CONVENȚIA DE LA PARIS (1858)

Unirea Principatelor Române a fost dezideratul căruia s-a supus efortul multor generații,
a fost visul pe care, în inima lui de român, l-a conceput Mihai Viteazul. Și chiar a reușit...
Conștiința apartenenței la românism nu era încă suficient consolidată pentru a face ca un
asemenea fundament să reziste. Înainte de a se considera români, dintr-un naționalism local de
înțeles și greu de zdruncinat, locuitorii spațiului carpato-danubiano-pontic se considerau ardeleni,
moldoveni sau munteni. Asta a condus la spulberarea unirii imediat ce domnul săvârșirii ei a fost
ucis din ordinul generalului Basta. Chiar dacă visul lui Mihai Viteazul s-a năruit, importanța
momentului a constat în crearea precedentului, acesta fiind un pas uriaș pe care românii l-au
realizat prin jertfa Viteazului de la 1600-1601.
Spuma intelectualității românești, animată de idealuri naționale înalte, a reaprins această
idee de câte ori contextul european părea favorabil. Aceasta deoarece voința de unire a românilor
era insuficientă într-o Europă ostilă acestei idei. Au făcut-o mai timid în timpul revoltei lui
Tudor... Au agitat-o și mai mult în timpul cataclismului european de la 1848, prin documentele
programatice, mai cu seamă în spațiul transilvănean atât de încercat de dureri naționale mocnite.
Și, totuși, nu a fost suficient...
Contextul european și internațional a devenit optim împlinirii unei asemenea idei în
timpul războiului din perioada 1853-1856, cunoscut și sub numele de războiul Crimeii, război
care a agitat foarte mult Balcanii, și așa predispuși la o permanentă stare de conflict, război care
a opus Rusia unei coaliții largi formate din Marea Britanie, Sardinia, Franța și Imperiul Otoman.
Nu ne vom opri asupra complexității cauzale care a stat la baza acestui conflict deoarece nu face
obiectul demersului nostru. Important este că, la capătul acestui conflict, sub garanția colectivă a
marilor puteri, Principatele Române obțin detașarea de Rusia și de Imperiul Otoman, ambele
superputeri constituindu-se permanent, din cauza intereselor economice și strategice pe care le
aveau în spațiul românesc, ca niște frâne serioase și insurmontabile în calea progresului, dar mai
ales în calea unirii. Prin detașarea de cele două puteri se deschideau largi perspective pentru
realizarea atât de mult doritei uniri. De altfel, ea se va și concretiza prin prevederile Convenției
de la Paris din 1858, care va aplica, adevărat că destul de trunchiat, voința românilor, exprimată
prin plebiscitele organizate sub forma unor Adunări Ad-hoc din Moldova și Țara Românească,
plebiscite care au fost un adevărat manifest pentru unire pulsând din inimile românilor.
 Textul original al Convenției de la Paris, realizat în grafia timpului, poate fi consultat pe
pagina de internet https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/21852. Îl vom supune și noi
analizei, încercând în special o analiză juridică. Aceasta deoarece, cele 50 de articole ale
documentului ar putea lejer să se constituie într-o veritabilă, e drept și perfectibilă, constituție.
Nu întâmplător Alexandru Ioan Cuza, aflat în căutarea unei legislații în această direcție va prelua
textul Convenției de la Paris și îi va oferi o formă constituțională adaptată realităților noi din
Principate, realizând ceea ce a rămas în istorie sub numele de Statutul dezvoltător al Convenției
de la Paris (1864), Statut care a jucat rol de constituție pentru Principatele Unite în ultimii doi
ani de domnie ai lui Cuza1. Este foarte adevărat că acest Statut dezvoltător, având girul populației
prin referendum2, pleca de la prevederile Convenției, dar modifica mult sensurile articolelor,
realitate observată de puterile garante, dar validată prin dorința populației și aplicată prin
demnitatea și intransigența domnitorului unirii, care nu a cedat presiunilor venite de peste tot,
presiuni presărate picant chiar cu dramatismul unor amenințări militare.
