CAPITOLUL 5

PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE SOLULUI

5.1. Textura solului

Textura solului reprezintă însușirea fizică care reprezintă gradul de mărunțire a părții minerale,
în componente de diferite mărimi și proporția cu care participă acestea la alcătuirea solului.
Caracterizarea unui sistem polidispers implică cunoaşterea conţinutului relativ (%) al
particulelor de diferite dimensiuni, care alcătuiesc sistemul. Întrucât este imposibil de determinat
dimensiunile fiecărei particule care intră în alcătuirea solului, stabilirea compoziţiei granulometrice se
limitează la determinarea unor grupe de particule numite fracţiuni granulometrice.
Gruparea particulelor elementare de sol după dimensiuni cuprinse între anumite limite
convenţionale în categorii numite fracţiuni granulometrice poartă denumirea de “Clasificarea
fracţiunilor granulometrice”.
Criteriul principal după care se stabilesc limitele de separaţie între fracţiunile granulometrice
este acela de a include în aceeaşi categorie particulele care au practic aceleaşi proprietăţi.

5.1.1 Clasificarea şi caracterizarea fracţiunilor granulometrice

Pentru clasificare fracțiunilor granulometrice (particule elementare de sol) se folosesc
diferite scări, dintre care cele mai frecvente pe plan mondial sunt: scara Atterberg; scara Kacinski și
scara Departamentului Agriculturii sin SUA. Pedologia românească a adoptat sistemul Atterberg.
Conform acestei clasificări, diametrul maxim de 2 mm al particulelor elementare ale părţii fine
a solului este şi limita de separaţie între scheletul solului şi pământul fin.
Scheletul solului este reprezentat de pietricele ( = 2 – 20 mm), pietre ( = 20 – 200 mm) şi
bolovani ( > 200 mm). Compoziţia mineralogică a fragmentelor de schelet este identică cu cea a
rocii din care au provenit. Contactul permanent al fragmentelor de schelet cu soluţia solului
favorizează alterarea părţilor periferice ale acestora. Forma fragmentelor de schelet poate fi rotunjită
(depozite aluviale), angulară – subangulară (depozite glaciare, eluvii etc.), neregulată (calcare).
Fracţiunile granulometrice care definesc pământul fin sunt reprezentate de nisip grosier,
nisip fin, praf şi argilă. Fiecare fracţiune granulometrică se caracterizează prin anumite diametre
limită stabilite pe baza unor criterii judicios alese şi au anumite proprietăţi.
Argila, particulele elementare mai mici de 0,002 mm, este reprezentată de silicaţi secundari
de tipul mineralelor argiloase, au proprietăţi coloidale, posedă capacitate mare de reţinere a apei,
permeabilitatea scăzută pentru apă şi aer, plasticitate ridicată şi coeziune mare între particule.
Praful (0,002 – 0,02 mm), este alcătuit din punct de vedere mineralogic din particule fine de
silicaţi primari (feldspaţi, hornblendă) şi cuarţ. Praful conferă solului permeabilitate şi coeziune
moderată, viteza ascensiunii capilare mare. Solurile cu un conţinut ridicat de praf sunt susceptibile la
formarea crustei.
Nisipul fin (0,02 – 0,2 mm) este alcătuit din cuarţ şi alte minerale primare nealterate.
Conţinutul ridicat de nisip fin atribuie solului o permeabilitate bună, capacitatea de reţinere a apei şi
elementelor nutritive redusă, ascensiunea capilară moderată, gonflarea, contracţia şi capacitatea de
formare a elementelor structurale foarte reduse.
S-a stabilit limita de 2 mm între nisip şi scheletul solului, deoarece la această dimensiune
materialul nu mai prezintă capacitatea de reţinere a apei, iar permeabilitatea pentru apă şi aer este
foarte mare.

1
 5.1.2 Clasificarea texturală a solului
Pământul fin al fiecărui tip de sol este constituit din argilă, praf şi nisip. Proporţia de
participare a celor trei fracţiuni granulometrice în alcătuirea solului depinde atât de compoziţia
granulometrică iniţială a rocii de solificare cât şi de procesele pedogenetice.
Criteriul de bază al încadrării solului într-o anumită clasă sau subclasă texturală îl constituie
conţinutul procentual de argilă, praf şi nisip din pământul fin.
În țara noastră se folosește clasificarea stabilită prin Metodologia Elaborării Studiilor
Pedologice (1987), respectiv indicatorul 23 (tabelul 5.1).

Tabelul 5.1 Clasificarea texturală a pământului fin al solurilor

(după MESP, 1987, ind. 23)
Conţinutul procentual de:
Grupe de clase, clase
şi subclase texturale argilă praf nisip
< 0,002 mm 0,002-0,02 mm 0,02-2 mm
Textură grosieră < 12 < 32 > 56
Nisip* <6 < 32 > 62
Nisip lutos* 6 – 12 < 32 56 – 94
Textură mijlocie 13 – 32 (< 32) < 32 (> 33) 35 – 87
Lut nisipos 13 – 20 < 32 (> 33) 48 – 87
Lut nisipos mediu* 13 – 20 < 32 48 – 87
Lut nisipos prăfos 13 – 20 33 – 50 30 – 67
Praf 13 – 20 > 51 < 47
Lut 21 – 32 < 79 < 79
Lut nisipo-argilos* 21 – 32 < 15 54 – 79
Lut mediu 21 – 32 15 – 32 23 – 52
Lut prăfos 21 – 32 32 – 79 < 46
Textură fină > 33 < 67 < 67
Lut argilos 33 – 45 < 67 < 67
Argilă nisipoasă 33 – 45 < 15 < 22
Lut argilos mediu 33 – 45 15 – 32 23 – 52
Lut argilo-prăfos 33 – 45 33 – 67 < 35
Argilă > 46 < 54 < 54
Argilă lutoasă 46 – 60 < 32 8 – 32
Argilă prăfoasă 46 – 60 33 – 54 < 22
Argilă medie 61 – 70 < 40 < 40
Argilă fină > 70 < 30 < 30
* nisipurile, nisipurile lutoase, luturile nisipoase medii şi luturile nispo – argiloase se subdivid, în funcţie de valoarea
raportului între nisip fin (NF) şi nisip grosier (NG) astfel: grosiere (NF/NG  1), mijlocii (NF/NG = 1÷20) şi fine (NF/NG
 20).
Grupa de clase a texturilor grosiere (soluri uşoare) – cuprinde clasele nisip şi nisip lutos.
Fiecare clasă se subdivide în 3 subclase în funcţie de ponderea din sol a celor trei fracţiuni
granulometrice şi a raportului dintre nisip fin şi nisip grosier.
Grupa de clase a texturilor mijlocii (soluri mijlocii) cuprinde clasele lut nisipos şi lut care se
subdivide în câte cinci subclase texturale.
Grupa de clase a texturilor fine (soluri grele şi reci) include clasele lut argilos cu trei
subclase texturale şi argilă cu patru subclase texturale.
2
 Stabilirea grupei de clase texturale, clasei texturale şi subclasei texturale a unei probe de sol se
poate face prin folosirea diagramei triunghiulare (fig. 5.1).
100 0

80 AF 20

70 30
AA 32

60 40

A AL AP
45 F 55
40
T TN TT TP
60

33 67

L LN LL LP
20
M 80

12 S SG+SM+SF
SS SP
U
6
N
G
0 100
100 80 60 40 20 0
68

G – texturi grosiere (N – nisip, U – nisip lutos) În clasele texturale N şi U sunt incluse 3

M – texturi mijlocii (S – lut nisipos, L –lut) subclase texturale care sunt definite în funcţie
F – texturi fine (T –lut argilos, A – argilă) de valoarea raportului dintre nisip fin şi nisip
grosier.

