2.

1 Începuturile statului modern

Un aspect controversat atât pentru istoricii de școală veche și nouă este delimitarea
începutului epocii moderne în Țările Române și teritoriile locuite majoritar de români, aflate
sub autoritatea imperiilor vecine.

Particularitatea specifică a epocii din timpul Revoluției Franceze, influența acesteia și

a iluminismului asupra mentalităților din spațiul istoric locuit de români, oferă imagini
distorsionate ale impactului ideologic al evenimentelor din Franța și arată că germenii
influențelor moderne asupra instituțiilor feudale s-au manifestat mult mai devreme, fie prin
reformele juridice promovate de domnitorii fanarioți din Muntenia și Moldova, fie prin
efectul reformelor impuse de suveranii iluminiști ai statelor vecine.
Anul 1800 poate fi considerat o referință a debutului epocii moderne, deoarece la
această dată existau două state românești aflate în raport de vasalitate cu Turcia Otomană și
sub protecția Rusiei Țariste, Muntenia și Moldova, precum și provinciile locuite de populația
română majoritară, Transilvania, Bucovina și Basarabia, și una în care românii au fost
minoritari, Dobrogea, toate însă erau aflate sub suveranitatea străină.
Aproape unanim, se consideră azi, că epoca modernă începe cu Revoluția Franceză,
când se face trecerea de la Vechiul Regim Absolutist din Franța la Noul Regim
Constituțional francez. Acest eveniment a avut loc în anul 1789, având importanță doar în
Franța deorece în acel moment existau deja state care adoptaseră o formulă constituțională,
precum Statele Unite, Anglia, urmând și Polonia. S-a stabilit însă ca simbol al începutului
modernizării europene, momentul Căderii Bastiliei, fortăreața simbol a regalității franceze.
În istoria românească, revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, de la 1821, este
considerată început modernizării statului. În urma acesteia a dispărut regimului fanariot, a
cărei primă consecință a fost renunțarea la numirea domnitorului de către sultanul de la
Constantinopol.
Această bornă este valabilă doar pentru statele feudale din afara arcului carpatic,
Muntenia și Moldova. În provinciile aflate sub alt steag, începutul epocii moderne este legat
de alte evenimente istorice, precum intrarea în componența acestor state, Transilvania la
1699, Bucovina la 1775, Basarabia la 1812, însă, datorită evoluțiilor specifice la nivel
continental, după dispariția statului francez napoleonean, și ca urmare a Congresului de la
Viena din 1815, afirmăm că Europa a intrat în epoca modernă.
Formațiunile statale existente în Arealul românesc au dezvoltat o serie de instituții
juridice aflate în strânsă legătură cu spiritul epocii, la început inspirate de dreptul roman,
apoi de cel medieval de origine bizantină, culminând cu reformele de factură iluministă
adoptate în epoca fanariotă.
Revoluțiile din 1848-1849 sau așa cum mai sunt cunoscute prin izvoarele istorice ca
“primăvara popoarelor” și care au cuprins întreaga Europă au o importanță deosebită și pentru
spațiul românesc, deoarece au trezit conștiința națională și dorința de afirmare a națiunii române
ca un tot unitar. Se poate spune că acest moment a fost unul de cotitură deoarece a marcat
accelarea procesului de modernizare a principatelor și de rezolvare a problemelor politice și
naționale, inclusiv social-economice pe care poporul roman le avea la acea vreme. Deși diferite
ca manifestare de la o regiune la alta, dezideratul românilor de a se uni a existat în toate zonele.
Deși au existat o serie de coduri civile și penale ale unor domnitori fanarioți, primele
semne de modernitate în materie juridică sunt din anul 1865, respectiv intrarea în vigoare a
codurilor civil și penal moderne, a codurilor de procedură, precum și a Constituției de la
1866.

În spațiul geopolitic românesc, epoca modernă aduce sporirea confruntărilor dintre

cele trei imperii aflate în competiție și expansiune – otoman, habsburgic și țarist, provocând
o influență directă asupra evoluției istorice a Țărilor Române în dezvoltarea istorică
ulterioară, societatea fiind obligată la o adaptare continuă cu interesele divergente ale Marilor
Puteri.
În principatele extracarpatice, dreptul civil a avut, până la 1865, ca principale izvoare
formale Codul Calimachi și Legiuirea Caragea, completate cu prevederile în materie ale
Regulamentelor Organice 1.
După realizarea Micii Uniri din 1859 și formarea statului modern român, s-a impus de
urgentă adoptare unui sistem de drept national, principiile acestuia fiind alese pe baza

