REFERAT

„CONTROLUL FINANCIAR ÎNTRE TEORIE ȘI

PRACTICĂ ”
 2023
IASI

INTRODUCERE

Dintre numeroasele personalități ale istoriei moderne a românilor, Alexandru Ioan Cuza a
reprezentat un subiect preferat de cercetare, fiindu-i recunoscute meritele domnului unificator și rolul
puratat de acesta în nașterea României moderne. Studierea domniei lui Cuza reprezintă de
fapt reconsiderarea unui moment de transformări totale în istoria românilor, istorie aflată în
pragul dintre medieval şi modern,provocare de mare responsabilitate, depăşită doar prin implicarea
activă a elitelor româneşti progresiste ce erau conștinete de rolul lor formator.
Ca și descriere a situației la nivel european înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii va oferi
un nou prilej de tratative între puterile europene, în cadrul Congresului de pace de la Paris, care s-a
desfăşurat între 13 februarie şi 18 martie 1856, când puterile participante semnează un tratat de
pace. Din acest tratat, partea referitoare la Principatele române, prevedea înlăturarea
protectoratului Rusiei, menţinerea suveranităţii otomane şi intrarea principatelor sub garanţia
colectivă a puterilor europene. Cea mai importantă problemă pentru principatele române era aceea
a unirii lor într-un stat naţional, aceasta fiind discutată în cadrul Congresului şi s-a hotărât că
organizarea politică viitoare a principatelor să fie luată de locuitorii săi. Astfel, s-a acordat Turciei
mandatul pentru organizarea unor adunări Ad-hoc în cadrul fiecărui principat, care să exprime
dorinţa politică viitoare a românilor.
În adunarea de la Iaşi, Mihail Kogalniceau prezintă proiectul de rezoluţie care unea cele
dintâi, mai mari şi mai generale legi, printre care unirea principatele într-un singur stat numit
România, prinţ străin şi puterea legiuitoare să fie acordată Adunării Obşteşti. Proiectele din cadrul
adunărilor din Bucureşti, care erau foarte asemănătoare cu cele din Iaşi, au fost votate în
unanimitate.

Prin urmare, în 1858, în cadrul Conferinţei de la Paris, marile puteri europene au luat în
dezbatere documentele celor două rezoluţii adoptate şi au semnat Convenţia de la Paris prin care
se stabilea viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor române 1.În data de 5
ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al
Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Lupta pentru desăvârşirea
Unirii a durat mai mulţi ani, la capătul cărora, prin voinţa poporului condus de marele reformator
care a fost Cuza, statul naţional român modern era de acum constituit2.
1
Istoria statului si dreptului românesc, - Negoita Florin -, Ed România de mâine, Bucureşti, 2000, p.130
2
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.194
 Ulterior fiind numit domnitor, Alexandru Ioan Cuza a dus o susținută activitate politică și
diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante iar apoi pentru
desăvârșirea unirii principatelor române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative,
care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar,
adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un
singur guvern. Realizată sub semnul ideilor revoluţionare de la 1848, prin lupta poporului român,
Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria țării, prin formarea statului naţional modern.
Unirea principatelor române, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a constituit prin
ea însăşi un act de curaj şi de demnitate naţională, dar pentru ca acest act să fie valorificat până la
capăt au fost necesare eforturi uriaşe de consolidare pe plan intern şi internaţional.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost recunoscută imediat, dar unele state ca
Franţa, care avea intenţia de a stabili un echilibru de forţe, Prusia şi Sardinia deoarece erau interesate
în promovarea unităţii naţionale, Rusia pentru a slăbi Imperiul Otoman, în schimb Austria şi Turcia
sau opus. Interesele Austriei era teama că statul naţional român se va întregii prin unirea cu
Transilvania, iar Turcia îşi vedea ameninţată dominaţia asupra ţărilor române 3.În acest amalgam de
situații Alexandru Ioan Cuza şi forţele progresiste, sprijinindu-se de popor, au adoptat o atitudine
îndrăzneaţă, impunând noul rol al domniei unice. Fără a aştepta recunoaşterea dublei alegeri, el i-a
înlăturat pe caimacami şi a început să guverneze cu toată autoritatea 4. O altă formă de manifestare
suverană a statului român a constat în încheierea unor convenţii cu alte state, fără a se recurge la
serviciile Ministerului de Externe al Turciei5.

