Viața Sfintei Cuvioase Pelaghia

Redactată de către diaconul Iacob, slujitor de încredere al episcopului Nonus, versiunea

siriacă a vieții Sfintei Cuvioase Pelaghia este o traducere din limba greacă. Viața sfintei
reprezintă un reper important între numeroasele texte hagiografice fiind tradusă în mai multe
limbi și căpătând popularitate de-a lungul Evului Mediu, în special în zona Apuseană. Textul ne
prezintă convertirea minunată a unei celebre femei desfrânate din Antiohia, denumită de părinții
după trup Marganito (termenul siriac pentru ,,perlă”), datorită mulțimii giuvaierelor pe care le
purta. Încercând să lămurim cadrul temporal în care a trăit Pelaghia, avem în vedere Omilia 67
din Comentariile la Matei ale Sfântului Ioan Gură de Aur, unde acesta pomenește o femeie, care
se pare că ar fi fost Sfânta Pelaghia. Așa stând lucurile, atunci Pelaghia ar fi trăit undeva spre
sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr.

Înainte de convertire, Pelaghia este portretizată de către diaconul Iacob astfel: ,,O
desfrânată bogată, conducătoarea unui grup de actori (…) Această desfrânată s-a arătat
înaintea noastră printr-o înfățișare cu neputință de ignorant, mergând călare pe un măgar
acoperit cu o învelitoare scumpă și împodobit cu clopoței; înaintea ei mergea mulțimea
servitorilor, ea însăși fiind împodobită cu tot soiul de podoabe, în timp ce salbe și alte șiraguri
de bijuterii și mărgele îi înconjurau gâtul și pieptul. Frumusețea ei i-a cucerit pe toți cei care o
priveau, înlănțuindu-i în dorirea către dânsa.1”

Unealta prin care Dumnezeu a lucrat pentru a o aduce pe această femeie la credința în
Hristos a fost episcopul Nonus, bărbat cu viață sfântă, care trăise într-o mănăstire vestită din
Egipt numită ,,mănăstirea de la Tabenesi” localizată în Tebaida. Datorită unor grabnice treburi
bisericești, episcopul Nonus merse în Antiohia, unde se găseau și alți ierarhi. Întâmplarea face ca
sfătuirile să se amâne, iar episocii adunați și-au dat întâlnire pentru a discuta unele lucruri. Aici
are loc prima apariție a Pelaghiei însoțiră un mare alai. Dacă ceilalți episcopi nu au dorit să
privească fastul cu care o femeie defila, ei bine, Nonus și-a ațintit privirea asupra Pelaghiei fiind

1
Sfintele femei ale Orientului Sirian, trad. Gheorghe Fedorovici, Ed. Sophia, 2005, București, p.44.
plin de uimire. Când alaiul se îndepărtă, episcopul plânse cu amar, rugându-se astfel lui
Dumnezeu: ,,Încă Te mai rog, Doamne, să o chemi pe această femeie pierdută, ca și ea să poată
fi găsită atunci când vei căuta la ea (…) Prefă-o pe ea potrivit voii Tale, după cum ai binevoit să
prefaci apa în vinul ce minunat, aducător de bucurie!2”

Toate acestea s-au petrecut într-o zi de sâmbătă, urmând ca duminică Nonus să slujească
împreună cu ceilalți episcopi. Odată isprăvită citirea Sfintei Evanghelii, venise timpul pentru
predică. Ierarhii se învoiră ca Nonus să rostească cuvântul de învățătură, iar tema predicii era
judecata care-i așteaptă pe cei ticăloși, precum și buna nădejde pregătită pentru cei drepți. În tot
acest timp, Pelaghia era tulburată de felurite gânduri, fapt pentru care merse la biserică, obicei
care nu o caracteriza. Făcându-și loc printre celelalte femei, cuvintele episcopului Nonus au avut
puterea de a străpunge conștiința Pelaghiei care a izbucnit în plâns. Cu toții au recunoscut-o și o
priveau cu mare uimire. La final, femeia puse doi dintre slujitori să afle unde găzduiește Nonus.
Cu inima străpunsă, Pelaghia îi scrise ierarhului o epistolă îi care cerea cele de trebuință
mântuirii sufletului. Nonus a chemat-o pe desfrânată în fața celor șapte episcopi, iar aceasta a
venit de grabă la biserica mucenicului Iulian. Imediat cum l-a zărit pe episcop, aceasta căzu la
picioarele lui rugându-l să o boteze pe loc. Primind binecuvântarea arhiepiscopului pentru a
boteza o desfrânată, a fost trimisă diaconița Romana, care era mai marea diaconițelor, pentru a-i
fi martoră. După ce primi sfântul botez, Pelaghia chemă pe mai marele casei și-l rugă să treacă
într-un catastif toate bogățiile pe care le strânsese, apoi își eliberă slujitorii și slujitoarele.
Avuțiile Pelaghiei au fost primate de Nonus care le-a încredințat iconomului marii biserici din
Antiohia pentru a fi oferite săracilor, văduvelor și celor în nevoi.

