UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT SI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

PROIECT ISTORIA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ROMANEȘTI

TEMA:

LEGISLAȚIA REFORMATOARE A LUI

ALEXANDRU IOAN CUZA

ÎNDRUMATOR:
Lect. Univ. Dr. LETIȚIA SAVU

STUDENT:
LECOIU IONUȚ- IRINEL
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
ANUL I, GR. 101

-2023-
 LEGISLAȚIA REFORMATOARE A LUI

ALEXANDRU IOAN CUZA

Realizată sub semnul ideilor Revoluţiei de la 1848, prin lupta Poporului Român, Unirea
Principatelor de la 1859 a constituit o nouă pagină în Istoria ţării noastre, prin formarea
Statului naţional Român modern. „Mica Unire“, înfăptuită prin dubla alegere a domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească,
a constituit un act de voinţă, de curaj şi de demnitate naţională. Desigur, pentru ca acest
deziderat să fie concretizat, au fost necesare eforturi imense atît în nivel intern, cît şi la nivel
internaţional. Lupta pentru desăvîrşirea Unirii s-a desfăşurat pe parcursul mai multor ani, la
finalul cărora, prin voinţa poporului condus de marele nostru reformator, Statul Naţional
Român modern era constituit. Descendentul unei familii de dregători, care făcuseră parte din
administraţia centrală şi locală din Moldova încă din Secolul al XVII-lea, Alexandru Ioan Cuza,
era cunoscut ca un tînăr cu idei reformiste, şi drept un militar de carieră constant avansat. El
şi-a datorat victoria în alegeri îndelungatei activităţi în slujba patriotismului, poziţiei unioniste
şi vederilor politice social-liberale moderate. Trebuie precizat faptul că domnitorul român şi
colaboratorii săi au avut de înfruntat opoziţia din interior care se împotivea cu vehemenţă
înfăptuirii reformelor progresiste, fără de care nu se putea concepe o Românie realmente
modernă.
În plan internaţional, situaţia era extrem de dificilă, deoarece Marile Puteri încercau să
influenţeze ideea rămînerii la formula uniunii personale, stare care nu satisfăcea intereselor
naţiunii noastre. Puterile garante (Franţa, Prusia şi Regatul Sardiniei) urmăreau să se prevaleze
în continuare de regimul capitulaţiilor, susţinînd, în alianţă cu Turcia, un regim depăşit, care
le-ar fi oferit posibilitatea imixtiunii în problemele interne ale României şi obţinerea unor
importante beneficii. Anglia a dovedit inconsecvenţă faţă de recunoaşterea Unirii, iar Austria
se temea că, în viitor, Statul Român se va întregi prin unirea cu Transilvania. Faţă de această
situaţie, Al. Ioan Cuza a trebuit să poarte o luptă acerbă, în cursul căreia, cu demnitate şi
hotărîre, a folosit cele mai variate mijloace: diplomaţie şi fermitate în cadrul tratativelor
purtate, o bună informare a puterilor garante şi politica faptului împlinit, pentru asigurarea
autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a Statului. Autonomia legislativă a
României a fost recunoscută prin Convenţia de la Paris, care prevedea revizuirea întregii
legislaţii pentru a o pune în concordanţă cu cerinţele epocii moderne, precum şi prin
recunoaşterea internaţională a organizării de stat, impusă prin reformele succesive ale
domnitorului. În apărarea suveranităţii sale, ţara noastră nu a mai recunoscut valabilitatea
paşapoartelor pe care Turcia le elibera pentru România şi nici validitatea actelor eliberate de
alte state pentru Turcia. Ca urmare, Statul nostru a demarat eliberarea de paşapoarte proprii
şi le-a acceptat pe cele străine, numai dacă erau emise pentru ţara noastră. Un alt aspect
privitor la apărarea suveranităţii naţionale l-a constituit încheierea unor convenţii cu alte ţări,
fără a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei (comunicaţii poştale şi
telegrafice, extrădarea infractorilor). Încheierea unor asemenea documente a echivalat cu
recunoaşterea autonomiei ţării noastre din partea altor state. De asemenea, secularizarea
averilor mînăstireşti a adus atingere suveranităţii tînărului Stat Român. Fără a aştepta
hotărîrea Conferinţei Marilor Puteri privind regimul juridic al bunurilor şi modul de lichidare
a pretenţiilor Patriarhiei de la Constantinopol, Adunarea Electivă a procedat, în anul 1863, la
exproprierea acestor averi, readucînd în patrimoniul statului ¼ din suprafaţa arabilă a ţării.