Fig. 5.1 Diagrama triunghiulară a texturii

Diagrama este alcătuită dintr-un triunghi echilateral împărţit în mai multe sectoare delimitate
între ele de linii mai groase sau mai subţiri ce separă clase şi subclase texturale. Pe cele trei laturi ale
triunghiului sunt reprezentate de la 0 la 100% valorile fracţiunilor granulometrice de argilă, praf şi
nisip. În fiecare vârf al triunghiului se înregistrează valoarea maximă de 100% a uneia din cele trei
fracţiuni granulometrice. Baza opusă vârfului corespunde cu valoarea “0” a fracţiunii granulometrice
respective.
Pentru determinarea texturii solului, pe cele trei laturi ale triunghiului se fixează procentele
de argilă, praf şi nisip. Din cele trei puncte se duc paralele la latura opusă vârfului de valoare
maximă a fracţiunii granulometrice. Sectorul în care se găseşte punctul de întâlnire al celor trei
drepte indică subclasa texturală a solului.

5.1.3 Determinarea texturii solului

Determinarea ponderii diferitelor fracţiuni granulometrice din sol se face în laborator cu
ajutorul analizei granulometrice care cuprinde două operaţii principale:
✓ tratarea probelor de sol pentru a realiza dispersia particulelor elementare prin îndepărtarea
substanţelor care favorizează formarea elementelor structurale şi
✓ separarea fracţiunilor granulometrice.
Aprecierea orientativă a texturii solului se poate realiza pe cale organoleptică (fig. 5.2) prin
examinarea atentă a probei de sol cu ochiul liber sau cu lupa şi prin pipăit a solului uscat şi a celui
umezit până la consistenţa plastică. Această metodă este folosită în mod curent la descrierea în teren a
profilului de sol în cadrul activităţii de elaborare a studiilor pedologice.
3
 Fig. 5.2 Determinarea orientativă a texturii solului în teren prin examinarea organoleptică a
asperităţii materialului de sol după frământare între degete în stare umezită

Operaţia principală în aprecierea texturii este modelarea solului umezit. Se încearcă succesiv
să se formeze mici sfere prin mişcarea circulară în palmă, suluri prin mişcări repetate de “du-te-vino”
între palme, inele prin rularea peste deget a sulurilor, panglici prin presare şi netezirea sulului între
degetul mare şi arătător.
Comportarea solului în cadrul aprecierii organoleptice este influenţată atât de textura
pământului fin cât şi de alte componente ale părţii solide a solului.

5.1.4 Variaţia texturii pe profilul solului

Textura orizonturilor pedogenetice ale profilului de sol este determinată de compoziţia
granulometrică a materialului parental şi de caracteristicile procesului de solificare.
Textura solului este uniformă în toate orizonturile pedogenetice ale profilelor de sol formate
din materialele parentale uniforme şi în absenţa proceselor de argilizare şi migrarea argilei pe profil.
Profilul solurilor formate pe materiale parentale neomogene este stratificat, stratele din care
este constituit având texturi diferite. Aceste soluri sunt răspândite îndeosebi în luncile şi văile râurilor.
Prezenţa stratificaţiei în cadrul profilelor reduce circulaţia descendentă şi ascendentă a apei provenite
din precipitaţii, irigaţii sau pânză freatică, măreşte capacitatea de reţinere a apei, determină o aeraţie
deficitară mai ales în zona din apropierea limitelor dintre două strate cu texturi diferite.
Solurile formate pe materiale parentale omogene textural prin influenţa proceselor
pedogenetice de argilizare şi argiloiluviere poate prezenta o diferenţiere texturală pe profil, conţinutul
maxim de argilă înregistrându-se la nivelul orizontului Bv, Bt sau Btna.
Exprimarea deosebirilor de alcătuire granulometrică dintre orizonturile pedogenetice din
cadrul profilului de sol se face prin valoarea indicelui de diferenţiere texturală (Idt).

4
 A(oriz. B)
Idt =
A(oriz.A sau E)
în care:
Idt – indicele de diferenţiere texturală;
A – argila (  0,002 mm), în procente.

În funcţie de mărimea indicelui de diferenţiere texturală, solurile se grupează astfel (MESP,

1987):
- soluri nediferenţiate textural (Idt  1,2);
- soluri slab diferenţiate textural (Idt = 1,3 – 1,5);
- soluri moderat diferenţiate textural (Idt = 1,6 – 2,0);
- soluri puternic diferenţiate textural (Idt = 2,1 – 2,5);
- soluri foarte puternic diferenţiate textural (Idt > 2,6).
Indicele de diferenţiere texturală exprimă numai amplitudinea de variaţie a conţinutului de
argilă pe profil dar nu şi diferenţele de textură de la un strat de sol la altul, frecvente la solurile
aluviale.

5.1.5 Volumul edafic util

Din volumul total al solului ocupat de componentele solide numai pământul fin este util pentru
reţinerea apei şi a elementelor nutritive, pătrunderii şi dezvoltării sistemului radicular al plantelor.
Volumul de material fin (argilă, praf, nisip) ce se găseşte în sol până la adâncimea rocii dure sau
până la adâncimea convenţională de 100 cm se numeşte volumul edafic util.
Mărimea volumului edafic depinde de grosimea stratului de sol (cuprins între limita superioară
a profilului şi roca compactă) şi de conţinutul de schelet. Calculul volumului edafic se face cu
următoarea formulă:
 (100 − q i )d j
VE =
100
în care:
dj – grosimea orizonturilor pedogenetice exprimată în cm;
qi – conţinutul procentual de schelet din orizonturile pedogenetice (% v/v);
VE – volum edafic exprimat în procente (%);
100 – adâncimea de referinţă pentru calculul volumului edafic (cm).

Calculul volumului edafic pentru soluri mai profunde de 100 cm se poate face până la
adâncimea de 150 cm (soluri agricole) sau până la 200 cm (soluri forestiere sau cele ocupate cu vii,
livezi).
Solurile cu volum edafic de cel puţin 75% (majoritatea solurilor cultivabile) nu ridică
probleme pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor (Canarache, 1990).
Volumul edafic necesar pentru dezvoltarea normală a plantelor depinde de specia de plante
cultivate, iar la pomi şi viţă de vie şi de portaltoi.
Plantele perene, mai ales cele lemnoase au înrădăcinare mai profundă, iar cele anuale
explorează un volum mai redus de sol. Plantele cele mai puţin pretenţioase sub aspectul volumului
edafic sunt gramineele anuale şi chiar perene care se dezvoltă bine în soluri cu grosimea de 20 – 30
cm şi cu un conţinut de schelet mai mic de 30% (Teaci, 1980).

5
 Un sol cu o grosime totală mare şi cu un conţinut ridicat de schelet este mai favorabil pentru
plantaţiile de pomi şi viţă de vie decât solul cu grosimea mai mică şi conţinut mai mic de schelet sau
fără schelet, chiar dacă mărimea volumului edafic este aceeaşi în ambele situaţii. Rădăcinile pomilor
pot pătrunde printre fragmente de schelet dacă între ele există material fin (Teaci, 1985).