Articolul 1 al acestei Convenții, realizat sub influența rezultatelor de la Adunările Ad-
hoc, consfințește unirea Principatelor Române, noul stat urmând a se numi Principatele Unite ale
Moldovei și Valahiei. Ele sunt puse sub suzeranitatea sultanului, suzeranitate anulată în
consistență prin garanția colectivă a celor șapte mari puteri, garanție care scotea Principatele de
sub influența otomană. Evident că, din dorința de a nu crea un stat prea puternic, care ar fi
rezultat din unirea deplină a Moldovei cu Țara Românească, stat care ar fi putut emite pretenții
de independență care ar fi lovit mult în interesele economice manifestate în zonă de unii și de
alții, marile puteri, în pofida evidentei dorințe de unire manifestată de români, au oferit injust
doar soluția unei uniri parțiale, realizată prin două instituții – Comisia Centrală, cu rol legislativ,
reglementată prin Articolele 27-40 ale Convenției, și Înalta Curte de Casație și justiție, cu rol
judecătoresc, reglementată prin articolul 38 și urm. ale Convenției în discuție – ambele cu sediul
la Focșani. A fost nevoie de un act de supremă demnitate din partea lui Cuza și de politica
faptului împlinit, aplicată cu măiestrie de clasa politică, pentru ca parțialul propus de Europa să
se transforme în deplinul dorit de români.

1
Angela Banciu, Istoria Constituțională a României: deziderate naționale și realități sociale, Lumina Lex,
București, 2001, p. 35.
2
Pentru aprobarea ei s-a organizat un plebiscit între 10/22 și 14/26 mai 1864. Pentru „da” au fost exprimate 682.621
de voturi, 1.307 voturi pentru „nu” și 70.220 abțineri (Dinu C. Giurescu (coordonator), Istoria României în date,
Editura Enciclopedică, București 2003, p. 208. Vezi și https://www.agerpres.ro/documentare/2019/05/10/fragment-
de-istorie-statutul-dezvoltator-al-conventiei-de-la-paris--305067 ).
 Articolul 2 al Convenției confirmă autonomia Principatelor care „se voru administra în
libertate şi afară de ori-ce amestecu alu Sublimei-Porţi”. Autonomia nu este independență, dar
se anulează dependența totală de turci, iar marile puteri păreau a garanta acest aspect, lucru
observabil din textul Convenției: „Principatele voru urma a se bucura sub chezasuirea colectivă
a Puteriloru contractante, de privilegiurile şi imunităţile de care sînt în posesie”. Privită din
această perspectivă, autonomia garantată prin Convenția de la 1858 devine un sine qua non al
independenței clamată în Parlament de Kogălniceanu în 1877 și consfințită prin jertfă în războiul
de independență din 1877-1878.
Un aspect foarte important al Convenției de la Paris este statuarea democraticului
principiu al separării puterilor în stat, de care Principatele nu erau străine. Spunem acestea
deoarece, adevărat că într-o forma mai neclară, acest principiu indispensabil democrației a fost
implementat și prin Regulamentele Organice din 1831-1832, document care pune bazele
parlamentarismului românesc3. Așadar, Convenția de la Paris menționează clar și răspicat
așezarea acestui principiu la baza guvernării în Principatele Unite. Prin urmare Convenția de la
Paris menționează o guvernare realizată prin trei puteri.
Puterea Executivă, menționată la articolul 4, este deținută de „Hospodaru”, forma
arhaică ce desemnează pe domnitor.
Domnitorul este menționat și la Articolul 5, când se amintește de Puterea Legislativă,
stabilindu-se că acesta gestionează atribuțiile legislative în colaborare cu Adunarea și cu acea
Comisie Centrală amintită de noi, cu sediul la Focșani, având atribuții de for legiuitor comun
celor două Principate. În conformitate cu prevederile articolului 6 din Convenție, domnitorul
poate concepe un text de lege, poate avea inițiativă legislativă, dar aceasta devine aplicabilă
numai după ce este analizată și votată în Adunare. Altminteri, orice inițiativă a domnitorului,
lipsită de girul Adunării, este nulă și fără de efecte. Se elimina astfel, sau măcar se diminua, orice
posibil abuz săvârșit de domnitor. Iar Europa trecuse prin crize nenumărate atunci când puterea,
exercitată discreționar de domnitori, voievozi și regi, a provocat adevărate cataclisme, zguduind
profund fundamentele democratice ale Europei. Acest articol 6 avea menirea de a consfinți
unirea parțială deoarece se menționa că atunci când o prevedere legislativă interesa doar unul din
Principate, atunci inițiativa aparținea domnitorului, și devenea aplicabilă prin girul Adunării
exprimat prin vot. Comisia Centrală se activa ca for legiuitor doar în situația în care o anumită

3
https://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=1&prn=1
prevedere prezenta interes pentru ambele Principate, prezentate, în continuare ca fiind distincte și
nu unite plenar: „Legiuirile de interesu specialu fie-căruia Principatu voru fi pregătite de
Hospodaru şi votate de Adunare.Legiuirile de interesu comunu amîndurora Principateloru voru
fi pregătite de Comisia Centrala şi votate de Adunări, la care voru fi supuse de către
Hospodaru”. Așadar, Adunarea are dreptul de a controla legalitatea propunerilor domnești,
având posibilitatea de a aduce chiar adaosuri numite amendamente, așa cum se prevede la
articolul 20, pentru a corecta anumite neajunsuri sau pentru a completa anumite carențe. Miniștrii
pot participa la ședințele Adunării, dar nu pot avea drept de vot, se precizează la articolul 21.