Pentru reformarea şi protejarea Bisericii Ortodoxe, domnitorul a decis alungarea călugărilor
greci, punîndu-se capăt încercărilor de imixtiune în problemele interne ale României prin
intermediul Patriarhiei Constantinopolului. Şi în această privinţă, Austria şi Turcia s-au
împotrivit din aceleaşi considerente care priveau independenţa tînărului Stat Român. Unele
ţări europene au pretins ca regimul capitulaţiilor să fie aplicat şi în România, fapt care afecta
suveranitatea statului.
Juriştii români au demonstrat că astfel de pretenţii sînt lipsite de temei, deoarece Principatele
Române nu au făcut parte niciodată din Imperiul Otoman şi, fiind teritorii cu populaţie
creştină, au norme specifice celor europene. Tot în domeniul apărării suveranităţii naţionale s-
a înscris şi punerea în aplicare a interzicerii activităţii judiciare a consulatelor străine şi trecerea
la punerea în executare a sentinţelor date de instanţele româneşti. În timpul perioadei critice
de după unirea administrativă a celor două Principate Române, s-a conturat, treptat, un sistem
politic modern, în care instituţiile autohtone au avut menirea de a substitui o suprastructură
bazată pe monopolul de putere al unei singure clase – boierimea. Partidele politice au
constituit factorul indispensabil funcţionării acestor instituţii şi a aparatului birocratic
guvernamental, iar libera circulaţie a ideilor a devenit un catalizator puternic al schimbării.
Cele mai importante şi recunoscute reforme ale domnitorului român au fost de natură
legislativă. Primul pas l-a constituit unificarea treptată a organelor centrale ale Statului, fără a
se ţine seamă de prevederile Convenţiei de la Paris. Privitor la legea pentru organizarea
armatei, s-a decis ca regulamentele de instrucţie să fie comune, armamentul să fie acelaşi, iar
ministrul Armatei să fie desemnat pentru ambele principate, ca şi Statul Major. În unităţile
militare dintr-un principat, trebuia să existe ostaşi şi ofiţeri din ambele provincii. Mihail
Kogălniceanu a pledat chiar pentru ideea înarmării poporului, inclusiv a ţărănimii. Strategia
prin care Al. Ioan Cuza dădea o mare importanţă organizării armatei, înarmării şi pregătirii
de luptă lua în calcul eventualitatea unei intervenţii străine sub pretextul nerespectării
Convenţiei de la Paris privind sprijinirea Revoluţiei din Transilvania, în situaţia în care aceasta
ar fi reizbucnit pentru desăvîrşirea unităţii naţionale a românilor într-un singur stat.
Al. Ioan-Cuza si Mihail Kogalniceanu, constatand ca Adunarea electiva, formata in
majoritate din mosieri, respinge toate proiectele de reforma si schimba guvernele la doua-trei
luni, opunănd votul de blam, au făcut pregatirile necesare pentru introducerea unui regim de
putere personala. Prilejul s-a ivit la 2 mai 1864, cand Adunarea electiva a refuzat sa voteze
proiectul de lege electorala. Atunci Kogalniceanu a prezentat Decretul pentru dizolvarea
Adunarii elective, dupa care a fost adresata o proclamatie catre popor, ocazie cu care a fost
prezentat textul proiectului Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris si al noii legi
electorale, care trebuiau aprobate prin plebiscit. Plebiscitul, care a avut loc intre 10 si 14
mai 1864, a confirmat pe deplin adeziunea poporului la actele prezentate.