Caimacamii erau locțiitori ai domnului, însărcinați cu administrarea Moldovei și a Țării

Românești până la instalarea noului domnitor.
Uniunea personală, fiind recunoscută de către puterile suzerane şi de către toate puterile
garante, Principatele Unite s-au angajat pe calea obţinerii unei uniuni reale, meritul principal
revenind mai ales domnitorului care, în condiţiile separării politice a celor două ţări, a organizat
cabinetul domnesc, prin intermediul căruia, sub directa sa îndrumare, s-au desfăşurat acţiunile de
politică externă. S-a sprijinit mai ales pe Vasile Alex, şi Costache Negri şi, de asemenea, pe Arthur
Baligot de Beyne, şeful cabinetului domnesc6.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent
la politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a
statului.

3
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 195
4
Diplomatia Unirii, - Vitcu C.- 1979
5
Relatiile diplomatice ale Romaniei de la 1850-1877, N.Corivan, Bucuresti, 1984
6
Academia Română, Istoria românilor Vol VII, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 496
 Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia de la Paris, care cerea
Principatelor române sa-şi revizuiască intraga legislaţie pentru a o pune de acord cu cerinţele
moderne, ca şi prin recunoaşterea internaţională a organizării de stat impusă prin reformele succesive
ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de către Cuza
echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative 7.Sub aspect judecătoresc, autonomia României a
fost afectată de regimul capitulaţiilor, ele fiind tratate între Turcia şi statele occidentale prin care
aceastea din urmă aveau dreptul să soluţioneze litigiile cetăţenilor aflători în Turcia. Unele state
europene au pretins că regimul capitulaţiilor să fie aplicat şi în principate, fapt de natură să le afecteze
suveranitatea de stat. Juriştii români au arătat că asemenea pretenţii sunt lipsite de temei, deoarece
ţările române nu au făcut niciodată parte din imperiul otoman şi că fiind ţări creştine nu se judecă
după coran, ci au legi similare altor state europene. Mai mult decât atât, statul a luat măsura
interzicerii activităţilor judiciare a consulatelor străine şi a trecut la punerea în executare a sentinţelor
date de către instanţele româneşti.
Din poziția statutului dezvoltator al Convenţiei de la Paris este prezentat drept act adiţional
sau dezvoltator al Convenţiei de la Paris.În realitate, după afirmaţia lui A.D.Xenopol, “în felul acesta
se făcea defunctul act internaţional o înmormântare cu toate onorurile” 8. Conform Statutului
Dezvoltator al Convenţiei de la Paris, domnul cumula atribuţii executive şi legislative, putând emite
decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia impunea măsuri deosebite. Totodată
parlamentul unicameral a fost înlocuit de unul bicameral, format din Adunarea Electivă (deputaţii), şi
Adunarea Ponderatice sau Corpul Ponderator (Senatul).
Ulterior semnării Convenţiei de la Paris trebuia dedicată, în ambele principate, construcţiei
statale, în general, şi a administraţiei publice, în special, pe noile baza instituţionale stabilite prin
actul constituţional din 1858 şi în baza recomandărilor făcute de Comisia europeană. Alegerea lui
Cuza ca domn al ambelor principate a transformat, însă, prevederile Convenţiei într-un capăt de pot
spre realizarea dezideratului românesc mult vehiculat în epocă: crearea statului naţional unitar
român9.
În consecinţă, reformele ce au avut loc în perioada anilor 1859-1862 în materie de
administraţie publică au avut o dublă finalitate: crearea unei administraţii publice moderne, demne de
un stat care se dorea european şi, pe de altă parte, crearea premiselor necesare unificării depline a
principatelor.În aceste condiţii, administrativul, un domeniu de reformă situat în afara conflictelor de
interese partizane, putea să devină placa turnantă a organizării statale unitare. După trecerea de la
uniunea reală la statul unitar, în 1862, rolul administrativului s-a dovedit a fi nu mai puţin important.
Consolidarea existenţei administrative cea mai importantă garanţie a succesului 10.

