe nu-i împiedică însă pe amelioratori să folosească formele locale
pentru celelalte însuşiri valoroase în activitatea de creare a unor soiuri şi hibrizi noi de plante.
In ţara noastră s-au format un număr mare de populaţii şi soiuri locale, la toate
plantele de cultură. Ele au fost cultivate multă vreme, iar unele se folosesc în prezent ca
material iniţial de ameliorare.
Astfel, la porumb, se cunosc un mare număr de populaţii şi soiuri locale :
Hîngănesc, Bănăţean, Scorumnic, Românesc comun, etc. Majoritatea acestora aparţin
varietăţii indurata sau semidentata şi sunt utilizate cu succes, ca material iniţial, pentru
obţinerea de linii consangvinizate, în vederea creării hibrizilor de porumb.
La fasole, există populaţiile locale : Măruntă de Transilvania, Cealî de Dobrogea etc ;
la lucerna : Lucerna de Banat, De Bărăgan, De Filiaşi etc; la trifoi: Trifoiul roşu de
Transilvania etc.

4
 Aceste populaţii şi soiuri locale au servit şi servesc ca material iniţial, obţinându-se
prin aplicarea unor metode ştiinţifice ca selecţia şi hibridarea, soiuri care au fost cultivate o
lungă perioadă de timp în ţara noastră.
Pe această cale, din Grâul de Banat s-a creat prin selecţie individuală soiul Cenad
117; dintr-o populaţie de porumb din fostul judeţ Ilfov, s-a creat soiul I.C.A.R. 54 şi la inul
de ulei - soiul Deta, cultivat pe suprafeţe întinse în ţara noastră între cele două războaie
mondiale.
Soiuri şi hibrizi creaţi de amelioratori. Aceştia constituie un material iniţial
superior pentru ameliorare, deoarece se caracterizează prin uniformitate din punct de
vedere morfologic şi genetic, posedând, în acelaşi timp, caracteristici fiziologice şi
biologice, de regulă, superioare faţă de populaţiile şi soiurile locale cunoscute şi valoroase
pentru producţie.
Formele din flora spontană reprezintă o sursă bogată de material iniţial pentru
lucrările de ameliorare a plantelor. Acestea se caracterizează prin rezistenţă ridicată la
factorii nefavorabili de mediu (ger, secetă etc), rezistenţă la boli şi dăunători, prezentând
în acelaşi timp şi o plasticitate ecologică mare.
Materialul biologic din flora spontană este format din specii sălbatice înrudite cu
specia cultivată, dar care posedă unele caracteristici utile. Formele spontane au, însă şi multe
însuşiri negative, fiind slab productive, o calitate inferioară a produsului, nu sunt rezistente
la scuturare, au maturitatea neuniformă etc.
Dintre formele din flora spontană, pentru ameliorarea diferitelor însuşiri la grâu
se folosesc : Aegilops cylindrica, Ae. ovata, Ae. squarrosa; la secară: Secale anatolicum,
S. montanum; la cartof: Solanum demissum, S. acaule, S. phureja; la sfeclă: Beta
lomatogona., B. patellaris etc.
In scopul creării de noi soiuri cu caracteristici utile, materialul iniţial din flora
spontană se foloseşte la încrucişări cu formele cultivate, pentru a le imprima acestora unele
însuşiri fiziologice valoroase. De multe ori însă, factorii ereditari care determină unele
însuşiri valoroase se găsesc înlănţuiţi (linKage) cu alţi factori care condiţionează unele
caracteristici nedorite.
Din această cauză, materialul hibrid rezultat în urma încrucişărilor cu formele din
flora spontană trebuie prelucrat timp îndelungat, pentru eliminarea însuşirilor
necorespunzătoare. Foarte frecvent se foloseşte în acest scop retroîncrucişarea ("back-
cross"), însoţită de selecţie.
La unele specii, cum sunt, de exemplu plantele furajere perene, formele din flora
spontană se folosesc nu numai ca genitori la încrucişări, ci şi ca material iniţial pentru

5
alegerea directă a formelor corespunzătoare. Astfel sunt: ghizdeiul (Lotus corniculatus);
timoftica (Phleum pratense); golomăţul (Dactylis glomerata); firuţa (Poa pratensis) şi altele.