În cadrul reformei agrare statuate prin Legea promulgată la 14 august 1864, prin care
"satenii clacasi sunt si raman deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii lor in intinderea
ce se hotaraste prin legea in fiinta" o problemă a constituit-o delimitarea drepturilor de
proprietate ale ţăranilor faţă de cele ale boierilor, prin acţiunea de ieşire din indiviziune.
Practic, în acest domeniu, au fost rezolvate două obiective majore: pe de o parte,
împroprietărirea ţăranilor, iar pe de altă parte, consacrarea principiului conform căruia
proprietatea este sacră şi nu i se poate aduce atingere. Privitor la reforma electorală elaborată
în 1864, ea prevedea ca alegătorii să fie primarii (cei care plăteau un impozit de 48 de lei în
aşezămintele rurale şi cei care plăteau 80 de lei în localităţile urbane), fie alegătorii direcţi
(referitor la cetăţenii care nu erau obligaţi să justifice venitul de 100 de galbeni). Din cea de a
doua categorie făceau parte preoţii, profesorii colegiilor şi ai academiilor, medicii, arhitecţii,
avocaţii, absolvenţii instituţiilor de învăţămînt superior, precum şi cetăţenii cu diplome
recunoscute de guvern sau care se aflau în fruntea unor instituţii. Electoratul trebuia să aibă
vîrsta de 25 de ani (vîrsta majoratului fiind stabilită la 25 de ani), iar candidaţii pentru
Parlamentul României erau cetăţenii români care aveau peste 30 de ani şi un venit de 200 de
galbeni. Printre alte acte normative, amintim Legea pentru consiliile judeţene şi Legea
comunală din 1864, prin care a fost reglementat modul de constituire, organizare şi funcţionare
a comunelor şi judeţelor. De o importanţă majoră au fost legile privitoare la organizarea
judecătorească (tribunale judeţene, judecătorii de plasă, curţile de apel, curţile cu juri şi Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie), la pensii, la contabilitate, precum şi la instrucţiunea publică. În
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul civil,
Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Putem afirma că ele au
constituit o încununare a activităţii sale în domeniul reformei legislative. Acesta a reprezentat
sistemul de Drept burghez în care s-a creat un cadru juridic indispensabil dezvoltării şi
consolidării relaţiilor de tip capitalist. Faptul că domnitorul a introdus norme şi instituţii
juridice dintre cele mai moderne posibil, constituie o dovadă clară că România s-a plasat în
rîndul ţărilor celor mai avansate din Europa acelei vremi. Unii ideologi conservatori erau de
părere că aceste 4 coduri au reprezentat forme fără fond, ele nefiind corespunzătoare realităţii
social-economice, tradiţiilor şi moravurilor poporului nostru; prin urmare, ele nu puteau fi
aplicate. Evoluţia istorică a infirmat aceste idei. Desigur, au existat momente dificile în
aplicarea noilor prevederi legislative, dar, în linii generale, ele au pus bazele unui nou sistem
de relaţii între persoane, determinînd schimbarea vechilor mentalităţi şi constatîndu-se
realizarea unei concordanţe între forma de reglementare juridică şi conţinutul ei. Totodată,
activitatea legislativă a domnitorului Al. Ioan-Cuza a stimulat iniţierea unui sistem judiciar
modern şi evoluţia practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii moderne,
dezvoltînd învăţămîntul juridic, ştiinţa Dreptului, formarea cadrelor de incontestabilă valoare,
afirmarea ideologiei juridice româneşti atît în plan intern, cît şi internaţional, însuşirea tehnicii
juridice sub toate nuanţele sale, toate acestea contribuind la activitatea teoretică şi practică în
domeniu.