7
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 196
8
, Istoria românilor din anul 1821 până in prezent, Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu ,Ed Teora,
Bucureşti, 1999, p. 94
9
Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc, Ed Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 209
10
Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc, Ed Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 210
 Procesul de unificare administrativă era favorizat, pe de o parte, de prevederile Convenţiei ce
permiteau realizarea, prin intermediul Comisiei centrale de la Focşani, a unei legislaţii care să unifice
vămile, poştele, telegraful, valoarea monedei, precum şi alte materii de interes public comune
ambelor principate.Pe de altă parte, evoluţia relativ uniformă a administraţiei celor două state, mai
ales în epoca regulamentară, simplifică în mare măsură demersul unificator. Practic, unificarea
administrativă nu s-a făcut, cu prioritate, pe cale legislativă. Interesele de clasă ale grupării
conservatoare ce condiţionau reformarea aparatului de stat de rezolvarea favorabilă a chestiunii
agrare, precum şi desele dizolvări ale adunărilor legiuitoare au determinat, adesea, recurgerea la acte
administrative pentru realizarea operei de unificare11.

Măsurile de unificare politico-administrativă au fost luate în paralel cu cele ce aveau drept

finalitate afirmarea şi consolidarea suveranităţii interne şi externe ale ţării.În acest sens, s-a refuzat
aplicarea în România a capitulaţiilor dintre Poartă şi ţările europene prin care cetăţenii străini nu erau
supuşi jurisdicţiei instanţelor locale, ci celei a consulatelor ţărilor respective. Totodată, statul român a
eliberat propriile paşapoarte pentru principate de către statele occidentale. S-a soluţionat acum şi una
dintre problemele delicate ale ultimilor ani: în decembrie 1863 s-au seculariza averile mănăstirilor
închinate, în ciuda protestelor Patriarhiei de la Constantinopol.Ca urmarea, o treime din suprafaţa
arabilă a ţării a revenit în proprietatea statului român12.

În condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris, observatorii politici ai vremii afirmau că

Alexandru Ioan Cuza nu va putea exercita o domnie efectivă, iar programul îndrăzneţ de reforme
democratice nu va fii posibil. Tocmai de aceea Cuza şi colaboratorii săi în frunte cu M K, au
procedat, conform idealurilor revoluţiei de la 1848, la reorganizarea statului intro forma în care să
asigure o autentică unitate politică a naţiunii, o uniune reală, şi care, în acelaşi timp, să facă posibilă
aplicarea programului de reforme democratice. Prima etapă a acestei reorganizări a putut fi realizată
fără dificultăţi majore în interior, dar înfăptuirea reformelor, în [primul rând reforma agrară şi cea
electorală, sa lovit de moşierime, care în condiţiile sistemului electoral de atunci, avea majoritate în
Adunarea Electivă, respingând toate proiectele de lege reformatoare. Sa constatat, până în 1864, o
instabilitate excesivă a guvernelor care se schimbau la 2-3 luni, deoarece Adunare le opunea în mod
sistematic13.

