Irigarea culturilor ecologice

Una din sarcinile specifice de realizare a obiectelor strategice în domeniul legumiculturii se refera la
soluţionarea problemei irigării suprafeţelor cultivate cu legume şi acordarea producătorilor agricoli din
domeniu a unei asistenţe financiare din partea statului prin subvenţionarea parţială directă sau indirectă a
consumului de energie electrică utilizată la pomparea apei.
 
Deşi în absenţa apei nu poate exista nicio formă de viaţă, irigaţia nu este o lucrare agricolă strict
obligatorie, deoarece în mulţi ani şi în multe zone și unităţi agricole se face agricultură şi fără irigaţii, pe
seama resurselor naturale de apă. Este însă o lucrare obligatorie care se execută pentru a se asigura apa
necesară plantelor în perioadele de consum maxim şi/sau pentru a se reface şi menţine rezerva de apă din sol în
caz de secetă.
 
Irigaţia (irigarea) este numele generic al unui ansamblu de activităţi efectuate pentru
aprovizionarea suplimentară a solului cu apa necesară creşterii şi dezvoltării plantelor şi desfăşurării
optime a proceselor fizico-chimice şi biologice din sol, cât şi pentru menţinerea apei în sol în forme
accesibile plantelor şi, eventual, eliminarea excesului temporar de apă din şi de pe sol.
Irigaţia are o istorie de peste 5 mii de ani, multe civilizaţii precum cea mesopotamiană, chineză, egipteană, indiană,
aztecă, incaşă, cartagineză etc. înflorind pe seama dezvoltării irigaţiei şi desigur a agriculturii pe văile marilor cursuri de apă
– Nil, Tigru şi Eufrat, Gange, Fluviul Galben etc.
 Aceeaşi istorie consemnează, de asemenea, reversul medaliei – decăderea şi chiar dispariţia acestor
civilizaţii ca urmare a distrugerii fie a sistemelor de irigaţii fie şi mai grav, a degradării terenurilor irigate, în
special datorită salinizării secundare şi a înmlăştinirii solurilor. În prezent, pe glob se irigă peste 145
milioane ha, iar în România aproximativ 330 mii ha, deşi România are o densitate relativ mare de râuri şi
lacuri şi, desigur, multă apă bună de irigat (circa 190 miliarde m 3/an) şi în anul 1989 avea amenajate pentru
irigat 3.1 milioane ha (Mureşan şi colab, 1992). Distrugerea sistemelor de irigaţii din România de după 1989,
unele abia date în funcţiune, a avut aceleaşi consecinţe ca şi în cazurile istorice precedente, decăderea întregii
agriculturi şi dispariţia multor localităţi din zone irigate, altădată înfloritoare.