În tot cazul, prezenta Convenție menționează la articolul 17 dreptul domnitorului de a
dizolva Adunarea, atunci când acțiunile acesteia nu mai concordă cu voința națională. Pentru a se
oferi Adunării un plus de încredere și de credibilitate, Convenția precizează la articolul 18 că
Mitropoliții și episcopii sunt membri de drept în orice Adunare.
Articolul 7 al Convenției în discuție se referă la Puterea Judecătorească. Aceasta este
exercitată de magistrați, în numele domnitorului. De altfel, acesta face propunerile pentru
magistrați. Convenția vorbește la articolul 38 și despre înaintatul principiul inamovibilității,
principiu care oferă o anumită independență și siguranță magistraților, chiar dacă aplicarea
acestui principiu se va face rudimentar și stângaci la început, ca inerție a unor secole de dictatură
judecătorească venită dinspre coroană.
În conformitate cu prevederile Convenției de la Paris, în principate domnia devine
electivă și este eliminată implicarea sultanului în actul numirii. Domnitorul va fi expresia voinței
naționale, exprimată prin votul Adunării care, în conformitate cu articolul 10 al Convenție, are
atribuția de a alege pe viață pe noul domnitor. Articolul 11 aduce în discuție situația de vacanță a
tronului. În cazul în care aceasta se produce, atunci se vor lua imediat măsurile desemnării unui
nou domnitor, în cel mult o lună de la anunțarea vacantării tronului, în conformitate cu articolul
12 al Convenției. Până la desăvârșirea acestui proces electiv atribuțiile domniei sunt repartizate
Consiliului de Miniștri.
Importanța juridică și modernizatoare a Convenției de la Paris rezidă și în faptul că se
anulează monopolul pe tron, fiecare cetățean moldovean sau muntean, născut în Moldova și Țara
Românească, care îndeplinește o sumă de condiții, fiind eligibil pentru o asemenea funcție.
Condițiile sunt însă destul de drastice și reglementate financiar, deschizând calea spre domnie
doar unor oameni potenți financiar și cu un trecut destul de consistent de activare în
administrație.
Guvernarea este realizată în tandem de domnitor și de miniștrii numiți de el, orice act al
domnitorului activându-se prin contrasemnătura miniștrilor de resort. Observăm, așadar, cum în
actul guvernării atribuțiile domnitorului sunt limitate de Consiliul de Miniștri, care au drept de
verificare și de semnătură asupra oricărei propuneri venite dinspre Palat. Abaterile acestora vor fi
judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție, singura abilitată de a lua decizii sau de a stabili
măsuri penalizatoare pentru vreun demnitar.
Foarte inovatoare pentru timpurile acelea este ideea de buget reglementată prin articolele
22, 23 și 24 ale prezentei Convenții. La articolul 25 se stabilește că sistemul de taxe și impozite
este reglementat unilateral prin hotărâri votate în Adunare, nimeni altcineva neavând dreptul de a
impune vreo dajdie nouă fără aprobare în Adunare.
Așa cum aminteam, un rol important în Convenția de la Paris se acordă acelei Comisii
Centrale de la Focșani, care avea ca atribuție o oarecare armonizare a cadrului legislativ din cele
două Principate. Ea lua hotărâri cu caracter legislativ numai în problematica de ordin comun a
celor două Principate, așa cum se stabilește la articolele 33, 34 și 35 din Convenție. În plus,
paritatea modalitatea paritară în care era constituită Comisia aceasta, cu opt membri moldoveni și
opt munteni, vorbește despre obiectivele sale.