5.1.6 Caracterizarea solurilor de diferite texturi

Cunoaşterea compoziţiei granulometrice a părţii minerale a orizonturilor pedogenetice şi a
variaţiei texturii pe profilul solului, prezintă o importanţă deosebită atât pentru evidenţierea şi
aprecierea intensităţii de manifestare a unor procese pedogenetice, cât şi pentru stabilirea pretabilităţii
şi favorabilităţii solului pentru diferite categorii de folosinţă (arabil, păşuni, vii etc.) şi specii, soiuri şi
hibrizi de plante cultivate, a caracteristicilor ameliorative şi a măsurilor agrotehnice şi agrochimice în
vederea valorificării superioare a resurselor de sol.
Textura este principala însuşire fizică a solului care influenţează majoritatea proprietăţilor
hidrofizice, fizico-mecanice şi chimice.
Solurile cu textură grosieră valorifică bine apa din precipitaţii mici, în sezonul ploios, pierd
uşor apă, au rezistenţă mecanică scăzută, sunt soluri calde.
Pe aceste soluri plantele suferă foarte frecvent de carenţe în elemente nutritive (azot, fosfor,
potasiu) şi în microelemente datorită stării de aprovizionare foarte slabe a acestor soluri. Au o
fertilitate naturală scăzută.
Sortimentul de plante cu care pot fi cultivate solurile nisipoase este mai restrâns (lupin,
fasoliţă, legume, viţă de vie, bostănoase etc.).
Regimul termic al solurilor nisipoase caracterizat prin temperaturi mai ridicate primăvara
favorizează pornirea timpurie a plantelor în vegetaţie(viţă de vie, pomi etc.), şi ajungerea la maturitate
într-un timp mai scurt. Irigaţia pe aceste soluri se aplică cu norme mici de udare(300 m3/ha) şi la
intervale mai scurte. Îngrăşămintele minerale mai ales cele uşor solubile se administrează în mai
multe etape.
Solurile cu textură mijlocie sunt cele mai favorabile pentru majoritatea plantelor cultivate.
Irigaţia în perioadele secetoase, se aplică în bune condiţii, cu norme de udare mari (700 m3/ha) şi la
intervale mai lungi de timp, cu posibilitatea folosirii unei game largi de metode de udare. Excesul de
umiditate prezent în areale depresionare şi climate umede poate fi uşor îndepărtat datorită
drenabilităţii bune a solurilor. După Canarache (1990) caracteristicile pozitive cele mai bine
exprimate se întâlnesc la luturi nisipoase ce conţin mai puţin de 24 – 25% argilă.
Luturile prăfoase sunt sensibile la formarea crustei şi la eroziune. Luturile nisipoase grosiere şi
luturile argilo – nisipoase grosiere sunt foarte susceptibile la compactare.
Solurile cu textură fină s-au format pe depozite luto – argiloase şi argiloase. În zone umede şi
răcoroase, datorită procesului de migrare a particulelor fine şi de argilizare, în partea mijlocie a
profilului de sol se formează un orizont argilo – iluvial “Bt” cu permeabilitatea redusă fapt ce
favorizează umezirea excesivă a părţii superioare a profilului de sol. Ploile mici nu sunt valorificate
din cauza valorilor mari şi foarte mari ale coeficientului de ofilire. În perioade ploioase se manifestă
excesul stagnant de umiditate deoarece permeabilitatea solurilor este foarte mică. Solurile argiloase se
încălzesc greu (soluri reci), se lucrează greu (soluri grele), fiind deficitare sub aspectul executării
mecanizate a lucrărilor agricole şi ameliorative. În zonele secetoase aceste soluri se pot iriga prin
aspersiune cu intensităţi mici şi norme reduse. Textura fină reprezintă un factor limitativ pentru
culturile de viţă de vie, pomi fructiferi, cartof, sfeclă de zahăr şi furajeră şi diferite legume (morcov,
pătrunjel pentru rădăcină ş.a).

6
 Solurile scheletice se caracterizează prin capacitatea redusă de reţinere a apei, volumul edafic
util (ce poate fi explorat de rădăcinile plantelor) scăzut. Prezenţa fragmentelor de schelet în partea
superioară a profilului îngreunează efectuarea lucrărilor agricole, consumul de energie este ridicat iar
necesarul de piese de schimb este mai mare. În aceste condiţii se impune îndepărtarea periodică a
pietrelor.

5.2 Structura solului

Structura solului defineşte modul de grupare şi aranjare a particulelor elementare de sol în
formaţii mai complexe denumite agregate structurale (elemente structurale) de diferite forme şi
dimensiuni, separate între ele prin planuri de desprindere, goluri, fisuri sau prin suprafeţe de contact
cu legături mai slabe. Formaţiile structurale complexe din sol se formează atât prin asocierea şi
agregarea particulelor de sol cât şi prin fragmentarea masei solului. Din acest punct de vedere, este
preferabil a folosi termenul de element structural, care are o sferă mai mare de cuprindere, decât
termenul de „agregat structural”, folosit în mod curent.
Elementul structural este unitatea complexă formată în procesul de pedogeneză, alcătuită din
mai multe particule primare şi/sau microagregate de sol alipite sub acţiunea unui agent de agregare
sau rezultată din fragmentarea solului.

5.2.1 Clasificarea şi descrierea morfologică a structurii solului

Tipurile morfologice de structură se stabilesc după forma, mărimea, caracterele suprafeţelor şi
muchiilor elementelor structurale. România a adoptat sistemul american de clasificare a structurii.
Principalele tipuri de structură întâlnite în orizonturile pedogenetice ale solurilor structurate (fig. 5.3)
din România sunt: glomerulară, granulară, poliedrică, angulară, subangulară, sfenoidală,
prismatică, columnoidă, columnară şi foioasă).

Fig. 5.3 Tipuri morfologice de structură

(a) prismatică, (b) columnară, (c) poliedrică-angulară, (d) poliedrică subangulară, (e) lamelară, (f)
granulară (Kellog, 1962 citat de Stuart G. Mc Rae, 1988)

7
 Structura granulară se caracterizează prin dispunerea particulelor de sol în agregate
aproximativ sferice, poroase, de forma unor glomerule friabile, cu suprafețe curbate, cu numeroase
convexități și concavități.
Structura grăunţoasă (sau granulară) se deosebește de cea glomerulară prin așezarea mai
„îndesată” a particulelor elementare, cu o porozitate mai redusă și cu apariția de fețe plane, datorită
unor zone de contact mai mari între elementele apropiate.
Structura poliedrică angulară se caracterizează printr-o aşezare îndesată a elementelor
structurale ce sunt egal dezvoltate pe cele trei direcţii ale spaţiului. Feţele neregulate ale elementelor
structurale sunt mărginite de muchii evidente şi se îmbină unele cu altele. Solurile cu structura
poliedrică angulară sunt slab până la puternic tasate.
Structura poliedrică subangulară se deosebeşte de structura poliedrică angulară prin muchiile
rotunjite (teşite) ale elementelor structurale şi printr-o aşezare mai afânată. Orizonturile pedogenetice
cu structură poliedrică subangulară sunt slab afânate până la slab tasate.
Structura prismatică este dată de elementele structurale alungite, orientate vertical, cu feţe
plane şi cu muchii fine, bine conturate. Cercetările efectuate au pus în evidenţă faptul că în
orizonturile pedogenetice cu structura prismatică, aşezarea elementelor structurale poate fi slab
afânată până la foarte îndesată. Structura prismatică din orizonturile părţii superioare a profilului de
sol se modifică în timp devenind poliedrică sau chiar granulară.
Structura columnară este asemănătoare cu cea prismatică, dar în acest caz partea superioară a
elementelor structurale este rotunjită.
Structura columnoidă – prismatică se deosebeşte de structura prismatică prin muchiile
rotunjite ale elementelor structurale şi feţele curbe ale acestora.
Structura foioasă sau plată este caracterizată prin elemente structurale orientate orizontal
având dimensiunile orizontale mai mari decât dimensiunea verticală. Feţele elementelor structurale
sunt plane sau curbate şi se alipesc unele de altele.
Solurile nestructurate se definesc fie printr-o aşezare mai mult sau mai puţin îndesată a
particulelor elementare necoezive, fie printr-o masă consolidată sau cimentată de sol în care
particulele constitutive sunt reunite sau cimentate într-o masă de sol nefragmentabilă de-a lungul
direcţiilor determinate de morfologia straturilor.
După gradul de cimentare, solul poate fi:
- slab cimentat (masa solului este dură, dar poate fi sfărâmată în mână),
- puternic cimentat (masa solului se poate sfărâma uşor cu ciocanul) şi
- foarte puternic cimentat (masa solului se sparge numai la lovirea puternică cu
ciocanul).
Pe lângă tipul de structură în teren se apreciază şi mărimea elementelor structurale și gradul de
dezvoltare a structurii.
Mărimea elementelor structurale. Clasificarea structurii după mărimea elementelor
structurale este redată în tabelul 5.2. Pe baza mărimii elementelor structurale sau/şi a fragmentelor
rezultate în urma lucrărilor de arat se poate aprecia starea de tasare a solului şi calitatea arăturii. Cu cât
elementele structurale au dimensiuni mai mari cu atât şi starea de tasare a solului este mai pronunţată.
După Canarache (1990), calitatea arăturii poate fi apreciată după gradul de mărunţire care este
definit de conţinutul procentual de elemente structurale mai mici de 5 mm diametru.

