Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (sec.

XVIII-XIX)

Statul român modern s-a realizat in secolul XIX.

Inainte de a fi infaptuit au existat proiecte ce vizau formarea statului.
« Problema orientala » a oferit cadrul necesar pentru indeplinirea acestui obiectiv.
« Problema orientala » – problema mentinerii echilibrului european in conditiile decaderii Imperiului Otoman si
ascensiunii Rusiei dupa 1683.
Proiectele politice românesti au jucat un rol important în constientizarea românilor cu privire la necesitatea
infaptuirii statului modern, independent si unitar.

Instaurate în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească, domniile fanariote au reprezentat o formă de
manifestare a crizei Imperiului Otoman, interesat în accentuarea controlului său asupra teritoriilor deja deţinute direct
sau dependente.

În ambele Principate, regimul politic fanariot a durat până în anul 1821, având aceleaşi trăsături caracteristice:
 grecizarea domniei şi a altor instituţii laice sau ecleziastice (în defavoarea boierimii autohtone), a culturii şi a
învăţământului,
 restrângerea autonomiei,
 sporirea obligaţiilor faţă de Imperiul Otoman.
Totuşi, unii dintre domnitorii fanarioţi (Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea), au iniţiat, sub
influenţa iluminismului, o serie de reforme interne care au vizat sistemul fiscal, administraţia, învăţământul, situaţia
ţărărnimii, inaugurând astfel un proces de modernizare a statului.

Astfel, Constantin Mavrocaordat, în Tara Românesca si Moldova foloseste metode caracteristice absolutismului luminat
care au avut un efect modernizator, cu consecinte pozitive în perioada care a urmat:
 reforma fiscala – unificarea darilor intr-o taxa anuala impartita în patru rate
 reforma sociala – desfiintarea şerbiei (a legarii de glie a taranilor- in 1746 in Tara Romaneasca si in 1749 in
Moldova). Fostii şerbi devenind clăcaşi- liberi din punct de vedere juridic, dar lipsiti de pamant

Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor prin redactarea unor memorii adresate
puterilor creştine
Memoriul din 1772, redacata de o delegatie comuna da boieri din Moldova si Tara Romaneasca, prezenta la
tratativele de pace de la Focsani, solicita revenirea la domniile pamantene, respectarea autonomiei si unirea celor
doua tari sub protectia Austriei, Rusiei si Prusiei.
In 1791 Divanul Tarii Romanesti adreseaza delegatilor rusi si austrieci, cu prilejul tratativelor de la Şistov, un
memoriu in care cer autonomia si neutralitatea tarii sub garantia Austriei si Rusiei, libertatea comertului, unirea
Principatelor sub protecţia Rusiei şi a Austriei.

Intre 1821 si 1822 au fost redactate 75 de memorii si proiecte de reforma inaintate rusilor, turcilor, austriecilor.
Aceste memorii solicitau in primul rand revenirea la domniile pamantene, obiectiv urmarit si prin programul
miscarii lui Tudor Vladimirescu- Cererile Norodului Romanesc.
 Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată în anul 1821 în Ţara Românească, a dat noi dimensiuni
proiectului politic modern. Astfel : Cererile norodului românesc, propuneau : desfiintarea vamilor interne, a privilegiilor,
infiintarea unei armate nationale, atribuirea functiilor dupa merit, limitarea la patru a numarului boierilor greci din Divan.
 După înfrângerea mişcării, Imperiul Otoman a renunţat la domnitorii fanarioţi, fiind instituite, din 1822, domniile
pământene, reprezentate de Grigore Dimitrie Ghica (Ţara Românească) şi Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova).
 În 1822, mica boierime din Moldova îşi exprima punctul de vedere prin elaborarea Constituţiei cărvunarilor,
redactată de Ionică Tăutu şi înaintată domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Proiectul cuprindea revendicări precum
garantarea libertăţii persoanei, a egalităţii în faţa legilor sau atribuirea functiilor dupa merit, precum si separarea
puterilor in stat.
  În deceniul următor, Regulamentele Organice (1831-1832) au contribuit la aplicarea în practică a unora dintre
principiile politice moderne (separarea puterilor în stat, reorganizarea fiscală, reforma justiţiei), domnitorul
bucurându-se însă de prerogative largi. Separarea puterilor in stat-

Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii
boieri erau membrii de drept ai Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin vot
cenzitar (votau doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea ca atribuţii alegerea domnitorului, votarea
legilor şi votarea bugetului.

Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştrii.
Domnitorul era ales pe viaţă de către Adunare. El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca miniştrii, putea
dizolva Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi protectoare, conducea miliţia naţională, avea drept de
graţiere.

Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc era
instituţia supremă. Erau instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele sistemului
juridic modern.

O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile interne.
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi nu
prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De asemenea, el era un
simbol al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii otomane.

Revolutia de la 1848

În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor europene, având ca scop înlocuirea regimurilor politice absolutiste sau
autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor constituţii moderne (care să prevadă respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), extinderea dreptului de vot, împroprietărirea ţăranilor, reforme pentru muncitori.
Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti
Revoluţia în Principatele Române a fost organizată de intelectualii cu vederi liberale, majoritatea proveniţi din rândul micii
boierimi. Cei mai mulţi dintre ei făcuseră studii la Paris. În 1845 s-a creat Societatea Studenţilor Români din Paris, al cărei
lider incontestabil a devenit Nicolae Bălcescu. Membrii ei şi-au propus schimbări fundamentale în organizarea socială,
politică şi economică a Principatelor. Revoluţia a fost pregătită şi de mişcarea contestatară din anii '30-'40 iniţiată de Ion
Câmpineanu, de societatea „Frăţia” dar şi de alte societăţi secrete.

În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la organizarea socială sau politică. Marii boieri şi boierimea
mică erau nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnitorilor, burghezii erau nemulţumiţi de impozitele prea mari şi de
legislaţia care nu le permitea să se dezvolte. Ţăranii erau într-o situaţie materială foarte dificilă deoarece crescuseră atât
dările către stat cât şi obligaţiile faţă de boieri (zilele de clacă sporiseră constant deoarece boierii doreau să producă pentru
export). La aceste greutăţi se adăugase o secetă foarte mare în anii anteriori revoluţiei.
Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist). Obiectivele revoluţiei de la 1848 pot fi deduse din
proiectele politice elaborate, din articolele din presa vremii, din memoriile revoluţionarilor. Proiectul politic paşoptist
românesc a cuprins, în mare, următoarele revendicări:

 Politice: - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile sociale, acorda puteri prea mari
domnitorului şi încuraja corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
 Sociale: - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.
 Naţionale:
- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică desfiinţarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii
otomane);
- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia faţă de Rusia şi Turcia) ;
- unirea românilor într-un stat naţional.
Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe revoluţionare, mai moderate sau mai radicale, în funcţie de
împrejurările în care au fost elaborate. Din cauza condiţiilor politice specifice, programele nu conţin toate obiectivele
revoluţionarilor întrucât acestea au fost restrânse din dorinţa de a le face mai practice la momentul respectiv (revoluţionarii
din Moldova au sperat ca domnitorul să le aprobe unele revendicări, de aceea programul lor este foarte moderat;
revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi independenţa de teama unor prea mari complicaţii
internaţionale).

Desfăşurarea revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara Românească şi Moldova:

Moldova (27 martie 1848)
Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care se remarcase prin guvernarea sa autoritară, cenzură
severă, vinderea funcţiilor publice şi înlăturarea oricărei opoziţii. Datorită vigilenţei sale, aici mişcările conspirative şi
societăţile secrete nu au avut amploarea celor din Ţara Românească. Revoluţionarii de la 1848 trebuiau să ţină cont atât de
experienţa politică autoritară a domnitorului, cât şi de faptul că ţara se învecina cu puterea protectoare, Rusia, care ar fi putut
interveni rapid cu armata în cazul unor mişcări politice radicale. M. Sturdza era, dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia.

Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu) au
organizat o amplă întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa 1000 de persoane, boieri şi orăşeni. Ei au
alcătuit un document, numit Petiţia-Proclamaţie (care cuprindea 35 de puncte), pe care l-au înaintat spre aprobare
domnitorului Mihail Sturdza. Programul revoluţiei a fost unul moderat cerând printre altele: respectarea
Regulamentului Organic, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei, responsabilitatea miniştrilor, reforma
şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea Obştească, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Revoluţionarii moldoveni s-au temut
de o intervenţiei a armatei ruse, de aceea nu au pus în program revendicări radicale.

Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul revoluţionar spre aprobare. Mihail Sturdza a discutat
propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora; nu a fost de acord doar cu două dintre revendicări,
dealtfel cele mai importante: dizolvarea Adunării obşteşti şi înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În aceeaşi seară însă a organizat
reprimarea revoluţiei prin arestarea a 300 de persoane. Unii revoluţionari au reuşit să evadeze şi au plecat în străinătate,
continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina. Aici au elaborate alte programe de revendicări, de această dată
radicale, cerând unirea tuturor românilor şi independenţa. Mihail Kogălniceanu a scris chiar un proiect de constituţie. În
Programul numit Prinţipiile noastre pentru reformarea patrie, redactat la Braşov, revoluţionarii moldoveni aflaţi în exil în
Transilvania au cerut: împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, întemeierea instituţiilor pe
principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat independent. Acest program a cuprins
de fapt obiectivele maximale ale revoluţiei române.

Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)

Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe Bibescu. El a moştenit de la predecesorul său,
Alexandru Ghica, o opoziţie puternică a boierimii liberale în Adunarea Obştească. Pentru a scăpa de această problemă,
Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846 într-un mod autoritar, fără să convoace Adunare, prin emiterea unor decrete cu
putere de lege. Bibescu a fost susţinut în această atitudine de Rusia şi Imperiul otoman. În 1846 a organizat alegeri pentru o
nouă Adunare dar a folosit toate mijloacele pentru a evita alegerea opozanţilor săi politici, astfel că a rezultat un legislativ
foarte obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă Frăţia, care în luna mai a alcătuit un Comitet revoluţionar.Comitetul a
popularizat ideile revoluţionare în toate colţurile ţării şi a căutat adepţi în rândul populaţiei. Membrii comitetului şi-au propus
ridicarea la luptă a ţăranilor şi a locuitorilor oraşelor în mai multe localităţi simultan. Planul lor nu a reuşit decât la Islaz
(lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la 11 iunie.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde a fost prezentat programul numit Proclamaţia de
la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând: desfiinţarea privilegiilor, adunare
reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate religioasă, responsabilitatea
miniştrilor, libertatea presei, gardă naţională.
La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt palatul domnesc. Domnitorul
Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care a avut rol de constituţie. Peste două zile
domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor dar şi de temea Rusiei şi Turciei. Puterea a fost preluată de un Guvern
provizoriu din care făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Nicolae Bălcescu etc.
Un rol important în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei l-a avut Christian Tell care era ofiţer în armată şi a organizat
garda naţională. Guvernul a încercat să aplice programul revoluţionar, luând mai multe măsuri reformatoare:

 abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti;

 înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor Comisari de Propagandă (care să meargă în
fiecare judeţ să explice scopurile guvernului revoluţionar);
 înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară; din această comisie au făcut parte reprezentanţi
ai ţăranilor şi ai boierilor şi a funcţionat în luna august, fără a ajunge la un rezultat concret;
 adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi diplomatici pe lângă marile puteri.

Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul lunii iulie, când Suleiman Paşa a fost trimis la
Bucureşti în fruntea unui corp de 20000 de militari. El era însă un politician moderat şi a acceptat să discute atât cu marii
boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe o poziţie de forţă, reprezentantul otoman a impus înlocuirea guvernului
revoluţionar cu o locotenenţă domnească (grup de persoane care ţinea locul domnitorului), revenind astfel la o situaţie
politică în spiritul Regulamentului Organic. Totuşi, locotenenţa a fost alcătuită din trei revoluţionari moderaţi, astfel că
mişcarea protestatară a obţinut o legitimare. Drept urmare, nici sultanul turc nici ţarul Rusiei nu au fost mulţumiţi de
activitatea lui Suleiman Paşa. Sultanul, la insistenţele ruşilor, a trimis o nouă armată condusă de Fuad Paşa, care avea ca
misiune reprimarea revoluţiei. Revoluţionarii au organizat o rezistenţă armată folosind brigada de pompieri a oraşului şi un
batalion de infanterie. În urma luptelor din Dealul Spirii (13 septembrie) românii au fost înfrânţi şi turcii au ocupat
Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe ruseşti de ocupaţie. Administraţia militară rusească a restaurat Regulamentul
Organic.

Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist. Programele revoluţiilor de la 1848 au cuprins cele mai
importante revendicări politice ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice anterioare, cărora le-au dat însă
o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de proiect, principalele reforme care vor fi înfăptuite în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Programul politic elaborat de revoluţionarii de la 1848 a contribuit la trasarea principalelor obiective politice şi
socio-economice pe care naţiunea română urma să le îndeplinească. Printre ideile sale s-au numărat:
Astfel, dacă Petiţia Naţională de la Blaj cuprindea revendicări specifice mai ales românilor din Transilvania,
documentul Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei propunea unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un
stat independent, ca şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire. Proclamaţia de la Islaz,
programul revoluţionarilor din Ţara Românească, afirma necesitatea întăririi autonomiei ţării, eliminarea amestecului
Rusiei şi Turciei în problemele interne, rezolvarea problemei agrare prin desfiintarea clăcii si împroprietarirea cu
despagubire, reforma invatamantului, domn ales pe 5 ani din toate categoriile sociale, înlăturarea privilegiilor
feudale.

Constituirea statului modern român. Domnia lui Alexandru

Ioan Cuza (1859-1866).
Ocazia care a permis implinirea aspiratiei romanilor de a-si intemeia un stat national a fost oferita de un nou moment
de “criza orientala”, Razboiul Crimeii.
Tratatul de pace de la Paris (1856) a consemnat înfrângerea Rusiei. S-a pus în discuţie cu acest prilej şi problema
unirii Principatelor, astfel problema românesca devine o problema europeana.
Tratatul de pace prevedea: înlăturarea protectoratului Rusiei şi a înlocuirea acestuia cu garanţia colectivă a celor
şapte mari puteri; retrocedarea de către Rusia, Moldovei, a trei judeţe din sudul Basarabiei; organizarea de alegeri
pentru întrunirea, la Iaşi şi la Bucureşti, a unor Divanuri (Adunări) ad-hoc, care să exprime eventuala dorinţă de
unire a românilor.
  Dezbaterile Adunărilor ad-hoc (1857) s-au finalizat cu adoptarea câte unei rezoluţii (cu conţinut asemănător în
ambele Principate), cuprinzând propunerile adresate marilor puteri: unirea Principatelor sub numele de România,
principe străin, provenit dintr-o dinastie europeană, neutralitatea noului stat, sub garanţia marilor puteri.
 În 1858, la Paris, Conferinţa celor şapte puteri garante a instituit Convenţia de la Paris. Conventia oferea
românilor sansa de a realiza unirea deoarece nu interzicea explicit alegerea aceluiasi domnitor în ambele Principate.
De asemenea deschidea calea spre o societate moderna desfiintand privilegiile , decretand egalitatea in fata legii dar
pastrand un cens ridicat lasa puterea in mana marilor proprietari funciari- ostili reformelor sociale
 Recurgând la tactica faptului împlinit, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au decis alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie/5 februarie 1859).
 Dubla alegere consacra unirea Principatelor.
 În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza.
Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic. În 1861, la Conferinţa de la
Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest
sens.
 În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se reunesc la
Bucureşti, care devine capitala ţării.
 Cel mai important guvern a fost cel liberal moderat condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865), în timpul căruia
s-au realizat marile reforme.

Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstirilor închinate
Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile închinate erau cele care fuseseră înzestrate în
trecut, de către boieri, cu pământuri şi date în proprietatea călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult deţineau o
parte foarte mare din pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici
români au dorit trecerea averilor lor în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului otoman faţă de
această lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor averilor mănăstireşti,
care totalizau cam un sfert din terenul agricol al ţării. Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe care cele
greceşti au refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului român, sperând să câştige până la urmă bunurile
naţionalizate.
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul de vite pe care îl
deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă. Se puteau
expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii. În urma acestei legi au fost improprietarite aproximativ 500 000
familii, insa pamantul nu a ajuns tuturor taranilor iar lipsa mijloacelor de munca a dus la pierderea pamantului primit,
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I
echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).invatamantul a primit asadar o organizare modern
ape trei trepte- primar, secundar si superior.
 adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Din cauza politicii autoritare a domnitorului, Mihail Kogalniceanu demisioneaza. Se formeaza “monstruoasa coalitie “
care a organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866, în urma careia Cuza a fost silit sa abdice.
În secolul XIX denumit “secolul natiunilor”, crearea statului modern a concretizat obiectivul cel mai
important din proiectele elaborate in secolele XVIII, XIX. Unirea din 1859 a fost dovada eforturilor conjugate ale
tinerei clase politice românesti si a avut o urmare fireasca prin obtinerea independentei statale în 1878, iar în anul
1918 prin realizarea Marii Uniri.