Articolul 43, care face referire la Armată, lasă portițe de interpretare și de acțiune în
sensul unificării. Aceasta deoarece, deși se stabilește existența a două oștiri, totuși ele trebuie
organizate după principii identice pentru ca, în caz de forță majoră, să poată fi unificate și să
poată răspunde identic unor imperative ale momentului.
Ca în orice constituție, și în Convenția de la Paris se fac referiri la drepturile și libertățile
umane, promovând la articolul 46 egalitatea tuturor în fața legii. Totodată, aici se vorbește și de
libertatea personală individuală a cetățenilor, de garantarea proprietății, care este deplină și
inviolabilă, de libertatea religioasă, accesul în funcții nemaifiind condiționate în vreun fel de
apartenența la majoritatea religioasă. Extrem de avansată și de democratică a fost eliminarea
privilegiilor speciale pentru anumite categorii de persoane, înlăturându-se astfel discriminarea și
arbitrariul din viața publică a Principatelor.
Așa cum aminteam, plecând de aici, după lovitura de stat din 2 mai 1864, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a oferit o interpretare personală acestui document, adaptându-l la realitățile
românești, nu cele convenabile pentru marile puteri, cu interese economice și de altă natură în
zonă, ci cele agreate de poporul român și de elita sa prin controversatele și efervescentele
Adunări Ad-hoc din anul 1857. Evident că au fost numeroase contre între diplomația românească
și voința viciată a marilor puteri, dar, finalmente, documentul propus de Cuza, document numit
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris 4, un document cu caracter pur constituțional
(probabil prima Constituție românească)5, având garanția aprobării de către popor care s-a
exprimat prin plebiscitele din mai 18646, a fost aprobat împreună cu Modificațiunile
Îndeplinătoare Statului, care cuprindea rezervele puterilor garante și cu noua lege electorală au
fost promulgate la 3/15 iulie 18647. Așa cum menționam documentul lui Cuza este diferit de cel
al Convenției de la Paris, puterile domnului fiind sporite considerabil, așa cum se arată la
articolul 3 unde se spune: „Domnul are singur iniţiativa legilor; el Ie pregatesce cu concursul
Consiliului de Statu şi le supune Adunării Elective şi Corpului Ponderatoriu, spre votare”.
Totodată prin înființarea Senatului, denumit în document Corp Ponderatoriu, Statutul dezvoltător
instituie și în spațiul Carpaților principiul bicameralismului, menționat chiar de la articolul 1 an
documentului cuzist, un pas foarte important în evoluția parlamentarismului românesc 8.
Observăm și din modul în care este construit Corpul Ponderatoriu că Statutul lui Cuza era
articulat pe sporirea puterii domnești. Spunem aceasta deoarece la articolul 7 se menționează că
toți cei 64 de membri care compun Senatul împreună cu membrii de drept (Mitropoliții și
episcopii, Președintele Curții de Casație, cel mai vârstnic general în activitate al armatei române)
sunt numiți de domn. Mai mult, articolul 17 așeza pe toți funcționarii publici sub autoritatea
Constituției și a domnitorului.
Așadar, Statutul dezvoltător menține separarea puterilor în stat, dar modul în care sunt
împărțite puterile și atribuțiile este modificat substanțial în sensul sporirii considerabile a
atribuțiilor de care se bucura domnitorul9.

4
Documentul poate fi consultat pe pagina web: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/19654
5
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constitu%C5%A3ia_din_1864
6
Dinu C. Giurescu (coordonator), op.cit. p. 208.
7
Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României 1859-1991, ediția a II-a, Editura Humanitas, București,
1998, p. 22-23.
8
https://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=1&prn=1
9
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constitu%C5%A3ia_din_1864
 Dincolo de orice polemici, reușitele de veac XIX au fost suma gândirii patriotice a unor
elite politice și intelectuale, care și-au înțeles exact rostul și au acționat în această direcție.
Convenția de la Paris și Statutul dezvoltător al acesteia sunt pași care au lansat definitiv
românismul pe traiectoria dificilă, dar fericită a împlinirii dezideratului Marii Uniri, Mare Unire
care nu ar fi fost posibilă fără pași mici realizați de oameni care au simțit exact că este momentul
lor. Fiecare generație își are, așa cum spunea istoricul Florin Constantiniu, „his finest hour”.
Cuza, Kogălniceanu și ai lor au speculat momentul lor de finețe diplomatică și s-au întipărit
definitiv în istorie.