Reforma agrară

Conforma revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată în timpul şi după

realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime, cereau ca împroprietărirea să se facă pe
loturile aflate în folosinţa sătenilor. Moşierimea s-a opus însă acestei formule şi a propus variante
care să nu aducă atingeri marii proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că reforma agrară s-a
înfăptuit,

11 si 12
Ibidem.
13
Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.197
 aşa cum a fost în cazul proiectului de lege propus în 1862 de către guvernul Barbu Catargiu, conform
căruia reforma agrară urma să se realizeze prin împroprietărirea ţăranilor pe pământul comunal.Cu
toate că Adunarea a adoptat legea, Cuza a refuzat să o sancţioneze, iar la începutul anului 1864,
Mihail K. a propus un nou proiect de lege, cu adevărat favorabil ţărănimii, care însă nu a putut fi
adoptat. Abia după adoptarea prin plebiscut a Statului s-a putut trece la înfăptuirea reformei agrare,
prin legerea promulgată la 14 august 1864.În baza acestei legi „sătenii clăcaşi sunt şi stăpânii deplin
proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”.
Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în
funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau.În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul
clacasiei (dijma. Zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o
plătească în timp de 15 ani, prin sume repartizate anual 14.După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o
mare parte din pământurile moşierilor, aproximativ două treimi, au trecut în proprietatea ţăranilor,
ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o
măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră15.Aceasta a
reprezentat prima împroprietărire a ţăranilor, şi prin aceasta a fost pus în aplicare seria de proiecte de
reformă agrară din Documentele programatice ale anului 1848, a servit ca model pentru viitoarele
legislaţii agrare şi poate, cel mai important, şi-a adus contribuţia la întărirea proprietăţii ţărăneşti 16.

Secularizarea reformelor mănăstirești

Exploatarea averilor ce rezultau din pământurile mănăstireşti era şi o problemă a Patriarhiei

Ortodoxe de la Constantinopol în treburile ineterne ale principatelor. Foştii domni făcuseră donaţii
bogate Constantinopolului, Mormântului Sfânt sau Muntelui Athos, ceea ce echivala cu dependenţa faţă
de grecii din Imperiul Otoman. Astfel mănăstirea din Perii Maramureşului fusese închinată, pe la 1391,
de către Drag şi Balc, urmaşii lui Dragoş Vodă Patriarhiei de la Constantinopol. Schitul Stănileşti din
Vâlcea avusese aceeaşi soartă la 1577, faţă de patriarhia din Alexandria; Mănăstirea Bucovăţ, de lângă
Craiova, depindea din 1588 de mănăstirea grecească Sf. Varlaam. Mănăstirea Radu Vodă avea
protectorul tot la Muntele Athos, în mănăstirea Iviron. Mănăstirile închinate stăpâneau in Muntenia
1.127.386 pogoane, iar în Moldova 355.680 de fălci şi 36 de prăjini faţă de terenul arabil al ţării, aceste
mănăstiri deţineau peste 10 %.
O parte din mănăstirile din țările române fuseseră “închinate” de către ctitorii lor, adică puse sub
autoritatea patriarhilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia,Alexandria sau a marilor mănăstiri de
la Muntele Athos, din restul Peninsulei Balcanicesau din Orientul cretin.

