Capitolul 2: Reforma generală a lui Alexandru loan Cuza..........pag 17.

Secţiunea 1: Reforma agrară.........................................................pag 17.

Secţiunea 2: Reforma electorală.......................................pag 19.
Secţiunea 3: Alte forme democratice............................................pag 20.

Legislația cu carcater reformator a lui Al. Ioan Cuza

Reforma generală a lui Alexandru loan Cuza

Secţiunea I - Reforma Agrară

Conform revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată în timpul şi

după realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime, cereau ca împroprietărirea să
se facă pe loturile aflate în folosinţa sătenilor. Moşierimea s-a opus, însa, acestei formule şi a
propus variante care să nu aducă atingeri marii proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că
reforma agrară s-a înfăptuit, aşa cum a fost cazul proiectului de lege propus în 1862 de către
guvernul Barbu Catargiu, conform căruia reforma agrară urma să se realizeze prin
împroprietărirea ţăranilor pe pământul comunal. Cu toate că Adunarea a adoptat legea, Cuza a
refuzat să o sancţioneze, iar la începutul anului 1864 Mihail Kogalniceanu a propus un nou
proiect de lege, cu adevărat favorabil ţărănimii, care,însa, nu a putut fi adoptat. Abia după
adoptare, prin plebiscit, a Statutului s-a putut trece la înfăptuirea reformei agrare, prin legea
promulgată la 14 august 1864. În baza acestei legi, sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini proprietari
pe locurile supuse posesiunilor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă1.Suprafaţa
pământului asupra căreia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de
numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei
(dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o
plătească în termen de 15 ani , prin sume repartizate anual.

1
N Adamiloaie, D Bermidei, Reforma Agrară din 1864, Bucureşti 1967 Legea rurală, art 1

1
 După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor au
trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor
economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi perspective
dezvoltării capitaliste în ţara noastră2.
Din punct de vedere juridic, înfăptuirea reformei agrare prezintă unele
particularităţi: Formal, legea nu a operat nici o expropriere a boierilor şi nici o împroprietărire a
ţăranilor în concepţia legiuitorului, ţăranii erau consideraţi proprietari asupra a 2/3 din moşie,
iar legea nu face altceva decât să le recunoască un drept preexistent. Ca atare singura problemă
care se punea era aceea a delimitării drepturilor de proprietate a ţăranilor faţă de cele ale
boierilor, prin operarea ieşirii din indiviziune. Burghezia a recurs la această formulă pentru a
crea aparenţa că nu s-a adus vreo atingere dreptului de proprietate, dovada că nicăieri nu se
vorbeşte despre expropriere, nici despre împroprietărire. Plecându-se de la ideea recunoaşterii
unui drept preexistent al ţăranilor, prin asimilarea dreptului lor de folosinţă cu dreptul de
proprietate indiviza, s-au realizat două obiective majore: în primul rând împroprietărirea este
sacră şi deci, nu poate suferi vreo atingere.
Cu toate acestea , legea a prevăzut plata unor despăgubiri către moşieri, dar ea urma
să fie efectuată în compensarea desfiinţării clăcii. Pe viitor, relaţiile dintre moşieri şi ţărani, în
măsura în care se formau, urmau să fie stabilite numai pe baze contractuale, ca orice altă relaţie
dintre două categorii de persoane.

2
N. Adaniloaie, D Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucureşti 1967
 Secţiunea II - Reforma electorală

Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să îl dezbată a fost

aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 prevedea ca alegătorii sunt fie primari, fie
direcţi . Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100
de legi în comunele urbane ( în funcţie de numărul acestora), precum şi patentării, până în
clasa a V-a inclusiv.
Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegatori direcţi cei ce
aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin
biletele de plată a impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegatori direcţi, fără a justifica venitul
de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor,
avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani. Puteau fi aleşi în
Adunare cetăţeni români care aveau 30 de ani şi un venit de 200 de galbeni.
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegatori îşi
exercitau drepturile în comunele urbane, iar alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii
de judeţe).