8
 Tabelul 5.2 Mărimea agregatelor structurale (MESP, 1987)
Dimensiuni în funcţie de tipul de structură
(mm)
prismatică,
Denumirea glomerulară,
columnară
grăunţoasă poliedrică
sau
sau foioasă
columnoidă
Sol nestructurat <1 <5 < 10
Foarte mică 1–2 5 – 10 10 – 20
Mică 3–5 11 – 20 21 – 50
Medie 6 – 10 21 – 50 51 – 100
Mare > 10 > 50 > 101

Gradul de dezvoltare a structurii exprimă procentul de structurare şi gradul de

individualizare a elementelor structurale. Aprecierea şi exprimarea gradului de structură se face
conform tabelului 5.3.
Solul nestructurat este constituit din material necoeziv (structura monogranulară) sau din
material coeziv (structura masivă).

Tabelul 5.3 Gradul de dezvoltare a structurii (MESP, 1987)

Denumirea Criterii
nestructurat nu se observă agregate structurate în peretele împrospătat al profilului
de sol; materialul de sol este masiv dacă prezintă coeziune şi
monogranular dacă este necoeziv
slab dezvoltat la sfărâmare, mai puţin de 25% din masa solului este organizată în
agregate structurale întregi; elementele structurale sunt greu observate
“in situ”
moderat dezvoltat 25 – 75% din masa solului este organizată în agregate structurale uşor
observabile în solul deranjat, greu observabil în solul aflat în aşezarea
naturală, moderat stabile
bine dezvoltat > 75% din masa solului este organizată în agregate structurale stabile,
vizibile în solul nederanjat şi aderente unele la altele şi care se separă
uşor în solul deranjat
structură distrusă agregatele structurale sunt distruse în cea mai mare parte prin lucrările
sau deranjată prin agricole anuale
cultivare

5.2.2 Aprecierea structurii solului în teren

Aprecierea structurii solului în teren constă în descrierea formei şi mărimii elementelor
structurale, stabilirea gradului de dezvoltare a structurii precum şi a gradului de consolidare a solului.
Stabilirea tipului morfologic de structură se face după forma elementului structural care poate
fi: sferică, poliedrică, prismatică, lamelară, complexă.
Separarea elementelor structurale după mărimea lor se realizează prin cernere uscată sau la
umiditatea naturală a solului.
Pentru a se putea obţine rezultate comparabile gradul de dezvoltare a structurii se apreciază la
un conţinut de apă din sol corespunzător stării de umiditate „reavăn”.
Stabilirea gradului de structurare a solului se face pe baza proporţiei volumetrice a solului
structurat şi nestructurat.

9
 5.2.3 Formarea structurii solului
Formarea structurii solului are loc prin procese de coagulare, aglutinare-cimentare, presare sau
alte procese mecanice reprezentate prin îngheţ, umezire-uscare, acţiunea rădăcinilor, râmelor etc.
Coagularea particulelor are loc pe baza forţelor electrostatice de la suprafaţa particulelor ce
determină adsorbţia moleculelor de apă şi a cationilor schimbabili cu caracter acid sau bazic
(Canarache, 1990). Particulele coloidale din sol sunt reprezentate de argilă, humus, oxizi şi hidroxizi
de fier.
În formarea structurii solului o importanţă deosebită o au: argila, materia organică, humusul,
oxizi şi hidroxizii de fier, natura ionilor din complexul adsorbtiv, microorganismele.
Argila are un rol determinant în formarea elementelor structurale. Particulele de argilă cu
dimensiuni mai mici de 0,1 microni sunt mai eficiente în agregarea solului decât cele cu dimensiuni
cuprinse între 0,2 şi 2 microni.
Elementele structurale rezultate în urma fragmentării solului cu textură luto-argiloasă şi
argiloasă au stabilitatea mecanică mare dar în contact cu apa se desfac uşor.
Efectul conjugat al amestecului dintre argilă şi substanţa dispersabilă asupra agregării
nisipului fin este mai mare decât cel al argilei şi substanţelor organice aplicate separat cu toate că
numărul de agregate structurale formate este mai mic.
Argilele de tip montmorilonit formează elemente structurale mai stabile decât argilele
negonflabile de tip caolinit.
Materia organică este un factor esenţial în formarea elementelor structurale. Influenţa
benefică a materiei organice asupra structurii solului depinde de conţinutul şi calitatea acesteia din sol.
Încorporarea în sol a unor cantităţi mari de materie organică sub formă de gunoi de grajd
semifermentat sau fermentat, îngrăşăminte verzi, resturi organice compostate, determină formarea
unui număr mare de agregate structurale. Efectul maxim al materialelor organice uşor degradabile
(rapiţă, muştar) se manifestă la 20 – 30 zile de la aplicare. Materialele organice care se descompun
mai lent (paiele de cereale, cocenii de porumb) provoacă coagularea particulelor într-o perioadă mai
mare de timp dar efectul agregării este de durată mai mare.
Agregarea particulelor prin aglutinare şi cimentare se realizează prin intermediul substanţelor
humice active, oxizilor şi hidroxizilor de fier, carbonatului de calciu, activităţii microorganismelor.
Humusul prin componentele sale (acizi humici) are un rol determinant în formarea
agregatelor structurale stabile ce contribuie la compensarea parţială a însuşirilor fizice deficitare
(capacitatea de reţinere a apei, aeraţia, permeabilitatea) ale solurilor cu texturi extreme (nisipoase şi
argiloase).
Humusul fiind o substanţă coloid dispersă formează pelicule în jurul particulelor elementare și
favorizează aglutinarea sau cimentarea acestor particule. Acizii humici saturaţi cu ioni de Ca2+ au
proprietatea de a cimenta particule şi microagregatele structurale în glomerule stabile de dimensiuni
mai mari.
Agregatele structurale formate prin intermediul humusului au stabilitate hidrică mare şi rezistă
la acţiunea dispersantă a apei.
Oxizii şi hidroxizii de fier, alături de humusul din sol, contribuie la cimentarea şi agregarea
particulelor elementare. Agregatele structurale formate au porozitatea foarte mică.
Ionii de calciu favorizează formarea unei structuri stabile a solului prin saturarea humusului şi
formarea humatului de calciu, coagularea coloizilor şi mărirea coeziunii agregatelor de structură.
Stabilitatea structurii este compromisă când raportul Ca2+ / K+ + Na+ + Mg2+ are valori mai mici de
5,33.

10
 Ionii de sodiu micşorează stabilitatea agregatelor structurale determinând gonflarea puternică
a argilei şi dispersia coloizilor organo-minerali în prezenţa apei.
Microorganismele din sol reprezentate de bacterii, ciuperci, alge etc., determină formarea
elementelor structurale stabile la acţiunea dispersantă a apei. Administrarea în sol a resturilor organice
uşor degradabile contribuie la creşterea rapidă a numărului de bacterii şi la mărirea stabilităţii
agregatelor. Elementele structurale formate se menţin o perioadă mai mare de timp, chiar în condiţiile
diminuării activităţii bacteriene.
Acţiunea coagulantă a compuşilor de sinteză a microorganismelor (polizaharide, mucilagii
etc.) este superioară acţiunii substanţelor organice greu degradabile, cu care deseori formează
combinaţii complexe. Influenţa substanţelor produse de către bacterii asupra agregării este mai mare
decât cea a celulelor bacteriene propriu-zise (20%). Agregarea părţii minerale a solului este
influenţată atât de ciupercile din sol cât şi de hifele miceliene ce se formează. Reţeaua de filamente ale
ciupercilor favorizează contactul particulelor elementare de sol în cadrul elementului structural.
Procesele de aglutinare a particulelor de sol pot fi favorizate şi de unele substanţe chimice cum
ar fi polimeri organici de sinteză sau de unele produse comerciale pe bază de alge ce trăiesc aproape
de suprafaţa solului şi produc substanţe chimice în stabilizarea structurii. Avantajul acestor produse
este că ele se administrează în cantităţi mici deoarece algele se multiplică în sol (Brady, 1996).
Elementele structurale formate, microagregatele structurale, particulele elementare sunt
supuse acţiunii unor procese mecanice precum îngheţul, dezgheţul, umezirea, uscarea, comprimarea
produsă de organisme vegetale şi animale. Prin îngheţ-dezgheţ se realizează o mărunţire a bulgărilor
şi o concentrare a dispersiilor coloidale. Umezirea-uscarea are rol deosebit în automulcirea
vertisolurilor. La pătrunderea apei în sol se realizează “explozii” ale elementelor structurale ce conţin
aer în spaţiul porilor, realizându-se fragmentarea în elemente structurale mai mici. Formarea structurii
se realizează şi prin comprimarea solului produsă de rădăcinile plantelor sau de către râme care
prelucrează, prin tubul digestiv cantităţi mari de sol şi materie organică determinând formarea unei
structuri zoogene.
Lucrările solului au unele efecte favorabile în refacerea stării fizice a solului cum ar fi:
fragmentarea bulgărilor, încorporarea materiei organice, distrugerea buruienilor, pregătirea patului
germinativ.