_______________
14
Scurtă istorie a românilor, Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, București, Editura Științifică și Enciclopedică ,p,239
 E adevărat că au existat şi domni care s-au opus tendinţei de înzestrare a mănăstirilor străine.
Alexandru Iliaş, în Ţara Românească, a salvat de la o asemenea soartă mănăstirea Snagov, ce era
destinată mănăstirii Pantascratos de la Sfântul Munte. Matei Basarab a înţeles şi el dezastrul ce se
producea ţării prin asemenea danii şi a recuperat 21 de mănăstirii printre care: Tismana, Cozia, Argeşul,
Bistriţa, Govora, Dealul, Vâlcea, Mâslea, Sadova, Pitocu .
Domnii pământeni s-au nepământeni, care impuseseră obiceiul, nu-şi putuseră da seama la
vremea respectivă de consecinţele nefaste ale unor asemenea înzestrări pentru situaţia ţării. Alexandru
Ioan Cuza care se afla în pragul unor mari reforme, era convins că această chestiune aducea atingere
autonomiei ţării. Daniile însemnau de fapt scurgerea de importante venituri de peste graniţă. În loc ca
ele să sprijine instituţiile nou înfiinţate, să creeze un patrimoniu public stabil, să înzestreze cum se
cuvenea armata, să rezolve chestiunea ţărănească...
Ortodoxia căzuse sub influenţa Patriarhiei Moscovite şi e sigur că iniţial aceasta sprijinise tendinţele de
emancipare faţă de forul ecleziastic de la Constantinopol. Mai apoi, cum biserica ortodoxă română
manifesta valeităţi de independenţă, patriarhia rusă, ce se voia ea însăşi substitutul patriarhiei de la
Constantinopol, îşi revizui poziţia de sprijin. Ea l-ar fi acordat numai condiţionat, ceia ce complică
lucrurile. În decembrie 1863, Guvernul Kogălniceanu supunea adunării proiectul de lege privind
secularizarea averilor mănăstireşti. Fiind vorba de nişte venituri care se întorceau către administraţie (în
motivare se arată că „acrile” mănăstireşti sunt şi rămân averi ale statului, veniturile devenind surse de
buget) şi cunoscându-se greutăţile financiare prin care trecea statul, majoritatea Camerei votează Legea
la 13/25 decembrie 1863, 93 voturi fiind pentru şi 3 contra.
Din primul articol se indica faptul că : „Toate averilor mănăstireşti din Româneşti din România
sunt şi rămân averi ale Statului”. Acest text imperativ înlătura orice interpretare în privinţa caracterului
mănăstirilor, închinate sau ne închinate, pentru a nu se face apel la vreun arbitraj al marilor puteri.
Următorul articol se referea la puterea de dispoziţie a statului asupra veniturilor mănăstirilor, care se
făceau „ venituri ordinare ale bugetului Statului.
Pentru a atenua reacţia Constantinopolului, se alocau în continuare unele sume ca ajutor locurilor
sfinte şi erau destinate circa zece milioane piaştri pentru fondarea unei şcoli laice la Constantinopol şi a
unui spital pentru creştini, acestea din urmă ţinându-se sub directa conducere a Agenţiei diplomatice
române din capitala Turciei.Măsura secularizării trebuia însă consfinţită, conform protocolului XIII al
Convenţiei de la Paris, şi de puterile garante, printr-un arbitraj. Drept urmare, cu excepţia Franţei şi
Italiei, guvernele interesate provoacă întrunirea ambasadorilor lor la Constantinopol, spre a-i înlesni lui
Fuad-paşa nota din 21 decembrie1863/2 ianuarie 1864 asupra indemnizaţiei pentru bunurile secularizate
ce trebuia plătită călugărilor greci.
Preţul despăgubirii se fixa la 15.000.000 piaştri. În vederea achitării sumei, de care guvernul nu
dispunea, se puse la cale o stratagemă abilă. Costache Negri, manevrând foarte neortodox, încheie o
afacere de comision, în martie 1865, cu Societatea generală a Imperiului Otoman, Societatea urmând să
avanseze ierarhilor despăgubirea respectivă.
 Traversând o perioadă de grave dificultăţi bugetare, principatele asigurau societatea doar cu
15.000.000 lei din suma de mai sus, dintr-un depozit de 20.000.000 lei ce se găsea la Constantinopol şi
provenind din împrumut (contract în cursul anului 1864, în sumă de 48.142.767 lei). Restul sumei, cum,
desigur, românii prevăzuseră, nu s-a mai putut achita, devenind obiectul unui litigiu de lungă durată, în
care s-a ajuns la un moment dat să pledeze pentru partea otomană vestitul avocat francez Cremieux.
Ambasadorul englez la Constantinopol, H. Bulwer, incita partea otomană şi pe ceilalţi diplomaţi
să-l preseze pe Cuza să opereze despăgubirea integral şi în termen scurt. E greu de ştiut exact din ce
pricină era Bulwer atât de îndârjit. Poate că fusese corupt de grecii care interveniseră pe lângă el pentru
a obţine un plafon cât mai mare? Ori apăra finanţa britanică, adulmecând posibilitatea unei bune afaceri?
Bulwer nu ne-a lăsat o explicaţie ajutătoare în acest sens. Patriarhia trimitea în aprilie 1865 pe un anume
Gleobulus însărcinat să-l determine pe Alexandru Ioan Cuza să cedeze, delegatului, purtat cu vorba şi de
la minister i se rezervă o primire ca în Levant. Însoţit cu politeţuri ce mascau prost, de altfel,
incomunicabilitatea autorităţilor româneşti, Gleobulus caută să se insinueze pe lângă consulii puterilor
garante nădăjduind să câştige susţinere din partea acestora. Autorităţile lepădară atunci masca şi îl
aruncară pur şi simplu afară din ţară.
Secularizarea averilor mănăstireşti e una din reformele ce încunună definitiv domnia lui Cuza. Luând
orice referire biografică, de mai mică sau mai mare amploare , asupra domnitorului, privind realizările
sale mai importante, secularizarea se aşează la loc de cinste alături de cea agrară. Corneliu Albu, într-o
carte despre Al. Papiu- ardelean care participase, la redactarea textului legii de secularizare Ilarian
legislatorul, tratează astfel reforma: „Secularizarea a creat o ambianţă şi o atmosferă care au contribuit la
realizarea reformei agrare. Începutul se făcuse; marea proprietate fusese serios atinsă. S-a văzut bunuri
socotite de stăpânilor ca socrosante; s-a văzut de asemenea că aceşti a acţiona imediat, cu rezultate
efective.
Reforma învățământului