3
I.Muraru, Constituţiile române, Bucureşti 1980
 Secţiunea III - Alte reforme democratice

Dubla alegere a însemnat nu numai începutul procesului de unificare a statului

naţional, dar şi punctul de plecare pentru un întreg ansamblu de reforme menite să asigure
lichidarea principalelor vestigii feudale din toate sferele vieţii social, economice şi politice.
Între acestea, pe primul plan se situa reforma agrară, îndelung aşteptată de masele
ţărăneşti, care doreau liberarea de servituţile feudale şi înzestrarea lor cu pământ. Cadrul legal
pentru realizarea acestui proces era prevăzut de însăşi Convenţia de la Paris care, în ceea ce
priveşte organizarea internă a celor două ţări, proclamase o serie întreagă de principii
înaintate: responsabilitatea miniştrilor, inamovibilitatea magistraţilor, egalitatea cetăţenilor în
faţa legii şi a impozitelor, accesul egal la funcţiile publice, desfiinţarea privilegiilor, a scutirilor
şi monopolurilor. De asemenea, Convenţia recomandase prin art. 46 să se treacă ,,fără întârziere"
la revizuirea legii "care reglementează" raporturile dintre proprietarii pământului şi cultivatori"4.
În primii trei ani ai domniei lui Cuza , din cauza nedesăvârşirii Unirii şi a opoziţiei
elementelor retrograde, multe din problemele vitale ale reorganizării interne au rămas
nerezolvate. S-au realizat în schimb unele înnoiri pe linie burghezo-democratică, care avea
drept scop modernizarea aparatului de stat şi înzestrarea ţării cu instituţiile corespunzătoare
epocii.
Astfel, în 1859 s-au înfiinţat în ambele ţări oficii centrale statistice, s-a căutat să se
îmbunătăţească funcţionarea justiţiei, făcându-se să înceteze sancţiunea domnitorului asupra
hotărârilor definitive ale curţii de apel; a fost desfiinţată bătaia la sate; s-a hotărât numirea
directă a subadministratorilor de plăşi şi ocoale; fără a se mai respecta dispoziţia regulamentară
prin care aceştia erau aleşi de proprietarii de moşii; au fost luate măsuri pentru mai buna organizare
administrativă a satelor.
În domeniul învăţământului s-a prevăzut prin bugetul pe anul 1860 o creştere a
numărului şcolilor săteşti cu 234 în Ţara Românească şi cu 52 în Moldova, a sporit numărul
gimnaziilor şi s-au înfiinţat Universitatea şi Conservatorul din Iaşi. Tot acum a fost adoptat
alfabetul latin, care a înlocuit vechea scriere cu caractere chirilice.