După cum se menţionează în toate lucrările ştiinţifice de

biologie, celula vegetală nu funcţionează normal decât dacă este
saturată cu apă. Ca atare, orice plantă este formată, în cea mai
mare parte, din apă: rădăcina conţine 70 – 95%, tulpina, în jur
de 50%, frunzele, între 60 şi 90%, iar fructele, 85 – 95% din
greutatea lor proaspătă. Cele mai sărace în apă sunt seminţele
mature, care conţin 7 – 15% apă (N. Zamfirescu, 1977). Pe de
altă parte, apa din celulele, ţesuturile şi organele plantelor este
supusă unor neîncetate şi ample variaţii ca urmare a influenţei
numeroşilor factori interni şi externi, în special a apei.
 Irigarea culturilor ecologice trebuie efectuată foarte atent deoarece pentru certificarea condiţiilor impuse
amplasamentelor culturilor ecologice calitatea şi gradul de poluare a apei sunt deosebit de importante.
Aplicarea corectă a irigaţiilor folosind apa nepoluată, prezintă o serie de avantaje:
 asigurarea metabolismului normal al plantelor contribuie la obţinerea producţiei cantitative şi calitative
corespunzătoare;
 desfăşurarea fenofazelor: germinare, răsărire, creştere vegetativă la momentele optime duce la o dezvoltare
corectă a plantelor de cultură acestea fiind în măsură să concureze buruienile;
 prezenţa apei în sol duce la o înrădăcinare corespunzătoare a plantelor, la explorarea unui volum suficient
de sol şi la ridicarea capilară a apei conţinând substanţele nutritive spre zona de înrădăcinare;
 plantele crescute în condiţii optime de aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive, sunt mai viguroase, mai
rezistente la factorii nocivi, necesitând mai puţine intervenţii de protecţie contra bolilor şi dăunătorilor;
Utilizarea apelor de suprafaţă sau din lacuri este posibilă doar dacă este total lipsită de poluanţi deversaţi
de sistemele de canalizare ale localităţilor fără staţii de epurare sau de cei care provin din activităţi industriale.
Utilizarea apei poluate pentru irigarea culturilor de legume este total contraindicată chiar pentru producţia
comercială obişnuită. Irigarea cu apă poluată a culturilor ecologice este o practică total contrară scopului
pentru care se realizează legumicultura biologică.
Metoda de udare cea mai frecvent folosită este cea prin aspersiune cu conducte îngropate sub presiune. Se
mai practică şi irigarea prin scurgere la suprafaţă, iar în ultimul timp se practică tot mai mult irigarea prin
picurare care prezintă şi avantajul realizării unei economii de apă.
 Majoritatea specialiştilor în irigaţii susţin irigaţia culturilor pentru că în
unele zone agricole, denumite zone calde secetoase şi, cel puţin, într-o fază
de vegetaţie a culturilor se înregistrează secetă, caracterizată printr-un
deficit de umiditate a solului şi a atmosferei faţă de nevoile minimale ale
plantelor şi solului.

Conform înţelegerilor internaţionale, zonă caldă secetoasă

este considerată aceea în care cantitatea anuală de precipitaţii
este mai mică sau egală cu 600 mm/an.
 
La noi în ţară, zona caldă secetoasă cuprinde 5 subzone
climatice distincte – Litoralul Mării Negre şi Delta Dunării,
Podişul Dobrogei și Bălţile Dunării, Câmpia Română de Est,
Câmpia de Terase a Dunarii, Câmpia Română şi Câmpia
Banatului. Aşa cum reiese din următoarele 3 tabele (1, 2, 3),
această zonă are un potenţial agricol foarte mare, atât climatic
(suma anuală a temperaturilor aerului este cuprinsă între 38 – 43
grade C) şi pedologic (domină cernoziomurile şi solurile
aluviale), cât şi ca suprafaţă (4730 mii ha). Ceea ce-i
lipseştesunt doar precipitaţiile atmosferice, care, în multe
situaţii, nu pot fi înlocuite decât cu apa de irigaţie.
 Cercetările de specialitate efectuate la staţiunile din reţeaua Institutului Naţional de Cercetare-
Dezvoltare Agricolă Fundulea au demonstrat ca irigaţia este necesară şi în agroecosistemele din zona
moderată termic (7.5 – 10.5 oC) şi subumedă (500 – 800 mm/an): Câmpia Jijiei şi Podişul Bârladului în
partea de Est a ţării, Platfoma Cotmeana, Câmpia Găvanu-Burdea, Piemonturile Getice şi Piemontul
Râmnicului în partea de Sud, Câmpia de Vest şi Piemonturile Vestice în partea de Vest şi Podişul Someşan,
Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor în centrul ţării, unde se înregistrează frecvent, dar temporar, mai
ales în fazele de consum maxim de apă al plantelor, un deficit de apă în sol. În aceste agroecosisteme, care
ocupă 5.438.800 ha, irigaţia este eficientă numai dacă se aplică 2 -3 udări şi norme mici de apă şi se ţine
cont de cerinţele plantelor cultivate şi însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solurilor.
Tabelul 1