La câteva zile după botez, episcopul i-a oferit o cămașă de păr și o manta de lână, apoi
îmbrăcată ca un bărbat, Pelaghia a părăsit cetatea. Trei ani mai târziu diaconul Iacob face o
călătorie la Ierusalim, primind îndrumare de la Nous ca să găsească pe un oarecare monah pe
nume Pelaghie. Diaconul făcu ascultare și se strădui să afle unde petrece acest monah. După
îndelungi cercetări, află că acesta are chilia pe Muntele Măslinilor. Dar, chilia nu avea ușă ci
doar o mică ferestruică. Iacob o descrie pe cuvioasă astfel: ,,Frumusețea ei răpitoare de altă
dată, pierise; râsul și fața ei luminoasă, pe care le știam, se urâțiseră; minunații ei ochi se
duseseră în fundul capului în urma multei postiri și a îndelungatelor privegheri. Iar toată

2
Sfintele femei ale Orientului Sirian,… p.46.
alcătuirea ei trupească părea ca și cum ar fi fost lipsită de carne, încât i se puteau ghici prin
piele, datorită vlăguirii aduse de marea ei nevoință. Și, de fapt, tot trupul ei era fără gingășia de
altădată, fiind întunecat precum o pânză de sac, din pricina pocăinței ei neîncetate.3“

Locuitorii din Ierusalim o numeau ,,eunucul“ și nimeni nu bănuia taina pe care o

ascundea. La vremea rânduită de Dumnezeu, Cuvioasa Pelaghia a fost mutată din această viață
trecătoare la viața veșnică. Mulțime mare din mănăstirile din jurul Ierusalimului, de la Ierihon,
din valea Iordanului și din cetatea Nicomidiei se adunaseră pe Muntele Măslinilor ca să participe
la slujba de înmormântare a pustnicului Pelaghie. Venind să ungă trupul cu ulei aromat au
descoperit că cel pe care îl credeau monah este de fapt o femeie. Cuprinși de uimire, oamenii au
slăvit pe Dumnezeu și au îngropat trupul ei cu mare cinste.

Sfânta Mare Muceniță Fevronia

3
Sfintele femei ale Orientului Sirian,… p.57.
 La o cercetare mai amănunțită aflăm că autorul vieții sfintei Fevronia este o
femeie. Unii spun că este vorba de o persoană apropiată, mai exact monahia Tomaida. Referitor
la locul în care a fost alcătuită această lucrare, nu planează prea multe urme de îndoială, Nisibisul
fiind locul indicat. Cu toate acestea întâlnim o serie de anacronisme precum existența unei
mănăstiri de maici în timpul lui Dioclețian cu mult înainte ca monahismul să ajungă în nordul
Mesopotamiei. Autorul a încercat pe cât posibil să evite orice fel de aluzia la faptul că cedarea
Nisibisului către persani în 363 s-a petrecut în timpul redactării vieții sfintei.

Cultul Sfintei Fevronia a crescut în popularitate spre sfârșitul secolului la VI-lea.

În versiunea versificată a vieții compusă de monahul sirian Rabban bar Idta, ni se spune că în
anul 563, sora lui a ctitorit o mănăstire de maici în cinstea Sfintei Mucenițe Fevronia, martirizată
în timpul domniei lui Dioclețian. În secolul al VII-lea, cultul ei ajunsese la Constantinopol, unde
a început să fie asociat cu cel al Sfântului Artemius. Sfintei i-a fost închinată și o capelă în
faimoasa biserică Sfântul Ioan Botezătorul din cartierul constantinopolitan Oxeia. Socotind
acestea, se pare că traducerea din greacă a vieții cât și cultul sfintei au ajuns la Constantinopol
cam în aceeași perioadă. De aici cultul s-a răspândit în Italia, la Napoli, iar mai pe urmă în
Franța. Existența mănăstirii și a bisericii închinate sfintei mucenițe este atestată în viața Sfântului
Simeon al Măslinilor, episcop sirian ortodox de Harran. Pomenirea Sfintei Fevronia se face atât
în bisericile ortodoxe siriene cât și în cele ale răsăritului.