4
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
 Reforma sistemului fiscal a fost înfăptuită printr-o serie de măsuri legislative care
au generalizat contribuţiile directe, extinzându-le şi asupra claselor privilegiate. Astfel, toţi
locuitorii ţării capi de familie, indiferent de condiţia socială, au fost supuşi la plata
impozitului personal (capitaţia) şi a contribuţiei pentru drumuri. Totodată, s-au înfiinţat noi
impozite, între care impozitul funciar, pus în aplicare începând din 1860, care au asigurat
fondurile necesare operei de reorganizare a statului naţional.
Reorganizarea sistemului fiscal a fost însoţită însa de o creştere considerabilă a
impozitelor şi taxelor. Acestea apăsau cu precădere asupra maselor populare orăşeneşti şi
ţărăneşti, moşierimea şi burghezia reuşind,în bună măsura, să se eschiveze de la obligaţiile
fiscale pe care le impunea procesul de formare a statului naţional. Obligaţiile sporite pentru
meseriaşi şi negustori, prevăzute în legea patentelor din 1860, veneau într-o perioada în care
asupra Principatelor se răsfrângeau efectele crizei economice din anii 1857-1858, la care se
adăuga o acută criză comercială caracterizată prin scăderea cererii de cereale româneşti pe
piaţa europeană. Rezultatul acestei situaţii a fost izbucnirea unor frământări şi agitaţii
orăşeneşti, care s-au transformat chiar în mişcări de stradă, aşa cum s-a întâmplat la Craiova şi
Ploieşti în noiembrie 1860. Tulburările au putut fi reprimate numai în urma intervenţiei armatei
şi a unor concentrări masive de trupe.
Acţiunile întreprinse pe plan intern în vederea integrării administrative şi legislative
a celor două ţări au continuat şi după proclamarea unirii depline la sfârşitul anului 1861.
În timpul guvernării conservatoare a lui Barbu Catargiu (ianuarie-iunie 1862) a fost
înfiinţată Curtea de Casaţie şi Justiţie, a cărei lege de organizare fusese adoptată încă din
perioada anterioară; instituţia procurorilor a fost extinsă şi în Moldova şi s-a desfiinţat dintre
cele două provincii deşi actul internaţional de recunoaştere a unirii depline din decembrie
1861 prevedea menţinerea ei în continuare.
O dată cu numirea la conducerea ţarii a guvernului liberal condus de N Kretulescu
( 24 iunie/6 iulie 1862), procesul de unificare administrativă a intrat în faza finală . Poştele au
fost unificate, înfiinţându-se o direcţie centrală pe întreaga ţară; s-au numit membrii comisiei
pentru unificarea legilor; s-a desfiinţat Directoratul statistic din Iaşi ; sarcinile acestuia fiind
preluate de cel din Bucureşti; s-au unificat serviciile sanitare ale celor două ţări şi s-a creat la
Bucureşti, Direcţia generală a arhivelor statului. Totodată, municipalităţile din Focşani, oraş
situat chiar pe graniţa dintre cele două provincii, au fost unificate şi s-a dispus contopirea şcolii
militare din Iaşi cu cea din Bucureşti; măsură decisă de asemenea în perioada anterioară.
 Prin legi speciale s-a realizat unificarea şi în domeniul fiscal. Astfel impozitul
funciar a fost stabilit în ambele provincii la 4% din venitul proprietăţilor imobile, s-a
unificat contribuţia pentru poduri şi şosele, ridicată la 12 lei pe an, precum şi taxa de transmitere a
proprietarilor de mână moartă, fixată la 10% din venitul net al acestora . Tot în acest domeniu
a mai fost unificată contribuţia personală (capitaţia), fixându-se cuantumul acesteia la 36 de lei
pe an, şi s-au extins şi în Moldova legile muntene referitoare la taxele de judecată şi la taxele
asupra vânzărilor de bună voie sau prin licitaţie.
De asemenea, a fost adoptată o nouă lege a patentelor, care a înlocuit pe aceea votată
în 1860 în Ţara Românească şi prin care s-a dat o nouă reglementare modului de exercitare a
diferitelor activităţi industriale şi comerciale. Prevederile legii au fost aplicate şi supuşilor
străini aflaţi în Principate, ceea ce a întărit autoritatea şi autonomia ţării. Ca urmare a acestor
măsuri, la sfârşitul anului 1862, procesul de unificare deplină a celor două ţări a fost încheiat.
Ca şi în etapa anterioară, măsurile de unificare s-au îmbinat cu dezvoltarea operei
de reorganizare a ţării. Astfel, în urma desfiinţării Ministerelor moldovene, au fost
reorganizate departamentele , precizându-se mai bine atribuţiile şi structura acestora. De
asemenea, s-a instituit consiliul superior al intrucţiunii publice; s-a adoptat un regulament de
navigaţie ; s-au promulgat primele legi pentru construirea căilor ferate, care nu au putut fi însă
puse în aplicare; s-a organizat corpul inginerilor civili şi s-au luat măsuri pentru protejarea
pădurilor - între care amintim reorganizarea şcolii de agricultură şi înfiinţarea de pepiniere pe
domeniile statului.
Desăvârşirea unirii pe plan politico-administrativ a creat condiţiile necesare pentru
a se trece la înfăptuirea reformelor fundamentale, în primul rând a celei agrare. Datorită
opoziţiei moşierimii conservatoare, stăpână pe adunarea legislativă, rezolvarea problemei
agrare, în sensul satisfacerii legitimelor interese ale ţărănimii clăcaşe, precum şi a problemei
electorale, nu a fost posibilă până la lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, s-au continuat, în
schimb, pe cale legislativă , cu concursul Adunării, seria reformelor pe linia modernizării şi
consolidării statului naţional, între care se detaşează, prin însemnătatea ei, aceea privitoare la
secularizarea averilor mânăstireşti.
Votată de Adunare la 13/25 decembrie 1863, la propunerea noului guvern condus
de liberalul democrat M Kogalniceanu, legea secularizării averilor mânăstireşti prevedea
trecerea în proprietatea statului, atât a bunurilor mânăstireşti pământene, cât şi a acelora aparţinând
mânăstirilor închinate până atunci aşa numitelor Locuri sfinte5.