5.2.4 Degradarea structurii solului

Degradarea structurii solului se poate produce atât din cauza modificării chimismului solului,
prin scăderea conţinutului de humus, creşterea conţinutului de sodiu, debazificarea şi acidifierea
solului etc., cât şi acţiunii directe de distrugere a elementelor structurale ca urmare a lucrării excesive
a solului la umiditate necorespunzătoare, compactării produse de traficul exagerat, formării crustei,
păşunatului neraţional, irigării defectuoase etc.
Acţiunea distructivă a picăturilor de ploaie asupra stabilităţii structurii este mai redusă la soluri
cu textură mai fină şi conţinut de humus mai ridicat.
Solurile cu textură mijlocie – grosieră, cu un conţinut ridicat de praf şi sărace în humus,
formează foarte uşor crustă. În aceste condiţii permeabilitatea stratului superficial al solului se reduce,
apa se scurge la suprafaţa terenului spre locuri depresionare antrenând şi particulele de sol dislocate.
În urma uscării stratul superficial de sol cu structură distrusă, acesta se întăreşte şi împiedică
răsărirea plantelor. În aceste condiţii răsărirea plantelor este neuniformă (întârzie) şi apar multe goluri
în lan, de multe ori impunându-se reînsămânţarea.

11
 5.2.5 Importanţa agricolă a structurii şi metodele de refacere
Agregatele de structură imprimă solului însuşiri fizice, chimice şi biologice favorabile pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor. Principalul aspect pozitiv al structurii solului este îmbunătăţirea
porozităţii prin realizarea unei asocieri favorabile a diferitelor tipuri şi dimensiuni de pori.
În solul bine structurat apa din precipitaţii sau irigaţii se infiltrează uşor prin porii necapilari
dintre agregatele structurale, circulă lent în interiorul agregatelor structurale sau de la un agregat la
altul prin intermediul suprafeţelor de contact, ca urmare a deselor întreruperi şi ştrangulări ale
capilarelor şi a contactelor dintre agregate. Apa este bine reţinută în porii capilari fini din interiorul
agregatului structural şi la suprafaţa particulelor. Evaporarea apei este limitată ca urmare a formării la
suprafaţa uscată a unui strat cu rol de peliculă acoperitoare, astfel că pierderile nu depăşesc 15% din
apa primită.
Permeabilitatea mare a solurilor structurate şi capacitatea mare de reţinere a apei contribuie la
reducerea scurgerilor pe versant şi, implicit, scade intensitatea procesului de eroziune. Efectele
favorabile ale structurii solului se resimt pe solurile cu texturi extreme, cărora le sunt parţial
compensate însuşirile fizice nefavorabile cum ar fi capacitatea mică de reţinere a apei la soluri
nisipoase, permeabilitatea şi aeraţia insuficientă la soluri cu textură fină.
În climatele umede dezvoltarea vegetaţiei în condiţii optime este favorizată de o structură a
solului care să înlesnească evacuarea apei în exces. Solurile cu structură instabilă se compactează
uşor, nu permit decât o infiltraţie lentă a apei şi sunt expuse excesului temporar de umiditate mai ales
în perioada topirii zăpezilor şi a ploilor abundente de primăvară.
Prevenirea degradării sau refacerea structurii degradate a solului se poate realiza printr-un
complex de măsuri dintre care amintim:
1. asigurarea unui bilanţ pozitiv al humusului;
2. menţinerea în limite optime sau corectarea reacţiei solului şi a compoziţiei cationilor schimbabili;
3. executarea lucrărilor solului şi practicarea traficului pe teren în limitele strictului necesar şi la
umiditatea corespunzătoare;
4. folosirea la irigaţie doar a apelor de calitate bună;
5. evitarea irigaţiei prin aspersiune cu intensităţi neadecvate, mai ales în perioadele în care solul nu
este protejat de vegetaţie;
6. favorizarea activităţii mezofaunei (râmelor);
7. practicarea unei structuri de culturi variate, cu rotaţii de lungă durată, incluzând şi culturi
ameliorative (leguminoase şi graminee perene);
8. folosirea amelioratorilor de structură.

5.3 Alte proprietăți fizice

5.3.1 Densitatea solului

Densitatea solului (D) se defineşte prin masa unităţii de volum a părţii solide a solului şi
reprezintă raportul dintre masa unei probe de sol (M) complet uscat şi volumul ocupat de particulele
solide minerale şi/sau organice (Vs).
M
D=
Vs
Densitatea solului se exprimă în g/cm sau t/m .
3 3

12
 Valoarea densităţii solului nu depinde de forma, gruparea şi aranjamentul particulelor din sol.
Valoarea densităţii depinde de alcătuirea părţii solide, compoziţia chimică a componentelor solului şi
de structura cristalină a mineralelor din sol.
În funcţie de raportul dintre diferite componente ale solului valorile densităţii variază între 2,5
şi 2,8 g/cm3. Valorile cele mai mari ale densităţii (2,7 – 2,8 g/cm3) se înregistrează la nivelul
orizonturilor Bt şi Bs. Densitatea orizonturilor superioare ale unor soluri de pajişti, ale celor din seră
fertilizate cu doze mari de îngrăşăminte organice sau ale lăcoviştilor se încadrează în intervalul
valorilor densităţii cuprinse între 2,5 şi 2,6 g/cm3 (Canarche, 1990).
Cantitatea mare de particule fine (praf şi argilă) micşorează valorile densităţii solului de la 2,7
g/cm la soluri nisipo-lutoase până la 2,5 g/cm3 la soluri cu textură fină.
3

Valorile densităţii sunt folosite la calcularea porozităţii totale a solului şi la aprecierea

compoziţiei solului, care depinde de proporţia între partea organică şi cea minerală a solului.
În lucrările curente, pentru calculul porozităţii totale, se pot utiliza valorile densităţii din
tabelul 5.4.
Tabelul 5.4 Valorile estimative ale densităţii (D*) în funcţie de
conţinutul de materie organică (MO**) din sol (MESP, 1987)
MO D MO D MO D
(% g g )-1 -3
(g cm ) -1
(% g g ) -3
(g cm ) -1
(% g g ) (g cm-3)
<1 2,72 2–5 2,68 8 – 11 2,60

1-2 2,70 5–8 2,65 11 – 15 2,55

*D – densitatea solului (g/cm3); **MO – materia organică (% g/g).

Pentru solurile organice sau pentru cele care conţin humus în proporţie mai mare de 8 – 10%
se recomandă determinarea densităţii prin analize de laborator, valorile estimative pe baza tabelului
fiind cu totul aproximative (MESP, 1987).

5.3.2 Densitatea aparentă

Densitatea aparentă este definită de raportul dintre masa solului complet uscat aflat în
aşezare nemodificată şi volumul total al solului.
M M
DA = =
Vt Vs + Vp
unde:
DA – densitatea aparentă (g/cm3);
M – masa solului (g);
Vt – volumul total al solului (cm3);
Vs – volumul părţii solide a solului (cm3);
Vp – volumul porilor (cm3).

Determinarea densităţii aparente se face la probe de sol prelevate în aşezare nemodificată (în
cilindrii metalici ascuţiţi la un capăt şi cu un volum de 100 sau 200 cm3).
Valoarea densităţii aparente se calculează raportând masa solului uscat în etuvă, timp de 8 ore
la temperatura de 105ºC, la volumul cilindrului cu ajutorul căruia s-a recoltat proba de sol în aşezare
nederanjată la umiditatea din teren. Valoarea astfel determinată reprezintă densitatea aparentă la
umiditatea de recoltare.