Nu e ușor să preiei în câteva file tot ce s-a realizat în perioada domniei lui Al. I. Cuza. S-au dezvoltat
învăţământul, cultura, ştiinţa , de fapt a fost o perioadă de progres de o mare importanță. Astfel,
ridicarea materială a societăţii româneşti nu ar fi fost posibilă fără, spre exemplu o serioasă bază şcolară
şi universitară. Bogăţiile ţării nu puteau fi abandonate, ci numai concesionate, după împrejurări,
societăţilor străine. De aceea , angrenajul administrativ era astfel gândit, încât în funcţiile de răspundere
cadrele indigene. Creşterea oraşelor şi a populaţiei, emanciparea ţăranilor prin parţiala rezolvare a
problemei agrare obligau la o instrucţie corespunzătoare a forţelor ce se ridicau.
Recurgând la o serie de sacrificii bugetare şi având de făcut faţă adversităţilor ce veneau îndeobşte
din partea moşierimii retrograde, Alexandru Ioan Cuza a militat neabătut pentru reglementarea
învăţământului, pentru punerea lui pe baze noi. Adesea a acţionat direct şi a avut iniţiative proprii pentru
a se rezolva diversele probleme ale instrucţiei. În august 1859 el cerea, într-o scrisoare adresată
consulului Sardiniei la Galaţi, sprijin în vederea asigurării cu manuale şcolare a elevilor Moldovei.
 Principiile ce 1-au călăuzit în rezolvarea problemei învăţământului sânt expuse pe larg în mesajul
domnesc din 6/18 decembrie 1859. El arăta în documentul menţionat că nu se mai putea tolera copierea
modelelor străine, îndeobşte cele franţuzeşti, că „România are alte nevoi ce-i sânt speciale şi la care au
sosit timpul ca să ne gândim”. Galomania, susţinea el, îndepărta tineretul de la trebuinţele concrete ale
ţării. Întrucât bursele la Paris — 31 erau pentru Moldova şi 51 pentru Muntenia — erau adesea
ineficiente, se încercă înfiinţarea în capitala Franţei a unui colegiu românesc destinat sutelor de studenţi
români aflaţi la Paris. Dar soluţia era, totuşi, crearea de înalte şcoli în Principate.
Constant în realizarea idealurilor de la '48, domnitorul milita activ pentru egalizarea tuturor în faţa
şcolilor statului, pentru ca, aşa cum spunea el, învăţământului să şadă „la îndemâna tuturor claselor”.Nu
se puteau aborda nenumăratele probleme ce stăteau în calea noului stat decât stimulând la treburile
publice oamenii din toate păturile, fără discriminare, capabili, conştiincioşi şi animaţi de simţăminte
civice, de ordine, de disciplină şi de sentimente patriotice. Nici străinii şi nici moşierimea retrogradă nu
puteau ocupa toate posturile cheie, care, în fond, deschideau calea reformelor. „În educaţia poporului
bine condusă se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat ”.Poporul, pus
în contact cu binefacerile învăţăturii, avea mijloacele trebuincioase spre o ridicare generală a stării
materiale.
Alexandru Ioan Cuza, în opoziţie cu unii fruntaşi politici ai vremii care vedeau în studiile înalte
„o sminteală" . (R. Rosetti), şi-a pus în joc autoritatea în legătură cu necesitatea de a avea ingineri şi
medici, funcţionari pricepuţi şi cercetători destoinici în ale ştiinţei. „Administratori, financiari,
agricultori, industriali, comercianţi, iată oameni de care avem mai simţite trebuinţi. În scurt, pentru ca să
rezum ideile mele asupra acestui obiect, eu doresc ca, într-un viitor apropiat, un doctor de agronomie să
ajungă în ţară la aceeaşi considerare şi avantaje precum ar pute ajunge un doctor de litere ”. Pledoaria sa
pentru înfiinţarea şcolilor superioare, care „sânt negreşit trebuincioase ” avea să ducă la o grabnică
orientare a guvernelor Principatelor, în special în Moldova — unde Mihail Kogălniceanu va scurta cu
mult perioada de reaşezare a învăţământului — către aceste studii.
Dar situaţiile erau mult mai complexe şi pentru a se ajunge la legiferarea învăţământului a trebuit să se
rezolve nevoile stringente ce se refereau la asigurarea de şcoli la sate, pregătirea profesorilor, tipărirea
manualelor ş.a.
În Moldova existau cam 44 de şcoli primare, insuficiente pentru a se putea vorbi de o ridicare a
învăţăturii poporului. Tocmai de aceea domnitorul cerea, în mesajul din decembrie 18593 ajutorul
clerului „care este reprezentat în fiecare sat prin unul sau mai mulţi preoţi (ce) poate să ajute mult
propaganda luminilor în populaţia câmpenească". Graţie activităţii neobosite a lui Vasile Alexandrescu -
Urechea — fost profesor la Şcoala Preparandală de la Trei Ierarhi, director în Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice şi autor de cărţi de specialitate — s-a îmbunătăţit mult învăţământul în mediul
sătesc în Moldova. Până şi fetele în vârstă de 6—12 ani au fost acceptate în şcolile de băieţi, pe
principiul că „educaţia sexului femeiesc este o întâie datorie în regenerarea poporului; fiindcă ele sânt
menite a face din fiece familie câte o şcoală ". În comparaţie cu Ţara Românească, unde existau 1 768 de
şcoli primare, dar şi dascăli mai puţin pregătiţi, în Moldova se realizau paşi însemnaţi pe calea pregătirii
profesorilor.