5Legea Rurală din 1864

 Era o măsură de însemnătate majoră, în termenul căreia au intrat în patrimoniul
statului moşii reprezentând peste un sfert din suprafaţa rurală a ţării ( mai exact 25.26%)!
Primită cu satisfacţie de masele largi populare, secularizarea averilor mânăstireşti a realizat o
creştere însemnată a avuţiei naţionale, eliberând totodată ţara de influenţa unor forţe străine
retrograde. Veniturile acestor mânăstiri, care se ridicau anual la jumătate din bugetul ţării, au
încetat să se mai scurgă peste hotare, fiind folosite în interior.
Secularizarea a facilitat de asemenea înfăptuirea reformei agrare, o parte din
pământurile intrate acum în stăpânirea statului fiind împărţite ulterior ţăranilor prin legea
rurală. Deşi negocierile cu ierarhii greci, care administrau averile mânăstirilor închinate, s-au
prelungit pe plan diplomatic timp de câţiva ani, până la urmă moşiile au rămas în proprietatea
statului român, iar despăgubirea ce trebuia acordată locurilor sfinte, în valoare de 51 de milioane
lei, prevăzută prin lege nu a mai fost plătită.
O altă măsură deosebit de importantă, menită să modernizeze societatea românească,
a constituit-o votarea, în martie 1864, a legii comunale şi a legii pentru înfiinţarea Consiliilor
judeţene, prin care administraţia locală primea o nouă organizare, corespunzătoare stadiului de
evoluţie social economică a ţării.
Legea comunală fixa cadrul juridic de organizare a fiecărei aşezări . Conform
prevederilor ei, toate oraşele, târgurile şi satele cu cel puţin 500 de locuitori erau organizate în
comune-urbane şi rurale - recunoscute ca persoane juridice şi având drept de a exercita anumite
atribuţii de putere publică şi cu caracter patrimonial. Conducerea comunei era încredinţată
unor organe deliberative, consiliile comunale, compuse din membrii desemnaţi prin vot, şi
primarilor, agenţi ai puterii executive, aleşi în comunele rurale o dată cu consiliul comunal
respectiv si numiţi de domnitor în comunele urbane dintre primii trei consilieri care întruneau la
alegeri cel mai mare număr de voturi.

21
C C Giurgescu-,, Suprafaţa moşiilor mânăstireşti secularizate la 1863", Studii, XII,
1959.
 Alegerile pentru consiliile comunale aveau loc odată la patru ani, ele efectuându-
se prin vot direct în cadrul unui colegiu electoral unic la care luau parte atât cetăţenii români cât
şi străinii care dobândiseră mica împământenire. Cu acest prilej s-a hotărât să fie admişi la
exercitarea drepturilor comunale şi evreii pământeni dacă - potrivit prevederilor legii - ,, vor
dobândi în armată rangul de subofiţer şi acei ce vor fi făcut studii universitare sau vor întemeia
22
mari stabilimente industriale" . Era un prim pas spre integrarea comunităţii evreieşti în
societatea românească.

Administraţia judeţeană era de asemenea încredinţată unor organe deliberative,

consiliile judeţene, care se ocupau de interesele locale colective şi economice ale judeţului.
Consiliul era ales pe plăşi (9 ocoale)- fiecare plasă având drept la doi consilieri - de către toţi
cetăţenii cu drept de vot pentru Adunarea legislativă. El se întrunea la 15/27 octombrie în
fiecare an într-o sesiune ordinară de trei săptămâni. Consiliul judeţean era ales tot pe o
perioadă de patru ani.
La baza legilor privind organizarea teritorială a ţarii au stat legile similare ale
Franţei şi Belgiei, adaptate însă la realităţile româneşti . Reforma administraţiei locale înfăptuită
prin aceste legi a constituit una din cele mai de seamă realizări pe plan social şi politic al
domniei lui Cuza. Vechiul sistem administrativ de esenţă feudală a fost înlocuit cu unul
modern, comparabil cu acela al statelor capitaliste avansate din apusul Europei, şi s-au creat
pentru prima dată - graţie personalităţii juridice a comunelor şi judeţelor - instituţii locale în
organizarea de stat a României, care au deschis posibilităţi noi de dezvoltare economică şi
socială.