Originea plantelor cultivate

Cunoaşterea modului cum s-au format plantele cultivate prezintă interes pentru
dezvoltarea lucrărilor de ameliorare a plantelor. Aceasta permite stabilirea criteriilor de
alegere a materialului iniţial de ameliorare şi a celor mai potrivite metode şi tehnici de
ameliorare.
Din punctul de vedere al originii lor, plantele cultivate se împart în două categorii:
plante primare şi plante secundare.
Plantele primare sunt acelea care au fost luate direct în cultură, din cele mai vechi
timpuri, cum sunt: grâul, orzul, orezul, meiul, porumbul etc.
Plantele secundare sunt acelea care provin din plantele ruderale, care creşteau în stare
sălbatică în apropierea aşezărilor omeneşti şi care au devenit apoi plante cultivate. Speciile de
plante care au însoţit, mai întâi, plantele cultivate primare ca buruieni, s-au impus ca plante
cultivate în momentul în care au fost extinse în alte zone cu condiţii nefavorabile pentru
planta cultivată. In condiţii noi, o serie de specii însoţitoare, adaptate mai bine la condiţiile
nefavorabile, au devenit dominante, înlocuind specia primară din cultură. Din această
categorie pot fi menţionate : secara, ovăzul, rapiţa, măzărichea şi altele.
Dintre plantele ruderale, care au fost luate în cultură întâmplător, menţionăm:
morcovul, cânepa, macul etc.

III.2. Centre genice şi centre de origine a plantelor cultivate

Centre genice sunt acele regiuni ale globului în care se întâlneşte cea mai mare
bogăţie de forme şi cu o frecvenţă maximă a unor specii de plante.
Problema centrelor genice a fost studiată amănunţit de mai mulţi cercetători
(Vavilov, Schiemann, Wettstein). Un rol deosebit în stabilirea centrelor genice l-au avut
oamenii de ştiinţă ruşi N.I.Vavilov, P.M. Jukovski s.a.
In urma unor studii sistematice, morfologice, genetice, citologice şi imunologice N.I.
Vavilov a identificat un număr limitat de regiuni ale lumii, care pot fi considerate drept
centre importante de diversificare a plantelor cultivate. Aceste centre corespund unor zone
unde plantele sălbatice existau şi au fost domesticite. Există, de asemenea, centre secundare
de diversificare, unde au apărut multe forme noi de plante deja domesticite, de exemplu, ca
urmare a hibridării libere. In aceste centre primare şi secundare, speciile cultivate sunt
reprezentate de forme foarte diferite.

6
 Acestea prezintă un interes deosebit pentru amelioratori, care pot găsi aici genotipuri
care au dispărut din cauza sărăcirii genetice, ca urmare a selecţiei artificiale şi a migraţiei.
Pot fi descoperite aici îndeosebi gene de rusticitate : rezistenţă la boli şi dăunători, la
condiţiile climatice nefavorabile.
Cu unele excepţii, se constată că aceste centre sunt adesea localizate în regiuni cu
climat semi-arid. Acestea sunt regiuni cunoscute pentru marea diversitate a florei spontane.
Cercetările întreprinse de Vavilov cu privire la originea plantelor cultivate au arătat
că centrele de origine nu sunt suficient de bine delimitate şi că unele specii au putut fi
domesticite independent în regiuni foarte îndepărtate unele de altele.
Ca urmare a studiilor sale, Vavilov si în continuare si Jukovski au stabilit existenţa
unui număr de 12 centre caracterizate printr-o concentrare puternică în forme primitive.

1.- Centrul chinezesc - cuprinde teritoriul central şi vestic al Chinei, de la masivul

