Viata sfantului

Nectarie in Eghina

Rosca Nicolle-Miruna
clasa a VIII a E
Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul Mării Marmara.
Părinții săi, Dimos și Maria Kefalas, i-au dat numele de Anastasios. La vârsta de
14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze și să se școlească.

În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să

predea ca învățător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876,
în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai târziu a devenit diacon și a depus
voturile perpetue, primind numele de Nectarie. Prin generozitatea unui creștin
bogat din insulă și cu ajutorul patriarhului Sofronie al IV-lea al Alexandriei, a
putut să-și completeze studiile la Atena și să obțină, în 1885, o diplomă a
Facultății de Teologie din cadrul Universității Othoniene din Atena.

În anii ce au urmat după îngropare, mormântul Sfântului Nectarie a fost

deschis în repetate rânduri. Trupul său a fost găsit întreg și neatins de
stricăciune, răspândind mireasma sfințeniei ca un vas ales al Duhului Sfânt.
Tot în 1885 Nectarie a plecat la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la
biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câțiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit
episcop și numit mitropolit al Pentapolei (eparhie corespunzând în acea vreme
Libiei superioare) de către patriarhul Sofronie, care l-a numit și predicator,
secretar patriarhal și reprezentant al său la Cairo.

A murit la 9 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un
an și jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul
iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.

În 1953 moaștele sale au fost mutate într-un alt mormânt. Pomenirea mutării
moaștelor sale se face în ziua de 3 septembrie.

La data de 20 aprilie 1961 Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a

recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul și l-a proclamat sfânt al
Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.
A interzis orice lucru nepotrivit și, ca un părinte iubitor, a sădit în sufletele maicilor frica de
Dumnezeu, evlavia, cucernicia, dragostea față de aproapele, ascultarea de Biserica lui
Hristos, el însuși trăind ca un călugăr și ascet desăvârșit, cumpătat la mâncare, simplu în
purtări, fără răutate, smerit și blând cu inima.

Începând cu anul 1919, suferințele trupești ale părintelui încep să se intensifice.

Nimeni n-a știut de boala lui până în 1919, când a mers să se închine unei icoane făcătoare de
minuni a Maicii Domnului, aflată într-o mănăstire situată nu departe de „Sfânta Treime“. Aici a
rămas în jur de două săptămâni în rugăciune, meditație și reculegere. Domnul îi descoperise
că peste puțin timp îl va lua la Sine.

Pe 20 septembrie, la stăruința maicilor, este internat, pentru tratament, în spitalul Areteio din
Atena, unde va rămâne cincizeci de zile. Pe data de 8 noiembrie a anului 1920, după o scurtă
suferință, fericitul său suflet a intrat în pacea fără de sfârșit a Domnului. Era în vârstă de 74
de ani.

Cinstitele sale moaște începuseră deja să izvorască mireasmă preafrumoasă; de pe față i se

prelingea mir. Îndată a fost dus la Eghina, la mănăstirea ridicată de dânsul, pentru a fi
înmormântat acolo.

In paralel cu munca deosebit de ostenitoare de la seminar, Sfântul își continuă și activitatea

ca duhovnic, slujitor al Bisericii și mare iubitor de săraci.