~ T. W. Riker - „ Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme Internaţionale

1856-1866", Bucureşti 1944.
 Tot în cursul sesiunii Parlamentare 1863-1864 au mai fost adoptate „ Legea
contabilităţii ", prin care se reglementa întocmirea şi executarea bugetului de stat şi se
statorniceau norme referitoare la venituri şi cheltuieli, precum şi la încheierea conturilor;
„ Legea Curţii de conturi", organ superior de control al gestiunii financiare şi al încheierii
conturilor administraţiei publice de stat , judeţene şi comunale şi ,,Legea pentru înfiinţarea
unui consiliu de stat", instituţie care avea să joace un rol important după lovitura de stat.
Deşi votate de Adunare, alte proiecte de legi de mare însemnătate, cum au fost:
proiectul de lege a pensiilor, proiectul de lege pentru organizarea armatei şi cel al instrucţiunii
publice, codul penal şi de procedură penală, legea privind organizarea judecătorească şi altele, nu
au primit sancţiunea domnească până la lovitura de stat. Motivul nesancţionării acestor legi se
datora în principal modificărilor pe care ele le suferiseră în cursul dezbaterilor din Adunare,
modificări cu care domnitorul şi guvernul nu erau de acord.

26

Astfel, cu prilejul dezbaterii legii privitoare la organizarea armatei, deputaţii

liberali radicali au propus un amendament privitor la organizarea în principalele oraşe ale ţării a
unei gărzi civice, care trebuia să constituie un nou element al puterii armate. Prin modelul de
organizare şi atribuţiile ei, noua instituţie urma să aibă un caracter mai mult politic decât militar.
Ea trebuie să constituie o forţă armată la dispoziţia Adunării, pe care aceasta să se poată
sprijini în caz de conflict cu puterea executivă. Cu toată opoziţia guvernului, amendamentul
radical a fost votat de adunare şi inclus în textul legii. Evident, date fiind intenţiile Adunării,
ieşite la iveală în cursul dezbaterilor, domnitorul Cuza a refuzat să sancţioneze şi să promulge
această lege.
Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, înlăturând preponderenţa politică a
conservatorilor asupra majoritarii Adunării şi sporind prerogativele puterii executive, a oferit
domnitorului A. I. Cuza posibilitatea de a realiza marile reforme ale domniei sale şi de a
desăvârşi organizarea modernă a statului. Prima dintre reformele înfăptuite în această
perioadă a fost cea electorală. Noua lege electorală - aprobată prin plebiscitul din mai 1864,
dar promulgată după recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile
garante - deşi păstra caracterul cenzitar, lărgea mult numărul alegătorilor, cât şi al eligibililor,
realizând astfel un progres faţă de prevederile electorale restrictive ale Convenţiei de la Paris şi
totodată o întărire importantă a puterii politice a burgheziei.
Câteva luni mai târziu, la 14/26 august, era decretată şi legea rurală, care avea la
bază proiectul lui M. Kogalniceanu prezentat Adunării încă din luna martie, dar respins de
aceasta. Anunţând înfăptuirea reformei, Cuza s-a adresat sătenilor printr-o proclamaţie, în care
sublinia: ,, De astăzi înainte voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre, voi aveţi o părticică de pământ
proprietate şi moşie a voastră, de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat".

Deşi nu a desfiinţat marea proprietate funciară şi nici moşierimea ca clasă socială -