 În ceea ce priveşte Codul civil, au fost depăşite anumite obstacole privind forma şi
conţinutul acestuia, membrii Comisiei Centrale din Focşani folosind ca sursă, pînă în 1863,
proiectul codului italian al lui Pissanelli (din raţiuni de ordin politic, deoarece Regatul
Sardiniei se confrunta cu unificarea). După această dată, s-a aplicat modelul Codului civil
francez al lui Napoleon Bonaparte, document promulgat în urmă cu 60 de ani (1804). Codul
civil elaborat de Cuza reglementa garantarea libertăţii personale, egalitatea cetăţenilor în faţa
legii, apărarea bunurilor, a modalităţile de dobîndire şi transmitere a proprietăţii, capacitatea
de folosinţă şi exerciţiu, precum şi dispoziţiile privind succesiunile. De asemenea, domnitorul
a propus ca sistemul de învăţămînt să fie accesibil tuturor păturilor sociale şi să asigure
satisfacerea reală a nevoilor societăţii româneşti moderne. În această direcţie, el a promulgat
Legea învăţămîntului general (1864), care reglementa instruirea la toate nivelurile, acordînd
atenţie specială învăţămîntului primar, pe principiul gratuităţii şi obligativităţii acestuia. De
asemenea, el a elaborat legi referitoare la Biserica Ortodoxă, hotărît fiind să o aducă în totalitate
sub controlul statului, excepţie făcînd problemele de natură strict religioasă.
Privitor la Codul penal, acesta a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare pînă în
anul 1937. Principalele surse erau Codul penal prusian, din 1851 şi, în mai mică măsură, Codul
penal francez, din 1810. La baza acestui act normativ stătea ideea conform căreia infractorul
era o persoană raţională, conştientă de consecinţele faptelor sale, cu porniri antisociale; prin
urmare, făptuitorul trebuia exclus din cadrul societăţii, iar pedeapsa aplicată avea menirea de
a-l intimida. În timpul domniei lui Cuza, perioadă în care au pătruns şi ideile moderne, s-a
considerat că există şi factori sociali care pot influenţa comportamentul fiecărei persoane,
punîndu-se accentul pe posibilitatea reeducării infractorilor în vederea integrării acestora în
viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat in trei carti:
- Cartea I - Dispozitii cu privire la pedepse si la felul lor;
- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime si delicte;
- Cartea a III-a - Contraventii.
Infractiunile cuprinse in cod erau de trei feluri:
crime - erau sanctionate cu pedepse criminale;
delicte - erau sanctionate cu pedepse corectionale;
contraventii - erau sanctionate cu pedepse politienesti.
In Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avandu-se in vedere
gradul lor de pericol social, infractiunile contra statului: rasturnarea ordinii de stat si tradarea.
Apoi urmeaza in functie de gravitatea lor infractiunile contra Constitutiei: faptele contra
sistemului parlamentar si a celui electoral. Sunt apreciate ca facand parte din categoria
infractiunilor mai grave infractiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea
functiilor administrative de catre functionari: abuzul de putere si delapidarea.
Alte infractiuni sunt indreptate impotriva functionarilor publici: ultrajul, opunerea fata de
ordinele autoritatilor. Cele mai multe dintre infractiunile cuprinse in codul penal de la 1865
erau cele indreptate impotriva vietii, a integritatii corporale, a onoarei si a patrimoniului.
 Codul de procedură civilă a fost elaborat odată cu Codul civil şi a avut ca izvor dreptul
procesual al Cantonului Geneva, Codul procesual civil francez, unele prevederi din legea
belgiană privitoare la executarea silită, precum şi unele norme procedurale autohtone mai
vechi. În forma sa finală, noul cod procesual civil reglementa procedura de judecată în virtutea
căreia adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instanţă. Cartea I nu a putut fi pusă în
vigoare, deoarece competenţa judecătorilor, din lipsă de cadre, a fost atribuită subprefecţilor,
pînă în anul 1879, ca un cumul de funcţii (administrativă şi judiciară). Curţile de apel existente
în acea perioadă funcţionau la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani şi Galaţi.