Însuşiri climatice ale zonei calde secetoase

  Subzona climatică
Însuşiri Litoralul Mării Podişul Dobrogei, Bălţile Câmpia de terase a Dunării Câmpia Română Câmpia
pedoclimatice Negre şi Delta Dunării şi Câmpia Română Banatului
Dunării de Est
Temperatura medie a aerului 11,0 – 11,5 10,0 – 11,5 10,5 – 11,5 10,0 – 11,5 10,5 – 11,0
(0C)
Σ T> 0 0C 4000 - 4050 3800 – 4200 4100 - 4300 3800 - 4300 4000 - 4100
Precipitaţii anuale (mm) 325 – 400 350 – 500 525 - 600 500 - 550 550 - 600
Primul îngheţ 1–8X 1 – 20 X 20 – 30 IX 5X – 15 XI 25 – 31 X
Ultimul îngheţ 25 – 29 IV 1 – 27 IV 8 – 20 IV 25 III – 20 IV 5 – 12 IV
Tip fenofaze Semitimpurii Semitimpurii Foarte timpurii Timpurii Foarte timpurii
Vânturi dominante şi perioada Brizele – sezonul Brizele – sezonul cald; Brizele – sezonul cald; Crivăţul – iarna; Austrul – toate anotimpurile;
cald; Băltăreţul – toamna şi Austrul – toate anotimpurile; Austrul – toate anotimpurile;
primăvara; Gorneagul - vara; Băltăreţul – toamna şi primăvara;
Vântul negru (suhoveiul, Vântul negru (suhoveiul, sărăcilă) – vara;
sărăcilă) – vara;
 Tabelul 2
 
Însuşiri pedologice ale zonei calde secetoase (Sx – soluri)
Însuşiri Subzona climatică
pedologice Litoralul Mării Podişul Dobrogei, Câmpia cu Câmpia Română Câmpia
Negre şi Delta Bălţile Dunării terase a Dunării Banatului
Dunării şi Câmpia Română de Est
Relief Mlaştini (67,2 %) Câmpie cu crovuri Câmpie slab Câmpie Câmpie
Lacuri (16,2 %) şi podiş slab fragmentată cu crovuri nefragmentată
Canale (6,9 %) fragmentat
Grinduri (14,0 %)
Principalele Sx.aluviale (54 %) Cernoziomuri Cernoziomuri Sx . brun-roşcate Cernoziomuri (55%)
tipuri de Sx.hidromorfe (40%) (92 %) (92 %) (60%) Lăcovişti (35%)
soluri Sx. halomorfe (6%) Sx. bălane (2,5 %) Sx.aluviale Cernoziomuri (20%) Sx.aluviale (10%)
Sx. aluviale (4,2 %) (8 %) Sx. aluviale (20%)

Tabelul 3
Însuşiri pedologice ale zonei calde secetoase (mii ha)