după reformă proprietatea ţărăneasca reprezintă aproximativ 30% din suprafaţa ţării, iar
proprietatea moşierească şi a statului aproximativ 70%- reforma agrară din 1864 a avut urmări
însemnate pentru dezvoltarea socio-economică a României23.
Cu toate limitele ei, legiuirea, a cărei existenţă era burgheză, a pus capăt relaţiilor
feudale în agricultură şi a creat posibilităţi mai largi penetraţiei şi dominaţiei noilor relaţii
capitaliste. În urma reformei, regimul clăcii privind ţărănimea, precum şi servituţile feudale
ale proprietăţii moşiereşti au fost înlăturate, prevederile burgheze ale Codului civil înlocuind pe
cele feudale ale legiuirilor agrare din 1851.
Ţăranii au devenit deci cetăţeni liberi, conştienţi nu numai de drepturile lor, dar şi de
îndatoririle faţă de ţară, de care se simţeau mai legaţi prin părticica de pământ primită prin
împroprietărire.
O parte din foştii clăcaşi fiind deposedaţi, total sau parţial, de pământ cu prilejul
aplicării reformei agrare, s-a creat o masă de oameni liberi siliţi să-şi vândă forţa de muncă
pentru a-şi asigura subzistenţa, ceea ce a dus la creşterea numărului proletarului.
De asemenea, reforma din 1864 a creat premisa lărgirii pieţei interne, producţia de
mărfuri luând o tot mai mare extindere. Datorită apariţiei unui număr de braţe de muncă libere,
a lărgirii interne, precum şi folosirii unei părţi a sumelor băneşti obţinute prin despăgubire în
procesul acumulării primitive a capitalului, industria capitalistă a avut, după 1864, condiţii de
dezvoltare mai favorabile decât înainte. Înfăptuirea reformei agrare a reprezentat, totodată, o
măsură de prevedere din partea domnitorului şi a lui M. Kogalniceanu,

1
N. Adaniloaie, D. Berindei - „ Reforma agrară din 1864", Bucureşti 1967.
 28

istoricul Radu Rosetii, apreciind pe drept cuvânt, că prin legea rurală „ Cuza a ferit
toată ţara de catastrofa unei complete răscoale ţărăneşti"24.
După reforma agrară, considerată cea mai însemnata reformă social-economică din
România pe toată durata secolului al XlX-lea, au fost decretate noi legi care au desăvârşit
organizarea de stat burgheză a ţarii. Astfel, a fost adoptat sistemul metric de măsuri si greutăţi,
aplicarea lui urmând sa înceapă la 1/13 ianuarie 1866 si s-au creat noi instituţii, printre care
Camerele de comerţ şi Casa de depuneri si Consemnaţiuni.
Învăţământul a fost organizat prin legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie/7
decembrie 1864, care nu era de fapt decât legea votată de Cameră în martie acelaşi an, din care a
fost scos principiul inamovibilităţii pentru invadatorii şi profesorii secundari, el fiind prevăzut
numai pentru profesorii de facultăţi. Legea care a rămas în vigoare până la sfârşitul secolului,
proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, principiu democratic care nu figura
în legislaţia şcolară a unor ţări avansate, cum era de exemplu Franţa.
Tot în această perioadă prin decretul-lege din 4/16 iunie 1864 a fost înfiinţată
Universitatea din Bucureşti, care s-a adăugat aceleia din laşi inaugurată încă din 1860.
O reformă importantă a constituit-o si reorganizarea justiţiei. în
decembrie 1864 erau decretate ,,Legea privind admisibilitatea şi înaintarea în funcţii
judecătoreşti" şi „ Legea privind constituirea corpului de avocaţi", completate ulterior cu
„ Legea pentru organizarea judecătorească" votată de noile corpuri legiuitoare în iunie 1865.
Potrivit acestei din urmă legi, justiţia devenea independentă faţă de celelalte puteri din stat, ea
exercitându-se în numele domnului.

24
Al Zub. M. Kogalniceanu - Bibliografii, Bucureşti 1971.

29

Instanţele judecătoreşti erau: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, de apel,

