Epoca lui Cuza şi aşezarea bazelor dreptului românesc modern

1.1 Situaţia europeană

Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimei va oferi un nou prilej de tratative între puterile
europene, în cadrul Congresului de pace de la Paris, care s-a desfăşurat între 13 februarie şi 18
martie 1856, când puterile participante semnează Tratatul de pace. Din acest tratat, partea
referitoare la Principatele române, prevedea înlăturarea protectoratului Rusiei, menţinerea
suveranităţii otomane şi intrarea principatelor sub garanţia colectivă a Puterilor europene. Cea
mai importantă problemă pentru Principatele române era aceea a unirii lor într-un stat
naţional, aceasta fiind discutată în cadrul Congresului şi s-a hotărât că organizarea politică
viitoare a Principatelor să fie luată de locuitorii săi.
Astfel, s-a acordat Turciei mandatul pentru organizarea unor Adunări Ad-hoc în cadrul
fiecărui Principat, care să exprime dorinţa politică viitoare a românilor.În adunarea de la Iaşi,
Mihail Kogalnceau prezintă proiectul de rezoluţie care unea cele dintâi, mai mari şi mai
generale legi, printre care unirea Principatele într-un singur stat numit România, prinţ străin şi
puterea legiuitoare să fie acordată Adunării Obşteşti. Proiectele din cadrul Adunărilor din
Bucureşti, care erau foarte asemănătoare cu cele din Iaşi, au fost votate în unanimitate.
Prin urmare, în 1858, în cadrul Conferinţei de la Paris, marile puteri europene au luat
în dezbatere documentele celor două rezoluţii adoptate şi au semnat Convenţia de la Paris prin
care se stabilea viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor române 1.

1.2 Consolidarea suveranităţii principatelor române

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării
Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Lupta pentru desăvârşirea
Unirii a durat mai mulţi ani, la capătul cărora, prin voinţa poporului condus de marele
reformator care a fost Cuza, statul naţional român modern era de acum constituit 2.

1
1 Florin Negoiţa, Istoria statului si dreptului românesc, Ed România de mâine, Bucureşti, 2000, p.130
2 Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.194
2
 Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru
recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante iar apoi pentru desăvârșirea
unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care
s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar,
adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare
și un singur guvern. Realizată sub semnul ideilor revoluţionare de la 1848, prin lupta
poporului român, Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria patriei, prin formarea
statului naţional modern. Unirea principatelor române, realizată prin dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza a constituit prin ea însăşi un act de curaj şi de demnitate naţională, m
dar pentru ca acest act să fie valorificat până l; a capăt au fost necesare eforturi uriaşe de
consolidare pe plan intern şi internaţional.
Se ştie că dubla alegere a lui cuza nu a fost recunoscută imediat, dar unele state ca
Franţa, care avea intenţia de a stabili un echilibru de forţe, Prusia şi Sardinia deoarece erau
interesate în promovarea unităţii naţionale, Rusia pentru a slăbii Imperiul Otoman, în schimb
Austria şi Turcia sau opus. Interesele Austriei era teama că statul naţional român se va întregii
prin unirea cu Transilvania, iar Turcia îşi vedea ameninţată dominaţia asupra ţărilor române 3.
4
În acest context, Cuza şi forţele progresiste, sprijinindu-se de popor, au adoptat o
atitudine îndrăzneaţă, impunând noul rol al domniei unice. Fără a aştepta recunoaşterea dublei
alegeri, cuza ia înlăturat pe caimacami şi a început să guverneze cu toată autoritatea4.
O altă formă de manifestare suverană a statului român a constat în încheierea unor
convenţii cu alte state, fără a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei5.
1.3 Unirea politico-administrativă
Uniunea personală, fiind recunoscută de către puterile suzerane şi de către toate puterile
garante, Principatele Unite s-au angajat pe calea obţinerii unei uniuni reale, meritul principal
revenind mai ales domnitorului care, în condiţiile separării politice a celor două ţări, a
organizat cabinetul domnesc, prin intermediul căruia, sub directa sa îndrumare, s-au
desfăşurat acţiunile de politică externă. S-a sprijinit mai ales pe Vasile Alex, şi Costache
Negri şi, de asemenea, pe Arthur Baligot de Beyne, şeful cabinetului domnesc6.

4
3 Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 195
4 C. Vitcu, Diplomatia Unirii, 1979
5 N.Corivan, Relatiile diplomatice ale Romaniei de la 1850-1877, Bucuresti, 1984
6 Academia Română, Istoria românilor Vol VII, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 496
 Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la
politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi
administrative a statului.
Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia de la Paris, care
cerea Principatelor române saşi revizuiască intraga legislaţie pentru a o pune de acord cu
cerinţele moderne,
ca şi prin recunoaşterea internaţională a organizării de stat impusă prin reformele succesive
ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de către
Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative7.
Sub aspect judecătoresc, autonomia României a fost afectată de regimul capitulaţiilor, ele
fiind tratate între Turcia şi statele occidentale prin care aceastea din urmă aveau dreptul să
soluţioneze litigiile cetăţenilor aflători în Turcia. Unele state europene au pretins că regimul
capitulaţiilor să fie aplicat şi în Principate, fapt de natură să le afecteze suveranitatea de stat.
Juriştii români au arătat că asemenea pretenţii sunt lipsite de temei, deoarece ţările române nu
au făcut niciodată parte din imperiul otoman şi că fiind ţări creştine nu se judecă după Coran,
ci au l; legi similare altor state europene. Mai mult decât atât, statul a luat măsura interzicerii
activităţilor judiciare a consulatelor străine şi a trecut la punerea în executare a sentinţelor
date de către instanţele româneşti.
Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris (ca să nu supere Marile Puteri) este prezentat
drept Act adiţional sau dezvoltator al Convenţiei de la Paris.În realitate, după afirmaţia lui
A.D.Xenopol, “în felul acesta se făcea defunctul act internaţional o înmormântare cu toate
onorurile”8.
Potrivit Statutului Dezvoltator al Convenţiei de la Paris, domnul cumula atribuţii executive şi
legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia
impunea măsuri deosebite. Totodată parlamentul unicameral a fost înlocuit de unul bicameral,
format din Adunarea Electivă (deputaţii), şi Adunarea Ponderatice sau Corpul Ponderator
(Senatul).
Perioada imediat următoare semnării Convenţiei de la Paris trebuia dedicată, în ambele
principate, construcţiei statale, în general, şi a administraţiei publice, în special, pe noile baza
instituţionale stabilite prin actul constituţional din 1858 şi în baza recomandărilor făcute de
Comisia europeană. Alegerea lui Cuza ca domn al ambelor principate a transformat, însă,
prevederile Convenţiei într-un capăt de pot spre realizarea dezideratului românesc mult
vehiculat în epocă: crearea statului naţional unitar român9.
În consecinţă, reformele ce au avut loc în perioada anilor 1859-1862 în materie de
administraţie publică au avut o dublă finalitate: crearea unei administraţii publice moderne,
demne de un stat care se dorea european şi, pe de altă parte, crearea premiselor necesare
unificării depline a principatelor.În aceste condiţii, administrativul, un domeniu de reformă
situat în afara conflictelor de interese partizane, putea să devină placa turnantă a organizării
statale unitare. După trecerea de la uniunea reală la statul unitar, în 1862, rolul
administrativului s-a dovedit a fi nu mai puţin important. Consolidarea existenţei
administrative cea mai importantă garanţie a succesului10.
Procesul de unificare administrativă era favorizat, pe de o parte, de prevederile Convenţiei ce
permiteau realizarea, prin intermediul Comisiei centrale de la Focşani, a unei legislaţii care să
unifice vămile, poştele, telegraful, valoarea monedei, precum şi alte materii de interes public
comune ambelor principate.Pe de altă parte, evoluţia relativ uniformă a administraţiei celor
două state, mai ales în epoca regulamentară, simplifică în mare măsură demersul unificator.
Practic, unificarea administrativă nu s-a făcut, cu prioritate, pe cale legislativă. Interesele de
clasă ale grupării conservatoare ce condiţionau reformarea aparatului de stat de rezolvarea
favorabilă a chestiunii agrare, precum şi desele dizolvări ale Adunărilor legiuitoare au
determinat, adesea, recurgerea la acte administrative pentru realizarea operei de unificare11.
11 Ibidem.
12 Ibidem.
13 Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti,
2003, p.197
Măsurile de unificare politico-administrativă au fost luate în paralel cu cele ce aveau drept
finalitate afirmarea şi consolidarea suveranităţii interne şi externe ale ţării.În acest sens, s-a
refuzat aplicarea în România a capitulaţiilor dintre Poartă şi ţările europene prin care cetăţenii
străini nu erau supuşi jurisdicţiei instanţelor locale, ci celei a consulatelor ţărilor respective.