Codul in cauza este structurat in sapte carti:
- Cartea I - Procedura inaintea judecatorului de plasa;
- Cartea a II-a - Tribunalele de judet;
- Cartea a III-a - Curtile de apel;
- Cartea a IV-a - Arbitri;
- Cartea a V-a - Executarea silita
- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a - Dispozitii speciale.
Procedura de judecata este orala, publica si contradictorie. Codul arata ca in procesul civil pot
fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, juramantul judiciar si prezumtiile.
Erau prevazute urmatoarele cai de atac: apelul, cand se proceda la o noua judecata de fond,
opozitia, care se utiliza impotriva hotararilor date in lipsa, contestatia si recursul. Prin recurs
se stabilea daca legea a fost bine interpretata si aplicata.
Codul procesual penal a fost promulgat şi aplicat concomitent cu Codul penal şi a avut
ca model Codul de instrucţie criminală francez, adoptat în 1808. Depistarea infracţiunilor
revenea ofiţerilor de poliţie judiciară care strîngeau probele legate de faptele penale săvîrşite
de autor. Printre crime figurau şi infracţiunile comise împotriva Statului, ceea ce ne duce la
concluzia că judecarea acestor fapte era de competenţa Curţilor cu jurii. Ca o concluzie, putem
aprecia valoarea inestimabilă a politicii de apărare a autonomiei Statului Român şi a legislaţiei
cu caracter reformator elaborate de Alexandru Ioan Cuza, unele dintre dispoziţii fiind în
vigoare şi în zilele noastre. Opera sa legislativă a dus la crearea unui sistem judiciar modern,
a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia înaltelor exigenţe ale epocii, a stimulat
pozitiv învăţămîntul juridic, a Dreptului ca ştiinţă şi a dus la formarea unor cadre de valoare
incontestabilă. În istoria Neamului Românesc, domnitorul nostru va rămîne întotdeauna la loc
de cinste pentru ideile sale reformatoare care au dus la desăvîrşirea României moderne.
Codul procesual penal era structurat in doua carti, corespunzatoare celor doua faze ale
procesului. Prima faza a procesului era realizata de catre ofiterii de politie judiciara, care aveau
ca sarcina descoperirea infractiunilor, de catre procurori, care aveau ca sarcina urmarirea
infractorilor si de catre judecatorii de instructie, ce aveau ca sarcina anchetarea infractorilor,
numita instructie. Faza a doua a judecatii era realizata de catre judecatoriile de plasa,
tribunalele judetene, curtile cu juri si de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. Datorita lipsei
personalului calificat, judecatoriile de plasa nu au functionat, atributiile lor fiind incredintate
subprefectilor ce administrau plasa respectiva. In competenta tribunalelor intrau delictele, iar
in competenta curtilor cu juri intrau crimele.
Curtile cu juri erau formate dintr-un complet de judecatori si dintr-un juriu compus din
cetateni.
Juriul era chemat sa raspunda prin da sau nu la doua intrebari:
Daca persoana este sau nu vinovata? In ipoteza in care persoana era gasita vinovata, se
proceda la a doua intrebare.
Daca acea persoana merita sau nu circumstante atenuante? Daca juriul raspundea afirmativ la
prima intrebarea, judecatorii faceau incadrarea faptei in textul de lege corespunzator si fixau
pedeapsa in functie de dispozitiile legii si de parerea juriului in ceea ce priveste circumstantele
atenuante.