curţile de juraţi în materie criminală şi Curtea de Casaţie, care funcţiona în anumite cazuri si ca
Înalta Curte de Justiţie. Membrii Curţii de Casaţie şi ai curţilor de apel se bucurau de
inamovibilitate, aceasta urmând să fie extinsă treptat, prin legi speciale, asupra întregii
magistraturi.
O mare însemnătate în vederea unificării legislaţiei şi statornicirii lor juridice
corespunzătoare unui stat modern a avut-o elaborarea şi punerea în aplicare a Codului Civil,
aparător al familiei şi proprietăţii burgheze.
Inspirate după legiuirile similare franceze şi italiene. Completate cu
unele norme juridice autohtone, codurile au intrat în vigoare în 1865.
Întărirea autonomiei ţării prin crearea unei legislaţii adecvate s-a extins domeniul
bisericesc. ,,Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi de centrale pentru afacerile
române"din 3/15 decembrie 1864, hotăra autocefalia bisericii ortodoxe române în privinţa
organizării şi disciplinei, legătura cu Patriarhia din Constantinopol păstrându-se doar sub
raportul dogmei.
Opera de reformare multilaterală a avut în vedere şi domeniul militar. Alexandru
loan Cuza şi colaboratorii săi pe plan militar - între care se remarcă generalul I Em Florescu -
au depus însemnate eforturi pentru a crea în România o armată modernă, capabilă să răspundă
intereselor şi idealurilor naţionale. În ciuda precarităţii resurselor financiare de care dispunea
statul naţional şi a temerilor manifestate de majoritatea puterilor, în special de marile imperii
limitrofe, acest obiectiv a fost atins.
După unificarea ei în primii ani ai domniei, armata a fost înzestrată cu armament
modern, la nivelul epocii, procurat în parte cu ajutorul sumelor obţinute prin subscripţie
publică; obligaţia recrutării a fost extinsă şi asupra

30
claselor privilegiate; instituţia dorobanţilor şi a grănicerilor a fost extinsă şi în Moldova;
au alcătuit noi regulamente militare, iar efectivele tuturor categoriilor de arme - infanterie,
artilerie, cavalerie - au fost simţitor sporite, ridicându-se în total la peste 40000 de oameni. Tot
din timpul domniei lui Cuza datează şi atelierele pirotehnice din Bucureşti şi Arsenalul armatei.
Un rol important în opera de modernizare a armatei 1-a avut misiunea militară
franceză condusă de locotenentul Eugene Lamy, care a venit în Principate în 1860, la invitaţia
guvernului român. Acordând un sprijin efectiv în cadrul procesului de reorganizare, misiunea
militară franceză a pus ordine în administraţia militară, a contribuit la înfiinţarea intendenţei
armatei, a participat la organizarea taberelor de instrucţie şi a stabilimentelor de artilerie,
conducătorul misiunii ocupându-se şi de şcoala militară unica organizată la Bucureşti.
Prefacerile cunoscute de armată în această perioadă si-au găsit reflectarea intr-o serie de
măsuri legislative, care au culminat cu ,,Legea pentru organizarea puterii armate din
România" din 27 noiembrie / 9 decembrie 1864.
În baza noii legi, puterea armată a Principatelor Unite era formată din armata
permanentă cu rezerva ei şi din miliţie, formaţiuni teritoriale compuse din grăniceri şi dorobanţi, cu
rezervele lor. Serviciul militar, devenit obligatoriu pentru toţi cetăţenii între 20 si 50 de ani, ţinea 4 ani
în activitate si 2 ani în rezervă, completarea efectivelor făcându-se prin tragere la sorţi.
Legea din 1864 a fost urmată de noi reglementări, cum au fost: legea de recrutare ( dec
1864 ), Regulamentul pentru chemările periodice ale rezervelor şi regulamentul pentru chemarea şi
instituirea gloatelor, care, deşi nu au putut fi transpuse în întregime în practică, au evidenţiat intenţia
domnitorului de a

31

crea o armată puternică capabilă să lupte, la momentul oportun, pentru cucerirea

independenţei naţionale a României.
Alexandru loan Cuza s-a preocupat intens şi de multiplele aspecte ale

activităţii economice a statului naţional român. În mesajul adresat Adunărilor elective la