SubzonaSclimatică
– soluri
x
Arabil Păşuni Vii Livezi Total Păduri Ape Alte TOTAL
şi fâneţe agricol terenuri
Litoralul Mării Negre şi Delta Dunării 129,1 21,3 0,7 0 151,1 33,0 145,0 24,5 353,6
Podişul Dobrogei, Bălţile Dunării şi 2414,6 22,5 13,9 3,0 2454,0 61,9 53,7 50,3 2619,9
Câmpia Română de Est
Câmpia de terase a Dunării 813,6 40,1 1,4 0,8 855,9 67,6 251,1 52,9 1227,5
Câmpia Română 626,4 144,9 69,9 18,9 860,1 223,2 85,8 200,5 1369,6
Câmpia Banatului 351,6 49,9 4,4 2,9 408,8 15,5 6,8 40,1 471,2
TOTAL 4335,3 278,7 90,3 25,6 4729,9 401,2 542,4 368,3 6041,8
 Aşadar, irigarea a 2/3 din suprafaţa agricolă a ţării ne-ar putea scăpa de multe griji, inclusiv de secete şi
alte fenomene provocate de încălzirea atmosferei şi celelalte schimbări climatice la a căror escaladare asistăm
în prezent. Ministerul Agriculturii a stabilit însă, pe baza unor studii orografice, pedoclimatice şi
hidrologice, că potenţialul irigabil al României este de 7.3 mil. ha (Mureşan şi colab., 1992). Pleşa şi Florescu (1974)
spun însă că, din punct de vedere economic, se justifică irigarea numai a 5.3 milioane hectare, ceea ce ar acoperi
zona caldă secetoasă şi 1/7 din zona moderată termic şi subumedă.
În ultimile decenii irigaţia s-a extins şi în ţări din emisfera nordică (Canada, Olanda, Germania, Rusia, nord-
estul Chinei etc.), cu climat umed, unde precipitaţiile anuale sunt cuprinse între 600 – 900 mm/an, precum şi în zona
tropicală cu precipitaţii de peste 1000 mm/an (Botzan, 1966, Grumeza, 1968, Rana, 1994).
 
De asemenea, în sere, solarii, tunele şi alte spaţii acoperite irigaţia este strict obligatorie, indiferent de zona
climatică în care acestea se află.
Irigarea este obligatorie pentru zonele în care se manifestă seceta, dar şi pentru unele specii care necesită, din
punct de vedere al ecologiei, zone umede şi răcoroase, dar datorită importanţei lor se cultivă şi în zona de stepă mai
uscată sau pe soluri mai ușoare (nisipoase).
 
În agricultura ecologică apa trebuie folosită în mod cât mai raţional şi responsabil. Atunci când se irigă, trebuie
luate toate măsurile de reducere la minimum a pierderilor de apă prin evaporare, precum şi a scurgerilor la suprafaţă.
De asemenea, trebuie luate toate măsurile pentru eliminarea oricăror surse de poluare a apelor de suprafaţă şi de
adâncime.
 Momentele optime de udare sunt diferite în funcţie de specia
cultivată, dar şi de condiţiile climatice. Astfel, trebuie avute în vedere
cu prioritate udările din lunile de vară, care de obicei sunt secetoase în
condiţiile ţării noastre.
 Ca metode de udare, sunt utilizate udarea pe brazde sau prin
aspersiune, iar în prezent se extinde udarea prin picurare.

Irigarea culturilor agricole asigură cel puţin 13% din necesarul optim de apă a solului, ceea ce impune ca şi
oportună extinderea suprafeţelor amenajate pentru irigaţii. Relaţia dintre producţie şi consumul de apă al plantei
evidenţiază dependenţa strictă dintre atingerea potenţialului de producţie al plantei şi consumul apei. La
stabilirea regimului de irigare, pe lângă nevoile de apă ale plantelor în diferite faze de vegetaţie, adâncimea de
dezvoltare a rădăcinilor, proprietăţile fizico-chimice, indicii hidrofizici ai solului şi condiţiile climatice, mai
trebuie cunoscute plafonul minim sub care nu trebuie să scadă umiditatea, rezervele de apă din sol de la
începutul şi sfârşitul perioadei de vegetaţie, adâncimea apei freatice şi conţinutul în săruri a acesteia.