Totodată, statul român a eliberat propriile paşapoarte pentru principate de către statele
occidentale. S-a soluţionat acum şi una dintre problemele delicate ale ultimilor ani: în
decembrie 1863 s-au seculariza averile mănăstirilor închinate, în ciuda protestelor Patriarhiei
de la Constantinopol.Ca urmarea, o treime din suprafaţa arabilă a ţării a revenit în proprietatea
statului român12.
În condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris, observatorii politici ai vremii afirmau că
Alexandru Ioan Cuza nu va putea exercita o domnie efectivă, iar programul îndrăzneţ de
reforme democratice nu va fii posibil. Tocmai de aceea Cuza şi colaboratorii săi în frunte cu
M K, au procedat, conform idealurilor revoluţiei de la 1848, la reorganizarea statului intro
forma în care să asigure o autentică unitate politică a naţiunii, o uniune reală, şi care, în
acelaşi timp, să facă posibilă aplicarea programului de reforme democratice. Prima etapă a
acestei reorganizări a putut fi realizată fără dificultăţi majore în interior, dar înfăptuirea
reformelor, în [primul rând reforma agrară şi cea electorală, sa lovit de moşierime, care în
condiţiile sistemului electoral de atunci, avea majoritate în Adunarea Electivă, respingând
toate proiectele de lege reformatoare. Sa constatat, până în 1864, o instabilitate excesivă a
guvernelor care se schimbau la 2-3 luni, deoarece Adunare le opunea în mod sistematic13.
1.4 Reforma agrară
Conforma revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată în timpul şi după
realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime, cereau ca împroprietărirea să se
facă pe loturile aflate în folosinţa sătenilor. Moşierimea s-a opus însă acestei formule şi a
propus variante care să nu aducă atingeri marii proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că
reforma agrară s-a înfăptuit,
aşa cum a fost în cazul proiectului de lege propus în 1862 de către guvernul Barbu Catargiu,
conform căruia reforma agrară urma să se realizeze prin împroprietărirea ţăranilor pe
pământul comunal.Cu toate că Adunarea a adoptat legea, Cuza a refuzat să o sancţioneze, iar
la începutul anului 1864, MK a propus un nou proiect de lege, cu adevărat favorabil ţărănimii,
care însă nu a putut fi adoptat. Abia după adoptarea prin plebiscut a Statului s-a putut trece la
înfăptuirea reformei agrare, prin legerea promulgată la 14 august 1864.În baza acestei legi
„sătenii clăcaşi sunt şi stăpânii deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în
întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se
recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care
aceştia le stăpâneau.În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clacasiei (dijma. Zilele de
meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în timp de 15 ani,
prin sume repartizate anual14.
14 Idem. p. 236
15 Ibidem.
16 Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821
până in prezent, Ed Teora, Bucureşti, 1999, p. 96
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor, aproximativ
două treimi, au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată
poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi
perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră15.
Această a reprezentat prima împroprietărire a ţăranilor, şi prin aceasta a fost pus în aplicare
seria de proiecte de reformă agrară din Documentele programatice ale anului 1848, a servit ca
model pentru viitoarele legislaţii agrare şi poate, cel mai important, şi-a adus contribuţia la
întărirea proprietăţii ţărăneşti16.
1.5 Constituţia din 1866
Adunarea Legislativă aleasă cu o lună înaintea venirii lui Carol s-a transformat în Adunare
Constituantă, luându-şi misiunea de a discuta şi apoi de a vota proiectul unei Constituţii. După
dezbateri aprinse între conservatori şi liberali, noua lege fundamentală a fost promulgată de
domn la 1 iulie 1866, ea reprezentând prima Constituţie internă românească (elaborată de
reprezentanţii legitimi ai naţiunii). Inspirată după modelul belgian, Constituţia a fost una
dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea.
Adoptarea Constituţiei a reprezentat un pas înainte pe drumul modernizării principalelor
instituţii şi al racordării lor la mutaţiile europene petrecute în secolul al XIX-lea. Această lege
fundamentală se asemănă cu alte Constituţii liberale în vigoare în Europa occidentală. Ea
ţinea cont de condiţiile specifice ale României şi se referea la o diversitate de aspecte care
vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii: teritoriul României, drepturile cetăţeneşti,
Reprezentanţa Naţională (Parlamentul), puterile în stat, prerogativele domnului şi ale
miniştrilor s.a. Exprimând dorinţa de independentă, Constituţia
proclamă oficial numele de România, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta şi cu
Puterile garante, consfinţea că statul român era o monarhie constituţională, iar ca sistem
politic consacră parlamentarismul pluripartidist.