1
Ibidem, pag. 199.
prestigiului și nu a ideii de utilitate, prin copierea și traducerea codurilor de legi vest
europene.
Cel mai important document de import în materie de drept românesc este Codul Civil,
alături de Constituția de la 1866 și Codul Penal de la 1865, fiind o adevărată revoluție în
materia științelor juridice din țara noastră.
Cea mai importantă operă juridică a lui Cuza a fost Codul civil „Alexandru Ioan I”,
adoptat în 1864 și care a intrat în vigoare la 1/13 decembrie 1865. Codul a fost elaborat de
Consiliul de Stat în baza unui mai vechi proiect românesc datând din 1862. Principalul izvor
de inspirație a fost Codul civil francez din 1804 dar i s-au adăugat o serie de reglementări
preluate din proiectul de cod civil al italianului Pisanelli (1860) și din legea belgiană asupra
privilegiilor și ipotecilor din 1851. Din cele 1914 articole ale codului, 105 au fost inspirate
din legislația belgiană a ipotecilor, iar alte 45 de articole, în materie de obligații, au fost
preluate din proiectul lui Pisanelli 2.
În momentul apariției codului civil, comisia Bosianu a fost însărcinată cu elaborarea
acestuia, ei au subestimat situația socială reală a societății și nu a putut anticipa conflictele ce
au urmat determinând ca acest cod civil să nu fie privit ca o influenta pozitivă. Codul s-a
dovedit ca fiind un model politic ideal, deoarece au fost necesari 40 de ani pentru o aplicare
completă. Impunerea sa fără nicio dezbatere și starea de analfabetism funcțional cronic a unei
mari mase a populației țării l-au făcut nepopular încă din primele momente ale existenței
sale.
Cea mai importantă consecință a apariției Codurilor este caracterul modern și
unificator al acestuia și promovarea la momentul optim al evoluției tânărului stat român.
În Transilvania 3, după anul revoluționar 1848, s-a impus legislația imperială până în
anul 1867, provincia având un statut autonom, ulterior legislația maghiară, în perioada
dualismului austro-ungar.
În materie de drept civil, în Transilvania s-a aplicat – în centru și est – Codul civil
austriac din 1811, iar în restul teritoriului dreptul maghiar bazat pe cutume, legi ale
parlamentului maghiar, ordonanțe regale și ministeriale împreună cu prevederile Codului
civil austriac în ceea ce privește cărțile funciare 4.

2
 Ibidem, pag. 214.
3

4
Ibidem, pag. 247.
 Sfîrșitul Primului Război Mondial, soldat cu Marea Unire de la 1918, a impus, în plan
juridic, ca principală provocare, unificarea dreptului din Vechiul Regat cu al celui din
provinciile unite. Acest proces se va derula lent și forțat, intrând într-un ritm treptat, de
armonizare a legislației, pornind de la premisa faptului că cele trei regiuni reunite au avut o
practică juridică diferită.
Pe lângă dreptul românesc al Vechiului Regat, se aplică legislația maghiară în
Transilvania, austriacă în Bucovina și rusească în Basarabia. Consolidarea statului pe baze
unitare trasate prin Constituția din 1923 trebuia realizată rapid, prin unificarea legislativă
menită să așeze pe toți cetățenii României sub aceeași legislație edictată de autoritatea statală
exclusivă de la București 5.
La nivelul României Mari, a fost prioritar unificarea dreptului constituțional și a celui
administrativ, ele asigurând pârghiile politice și juridice necesare construcției statale.
Procesul de unificare legislativă a fost unul firesc datorită modelului impus de factorii
politici ai timpului, principalul efort era acela al protejării identității naționale românești, cu
precădere în teritoriile recent alipite și Dobrogea, prin promovarea legislației aferente, pentru
consolidărea conștiinței naționale. Un proces dificil a fost demersul de promovare rapidă și
eficientă a unei legislații comune pentru întreaga Românie, fiind marcat de insuficiențe
instituționale, dificultăți de abordare metodologică și carențe organizatorice.
În cadrul lucrărilor Consiliului Legislativ (înființat prin Legea nr. 20 din 26 februarie
1925) și în doctrină s-a stabilit că unificarea legislativă se putea realiza prin două metode.
Prima metodă avea în vedere extinderea imediată a legislației din Vechiul Regat în
noile provincii, ceea ce asigura o unificare imediată și evitarea dezbaterilor lungi și aride. A
doua metodă viza o unificare printr-o sinteză originală, care să valorifice cât mai mult posibil
toate tradițiile istorice locale cât și modelele viabile.
Alegerea uneia dintre metode era îngreunată de credința românilor din diversele
provincii istorice că propriul sistem juridic era cel mai potrivit. În cele din urmă, urgența
consolidării statale a învins în prima parte a epocii, metoda extinderii legislației din Vechiul
Regat fiind adoptată cu prioritate.
Legislația Vechiului Regat a fost extinsă în materie de burse de comerț , silvicultură,
exploatare a minelor, învățământ, organizarea corpului de avocați, organizare judecătorească,

5
Ibidem, pag. 251.
organizarea administrativ-teritorială. În același timp, în materie de drept civil și drept
procesual penal, s-a menținut o legislație paralelă între diversele provincii ale României.
În anii ’30, a fost folosită cea de-a doua metodă, aceasta este și perioada în care s-au
adoptat noile coduri pentru o bună parte a ramurilor dreptului 6.

2.2 Unirea și influența lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza și al Sultanei (sau
Soltana), primește o educație europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând până
la rangul de colonel. Partida Națională a fost clasa politica care l-a sustinut in cele doua
Principate, fiind ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 și în Țara Românească pe 5
februarie 1859.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă
unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească.
Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor
al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească,
fiind un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a
început în 1848, prin uniunea vamale dintre Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor
lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Un context european favorabil realizării unirii a
fost incheierea războiului în Crimeea. În urma unor adunări ad-hoc în 1857  votul popular a fost
favorabil unirii cee ace  a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri,
prin care se accepta o uniune formală între cele două țări, cu guverne diferite, dar cu unele
instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia.
La începutul anului 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării
Românești. În cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea sa de la putere (1866), atunci când pe tron a
fost adus și numit principe, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an
denumind noul stat România.7

Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală au fost
elaborate tot în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit un
sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne
legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate, opera
6
C. Murzea și R. Matefi,Evoluția statului și dreptului românesc, Editura Hamangiu, București, 2015, pag. 253.

7
 Dumitru Ivănescu, Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagoniști, Iași, 2005.
legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie și a dus la
crearea unui sistem judiciar modern, determinând o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia
celor mai înalte existenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului juridic, a ştiinţei
dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice
româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a
răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.