Miorita

Miorita este epopeea pastorala a culturii romanesti, un text folcloric raspandit in

peste 1000 de variante ce rep. mitul mortii care def. situarea in plan cosmic a omului
dupa incheierea vietii pamentene, si relatia sa cu marele univers. Calinescu in cap
introductiv al “Istoriei lit. romane de la origini pana in prezent”, comentand valoarea
fondului artistic traditional, aprecieaza calitatea Mioritei de sinteza ideatica al folclorului
romanesc: “ aici este simbolizata existenta pastorala a pop. Roman, si chiar unitatea lui in
mijlocul real al tarii, rep. de lantul Carpatin”. Arhietipul Mioritei a fost cules de Alecu
Russo, din Vrancea, si publicata apoi de Alecsandri in cea dintai antologie de folclor
(1852) si intitulata “Poezii poporale ale romanilor. Balade ( Cantice Batranesti) adunate
si indreptate de...”

Acest poem complex formeaza o sinteza a principalelor genuri literare: liric, epic si
dramatic, cu preponderenta evidenta a trasaturilor epice. Textul contine un amplu dialog
al tanarului cioban cu oita nazdravana, care ii dezvaluie un complot pus la cale impotriva
lui de catre tovarasii sai, si in trista veste despre iminenta mortii sale. Forma dialogata are
o functie lirica, deoarece pune in evidenta o multitudine de sentimente ale personajelor:
oita grijulie ii atrage atentia stapanului sau ca este in primejdie de moarte si il roaga sa se
ascunda in “negrul zavoi” si sa se inconjoare de cainii cei mai puternici. Folosirea
pronumelui personal in dativ etic “vreau sa mi te omoare” releva recunostiinta si
atasamentul Mioarei pt stapanul ei. La randul sau, ciobanasul manifesta o gama larga de
sentimente: fata de turmele de oi pe care le ocroteste, si pe care vor plange dupa moarte;
fata de cainii care i-au aparat oitele, pt fluierasele din care a cantat in ceasurile de
singuratate, fata de natura armonioasa in mijlocul careia a trait. Dialogul este menit nu sa
asigure dezvoltarea actiunii, ci sa reliefeze reolul covarsitor al afectivitatii in viata
omului.

Al II-lea element liric pregnant il constituie transfigurarea mortii intr-o cununie

simbolica cu intreg universul, viziune unica in cultura romana, reusind sa concilieze pctul
maxim al vietii cu cel al maximei plentitudini al existentei omeneasca.

In tocmai ca o balada populara, Miorita contine si o naratiune ramasa neincheiata

pana la finalul operei. Subiectul este realizat cu ajutorul unor personaje reale. ( cei 3
ciobanei, mama pastorului moldovan) si al altora fantastice ( oita cu inzestrare
supranaturala si elemente cosmice personificate). Momentele subiectului sunt doar partial
rep. Expozitiunea este succint formulata in primele 2 versuri, care infatiseaza un cadru
natural feeric si motivul transmuhantei: decorul este autumnal, caci autorul sustine ca cei
3 ciobanei “se cobor in vale”, perfectiunea coltului de plat det metafora sugerata “a gurii
de rai” ce creeaza impresia unei naturi paradisiace. Intriga contine intentia ciobanului
ungurean si vrancean de a-l omori pe tovarasul lor, precum si motivatiile care sunt
raspunzatoare de acest act criminal. Dezvoltarea actiunii este eludata complet din text,
caci semnificata nu este prezentarea modului cum va avea loc pieirea ciobanului, ci in
felul in care ideea mortii este preluata de constiinta potentialei victime. In ordine cosmica
disparitia unui individ nu conteaza. In sens uman, sfarsitul este vazut ca o tragedie, in
privinta careia omul nu vrea sa anticipeze nimic. Insa creatorul anonim l-a asezat pe erou
fata in fata cu perspectiva mortii, imaginand un model de caracter uman care sa-l impace
cu cel sacrificat atat cu lumea pamanteana si legile ei crude, cat si cu ritmurile celei de
dincolo. Punctul culmimant este momentul dramatic care angajeaza personalitatea
cititorului. Exista mai multe pcte culminante in structura Mioritei: devotamentul
induiosator al oitei fata de stapanul iubit, transfigurarea mortii intr-o lume fantastica.