Reforma administrativă
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza corespunde etapei istorice în care structurile tradiționale de tip
feudal au fost eliminate din organizarea societății românești de la est si de la sud de Carpați. Anul 1858
a fost anul în care categoria socială boieri a dispărut, fiind urmată de cea a clăcașilor în anul 1864.

Deceniile 5 și 6 ale secolului al XIX-lea au adus dispariția robilor din peisajul socio-istoric
românesc. Proiectul de Constituție elaborat de Comisia Centrală de la Focșani în anul 1859 cuprindea
prevederi referitoare la înființarea de consilii de ținut, de municipii și de comune. Aceste consilii urmau
să fie competente în problemele de interes local, sub supravegherea domnitorului și a Adunării astfel
încât să se evite abuzurile și vătămarea intereselor generale. Acestea sunt primele forme, incipiente, de
descentralizare. Deoarece la definirea continutului reformelor din societatea româneasca au participat și
specialisti francezi se simte influenta franceza in reorganizarea administratiei romanesti. Au fost create
instituții asemănătoare celor franceze cu ajutorul unor reglementari obtinute prin traduceri adaptate ale
unor regulamente franceze. Neologismele de provenienta franceza sunt vizibile in armata, in justitie, in
administratia centrala si locala, in finante, in lucrari publice, in invatamant etc.