Printre principiile aşezate la baza Constituţiei se numărau: suveranitatea naţională; guvernarea
reprezentativă şi responsabilă; principiul democratic al separaţiei puterilor în stat;
responsabilitatea ministerială; monarhia ereditară; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti17.
17 http://www.scritube.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php
Puterea executivă era încredinţată domnului şi guvernului. Ca şef al puterii executive,
domnitorul numea şi revoca miniştrii, numea şi confirma în toate funcţiile publice, era
comandantul armatei, conferea distincţii şi decoraţii, bătea monedă, avea drept de amnistie
politică, graţia, putea să declare război şi să încheie pace, încheia convenţii cu alte state după
ce obţinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau "tărie" doar dacă erau contrasemnate de
un ministru. Domnitorul se bucură şi de largi prerogative legislative: convoca, amâna şi
dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, iniţia proiecte de lege (prin miniştrii săi), sancţiona
şi promulga legile, avea drept de veto absolut, putându-se opune punerii în aplicare a unor legi
votate de Parlament. Puterea legislativă aparţinea Parlamentului (bicameral) care avea o serie
de atribuţii: dezbătea şi adopta bugetul (numai Adunarea Deputaţilor), vota, modifica sau
abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului s.a. Puterea judecătorească se exercită
prin Curţi de judecată şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele acestora se pronunţau în numele
legii şi se executau în numele domnului. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Casaţie.
Constituţia consfinţea importante drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea conştiinţei, a presei
şi a întrunirilor, libertatea învăţământului, egalitatea în faţa legilor (art.10), libertatea
exercitării drepturilor politice (numai de către creştini), libertatea individuală, dreptul la azil
politic, protejarea refugiaţilor din motive politice s.a. De asemenea, se acordă dreptul de
întrunire şi asociere, această prevedere stând la baza organizării partidelor politice.
Proprietatea, de orice natură, era proclamată sacră şi inviolabilă (art.19). Articolul 7 prevedea
că "însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite
prin legile civile", iar cetăţenia română poate fi dobândită doar de "străinii de riţuri creştine".
Articolul 31 consacră suveranitatea poporului. Împreună, articolele 32, 33 şi 35 consfinţesc
separaţia puterilor. În plus, prin articolul 35 se consacră monarhia constituţională ca formă de
organizare statală, în timp ce articolul 82 consfinţeşte caracterul ereditar al monarhiei.
Deşi nu o consacră efectiv, Constituţia din 1866 a fost percepută pe plan extern ca o puternică
manifestare a independenţei. Ea prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran,
depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea
fundamentală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă
a puterilor europene. De
asemenea, promulgarea Constituţiei de către domn fără a mai aştepta acordul puterilor
europene, era şi ea o dovadă a aspiraţiei românilor către independenţă.
Constituţia din 1866 a fost suferit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat articolul 7, în
sensul acordării de drepturi civile şi politice (cetăţenie) indiferent de religie; în 1884, când se
reduce numărul de colegii electorale de la patru la trei; în 1917, când sunt modificate regimul
proprietăţii şi sistemul electoral, pentru a permite introducerea reformei agrare şi a reformei
electorale. Această lege fundamentală, rămasă în vigoare până în 1923, a contribuit la
consolidarea şi modernizarea statului român18.
18 http://www.scritube.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php
Bibliografie
1. Emil Cernea si Emil Molcuţ, Istoria dreptului românesc, Ed Universul Juridic, Bucureşti,
2003
2. Academia Română, Istoria românilor Vol VII, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 2003
3. Maria Magdalena Novac si Anca Luminiţa Dumitrescu, Istoria românilor din anul 1821
până in prezent, Ed Teora, Bucureşti, 1999
4. Florin Negoiţa, Istoria statului si dreptului românesc, Ed România de mâine, Bucureşti,
2000
5. Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc, Ed Hamangiu, Bucureşti, 2008
6. N.Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1850-1877, Bucureşti, 1984
7. M Guţan, Istoria administraţiei publice locale in statul român modern, Ed All Beck,
Bucureşti, 2005
8. Ionescu Nicolae, Curs de istoria statului si dreptului românesc, Galaţi, 2000
9. http://www.scritube.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php