Despre Sclavie

În Noul Testament

Faptele Apostolilor prezinta patru marturii de convertire la crestinism a

"caselor” unor pagani. In fiecare caz, Sfintul Apostol Petru sau Sfantul
Apostol Pavel a intrat in legatura cu "capul” casei. Un vis al lui Corneliu
l-a facut sa trimita doi sclavi si un soldat pentru a-l gasi pe Sfantul Petru.
Apostolul a hotarat sa boteze intreaga casa cand Duhul Sfant s-a pogorat
asupra celor adunati, incluzandu-i foarte probabil si pe sclavi. (Faptele
Apostolilor 10:44-48). Cand Pavel a intalnit-o pe Lidia, Domnul a
deschis inima ei, ceea ce a condus nu doar la botezul ei, ci si al intregii
case. (Faptele Apostolilor 16:14-15). Probabil multi dintre acestia erau
sclavi.

Potrivit Faptelor, Sfintii Petru si Pavel au avut acces in "case” nu prin

copii sau sclavi, ci chiar prin stapani. Detinatorii de sclavi au ales
botezul nu numai pentru ei insisi, ci si pentru ceilalti care tineau de ei,
incluzand, probabil, sclavii adulti ai casei.

Cea mai scurta scriere a Noului Testament, Epistola catre Filimon a

Sfantului Apostol Pavel este scrisa avand in vedere problema sclaviei,
mai precis, a iertarii care se cuvine a o acorda sclavului care isi paraseste
stapanul. Onisim, unul dintre cei 70 de Apostoli ai Mantuitorului, a fost
in tinerete rob al lui Filimon, un crestin din orasul Colose. Onisim,
gresindu-i acestuia, a fugit la Roma, unde va fi intemnitat alaturi de
Sfantul Apostol Pavel. De la "Apostolul neamurilor", a auzit Onisim
Evanghelia mantuirii, si tot de la el, a primit Sfantul Botez. Deoarece
Sfantul Apostol Pavel a fost cel care il adusese mai inainte pe Filimon la
dreapta credinta, a mijlocit impacarea intre acesta si Onisim. In urma
epistolei, Filimon l-a primit pe Onisim ca pe un frate, eliberandu-l de
robie.

La cateva secole dupa ce Sfantul Apostol Pavel ii scrisese lui Filimon,

sfatuindu-l sa actioneze cu iubire cu privire la fuga robului sau Onisim,
un alt detinator de sclavi, de aceasta data cleric, nu a vazut nicio
nepotrivire intre statutul sau eclesiastic si identitatea de stapan de sclavi.

Undeva in secolul al IV-lea, un barbat crestin a dat comanda de o zgarda

de bronz pentru a fi pusa dupa gatul unuia dintre sclavii sai. Zgarda era
insotita de o inscriptie in care se specifica: ”Sunt sclavul Arhidiaconului
Felix. Ma tine astfel pentru a nu fugi.” Chiar daca mesajul este scris la
personana I de catre un sclav anonim, vocea pe care o auzim nu este cea
a sclavului, ci a stapanului. Felix, avertizat de incercarile de evadare
anterioare ale sclavului, a comandat aceasta zgarda, atat pentru a-l umili,
cat si pentru a-l constrange, considerandu-l, potrivit legii, o proprietate a
sa.

Astazi am putea gandi realitatea sclaviei crestine ca oximoronica, iar pe

stapanii de sclavi crestini ca fiind ipocriti. Felix nu era preocupat de o
asemenea contradictie: zgarda pe care o comandase purta chiar si semnul
sfintei cruci.