Irigarea culturilor agricole reprezintă una dintre cele mai

eficiente măsuri pentru sporirea producției. Astăzi, irigarea
culturilor se aplică pe plan mondial, nu numai în zonele aride şi
semiaride ale globului,cu precipitații de 300-500 mm anual dar
şi în regiunile subumede cu precipitații de 700-800 mm anual .
Irigarea este o măsură de mare eficiență, cu ajutorul căreia se
poate influența nivelul, constanța şi calitatea recoltelor.
 Cunoscută şi practicată încă din antichitate, irigarea a
devenit în ultimele decenii o componentă de bază a
tehnologiei de cultură, nu numai în zonele aride, unde nu s-ar
putea cultiva plante fără irigare, ci şi în zonele semiaride şi
subumede. În România, seceta afectează aproape jumătate din
suprafața agricolă a țării (peste 7 milioane hectare), fapt ce
impune irigarea atât în zonele de stepă, silvostepă cât şi în zona
mai umedă, a fostelor păduri de stejar din regiunile de câmpie şi
colinare, precum şi acolo unde precipitațiile, deşi ar fi
suficiente, au o distribuție necorespunzătoare. Aşa este cazul
zonei dealurilor subcarpatice şi podişului Transilvaniei, unde,
deşi media precipitațiilor depăşeşte 600 mm/an, există perimetre
în care irigarea este eficientă.

Norma de irigare reprezintă cantitatea de apă care se aplică unei culturi de-a lungul perioadei de
vegetaţie, în vederea realizării unor producţii cât mai ridicate. Norma de irigare depinde de bilanţul apei şi se
stabileşte în funcţie de perioada de vegetaţie a plantelor (pentru întreaga perioadă de vegetaţie sau chiar pe
diferite fenofaze). Având în vedere faptul că norma de irigare depinde de nevoile de apă ale plantelor, de
cantitatea de apă existentă în sol la un moment dat (la semănat) şi de cantitatea de apă provenită din precipitaţii
sau cea din pânza freatică, mărimea acesteia nu este un element fix, ea variind în funcţie de aceşti parametri.
 Eficiența economică şi nivelul recoltelor în agricultura irigată depind în primul rând de regimul de
irigare aplicat fiecărei culturi în parte. Prin stabilirea şi aplicarea unui regim de irigare rațional se urmăreşte
aprovizionarea dirijată a solului cu apă, în concordanță cu cerințele plantelor.
Regimul de irigare al plantelor legumicole depinde, pe de o parte de însuşirile hidrofizice ale solului, iar pe
de altă parte de cerinţele faţă de apă ale speciilor cultivate. Cantitatea de apă consumată pe durata unui an, este
diferită de la o specie la alta; mai mare la plantele cu perioadă lungă de vegetaţie şi creştere foarte viguroasă,
mai mică la celelalte. Plantele legumicole, fiind mari consumatoare de apă şi negăsind în sol întreaga cantitate,
necesită completarea deficitului prin irigare.   Elementele componente ale regimului de irigare sunt:
 norma de irigare
Metode de udare:  norma de udare
 Udarea prin picurare : Este metoda de aplicare a apei  norma udării de aprovizionare
cea mai des folosită deoarece prezintă următoarele avantaje:  momentul aplicării udărilor
1. automatizarea distribuţiei apei;  numărul şi durata udărilor
2. corelarea zilnică a normei de udare cu evoluţia
factorilor climatici;
3. repartiţia apei numai în zonele radiculare ale
plantelor;
3. se reduce cantitatea de apă consumată;
4. se previne tasarea solului;
5. se previne răcirea solului;
6. se previne atacul unor agenţi patogeni.
 Udarea prin aspersie: Se execută cu
instalaţii speciale de aspersiune,
distribuirea apei este automatizată
parţial, udarea plantelor se face cu
operativitate. Se recomandă la culturile
de morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă
roşie, cartofi, fasole păstăi (cu talie
mică).