16/18 decembrie 1859 domnul arăta că, ,,avem totul de creat - a întemeia creditul nostru public, a
deschide drumuri, a face poduri, a împodobi şi a însănătoşi oraşele, a lărgi porturile, a înflori
comerţul, a încuraja industria,..., a săpa canale, a întinde drumuri de fier pe suprafaţa pământului
nostru pentru înlesnirea comunicatelor şi intr-un cuvânt, a dezvolta toate stabilimentele
publice"25.
Cu toată lipsa capitalului intern ca şi a rezervelor manifestate de capitalul străin de a
participa activ la opera de înzestrare tehnică a României - singurul împrumut extern din această
perioadă se realiza abia în 1864 - o parte din proiectele anunţate în mesaj au fost totuşi îndeplinite.
În domeniul mijloacelor de comunicaţie, dacă problema construirii căilor ferate nu
s-a putut realiza în timpul domniei lui Cuza , s-a înregistrat, în schimb un progres evident în ceea ce
priveşte navigaţia pe Dunăre, iar reţeaua de telegraf a crescut de la 12 staţii şi 840 km în 1859, la 46
staţii şi 2879 km în 1893, asigurându-se şi legăturile internaţionale.
Pe plan financiar, de un real succes s-a bucurat în acest timp înfiinţarea societarilor de
asigurare, atât reprezentante ale marilor societăţi europene de acest fel, cât şi societăţi româneşti,
dintre care cea mai importantă a fost Societatea ,,Providenţa" din Bucureşti, cu un capital de 200000
de galbeni.
A crescut şi numărul stabilimentelor industriale, dar în cea mai mare parte acestea au
rămas la stadiul atelierelor de cooperaţie capitalistă simplă

25
Emil Cernea, Emil Molcuţ -,, Istoria statului si dreptului românesc", Casa de
Editură şi Presă ,,Şansa"SRL, Bucureşti, 1992.

32

sau al manufacturierilor, numărul fabricilor care foloseau forţa aburului fiind destul
de redus. În ceea ce priveşte agricultura, ramura economică dominantă a României, Cuza a acordat
o atenţie deosebită introducerii maşinilor agricole şi a încurajat dezvoltarea economică a
Principatelor în epoca Unirii a reflectat realizarea unor progrese de necontestat, care au permis
consolidarea tânărului stat naţional român.
În ansamblu, domnia lui Cuza se înscrie ca o epocă de profunde schimbări pe plan
economic, social, politic şi cultural. Reformele realizate în timpul „domnului Unirii" au pus
bazele organizatorice ale statului român modern şi au deschis drum larg evoluţiei naţiunii române
pe cale spre progres.
În perspectiva istorică, el apare astfel ca principalul executor al programului
revoluţiei burghezo-democratice de la 1848.
 BIBLIOGRAFIE

1. Emil Cernea, Emil Molcut - ,,Istoria statului şi dreptului

românesc", Casa de Editură şi Presă „ Sansa" SRL, Bucureşti, 1992.
2. V. Georgescu -,, Ideile politice şi iluminismul în Principatele
Române", Bucureşti 1972.
3. „ Documentele privind Unirea Principatelor, I, Documente
interne (1854-1857)", Bucuresti, 1961.
4. T. W. Riker - „ Cum s-a infaptuit Romania. Studiul unei
probleme Internationale 1856-1866 "Bucureşti 1944.
5. I. Vantu, G. G. Florescu - „ Unirea Principatelor în lumina
actelor fundamentale şi constituţionale " Bucureşti 1965. 6.C.
Vitcu - „ Diplomaţia Unirii", Bucureşti 1979.
7. „ Documente externe - România la 1859, unirea Principatelor
Române în conştiinţa europeană" vol I-II, Bucureşti 1983.
8 . „ Studii privind Unirea Principatelor" , Bucureşti 1960.
9. D. Berindei - „ Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru
desăvârşirea Unirii (24 ian 1859 - 24 ian 1862) ".
10. D. Berindei - „ Studii privind Unirea Principatelor", Bucureşti 1960.
11. A. D. Xenopol - „ Domnia lui Cuza Vodă ", vol I-II, lasi 1903.
12. N. Carivan -,, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859-1877", Bucuresti
1984.
13.C. Giurgescu - ,, Viaţa şi opera lui Cuza Voda" Bucureşti 1966.

14. C. C. Giurgescu - ,,Suprafaţa moşiilor mânăstireşti secularizate la 1863

", Studii, XII, 1959.
15. Al. Zub, M. Kogalniceanu - Bibliografii, Bucureşti, 1971.
16. I. Muraru - ,, Constituţiile române( culegere)", Bucureşti 1980.
17. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
18. N. Adaniloaie, D Berindei - „ Reforma agrară din 1864", Bucureşti 1967.
19. Legea Rurală în 1864.
20. Legea electorală din 1864.
68