Deznodamantul nu se produce efectiv in text, autorul anonim lasand un final deschis

inerpretarilor. Importanta nu este moartea ca proces in sine ci numai daca omul este
pregatit sa o accepte, caci asa cum sustine A.Paleologul “singurul mod uman de a invinge
moartea este de a o asuma”.

Nunta pastorului este pusa in scena precum un spectacol teatral, al carui regizor este
insusi ciobanul Mire, care sa-si concepe mitul disparitiei sale dintre oameni. Spectacolul
capata proportii cosmice, iar protagonistii sunt insesi elemente telurice si astrale,
cosmice, personificate. Ceremonialul simbolic imita tiparul traditional al unei nunti
taranesti: Soarele si Luna in calitate de nasi; brazii si paltimii formeaza cartegiul
nuntasilor, muntii oficiaza in calitate de preoti, binecuvantand cuplul alegoric, format din
ciobani ( viata) si craiasa ( moarte). Selectarea copacilor si al muntilor inalti devine
simbol ascensional si o aspiratie catre zonele celeste. Orchestra este alcatuita din intreg
neamul pasaresc si intoneaza cele mai variate cantece; cadrul nocturn este luminat de
puzderia de stele numita metaforic ‘faclii”. Nr imens al invitatilor, concertul pasarilor,
stralucirea astrelor insufletesc ceremonia miraculoasa comparabila cu un grandios
spectacol de sunet si lumina.

In cadrul natural edenic sunt introduse cele 3 personaje masculine cu nume generice
pt ca sunt identificate dupa zona geografica de provenienta: Moldova, Transilvania si
Vrancea. Ele sunt numite “ciobanei”, diminutivul reflectand tineretea lor, nu relatiile
dintre ei. Raporturile lor sunt tensionate, ajungand la excludere. Prin intermediul intrigii
sunt reliefate 2 motive posibile ale crimei proiectate ce tin de firea umana. Eroul este
pasionat de aceasta straveche indeletnicire, si in ciuda tineretii lui, ajunge, “mai ortoman”
decat toavarasii de breasla. Bogatia in turme, frumusetea fizica dedusa din portretul
idealizat, conceput de mama, calitatile lui morale si destainicia profesionala provoaca
relatiile conflictuale cu tovarasii sai. Invidia, simtul aprig al competitiei, si dorinta de
inavutire sunt raspunzatoare de omorul planuit.

Atitudinea protag. Este uimitoare prin caracterul ei exemplar si prin felul precum
generozitatea sa anuleaza insasi ideea de asasinat: desi este tanar, frumos, bogat, pasionat
de meseria lui, pastorul stie ca disparitia este un fenomen normal si ca moartea nu accepta
ierarhiile iluzorii create de oameni. El nu se apara si nu sea scunde in “zavoiul neumblat”,
caci stie ca moartea se afla pretutindeni; dorinta de razbunare amplifica drama umana.
Exprimandu-si dorinta de a fi ingropat de catre virtualii asasini pe care nu-I uraste,
ciobanul moldovean respinge folosirea cuvantului “omor”. Astfel el transforma episodul
intunecat al mortii intr-o nunta cu “ o mandra craiasa”. Actul sacrificial nu se desfasoara
la intamplare, ci dupa un ceremonial prestabilit. Apusul Soarelui semnifica in viziunea
omului arhaic moartea temporara a naturii cufundate in intunericul nopti. Asa cum
Soarele dispare la asfintit si reapare la rasarit, tot astfel omul paraseste lumea pamanteana
pt a se intriga in spatiul cosmic. Asadar, el primeste cu luciditate vestea sumbra data de
oita, si o accepta fara impotrivire, ac. Neinsemnand resemnare neputincioasa, ci asumarea
unei necesitati care apartine ordinii omenesti, si firii intregi.