Repere

Domnia lui Al. Ioan Cuza (1859-1866)

 principalele reforme (1863-1865):

 o secularizarea averilor mănăstireşti,
o reforma agrară: împroprietărirea ţăranilor, în funcţie de numărul de vite deţinute,
o învăţământul primar gratuit şi obligatoriu,
o înfiinţarea universităţilor (Iaşi, Bucureşti).
 regimul autoritar (1864-1866):
o dizolvarea Adunării;
o noua lege electorală prevede scăderea censului;
o noua constituţie, Statutul Dezvoltător…, prevede:
 două camere ale Parlamentului (Adunarea Deputaţilor şi Senatul)
 puteri mari pentru domnitor
 domnul are singur iniţiativă legislativă,
 numeşte majoritatea membrilor Senatului.

Monarhia constituţională şi cucerirea independenţei României.

 După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat condiţiile instalării pe tronul României a unui
principe străin, problemă care fusese adeseori invocată în viaţa politică românească şi cerută în mod special prin rezoluţiile
Adunărilor ad-hoc din 1857.
 La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern- Sigmaringen a depus jurământul solemn, la
Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională
ereditară.
 După 1866, viaţa politică din România a trecut printr-o perioadă de instabilitate guvernamentală (1866-1871),
dublată de procesul consolidării treptate a monarhiei.
 Reizbucnirea in 1875 a “chestiunii orientale” în Balcani, prin declanşarea răscoalelor antiotomane din Bulgaria
şi Bosnia-Herţegovina şi a războiului dintre Serbia şi Imperiul Otoman, a reprezentat cadrul extern favorabil cuceririi
independenţei de stat a României, în condiţiile în care eforturile de a obţine acest statut pe cale diplomatică eşuaseră.
 În aprilie 1877, Rusia, care s-a implicat în favoarea popoarelor balcanice, a declarat război Imperiului Otoman,
trupele ruse începând traversarea teritoriului României către Peninsula Balcanică (pe baza unei Convenţii semnate la 4
aprilie 1877). Conventia prevedea respectarea integritatii teritoriale a Romaniei.
 La 9/21 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, citea declaraţia
de independenţă a României.
 În urma solicitărilor Rusiei, armata română, condusă de principele Carol I, a intervenit pe frontul de la
sudul Dunării, luptând la Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin, şi contribuind, cu preţul unor mari jertfe umane şi
materiale, la înfrângerea Turciei.
 În 1878, prin tratatele de pace de la San Stefano (februarie 1878) şi Berlin(iulie 1878
) a fost recunoscută independenţa României, ca şi apartenenenţa la statul român a Dobrogei şi Deltei Dunării.
 Proclamarea regatului, în 1881, a reprezentat consacrarea progresului statului român în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.

Repere

Domnia regelui Carol I (1866-1914)

 reforme:
o adoptarea Constituţiei liberale (1866),
o crearea partidelor politice moderne (Partidul Liberal, Partidul Conservator),
o proclamarea României ca regat (1881),
o crearea Băncii Naţionale a României (1881),
o legi de încurajare a industriei,
o reorganizarea învăţământului (1898) – se instituie bacalaureatul.
 politică externă:
 o recunoaşterea independenţei (Tratatul de la Berlin, 1878),
o proclamarea independenţei (1877),
o aderarea României la Puterile Centrale (1883),
o participarea la al Doilea Război balcanic (1913).

Proiectele de modernizare liberal şi conservator*

Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875 (sub numele de Partidul Liberal), prin unirea liberalilor moderaţi (gruparea
Mihail Kogălniceanu) şi a liberalilor radicali (gruparea Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti). Membrii săi erau în general marii
burghezi (industriaşii, bancherii, comercianţii) dar şi mici boieri.
În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României aproape 30 de ani, în alternanţă cu Partidul Conservator.
Preşedinţii partidului au fost Ion C. Brătianu (1875-1891), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ionel Brătianu (1909-1927).
Cea mai lungă guvernare a fost în 1876-1888, prim-ministru fiind Brătianu.
Ideologia liberală şi proiectul de modernizare liberal. Liberalii doreau modernizarea României prin realizarea unor
reforme accelerate, având ca model statele dezvoltate din occidentul Europei. De aceea ei au fost acuzaţi de conservatori că
au importat modelul occidental fără să-l adapteze la realităţile româneşti (acuzaţia este în parte exagerată). În acelaşi timp ei
au încurajat industria naţională şi comerţul românesc. Politica lor economică era sintetizată în deviza prin noi înşine care
presupunea sprijinul direct al statului pentru industrializarea ţării şi folosirea capitalului românesc şi nu a celui străin.
Această politică de intervenţie a statului în economie era total opusă ideologiei liberale occidentale care mergea pe principiul
libertăţii economice totale şi neintervenţiei statului. Cele mai importante legi şi reforme liberale au fost:

 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României(1880) şi a diverse instituţii de credit.

 Legea de încurajare a industriei (1887) care acorda scutiri de taxe vamale şi terenuri de construcţii (pe timp de 90 de
ani) pentru cetăţenii români şi străini care înfiinţau întreprinderi industriale cu un capital de 5000 de lei şi minim 25
de muncitori.
 Pentru a apăra industria românească de concurenţa străină, au impus tarife vamale protecţioniste (taxele vamale erau
mai mari la acele articole care le concurau pe cele româneşti).
 Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza învăţământul secundar în trei secţiuni: clasică,
modernă şi reală; instituia bacalaureatul; reorganiza şcolile de arte şi meşteşuguri, şcolile teologice şi pedagogice şi
liceele militare. În 1896 ministrul Petru Poni înfiinţa grădiniţele de copii.
 Partidul Conservator a luat fiinţă oficial în 1880. Preşedinţi săi au fost Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe
Cantacuzino (1899- 1907), Petre Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914). Partidul dispare după 1918, când
se adoptă votul universal. Membrii Partidului Conservator au fost la început marii proprietari funciari, dar cu timpul
au aderat şi o serie de intelectuali care se opuneau politicii Partidului Liberal. Conservatorii au alternat la guvernare
cu liberalii. Cele mai importante guvernări ale conservatorilor au fost în 1871-1876 şi1888-1895,primul-ministru
fiind Lascăr Catargiu.

Ideologia conservatoare şi proiectul de modernizare conservator. Conservatorii erau de părere că modernizarea trebuia
să se producă treptat, printr-o evoluţie proprie a societăţii româneşti şi nu prin preluarea instituţiilor occidentale. Prin
aceasta, ei îi criticau pe liberali că ar fi acceptat fără discernământ modelul politic şi cultural occidental, aplicându-l fără a
ţine cont de tradiţiile instituţionale, structura socială şi spiritualitatea românilor. Ei au considerat că, astfel, liberalii au creat
doar nişte forme fără fond. Teoria formelor fără fond a fost elaborată de membrii grupului literar Junimea, care făceau parte
din Partidul Conservator sau erau simpatizanţi ai acestuia. Cei mai importanţi junimişti au fost Petre Carp, Titu Maiorescu,
Caragiale şi Eminescu. Pentru conservatori, cea mai importantă ramură a economie era agricultura.
Drept urmare, Partidul Conservator a dat mai multe legi pentru organizarea creditului rural şi a unor bănci populare. Una
dintre cele mai importante legi ale guvernării conservatoare a fost însă legea minelor din 1895, care proclama dreptul statului
asupra resurselor subsolului (cu excepţia petrolului) şi permitea străinilor să deţină proprietăţi funciare.

Constituirea statului naţional unitar român

Cadrul internaţional al Marii Uniri din 1918.
 Recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare (afirmat de preşedintele american W. Wilson în
declaraţia Cele 14 puncte, la începutul anului 1918), prăbuşirea imperiilor multinationale- Imperiului Rus în urma
revoluţiilor din 1917 şi Imperiul Austro-ungar precum si victoria Antantei au favorizat realizarea în 1918 a statului
naţional unitar român.
 România a participat la Primul Război Mondial cu scopul desăvârşirii unităţii sale naţionale, proces îndeplinit
în anul 1918 prin voinţa românilor din provinciile aflate până atunci sub stăpânire străină.

Unirea Basarabiei cu România.

 În 1917 s-au întemeiat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, Sfatul Ţării ca adunare reprezentativă în acest
teritoriu, condus de Ion Inculeţ, şi Consiliul Directorilor, ca organ
executiv.
 În decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat autonomia Republicii Democratice Moldoveneşti, declarată
independentă faţă de Rusia la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Preşedinte al Republicii a fost ales Ion Inculeţ.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat la Chişinău
unirea Basarabiei cu România, Actul Unirii fiind promulgat de regele Ferdinand I în aprilie 1918.