Printre reformele administrative de reținut în aceasta perioadă istorică se înscriu:

- fixarea localitătilor de reședinta ale județelor și plasilor;

- înfiintarea postului de director al prefecturii, în locul samesului, ca adjunct al prefectului;

- adoptarea regulamentului consiliilor comunale sau a sfaturilor satesti, devansandu-se Legea

comunala votata la 10 martie 1864 si sanctionata de domnitor la 21 martie 1864;

- atribuirea prin Legea comunala din anul 1864 comunelor urbane si rurale a calitatii de persoana
juridica, cu consecinta directa ca acestea puteau reprezenta si apara interesele locuitorilor;

- a fost infiintată prin Legea comunala din anul 1864 functia de primar;

- înfiintarea (prin ordonanta a domnitorului din 31 octombrie 1864) a comunelor rurale;

- a fost instaurat un climat de autonomie locala administrativa;

- prin Legea înfiintarii consiliilor judetene sanctionata de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 31
martie 1864 a fost creat consiliul judetean ca institutie la nivelul fiecarui judet, institutie care avea
competenta legala de a reprezenta interesele colective si economice pe plan local, si comitetul
permanent al consiliului judetean. Deci, descentralizarea administrativa a continuat evolutia in sens
ascendent.
 Concluzii

Domnia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe buna dreptate, trebuie privită , astăzi, cu si mai
multă considerație, deoarece el a fost un mare patriot si un deschizător de drumuri,făuritorul, de fapt, al
istoriei naționale, în momentele ei cruciale.
Alexandru Ioan Cuza a simbolizat "renașterea Româaniei "și "conștiința națională". El era gata în
orice moment să își sacrifice tronul, doar pentru a-și apăra țara de orice pericol.Numele lui e bine
cuvântat de trei milioane de locuitori pe care i-a făcut cetațeni.
"Nu gresealele lui l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele lui cele mari; aceste fapte mari sunt
nepieritoare".(M.Kogalniceanu)
În ansamblu, domnia lui Alexandru Ioan Cuza are o însemnătate primordială prin aceea că a pus
bazele statului unitar, dar totodată și ale statului modern.
Reformele au avut și limite, unele au fost incomplete ori au trebuit îmbunătățite, dar oricum
temeiurile României moderne și implicit ale României contemporane stau în perioada de aprigă
înfruntare dintre nou și vechi, dintre forțele înaintate și cele conservatoare din anii 1859-1866.
Reformele realizate în timpul ”domnului Unirii” au deschis drum larg mersului înainte națiunii
române și au creat premise pentru viitoare împliniri.
Dintre numeroasele personalități ale istoriei moderne a românilor, Alexandru IoanCuza a
reprezentat un subiect preferat de cercetare, fiindu-i recunoscute meritele domnului unificator și
rolul purtat de acesta în nașterea României moderne.
 Bibliografie

1. Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti,
2003
2. Academia Română, Istoria românilor Vol VII, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2003
3. Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821
până in prezent, Ed Teora, Bucureşti, 1999
4. Florin Negoiţa, Istoria statului si dreptului românesc, Ed România de mâine, Bucureşti,
2000
5. Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc, Ed Hamangiu, Bucureşti, 2008

6. N.Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1850-1877, Bucureşti, 1984

7. M Guţan, Istoria administraţiei publice locale in statul român modern, Ed All Beck,

Bucureşti, 2005

8. Ionescu Nicolae, Curs de istoria statului si dreptului românesc, Galaţi, 2000

9. Surse Wikipedia, www.wikipedia.

10. Scurtă istorie a românilor, Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, București, Editura
Științifică și Enciclopedică Buc.