muntos din sud, până la limitele nordice ale peninsulei coreene, unde s-au format peste 140
de specii de plante, fiind unul din cele mai importante centre. Aici se întâlneşte o mare
diversitatea de forme din următoarele plante: mei, gaolean (sorgul dulce), pomi fructiferi
(piersic, păr, prun, citrice); centru secundar pentru unele tipuri de ovăz, orz, porumb,
fasole, soia.
2.- Centrul indian - este situat în India de sud-vest şi reprezintă al doilea centru
genic ca importanţă. Aici este patria orezului, năutului, trestiei de zahăr. Tot aici mai sunt
răspândite unele tipuri de ovăz, orz, porumb, fasole şi măzăriche, precum unele plante
citrice ca portocal, mandarin.
3.- Centrul indo-chinez cuprinde Indochina şi arhipeleagul indonezian (insulele
Sumatra, Jawa, Borneo, precum şi Australia). Este un centru important pentru unele
plante tropicale : bananier, trestie de zahăr, piper, citrice, bumbac, tutun.
4.- Centrul Asiei centrale, care cuprinde nord-vestul Indiei, Afganistan,
Uzbekistan, Tadjikistan. Aici au o mare răspândire cele mai multe forme de grâu şi de
secară, bumbac, cânepă, cais, migdal, viţă de vie. In acest întins areal se găsesc centre
secundare pentru leguminoase ca: mazăre, linte, lupin, măzăriche şi pentru unele plante
aromatice şi medicinale.
5.- Centrul Orientului Mijlocul (Asia Mică, Iran, Irak, Emiratele arabe unite,
Turkmenia, Transcaucazia). Acest centru este foarte bogat în diferite specii de grâu, secară,
orz, ovăz, linte, lucerna albastră, sparcetă, lupin şi în secundar : alte cereale, crucifere,
pomi fructiferi (migdal, cireş, smochin).

7
 6.- Centrul mediteranean cuprinde litoralul Mării Mediterane. Dintre graminee, mai
răspândite sunt unele specii de grâu, ovăz, orz, iar dintre leguminoase - bobul. In acest cadru
se mai întâlnesc : sfecla pentru zahăr, hameiul şi numeroase specii de plante medicinale şi
aromatice, precum şi măslinul.
7.- Centrul abisinian cuprinde zona răsăriteană a Africii, cu masivul muntos din
Etiopia (Erithreea) şi Somalia. In această zonă se găsesc diferite forme de orz, in, sorg, ricin,
arborele de cafea, bob. Tot aici sunt situate şi unele centre secundare pentru năut, linte,
mazăre etc.
Trebuie menţionat faptul că in acest centru se găsesc peste 16 varietăţi de orz şi că
toate speciile de sorg cunoscute sunt de origine africană.
8.- Centrul mexican este reprezentat de Mexic, .America Centrală şi o parte din
arhipelagul insulelor Antile. Acest centra este important pentru porumb, fasole, tomate, ardei,
bumbac cu fibră scurtă, mahorcă, cartof dulce, arborele de cacao.
9.- Centrul nord-european şi siberian este considerat patria inului de fibre, a
hameiului, trifoiului roşu şi alb, a unor specii de lucerna şi graminee furajere.
10.- Centrul peruvian cuprinde Peru, Ecuador, Bolivia. Aici sunt răspândite mai
multe specii de Solanum, tomate, bumbac cu fibra scurtă (G.hirsutum). Este centru secundar
pentru fasole şi porumb amidonos.
11.- Centrul chiliano-brazilian cuprinde îndeosebi zona munţilor Anzi şi podişul
Braziliei. In acest centru se întâlneşte o mare varietate din următoarele plante : cartof,
porumb, tutun, bumbac cu fibră lungă (Gossypium barbadense), arahide, cacao, ananas,
arborele de cauciuc.
12.- Centrul nord american. Aici se găsesc diferite forme anuale de floarea
soarelui, unele forme de bumbac, tutun, porumb, cartof, lupin etc.

Centrele de origine sunt reprezentate de acele regiuni ale globului în care au luat
naştere şi s-au format diferite plante de cultură, spre deosebire de centrele genice, care
reprezintă numai regiuni de maximă bogăţie în forme ale anumitor specii de plante cultivate.
Actualele centre genice sunt zone de răspândire maximă a unor forme de plante
cultivate, fără ca în toate cazurile acestea să fie, în acelaşi timp şi centre de origine a
plantelor respective. Pentru unele reprezintă numai centre secundare de dezvoltare a lor.
In centrele genice, datorită condiţiilor optime de viaţă pentru plantele specifice,
multitudinea de forme se menţine în arealul respectiv şi chiar se multiplică, datorită
apariţiei de noi forme şi tipuri, ca urmare a hibridărilor naturale, a acţiunii mutaţiilor,
selecţiei şi izolării naturale.