După unificarea administratiei centrale, în anul 1862, Cuza a considerat că a venit momentul
propice pentru implementarea reformei din administratia publică locală. Redactarea legilor
care urmau să reformeze administratia locală a revenit unui guvern condus de Mihail
Kogălniceanu. Desemnarea acestuia s-a dovedit a fi foarte benefică pentru scopurile urmărite
de Domnitor. Primul ministru avea o viziune clară asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit,
iar atasamentul său fată de principiul descentralizării fiind binecunoscut încă din timpul
revolutiei pasoptiste. Principalele acte normative care au alcătuit pachetul legislativ au fost
Legea comunală si Legea pentru consiliile judetene. Acestea au fost adoptate de Adunarea
Electivă si apoi promulgate de Domn, la 31 martie 1864, respectiv 2 aprilie 1864.
Redactate după modelul legislatiei franceze si belgiene, cele două legi au introdus
institutii necunoscute până atunci administratiei românesti: prefectul, subprefectul, comuna,
Consiliul comunal, Consiliul judetean, Comitetul permanent, primarul. Urmând obiectivele
trasate de Domn, judetul si comuna au fost reglementate atât ca unităti de descentralizare
administrativ-teritorială, cât si ca circumscriptii administrativ-teritoriale pentru functionarea
serviciilor exterioare ale ministerelor.
Colectivitătile teritoriale judetene au fost constituite între limitele vechilor unităti
administrativ-teritoriale, judetele si tinuturile. Comunele în schimb au reprezentat o inovatie
juridică a legiuitorului, organizarea lor făcându-se în mod artificial, prin reunirea mai multor
sate în cadrul aceleiasi unităti administrativ teritoriale. Tot sub formula institutională a
comunei urmau să fie organizate si asezările urbane. Criteriul fundamental avut în vedere
pentru constituirea comunelor a fost acela că populatia comunei trebuia să facă fată sarcinilor
bugetare. În consecintă, pentru constituirea comunei s-a stabilit drept prag minim numărul de
500 de locuitori sau 100 de familii. Urmare a acestei inovatii juridice, satul a pierdut străvechiul
statut de bază a organizării administrativ-teritoriale. Chiar dacă în anumite cazuri satele aveau
mai mult de 500 de locuitori, ele urmau să se organizeze pe mai departe tot sub forma unor
comune, alcătuite din câte un singur sat. Pe lângă judet si comună, legislatia adoptată mai
prevedea existenta plasei, ca subdiviziune administrativ-teritorială a judetului. Spre deosebire
însă de judet si de comună, plasa nu avea personalitate juridică, existenta ei fiind legată de
activitătile de supraveghere si control. Numărul judetelor a fost stabilit la 42, al plaselor la 320,
al comunelor la 1526, iar al oraselor la 28.
 În virtutea statutului lor de unităti administrativ-teritoriale descentralizate, judetul si
comuna, aveau organe proprii de conducere si personalitate juridică. În privinta organelor de
conducere, legiuitorul român a pus în aplicare principiul francez potrivit căruia “actiunea este
fapta unuia, iar deliberarea este fapta mai multora”. În consecintă, deliberarea a fost
încredintată unor organe colective, numite Consilii comunale, respectiv Consilii judetene; în
vreme ce executia a fost rezervată unor organe unipersonale: primarul comunei, respectiv
prefectul judetului. Prin exceptie de la regula amintită, legea Consiliilor judetene, consacra la
nivel judetean si un organ hibrid, numit Comitetul permanent.
Consiliul comunal era alcătuit din membri alesi de corpul electoral, reunit într-un
singur colegiu constituit după criteriul censului (impozit de cel putin 80 de lei). Consiliul lucra
în sedinte ordinare, întrunindu-se cel putin odată pe lună, si în sedinte extraordinare, ori de
câte ori era necesar. Presedintia Consiliului revenea de drept primarului sau înlocuitorului
acestuia, când primarul nu era în localitate. În atributiile Consiliului intrau, pe lângă
administrarea treburilor curente ale comunitătii, adoptarea regulamentelor de administrare
interioară, numirea si revocarea functionarilor comunali. Deciziile adoptate de Consiliu
puteau fi anulate de către prefectul judetului sau de către Ministerul de Interne, dacă acestea
depăseau cadrul competentelor prevăzute de lege, sau de către Domnitor, dacă se dovedeau a
fi ilegale.
