Ce facem greșit?

Sf. Isaac Sirul ne spune de ce nu-L putem vedea (încă) pe Dumnezeu

Oricât de complicate ar fi ițele vieții dumneavoastră duhovnicești, să știți că sunt foarte mari șanse ca
mulți alții înaintea dumneavoastră să fi trecut prin același loc. Prin aceleași încercări. Sau prin aceleași
piedici. Ori capcane. Credeți că sinteți singurul care cască la jumătatea rugăciunii Împărate Ceresc?
Credeți că sunteți singurul creștin care sămbătă seara își pregătește totul ca să meargă la biserică, dar
a doua zi dimineața tot cheful de a merge la Liturghie l-a părăsit complet- complet și-și spune: lasă, e
mai bine să dorm la mine acasă decât să dorm la biserică, o să merg la Liturghie duminica viitoare.
Credeți că sunteți singurul care trece prin asta și prin multe altele asemănătoare?

Nu, nu sunteți singurul. Mulți alții au mai trecut prin aceeași etapă în care sunteți dumneavoastră, s-au
întâlnit cu aceleași neajunsuri duhovnicești pe care le simțiți și dumneavoastră.

De asta ne folosește să știm ce au spus oameni mai experimentați decât noi despre diferitele etape ale
vieții duhovnicești. Ca să știm la ce să ne așteptăm. Ca să știm cum au făcut alții și cum putem lupta cu
toate aceste ispite mai mult sau mai puțin subtile.

Cum? Etape? - s-ar putea să se întrebe unii dintre noi. Da, este răspunsul. Da, viața duhovnicească este
împărțită în mai multe etape sau stadii. De ce trebuie să știm asta? Pentru că unii cred că viața
duhovnicească înseamnă să te pui pe o linie. Pe o linie de plutire, să zicem. Adică: mergi la biserică în
fiecare duminică. Te spovedești de patru ori pe an. Te împărtășești. Îți spui rugăciunile în fiecare zi. Atât.

O astfel de persoană trebuie să știe că nu există o linie de plutire. Nu există decât în sus sau în jos.

De exemplu, Sf. Isaac Sirul ne spune în Filocalia 10 de ce nu ajungem și mai sus, și mai sus alături de
Dumnezeu. Aparent, ne străduim să fim aproape de Dumnezeu, nu-i așa?, ne rugăm, facem ce știm că
este necesar pentru o bună relație cu Creatorul nostru. Dar rezultatul ne arată că facem ceva greșit,
pentru că de cele mai multe ori nu simțim progres vizibil. Ce este greșit? Ce facem greșit?

Ei bine, iată un posibil răspuns de la Sf. Isaac Sirul:

Când norii patimilor se ridică de pe ochii minții, (abia) atunci mintea privește slava lui Dumnezeu.

Pentru cei care nu înțeleg bine limbajul duhovnicesc, cuvântul patimă înseamnă răul repetat. Răul pe
care nu-l îndepărtăm de la noi, ci îl facem din nou și din nou și în felul acesta el devine o obișnuință.
Deci obișnuirea cu păcatul, repetarea păcatului, înseamnă patimă.

Iar Sf. Isaac Sirul spune că atunci când norul patimii se ridică de pe ochiul minții, atunci mintea îl vede pe
Dumnezeu.
Deci pe de o parte facem ceea ce trebuie: ne rugăm, venim la Liturghie, ne spovedim și ne împărtășim,
dar pe de altă parte nu facem ceea ce trebuie, pentru că nu ne îndepărtăm suficient de mult și de ferm
de răul din noi - pe care-l practicăm mereu și mereu. De multe ori venim la biserică și ne spovedim
păcatele, apoi ne împărtășim, dar la scurt timp facem din nou păcatele respective. Ce fel de păcate? Tot
felul: în primul rând sunt patimile grosiere, care au de-a face cu trupul (de exemplu, faptul că mâncăm
prea mult și oricând; sau faptul că suntem foarte atrași de bani și facem tot ce putem ca să adunăm cât
mai mulți, fără să ne punem nădejdea în primul rând în Dumnezeu, sau diferitele forme ale păcatelor
sexuale), dar mai avem pe de altă parte păcatele mai fine, care tot patimi sunt. De exemplu, invidia,
acest sentiment extrem de otrăvitor, sau lipsa nădejdii ferme, sau

Părintele Stăniloae explică și el cuvintele Sf. Isaac. Și ne duce părintele Stăniloae către relația dintre
minte și materie.

Materia, spune marele părinte, materia este făcută să aibă un anumit fel de relație cu spiritul. Și
anume, rostul materiei este să fie copleșită de spirit.