Pastorul isi concepe testamentul incredintandu-l celei mai devotate fapturi din
preajma sa. Conform mentalitatii stravechi, clipa disparitiei din lume este conceputa in
toata “terestritatea sa”(Calinescu). Pieirea este inteleasa ca un mod de continuare al
existentei, in natura, ca o expresie a leg. Individului cu mediul in care a trait. Universul
practic al ciobanasului se perpetueaza dincolo de pragul existentei is va fi constituit din:
prezenta vietatilor familiare, asezarea in preajma fluierasului care i-a alinat ceasurile de
solitudine traite pe plaiurile montane. Lumea de dincolo este imaginata asemenea celei de
aici, spatiul natural semanand cu “strunga de oi” atat de apropiata de ei. Jelit de turmele
de mioare, si avand alaturi uneltele ciobaniei, si fluierele consolatoare, pastorul nu se
teme sa priveasca moartea in fata. El demonstreaza o conceptie superioara asupra firii
intregi care alcatuieste o unitate intre elementele aparent antitetice, intre a fi sau a nu fi.
Daca natura se reinnoieste in rotatia cidica a anotimpurilor, specia umana se perpetueaza
in succesiunea generatiilor. Renuntand la justitia umana ce s-ar fi dovedit salbatica si
apeland la cea divina, eroul triumfa asupra conditiei sale precare. Prin sacrificiu el va
renaste spiritual.

Singura concesie sentimentala este facuta mamei care nu poate admite disparitia
prematura a fiului. Pt a-I ascunde vestea cumplita a mortii, mioara este obligata sa nu-I
dezvaluie intelesul tainic al cununiei faciorului cu o fata de crai “pe-o gura de rai” si nici
caderea unei stele la nunta lui, fenomen asociat cu pieirea unei fiinte. Nuntile cosmice
sunt pe rand afirmate, apoi negate de pastor in fata martorei sale fidele oita. Folosirea
repetitiei prin negatie releva afectiunea profunda a tanarului pt “maicuta” pe care stie ca
trebuie sa o lase singura in lume. Din iubire, el vrea sa o crute, lasandu-I speranta oricat
de efemera, ca isi va regasi intr-un viitor indeterminat copilul. El anticipeaza disperarea
acesteia, imaginand zbuciumul si ingrijorarea pt soarta fiului disparut prin enumeratia
verbala la gerunziu: “lacrimand, alergand, intreband, zicand”. Rapsodul nu recurge la
procedeul caracterizarii directe ale celor 2, mama si fiul, portretizandu-se reciproc, asa
cum imaginatia fiecaruia persista in mintea si in sufletul celuilalt: trasaturile nu usnt
fotografice, ci insufletite de sentimente intense, amplificate de perspectiva despartirii
eterne. Pt o mama, copilul sau intruchipeaza perfectiunea, astfel ea il descrie precum Fat
Frumos din basme, imbinand dimunitivele fizionomice, cu tipicile comparatiei din opera
folclorica, realizata prin asocieri cu elemente din natura si din universul cosmic. Eroul
devine un fecior mandru, inalt si suplu cu fata alba in contrast cu parul negru, mustata
blond deschisa si ochii intunecati ca mura enigmatici : “ Mandru ciobanel/Tras printr-un
inel/Fetisoara lui/Spuma laptelui/Perisorul lui/Peana corbului/Ochisorii lui/Mura
campului”.

Daca iesirea lui din viata se produce discret si demn, daca pieitatea filiala il va ajuta
sa pastreze intacta speranta mamei intr-o posibila reintalnire cu fiul ei, si daca odata cu
aceasta ii va mentine batranei dorinta de a mai trai, atunci ordinea firii terestre este
salvata. Ca sa asigure echilibrul lumii, eroul recurge la mecanismul alegoric care sa-I
aline suferinta ca piere atat de tanar si nelumit, topind imaginatia mortii intr-una
triumfatoare a nuntii spectaculoasa. Astfel eroul isi va revansa in fata destinului sau
tragic, nu schimbandu-l, ci modificandu-I semnificatia, caci el transforma moartea intr-un
simbol al vietii, si al regenerarii fiintei. Contopirea lui cu lumea infinita, a naturii vesnice
devine in consecinta o apoteoza compensatorie.

Poezie

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
- Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
- Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
"Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului? "
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!