13
 Determinarea densităţii aparente este absolut necesară pentru caracterizarea fizică a solului
deoarece nu poate fi estimată pe baza altor însuşiri ale solului. Cunoaşterea valorilor densităţii
aparente este importantă pentru caracterizarea stării de aşezare (afânată, tasată), porozităţii totale şi de
aeraţie şi calculul necesar exprimării în procente de volum şi în rezerve pe grosimi cerute pe unitate
de suprafaţă (m3/ha, t/ha etc.).
Valorile densităţii aparente cresc pe profil concomitent cu scăderea conţinutului de materie
organică, dar tind să fie mai mici pe măsură ce creşte conţinutul de argilă. La acelaşi conţinut de argilă
densitatea aparentă se măreşte odată cu creşterea conţinutului de praf şi de nisip grosier.
Conţinutul ridicat de humus favorizează structurarea solului şi contribuie la micşorarea valorii
densităţii aparente.
Încorporarea resturilor vegetale, îngrăşămintelor organice, îngrăşămintelor verzi în sol
determină îmbunătăţirea stării de afânare şi scăderea valorii densităţii aparente.
Valorile subunitare ale densităţii aparente caracterizează: solurile organice, solurile din sere şi
solarii, partea superioară a profilului solurilor înţelenite (Aţ), orizonturile cu un conţinut ridicat de
material amorf.
Densitatea aparentă la majoritatea solurilor se încadrează în intervalul 1 – 1,6 g/cm3.
Interpretarea valorilor densităţii aparente şi a stării de aşezare a solului este redată în tabelul 5.5.
Starea de aşezare a solului influenţează capacitatea de a reţine apa, permeabilitatea pentru apă
şi aer, rezistenţa mecanică opusă de sol la efectuarea lucrărilor agricole şi la pătrunderea rădăcinilor.
Valorile mici ale densităţii aparente reduc portanţa solului, iar executarea lucrărilor agricole
este dificilă.

Tabelul 5.5 Clase de valori ale densităţii aparente (Canarache, 1987)

Valori (g/cm3) pentru soluri minerale cu textură
Denumirea Nisipo- Luto- Luto-
Nisipoasă Lutoasă Argiloasă
lutoasă nisipoasă argiloasă
Extrem de mică
sub 1,28 sub 1,21 sub 1,18 sub 1,13 sub 1,05 sub 0,94
(sol foarte afânat)

Foarte mică
1,28 - 1,40 1,21 - 1,34 1,18 - 1,31 1,13 - 1,25 1,05 - 1,18 0,94 - 1,07
(sol moderat afânat)

Mică
1,41 - 1,53 1,35 - 1,47 1,32 - 1,45 1,26 - 1,39 1,19 - 1,31 1,08 - 1,20
(sol slab afânat)
Mijlocie
1,54 - 1,66 1,48 - 1,61 1,46 - 1,58 1,40 - 1,53 1,32 - 1,45 1,21 - 1,34
(sol slab tasat)

Mare
1,67 - 1,79 1,62 - 1,75 1,59 - 1,72 1,54 - 1,66 1,46 - 1,58 1,35 - 1,47
(sol moderat tasat)

Foarte mare
peste 1,79 peste 1,75 peste 1,72 peste 1,66 peste 1,58 peste 1,47
(sol foarte tasat)

14
 5.3.3 Porozitatea solului
Porozitatea totală este însuşirea fizică care exprimă proporţia porilor din sol, ocupaţi cu apă
şi aer. În practică, porozitatea totală (PT – cm3/100 cm3) se calculează în funcţie de valorile densităţii
(D – g/cm3) şi a densităţii aparente (DA – g/cm3) cu următoarea formulă:
 DA   D − DA 
PT = 1 − 100 =  100
 D   D 
Valoarea porozităţii solurilor scheletice obţinută cu formula de mai sus exprimă numai
porozitatea totală a pământului fin.
Valoarea porozităţii totale corespunzătoare întregului volum de sol, numită şi porozitate edafic
eficientă (pamânt fin + schelet), se calculează cu formula:
PTpf (100 − S)
PTee =
100
unde:
PTee – porozitatea edafic eficientă (% de volum);
PTpf – porozitatea pământului fin (% de volum);
S – conţinutul de schelet (% de volum).

Porozitatea edafic eficientă exprimă volumul total al porilor raportat la volumul total al
solului. La soluri fără fragmente de rocă mai mari de 2 mm, noţiunea de porozitate edafic eficientă se
identifică cu porozitatea pământului fin întrucât volumul porilor are valori relativ omogene în cadrul
întregului orizont pedogenetic sau stratului de sol analizat (Canarache, 1990).
După mărimea şi funcţionalitatea porilor Canarache (1990) distinge trei componente ale
porozităţii totale: porozitatea inactivă, porozitatea utilă şi porozitatea drenantă, ultima fiind formată
din pori mai mari de 10 – 30 microni şi reprezintă spaţiul prin care se scurge excesul de apă care este
de regulă ocupat cu aer.
Diametrul cu limita de 30 microni pentru porozitatea drenantă este folosit pentru soluri
nisipoase, iar cel de 10 microni pentru soluri cu textură fină. Calculul porozităţii drenante se poate
face folosind formula:
PD = PT – CC  DA  PD = (CT – CC)  DA
unde:
PD – porozitatea drenantă (% v/v);
CC – capacitatea de câmp (% g/g);
DA – densitatea aparentă (g/cm3);
CT – capacitatea totală pentru apă a solului (% g/g);
PT – porozitatea totală (% v/v).

În soluri fără aport freatic porozitatea drenantă este egală cu porozitatea de aeraţie. Limita de
aeraţie evidenţiată de umiditatea maximă pe care o poate avea solul fără ca aeraţia să fie deficitară
este corespunzătoare unui conţinut de aer de 10%.
Porozitatea utilă cuprinde pori ce au diametrul cuprins între 0,2 şi 10-30 microni. În aceşti
pori se reţine apa mobilă ce este accesibilă plantelor.
Porozitatea utilă se calculează după relaţia:
PU = (CC – CO)  DA = CU  DA
unde:
PU – porozitatea utilă (% v/v);

15
 CC – capacitatea de câmp (% g/g);
CO– coeficientul de ofilire (% g/g);
DA– densitatea aparentă (g/cm3);
CU– capacitatea de apă utilă (% g/g).

Porozitatea inactivă cuprinde porii cei mai mici (diametrul mai mic de 2 microni) în care este
reţinută apa imobilă, inaccesibilă plantelor.
Aprecierea justă a rolului porilor din sol se poate face numai pe baza cunoaşterii continuităţii
porilor. Continuitatea porilor este greu de determinat. Aprecierea indirectă a continuităţii porilor se
poate face comparând valorile porozităţii cu cele ale unor indici ai permeabilităţii (Canarache, 1991).
În solurile cultivate (fără arătură) cu toate că valoarea pororzităţii totale este mai redusă,
valoarea infiltraţiei apei se măreşte datorită unei bune continuităţi a porilor între diferitele părţi ale
stratului superior al profilului de sol.

5.4 Însușiri fizico-mecanice

Însuşirile fizico-mecanice caracterizează relaţiile solului sau ale pământului fin cu solicitările
la care este supus. Principalele proprietăţi fizico-mecanice ale solului ce prezintă importanţă pentru
practica agricolă sunt următoarele: plasticitatea, adeziunea, consistenţa, gonflarea, contracţia,
rezistenţa la lucrările solului.