Unirea Bucovinei cu România.

 Bucovina s-a desprins de Imperiul Austro-Ungar în condiţiile destrămării
acestuia în toamna anului 1918.
 Totodată, ea s-a confruntat cu pretenţii de anexare din partea Ucrainei,
situaţie ce a necesitat intervenţia armatei române în provincie, la solicitarea autorităţilor de la Cernăuţi.
 În octombrie 1918 s-au format, la Cernăuţi, Adunarea Constituantă şi
Consiliul Naţional Român, în frunte cu Iancu Flondor.
 La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (alcătuit atât din români, cât şi din reprezentanţii altor
naţionalităţi din provincie) a proclamat unirea necondiţionată şi pentru vecie a
Bucovinei cu Regatul României. Regele Ferdinand I a promulgat Actul Unirii Bucovinei în decembrie .

Unirea Transilvaniei cu România.

 La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Partidul Naţional Român din Transilvania, care şi-a reluat activitatea în 1918,
a adoptat Declaraţia de la Oradea, prin care se proclama dreptul românilor la autodeterminare.
 Aceasta a fost citită apoi în Parlamentul de la Budapesta de către deputatul român Al. Vaida Voevod.
 La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a format, la Arad, Consiliul Naţional Român Central (cu 6 membri din partea
Partidului Naţional Român şi 6 membri din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania), pe plan local ordinea fiind
asigurată de gărzile româneşti.
 Negocierile purtate de Consiliul Naţional Român Central cu guvernul maghiar (noiembrie 1918) au eşuat, Ungaria
propunând doar un statut de autonomie pentru Transilvania.
 În aceste condiţii, s-a luat decizia convocării, la Alba Iulia, în data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a unei Mari
Adunări Naţionale, la care urma să se decidă viitorul provinciei. La eveniment au participat 1228 delegaţi aleşi prin vot
universal de românii din aproximativ 5000 de sate şi 80 de oraşe transilvănene şi peste 100 000 de alţi români veniţi din
Transilvania şi Banat. Rezoluţia Unirii, adoptată de Adunare, a fost citită de Vasile Goldiş.

 Până la integrarea deplină în cadrul statului român, Transilvania a fost condusă de Marele Sfat Naţional, organ
reprezentativ cu rol legislativ şi Consiliul Dirigent, organ executiv, condus de Iuliu Maniu şi subordonat guvernului de la
Bucureşti.
 În decembrie 1918, la Bucureşti, regele Ferdinand I primea, în cadrul unei întruniri solemne, Rezoluţia unirii
Transilvaniei cu România, act ce marca încheierea procesului formării statului unitar român.
 În plan internaţional, noul statut politico-teritorial al României a fost recunoscut prin tratatele încheiate în cadrul
Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920). Astfel tratatul cu Austria de la Saint-Germain, recunostea apartenenta
Bucovinei la România. Prin tratatul de la Neully cu Bulgaria, Cadrilaterul revenea României. În iunie 1920 România a
semnat tratatul de la Trianon cu Ungaria prin care se recunostea unirea Banatului si a Transilvaniei cu România, iar în
octombrie 1920 s-a semnat tratatul prin care se recunostea unirea Basarabiei cu România.
 Noua realizate politica va fi legitimata prin incoronarea la Alba-Iulia, pe 15 octombrie 1922, a lui Ferdinand si a
sotiei sale, Maria, ca regi ai României Mari, precum si adoptarea unei noi Constitutii , cea din 1923.
 Importanta Marii Uniri consta în desavarsirea statului national unitar român, care cuprinde astfel în granitele
sale, provinciile românesti aflate sub stapânire straina de-a lungul timpului. Astfel se realiza un fapt istoric firesc, pe care l-
au pregatit demersurile mai multor generatii.

Repere

Domnia regelui Ferdinand I (1914 -1927)

o reforme:
 formarea statului naţional unitar (Marea Unire, 1918),
 votul universal (1918),
 reforma agrară (1921),
 constituţia democratică (1923).
o politică externă:
 participarea la Primul război mondial (1916-1918)
 recunoaşterea internaţională a Unirii (Saint-Germain - 1919, Trianon - 1920)