Sfântul Grigorie Decapolitul

Sfântul Cuvios și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Grigorie Decapolitul s-

a născut la sfârșitul secolului VIII, în jurul anului 790. A dus o viață monahală exemplară
și a rămas renumit pentru dârzenia cu care a apărat cultul icoanelor. A murit într-o
mănăstire din Constantinopol, în ziua de 20 noiembrie 842.
Cinstitele sale moaște, după mai multe veacuri de mutări datorate vitregiei
vremurilor, au fost aduse la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea, unde se află și în
prezent. În anul 1950 Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cultului său în toată Biserica
Ortodoxă Română, prăznuirea sa fiind pe 20 noiembrie.
Sfântul Grigorie Decapolitul s-a născut în orașul Irinopolis din Decapolea
Isauriei, în sud-estul Asiei Mici, care aparținea pe atunci Imperiului bizantin. Din punct de
vedere etimologic, supranumele Decapolitul i se trage de la locul de naștere: Decapolis
(grec. deka = zece, polis = oraș) era un grup de zece orașe situat în Isauria (Iordania și
Siria de astăzi); în limba română folosită în scrierile religioase, s-a preferat forma arhaică
Decapolea, în loc de Decapolis. Se crede că s-a născut prin anii 780-790, deci chiar în
vremea când a avut loc Sinodul VII Ecumenic de la Niceea din anul 787, sinod care a
condamnat iconoclasmul, adică pe cei care respingeau cultul icoanelor. Făcea parte
dintr-o familie înstărită, mama sa Maria fiind și o femeie foarte evlavioasă. La vremea
potrivită, a fost dat la învățătura, pentru a putea fi mai târziu de folos semenilor săi. Încă
de copil manifesta o înclinare spre cele duhovnicești. Lua parte la slujbe, se ruga, citea
Sfânta Scriptură, făcea fapte de milostenie, arăta o dragoste sinceră față de toți cei din
jurul sau. Adesea se retrăgea în locuri ascunse pentru a se ruga și a medita. Apoi a
respins îndemnul părinților săi de a se căsători cu o tânără aleasă de aceștia și s-a retras
în Munții Isauriei. Acolo a cunoscut pe un fost episcop din Decapole, refugiat din pricină
că se dovedise un vrednic apărător al cultului icoanelor. Arătându-i dorința de a se
călugări, episcopul l-a îndemnat să între într-o mănăstire din apropiere, pentru a se iniția
în tainele vieții monahale.
Între timp, tatăl său a murit. Mama sa, aflând unde este, l-a îndemnat să plece
într-o altă mănăstire, unde era și un alt frate al său, ca împreună să-și ducă mai ușor
viața de călugăr, închinată numai lui Dumnezeu. A ascultat deci îndemnul evlavioasei
sale mame și s-a așezat în acea mânăstire, alături de fratele său. Dar în curând și-au dat
seama că egumenul mănăstirii, ca și unii călugări, trecuseră de partea iconoclaștilor,
adică a dușmanilor icoanelor. Plin de râvnă pentru apărarea dreptei credințe și a
hotărârilor luate de către Sinodul de la Niceea, Grigorie a avut curajul să îl mustre pe
egumen în fața tuturor călugărilor din obștea respectivă. Acesta a poruncit însă că
Grigorie să fie bătut. În această situație, cu trupul plin de răni, tânărul monah a fugit într-
o altă mânăstire din Decapole, unde era egumen un frate al mamei sale, cu numele
Simeon. Aici a rămas timp de 14 ani.
Spre sfârșitul vieții, Dumnezeu i-a dat o boală grea. Vestea suferinței sale s-a
răspândit repede, ajungând până la Constantinopol, unde se găsea și unchiul sau
Simeon, acum foarte bătrân, dar aruncat în închisoare pentru dârzenia cu care apăra
cultul icoanelor. Acesta îl înștiință pe Grigorie unde este, arătându-i dorința de a se
revedea. În ciudă bolii de care suferea, Grigorie plecă din Tesalonic la Constantinopol,
unde îl găsi pe unchiul său, din fericire eliberat din temniță. În curând însă, istovit de
boala de care suferea, Sfântul Grigorie a murit într-o mânăstire din capitala imperiului, în
ziua de 20 noiembrie a anului 842.
Ca semn al puterii lui Dumnezeu, după doar câteva luni de la moartea lui Grigorie,
în martie 843, împărăteasa Teodora (în calitate de regentă a fiului său minor Mihail al III-
lea) a convocat un sinod la Constantinopol care a consfințit reinstaurarea cultului
icoanelor. De atunci, în prima duminică a Postului Mare se sărbătorește Duminica
Ortodoxiei, ca zi de biruință a dreptei credințe.
La scurt timp după înmormântarea Cuviosului Grigorie, mormântul său a devenit
cunoscut, datorită minunilor ce se săvârșeau acolo. Sunt cunoscute vindecarea unui om
gârbov care s-a atins de trupul sfântului în timp ce era dus spre înhumare, precum și a
unor îndrăciți. După trecerea unui timp, călugării din mănăstirea în care era îngropat au
hotărât să-i scoată trupul și să-l așeze într-o raclă. Rămășițele sale pământești erau
întregi și neputrezite, încât acum puteau fi socotite ca sfinte moaște.
Nu se cunoaște exact când s-a făcut slujba specială de canonizare a noului sfânt,
numit de acum înainte Grigorie Decapolitul, după provincia Decapolis în care se născuse.
Moaștele Sfântului Grigorie au rămas într-o mănăstire din Constantinopol,
întemeiată de către ucenicul său Iosif Imnograful. Au rămas aici mai bine de șase veacuri,
până după căderea Constantinopolului din anul 1453, când Constantinopolul a fost
cucerit de turci. Tradiția spune ca racla cu sfintele moaște a fost dusă de către monahii
care o păzeau, în Serbia, spre a le feri de profanare din partea turcilor. Acolo au fost
așezate într-o mănăstire, săvârșindu-se alte minuni în jurul lor.
Din acest loc le-a cumpărat, în ultimii ani ai secolului al XV-lea, Banul Barbu
Craiovescu, care le-a adus la Mănăstirea Bistrița din Oltenia, ctitorită de el și frații săi
Pârvu Vornicul, Danciu Armașul și Radu Postelnicul între anii 1492-1494. Legenda spune
că moaștele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un turc, pe aur.
Turcul bănuia că va lua o sumă importantă, echivalentă cu greutatea moaștelor. Însă
dragostea Banului Barbu față de moaște are alt deznodământ: așezate pe un taler al
balanței, moaștele într-adevăr cântăresc greu, dar când Barbu Craiovescu pune galbenii,
balanța se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame: „Vezi, vezi,
cum creștin la creștin trage”. Barbu însuși s-a călugărit la Mănăstirea Bistrița, spre
sfârșitul vieții sale, sub numele de Pahomie.