5.4.1 Plasticitatea solului

Plasticitatea este proprietatea solului ca într-un anumit interval de umiditate, sub acţiunea
unor forţe exterioare să-şi schimbe forma fără a se crăpa sau sfărâma, şi s-o menţină după încetarea
acţiunii şi după uscare.
Plasticitatea solului este favorizată de:
▪ forma discoidală a particulelor de argilă care în stare umedă pot aluneca unele peste altele
fără frecare mare;
▪ prezenţa particulelor fin disperse care în stare umedă joacă rol de lubrifiant;
▪ existenţa particulelor coloidale în jurul particulelor grosiere de sol;
▪ acţiunea lubrifiantă a particulelor de apă din jurul particulelor de sol.
La un anumit grad de umiditate moleculele de apă periferice din jurul particulelor coloidale se
desprind uşor de acestea sub acţiunea sarcinilor exterioare; devenind libere au rolul unui lubrefiant,
care micşorează frecarea interioară şi favorizează alunecarea particulelor argiloase.
Plasticitatea se manifestă numai la soluri cu textură mijlocie şi fină. La acelaşi conţinut de
argilă (< 0,002 mm) plasticitatea cea mai ridicată se înregistrează în soluri în care predomină
mineralul argilos de tip montmorilonit. Argilele caolinitice au plasticitate mai redusă, iar argilele de
tip haloisit nu posedă această proprietate.
Complexul adsorbtiv al solului saturat cu ioni de sodiu este mult mai plastic decât cel saturat
cu ioni de calciu.
Humusul reduce coeziunea şi plasticitatea solurilor cu textură mijlocie şi fină. Conţinutul
ridicat de humus din sol maschează plasticitatea, reduce posibilitatea formării bulgărilor.
Plasticitatea se manifestă numai la un anumit grad de umiditate, solurile uscate şi prea umede
neavând această proprietate.
Cantitatea minimă de apă (% g/g) la care apare plasticitate reprezintă limita inferioară a
plasticităţii, iar cantitatea maximă de apă până la care se menţine este denumită limita superioară a
plasticităţii.
16
 Domeniul de umiditate în care solul este plastic defineşte indicele de plasticitate:
Ip = Wl – Wp
unde:
Ip – indicele de plasticitate;
Wl – limita superioară de plasticitate (% g/g);
Wp – limita inferioară de plasticitate (% g/g).

Valorile mari ale indicelui de plasticitate indică un interval optim de umiditate pentru
efectuarea lucrărilor solului foarte mic. La un conţinut scăzut de apă al solului sau prea ridicat, arătura
este prea bolovănoasă sau prezintă brazde lucioase sub formă de curele care după uscare se întăresc
foarte mult.

5.4.2 Adeziunea solului

Adeziunea este proprietatea solului umezit la consistenţa plastică lipicioasă de a adera la
obiectele cu care vine în contact.
Adeziunea este dată de forţele de atracţie între particulele de sol şi suprafaţa uneltelor prin
intermediul peliculelor de apă. Forţele de atracţie între particulele de sol devin mai mici decât cele
dintre particulele şi obiectele cu care vine în contact.
În teren adeziunea se poate aprecia prin presarea materialului de sol, în stare umedă între
degete sau prin presarea solului bine umezit de lama hârleţului. După modul de aderare şi de
desprindere a solului de pe degete sau de pe lama metalică solul poate fi:
▪ neadeziv ( nelipicios, neaderent) – materialul nu aderă de degete prin presare;
▪ slab adeziv (slab lipicios, slab aderent) – după presare solul aderă de degete, dar se
desprinde uşor, degetele rămânând curate; după presare solul aderă slab şi se îndepărtează uşor de
lama hârleţului;
▪ moderat adeziv (lipicios, aderent) – după presare solul aderă de degete şi se desprinde cu
greutate, degetele rămân uşor murdărite; aderă de lama hârleţului îndepărtarea se face cu greutate, mai
mult prin rupere;
▪ foarte adeziv (foarte lipicios, foarte aderent) – materialul aderă puternic de degete şi se
întinde evident când degetele se îndepărtează; materialul se desprinde foarte greu de pe degete care
rămân murdare cu pământ; materialul aderă puternic de lama hârleţului care se îndepărtează greu,
lama rămânând murdară.
Adezivitatea depinde de textura solului, fiind mai mare la solurile cu textură fină decât la cele
cu textură mijlocie şi grosiră.
Ionii monovalenţi de sodiu şi potasiu din complexul adsorbtiv imprimă solului o adezivitate
considerabil mai mare faţă de ionii de calciu şi magneziu.
Structura distrusă a solului favorizează creşterea adeziunii, în timp ce structura glomerulară
micşorează adezivitatea solului (Teşu, 1992). La soluri structurate aderenţa se manifestă la valoarea
umidităţii relative de 60 – 70% din capacitatea de câmp, iar la soluri prăfoase la o umiditate de 40 –
50% (Chiriţă, 1974). Adeziunea creşte în cazul elementelor structurale de dimensiuni mai mari
deoarece se măreşte suprafaţa de contact dintre sol şi suprafaţa pieselor active cu care este lucrat solul.
Valorile cele mai mari ale adeziunii se înregistrează la un conţinut de apă din sol
corespunzător limitei superioare a plasticităţii.
Principala cale de reducere a efectului adeziunii şi frecării externe asupra rezistenţei opuse de
sol la lucrările agricole este executarea acestora la umidităţi care să nu depăşească limita peste care
adeziunea creşte excesiv.
17
 5.4.3 Consistenţa solului
Consistenţa reprezintă modul de comportare în ansamblu a solului la acţiunea mecanică de
deformare sau rupere a solului aflat la diferite stări de umiditate şi tendinţa acestuia de a adera la
corpuri străine.
Consistenţa reflectă cantitativ dar şi calitativ manifestarea globală a forţelor de coeziune şi
adeziune dintre particulele solide de sol la stări de umiditate diferite.
Cantitativ ea se măsoară de obicei prin: rezistenţa la penetrare la umiditatea corespunzătoare
50% din capacitatea capilară; compactitate sau prin coeziune globală.
Orientativ (calitativ) date destul de corecte se pot obţine prin studii organoleptice şi folosind
scările date de studiul acestor însuşiri, precum şi pe baza rezistenţei întâmpinate de sol la executarea
săpăturii până la 1 m adâncime.
Consistenţa solului este influenţată de: textura şi structura solului, conţinutul de humus, natura
mineralogică a argilei, starea de umiditate.
Consistenţa creşte odată cu creşterea gradului de dispersitate a materiei.
Cu cât un sol are o structură mai bună cu atât consistenţa este mai mică (excepţie fac solurile
nisipoase).
La aceleaşi condiţii de textură, argila de tip montmorilonit imprimă solului consistenţă mai
mare decât cea de tip caolinitic.
Humusul are consistenţa mai mare decât praful şi nisipul dar mai mică decât argila, având, în
acelaşi timp, un efect moderator asupra consistenţei solurilor.
Clasele de consistenţă a solului s-au stabiblit pentru starea umedă şi uscată.
Pentru un sol în stare umedă se utilizează următoarele clase de consistenţă:
▪ necoeziv – material mobil;
▪ foarte friabil– se sfărâmă uşor la presiune slabă;
▪ friabil – se sfărâmă la presiune moderată între degete;
▪ tare – se sfărâmă la o presiune moderată dar rezistența pe care o opune este sesizabilă;
▪ foarte tare – se sfărâmă la o presiune puternică şi greu între degete;
▪ extrem de tare – se sfărâmă la o presiune foarte puternică, nu se poate sfărâma între degete.
Solul în stare uscată poate fi încadrat în următoarele clase de consistenţă:
▪ necoeziv – material mobil;
▪ slab coeziv – se sfărâmă cu uşurinţă în praf sau grăunţi de nisip;
▪ moderat coeziv – se rupe uşor între degete;
▪ dur – materialul poate fi rupt cu mâna cu dificultate dar greu între degete;
▪ foarte dur – poate fi rupt cu mâna cu dificultate;
▪ extrem de dur – nu poate fi rupt în mână.
Formele de consistenţă sunt delimitate între ele de următoarele limite: limita de contracţie,
limita de frământare, limita de adeziune, limita superioară de curgere vâscoasă. Mărimea acestor
limite se exprimă prin conţinutul de apă al solului la care acesta trece de la o stare de consistenţă la
alta.
Limita de contracţie delimitează consistenţa tare de cea friabilă; la umidităţi mai mari decât
limita de contracţie solul este sfărâmicios fără a fi plastic, iar dedesubtul acesteia nu suferă contracţie
liniară prin uscare.
Limita de frământare (limita inferioară de plasticitate) delimitează consistenţa friabilă de cea
plastică. La umidităţi mai mari decât limita de frământare solul este plastic dar nu se lipseşte de