Contextul istoric în care a trăit sfânta muceniță au fost zilele de domnie ale împăratului
Dioclețian, pe când guverna Antimos. Fiind în pragul morții, Antimos l-a chemat pe fratele său
Selenius și l-a încredințat pe fiu său Lisimah. După ce muri, împăratul îi chemă la sine pe
Lisimah și pe Selenius. Aceștia primiseră ordin să pună capăt superstițiilor creștinilor trimițându-
i în Orient pentru a trece prin sabie toți creștinii. Plecară însoțiți de o ceată mare de oșteni aflați
sub comanda lui Primus. În Mesopotamia, creștinii au fost trecuți prin foc și sabie, iar groaza
puse stăpânire pe întregul Orient. Chiar dacă tatăl lui Lisimah murise păgân, mama acestuia a
fost creștină dorindu-și ca într-o bună zi, fiul ei să devină și el creștin. Ea a fost cea care îi
poruncise lui Lisimah să nu vatăme pe creștini, ci mai degrabă să le fie prieten. Socotind toate
acestea, Lisimah ordonă ca orice creștin prins să fie eliberat în ascuns înainte de a cădea în
mâinile lui Selenius.

Oștenii ajunseră și la Nisibis, cetate aflată la granița cu Imperiul Persan. Aici se găsea o
mănăstire de femei în care viețuiau cincizeci de maici, aflate sub povățuirea diaconiței Briene.
Aceasta mai avea două surori: Procla și Fevronia, de o frumusețe ieșiră din comun. Briene avea
sarcina de a o îngriji neîncetat și porunci ca Fevronia să nu mănânce decât o dată la două zile.
Vestea că Selenius și Lisimah caută să-i omoare pe creștini ajunse și la urechile maicilor. Preoții
și monahii își lăsau grabnic casele și fugea unde vedeau cu ochii. Numai Briene a fost împotrivă
și a îndemnat maicile către îmbrățișarea sfârșitului mucenicesc. În obște se iscă tulburare mare,
iar în cele din urmă doar Briene și Fevronia au mai rămas în mănăstire.

În cele din urmă Selenius și Lisimah ocupaseră cetatea, iar ostașii au prins un număr mare
de creștini pe care i-au aruncat în temniță. Prigonitorii au spart poarta mănăstirii și puseră mâna
pe Briene dorin s-o omoare. Văzând toate acestea, Fevronia spuse: ,,Vă jur vouă pe Dumnezeul
Cel din ceruri, omorâți-mă mai întâi pe mine, ca să nu fiu nevoită să văd moartea stăpâniei
mele!4“ Lisimah ordonă ca Primus să le scoată pe cele două femei din mănăstire ca nu cumva să
cadă în mâinile lui Selenius. Dar, unul dintre soldați dădu de veste lui Selenius, care împiedică
fuga celor două. Fevronia urma să fie judecată în public, iar Briene și Tomaida se țineau după
soldați și-i rugau să le îngăduie să vorbească cu Fevronia. Mulțime mare de popor de adună la
judecată, iar când sosiră Selenius și Lisimah, aceștia porunciră să fie adusă. Pentru început îi
promiseră că dacă va lua de soț pe Lisimah va fi eliberată. Mucenița a refuzat plăcerile trecătoare
și mânie pe judecător care porunci soldaților să-i rupă veșmintele. Era doar începutul chinurilor
pe care avea să le îndure pentru Hristos. Pe măsură ce se împotrivea să se închine idolilor,
Fevronia a fost biciuită cu nuiele, arsă de vie, i-au fost smulși dinții, toate culminând cu tăierea
capului. Comes-ul Primus primi poruncă de la Lisimah să ia trupul muceniței și să-l ducă la
mănăstire. După toate cele întâmplate, mulțime mare de păgâni au început să creadă fiind
botezați. Lisimah și Primus au primit și ei credința cea dreaptă și lepădând cele ale lumii s-au dus
la starețul Markelinos, unde au trăit o viață bine plăcută lui Dumnezeu.

Episcopul cetății ctitori un locaș măreț în cinstea Sfintei Fevronia și dori ca să mute
sfintele moaște în noua biserică. După ce sfârșiră rugăciunile se duseră le ia sicriul, dar în acel

4
Sfintele femei ale Orientului Sirian,… p.130.
moment se auzi un tunet din cer și toată lumea căzu la pământ. Mai încercară să mute sicriul,
însă de această dată se făcu un cutremur puternic înțelegând că sfânta nu voia să părăsească
mănăstirea. Văzând că nu pot lua trupul, se rugară ca măcar un mădular să poată primi pentru a fi
așezat spre închinare în noua biserică. Episcopii primiră acest dar și plecară slăvind pe
Dumnezeu.