Primarul a avut atât calitatea de organ al administratiei descentralizate, cât si pe aceea
de reprezentant al Guvernului la nivel local. Modalitatea de desemnare a acestuia a variat în
functie de specificul comunei. În cadrul comunelor rurale, primarul era ales de către locuitorii
satului, în vreme ce în cazul comunelor urbane, era numit de către Domn, din rândul
consilierilor care obtinuseră cele mai multe voturi. În calitate de sef al administratiei comunale,
primarul întocmea si administra bugetul comunei, administra patrimoniul comunal,
răspundea de aprovizionarea comunei si exercita controlul aparatului administrativ. Tot în
această calitate, primarul era învestit si cu politia administrativă, având obligatia mentinerii
linistii si ordinii publice, motiv pentru care avea dreptul de a solicita autoritătilor militare
interventia armatei în caz de nevoie. În calitate de reprezentant al Guvernului, primarul era
subordonat Ministrului de interne, prefectului si subprefectului. Dubla calitate pe care a avut-
o primarul a avut drept consecintă deturnarea activitătii sale de la atributiile principale, legate
de administrarea intereselor comunei; numeroasele atributii pe care le avea în calitate de
executant al ordinelor guvernului i-au sufocat activitatea, rămânându-i foarte putin timp
pentru interesele comunitătii locale.
Consiliul judetean era alcătuit din membri alesi de către cetătenii din judet, în
componenta sa intrând câte doi membri din fiecare plasă. Conducerea lucrărilor era asigurată
de către un presedinte ales din rândul consilierilor. Consiliul judetean se întrunea într-o
singură sesiune ordinară pe an, de obicei la 15 octombrie, când se adoptau hotărâri cu privire
la toate domeniile de competentă pe care i le rezervase legea: votarea bugetului de venituri si
cheltuieli obligatorii si facultative, adoptarea regulamentelor, numirea functionarilor judeteni.
Comitetul permanent era alcătuit din trei membri si trei supleanti, alesi pe o perioadă
de patru ani din rândul consilierilor judeteni. Conducerea activitătii acestui organ de
conducere nu revenea însă unui reprezentant ales al administratiei descentralizate, ci
reprezentantului Guvernului din teritoriu, adică prefectului. Sarcinile Comitetului permanent
erau de a pregăti lucrările care se supuneau aprobării Consiliului judetean; rezolvarea
problemelor curente care nu puteau fi amânate până la reunirea anuală a Consiliului judetean;
apărarea intereselor judetului în justitie. Cu alte cuvinte, Comitetul permanent delibera în
intervalul dintre sesiunile Consiliului judetean si, în acelasi timp, executa hotărârile acestuia
din urmă.
Prefectul a avut atât calitatea de organ al administratiei descentralizate, cât si pe aceea
de reprezentant a Guvernului la nivel local. Rolul său principal era însă acela de a asigura
realizarea politicii partidului de guvernământ în teritoriu. Prefectul reprezenta executivul în
cadrul Consiliului judetean, unde asigura presedintia Comitetului permanent. În dubla
calitate pe care o avea, el exercita îndrumarea si controlul asupra tuturor organelor
administrative din judet. În acelasi timp, prefectul era seful politiei judetene, răspunzând de
mentinerea linistii si ordinii publice. În consecintă, atunci când era nevoie, putea cere punerea
în miscare a fortelor armate din judetul său. Numirea prefectului se făcea prin Decret al
monarhului, la propunerea ministrului de interne, dar titularii functiei puteau fi înlocuiti ori
de câte ori se considera că este cazul. A rezultat de aici o politizare excesivă si o instabilitate
extremă a functiei, precum si exercitarea de către Guvern a unui control excesiv asupra
activitătii sale.