 Udarea pe rigole (brazde): Durata udării

se apreciază după stagnarea apei în rigole
şi după viteza de infiltraţiei a apei în sol.
În funcţie de situaţia concretă, se va evita
udarea cu norme mari pentru a nu produce
efecte nedorite (spălarea stratului
superficial de sol, dizlocarea solului din
zona rădăcinilor, băltirea apei).
 Metodele de udare utilizate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
 să asigure o distribuire uniformă a apei şi o umectare corespunzătoare a solului până la adâncimea de
pătrundere a sistemului radicular şi să nu influenţeze negativ structura solului;
 să nu determine o spălare a solului;
 să permită efectuarea lucrărilor de îngrijire.
Ca ştiinţă, agricultura ecologică se ocupă cu studiul sistematic al structurilor materiale (organismele vii
şi mediul lor de viaţă) şi funcţionale (intra- şi interrelaţiile structurilor materiale) ale sistemelor agricole în
vederea stabilirii principiilor, normelor (standardelor) şi recomandărilor de proiectare şi management al
agroecositemelor capabile a asigura, timp îndelungat, nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit,
fără a le diminua potenţialul ecologic, economic şi social.
Ca ocupaţie, agricultura ecologică este arta şi ştiinţa însuşirii şi asamblării cunoştinţelor teoretice
despre natură şi agricultură în sisteme tehnologice multifuncţionale de cultivare a terenurilor, creştere a
animalelor şi de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi alimentare, bazate, preponderent, pe
resursele energetice (naturale şi umane), materiale, economice şi informaţionale ale sistemelor agricole şi în
conformitate cu legile şi însuşirile sistemelor naturale.
De asemenea, agricultura ecologică implică cunoaşterea amănunţită a ogorului, vieţuitoarelor şi a
celorlalte realităţi economice şi sociale, precum şi pe intuiţie, cumpătare şi îndemânare în alegerea şi
aplicarea măsurilor în practică.
 CONCLUZII
Irigarea are o importantă contribuţie în agricultura
ecologică pentru dezvoltarea economică de durată
având în vedere faptul că agricultura ecologică joacă
un rol important în îmbunătăţirea condiţiei mediului,
prezervarea solului, îmbunătăţirea calităţii apelor,
biodiversificare şi protejarea naturii.
Agricultura ecologică poate să meargă înainte în
economia rurală şi să o facă viabilă prin extinderea
activităţilor economice cu valoare adăugată mare şi
prin generarea de locuri de muncă în zone rurale.
România beneficiază de condiţii corespunzătoare pentru a
promova agricultura ecologică, cum ar fi:
■ sol fertil şi productiv,
■ agricultura tradiţională românească se bazează pe abordări
care nu dăunează mediului şi există posibilităţi de a
identifica zone ecologice nepoluate unde agricultura
ecologică ar putea fi dezvoltată.
În mod strategic obiectivul calitativ al sectorului este
poziţionarea agriculturii ecologice în centrul agriculturii
naţionale, ca un pivot pentru dezvoltarea de durată în mediul
rural.
Bibliografie:
1. Ion V., Lenuța Iuliana Bucată, Șt. Diaconescu, J. Gieraths, W. Weiller, 2004. Agricultură
ecologică. Editura Alma Mater, Sibiu.
2. Penescu A., Ionescu N., 2013. Combaterea biologică a buruienilor. Editura Ceres, București.
3. Roman Gh.V., V. Ion, Lenuţa Iuliana Epure, Maria Toader, Alina Maria Truţa, Elena Mirela
Duşa, A.Gh. Băşa, 2008. Principii şi practici de bază în agricultura ecologică. Editura ALPHA
MDN Buzău.
4. Roman Gh.V., Alina Maria Ionescu, Maria Toader, Lenuţa Iuliana Epure, V. Ion,
M. Mihalache, Daniela Mihalache, Mihaela-Ioana Georgescu, Ionela Dobrin, 2010. Dicţionar
enciclopedic de agricultură ecologică. Editura Universitară.
5. Toncea I., 2002. Ghid practic de agricultură ecologică. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
*** Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producţia
ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE )
nr. 2092/91.
*** Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei din 5 septembrie 2008 de stabilire a normelor
de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului.
*** http://www.madr.ro/ro/agricultura-ecologica.html
*** http://www.apia.org.ro/ro/campanie-2014/materiale-informare