Subprefectul era reprezentantul Guvernului la nivelul plasei. Principalele sarcini care
îi reveneau se refereau la: verificarea finantelor comunale; asigurarea serviciului de stare
civilă; punerea în aplicare a hotărârilor Consiliului judetean la nivel comunal; întocmirea de
rapoarte periodice cu privire la situatia internă din plasa respectivă si propunerea unor măsuri
de îmbunătătire a administratiei. Ca si în cazul prefectului, numirea sa se făcea prin Decret al
monarhului, la propunerea ministrului de interne; titularii functiei de subprefect puteau fi
înlocuiti si ei ori de câte ori se considera că este necesar.
În ansamblu, domnia lui Cuza are o însemnătate primordială prin aceea că a pus bazele
statului unitar, dar totodată şi a statului modern. Reformele realizate în timpul ,,domnului
Unirii’’ au deschis drum larg mersului înainte naţiunii române, au creat premisele viitoarelor
cuceriri ale poporului român pe calea sa ascendentă spre progres
Deşi domnia lui Cuza a fost scurtã doar 7 ani , realizările sale au fost semnificative
,reformele sale au contribuit la modernizarea ţării, a îndeplinit programul unionist exprimat
în adunările ad-hoc, Cuza rămânând în istorie nu doar pentru realizările sale politice , dar şi
pentru generozitatea şi spiritul său de sacrificiu
Domnia lui Cuza, pe bună dreptate, trebuie privită azi cu şi mai multă consideraţie, căci
el a fost un mare patriot şi constituie o pildă strălucită a ceea ce poate crea geniul poporului
român, făuritorul de fapt, al istoriei naţionale, în momentele ei cruciale ştiind să ridice
personalităţi de prim rang pe eşichierul european, în primul rând naţiunilor în care ne înscriem
şi noi.
 BIBLIOGRAFIE

1. Albu, Corneliu, Alexandru Papiu Ilarian, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1977.
2. Boicu, Leonid, Din istoria diplomaţiei europene. Anul 1859 la români, Editura Institutul
European, Iaşi, 1996.
3. Boicu, L,. Platon, Gh., Zub, Al., Cuza Vodă. In memoriam, Editura Junimea, Iaşi, 1973.
4. Dan, Bogdan, Ştirbu, Viorel, Pe urmele lui A. I. Cuza, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1985
5. Durandin, Catherine, Istoria românilor, Editura Institutul european, Iaşi, 1998.
6. Giurescu, C., Constantin, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştinţiifică, Bucureşti, 1966.
7. Istoria României, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1964.
8. Ivănescu, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Editura Junimena, Iaşi,
2001.
9. Lăpedatu, Alexandru, Ioan, Viaţa internă a Principatelor Unite sub Alexandru Ioan Cuza
(1859-1866), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932.
10. Lăpedatu, Ioan, Alexandru, Un aventurier ungur în Principatele române în epoca unirii
lor, Editura Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1939.
11. Lăpedatu, Ioan, A. Între Cuza-Voda şi Costache Negri, Editura Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1938.
12. Mureşean, Maria, Mureşan, Dumitru, Istoria Economiei, Editura Economică, Bucureşti,
1998.
13. Platon, Gh., Istoria modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1985.
14. Popa, D. Marcel, Matei, Horia, C., Mică enciclopedie de istorie universală,
EdituraPolitică, Bucureşti, 1988.
15. Stan, Valeriu, Alexandru Ioan Cuza 1820-1873, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984.
16. Scurtu, Ioan, Curculescu, Marian, Dincă, Constantin, Soare, Aurel, Constantin, Istoria
Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Editura Petrion, Bucureşti, 2000.
17. Xenopol, A., D., Domnia lui Cuza-Vodă vol. I, Editura Dacia, Iaşi, 1903.
18. Culegerea Alexandru Ioan Cuza. 1859 – 1866, Bucureşti, 1930.
19. Monitorul, nr. 271, din 11 decembrie 1861.
20. Reforma, nr. 17, 1863.
21. Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie, Iaşi, 1959.
22. Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, nr. 1, 1961.