18
unelte. Limita de frământare se determină rulând între degete pe o masă de lucru o cantitate de sol
iniţial umezit în exces şi trecându-l treptat spre conţinuturi reduse de apă până nu mai este posibilă
formarea unui şnur de dimensiuni standardizate (Canarache, 1990).
Limita de aderenţă (adeziune) este limita de consistenţă ce delimitează consistenţa plastică
nelipicioasă de cea lipicioasă. La umidităţi mai mari solul aderă pe suprafaţa obiectelor cu care este
lucrat. Determinarea limitei de adeziune constă din trecerea unei spatule peste o probă iniţial umezită
în exces, pe măsură ce se usucă până în momentul în care solul nu mai aderă de spatulă.
Limita inferioară de curgere sau limita superioară de plasticitate delimitează consistenţa
plastică adezivă de cea de curgere. La umidităţi mai mari solul curge sub formă de pastă vâscoasă.
Pentru scopuri practice în agricultură este util să cunoaştem limita de frământare la care solul
prezintă consistenţa optimă.
Condiţiile optime pentru practica agricolă, corespund consistenţei friabile; adică unor
umidităţi aflate sub limita de frământare la care solul se lucrează uşor şi permite circulaţia în bune
condiţii pe suprafaţa terenului.
La consistenţă tare solul se lucrează greu și formează bulgări. La consistenţă plastică solul se
lucrează de asemenea greu, aderă la unelte, formează „curele” de sol tasat şi lucios, solul se afundă
sub greutatea utilajelor, utilajele patinează ceea ce împiedică circulaţia acestora pe teren (Canarache,
1990).

5.4.4 Gonflarea şi contracţia

Contracţia este procesul prin care masa solului îşi micşorează volumul ca urmare a scăderii
umidităţii.
Gonflarea este procesul de mărire a volumului total al solului odată cu creşterea umidităţii
sale.
Intensitatea gonflării şi contracţiei unei probe de sol poate fi redată prin coeficientul de
extensibilitate liniară sau prin indicele de contracţie folosind formulele:
1
 DAo  3
COLE =   −1
 DAw 

IC =
(DAo − DAw )
w
unde:
COLE – coeficient de extensibilitate liniară;
IC – indicele de contracţie (g/cm3);
DAo – densitatea aparentă a solului uscat (g/cm3);
DAw – densitatea aparentă la umiditatea de prelevare a probei (g/cm3);
w – umiditatea de prelevare a probei (% g/g).

Ecartul schimbărilor de volum prin umezire şi uscare este determinat de conţinutul de

umiditate, densitatea aparentă, constituţia mineralogică a argilei, tipul cationilor schimbabili şi
raportul dintre cationi.
Modificările schimbărilor de volum sunt mai intense la mineralele argiloase de tip
montmorilonit, beydelit şi în prezenţa cationilor metalici monovalenţi (Na+, K+).
Variaţia umidităţii solurilor vertice cu textură fină determină fenomene de gonflare-contracţie
a căror intensitate se măreşte odată cu creşterea conţinutului de argilă şi scăderea valorii densităţii
aparente determinate la umiditatea din câmp.
19
 Între valorile COLE şi IC, pe de o parte, şi mărimile densităţii aparente determinate la
umiditatea capacităţii de câmp şi conţinutul procentual de argilă există corelaţii strânse (fig. 5.4)

Fig. 5.4 Formarea crăpăturilor în plan orizontal şi vertical la un vertosol

(după Seceleanu, 1995)

Solurile care prezintă gonflare – contracţie sunt anizotropice, proprietăţile având intensităţi
diferite pe anumite direcţii. De obicei, indicele de contracţie are cele mai mari valori în plan orizontal
faţă de cel vertical. Gonflarea este maximă la umidităţi superioare capacităţii de câmp şi are ca
rezultat formarea unui microrelief de „gilgai” constituit din microdepresiuni (microvăi) şi microculmi
(microridicături) ce se formează pe terenuri aproape orizontale. Gonflarea se produce lent din toamnă
până în primăvară, cu excepţia solurilor vertice alcalizate ale căror crăpături se închid rapid şi complet
la umectarea solului datorită activităţii dispersatoare a acestui cation (Păltineanu, 2003). Solul afânat
favorizează închiderea mai rapidă a crăpăturilor formate decât solul tasat care manifestă o rezistenţă
mai mare la acţiunea apei datorită coeziunii sale superioare.
Contracţia solului prin uscare contribuie la formarea crăpăturilor de diferite mărimi şi
frecvenţe. Mărimea, frecvenţa şi adâncimea crăpăturilor depinde de caracteristicile solului şi ale
climatului.
Volumul de sol contractat este inferior volumului apei evaporate chiar în domeniul contracţiei
maxime. Aceste volume tind să devină egale în situaţiile în care conţinutul de argilă depăşeşte 55%
(g/g), iar valorile densităţii aparente determinate la nivelul capacităţii de câmp scad sub 1,3 g/cm3
(Păltineanu, 1998).
Crăpăturile formate au dezvoltarea maximă în partea superioară a profilului, dimensiunile lor
se micşorându-se concomitent cu creşterea adâncimii. Ele au direcţie verticală sau uşor oblică şi ajung
până la adâncimi de peste 0,8 m. În orizontul A recent mobilizat crăpăturile nu ajung la suprafaţă,
dezvoltarea maximă desfăşurându-se sub stratul arat.
La culturi semănate în rânduri rare (porumb, sfeclă de zahăr) crăpăturile de dimensiuni mai
mari se formează între rânduri unde umiditatea solului este superioară, iar forţele de coeziune sunt
minime.
Dimensiunile mai mici ale crăpăturilor formate pe rândurile de plante se datorează rădăcinilor
care tind să menţină solul.
Sub culturi cu densitate mare (cereale păioase, lucernă, trifoi) tipul crăpăturilor formate este
aproximativ poligonal, neregulat.
Traseul drenurilor cârtiţă din solurile argiloase reprezintă direcţia predilectă de dezvoltare
longitudinală a crăpăturilor.

20
 Rădăcinile plantelor sunt preferenţial distribuite de-a lungul suprafeţelor structurale deoarece
interferenţele elementelor structurale au umiditate superioară şi rezistență mai mică decât interiorul
acestora.
Modul orizontal de manifestare a fenomenelor de gonflare-contracţie în condiţii de câmp este
foarte important pentru regimul de umiditate al acestor soluri deoarece dezvoltarea mai intensă a
crăpăturilor în plan orizontal faţă de cel vertical are implicaţii deosebite asupra circulaţiei apei.
Crăpăturile formate au şi un rol negativ asupra regimului umidităţii întrucât favorizează pierderea
unor cantităţi mai mari de apă prin evaporaţie în urma măririi suprafeţei de contact cu atmosfera.
Mişcările care au loc pe profilul solului în urma fenomenelor de contracţie-gonflare au
repercusiuni negative asupra pereţilor construcţiilor, taluzurilor impermeabilizate ale canalelor dalate,
stâlpilor de telegraf, tuburilor de aducţiune a apei, tuburilor de dren. Soluţiile tehnice pentru
prevenirea unor astfel de vătămări constau în protejarea construcţiilor, conductelor cu material
negonflabile.
Feţele de alunecare oblice a elementelor structurale (structura sfenoidală) şi prezenţa
crăpăturilor de anumite dimensiuni constituie criterii diagnostice de bază ale vertosolurilor şi
subtipurilor vertice ale altor tipuri de sol.

5.4.5 Rezistenţa la arat şi perioada optimă de lucrare a solului

Rezistenţa opusă de sol asupra acţiunii plugului de tăiere, dislocare, ridicare, răsturnare şi
mărunţire a brazdei poartă denumirea de rezistenţa la arat, rezistenţa la tracţiunea opusă plugului sau
rezistenţa opusă la înaintarea plugului.
Rezistenţa specifică la arat se determină prin raportarea forţei de tracţiune dezvoltată în timpul
arăturii la dimensiunea brazdei arate.
Fa
Rsp =
h l
unde:
Fa – forţa de tracţiune (kgf);
Rsp – rezistenţa specifică la arat (kgf/dm2);
h – adâncimea de lucru a plugului (dm);
l – lăţimea de lucru a plugului (dm).

Forţa de tracţiune se măsoară cu dinamometrul, ce se plasează între cârligul de tracţiune al

tractorului şi plugul tractat. La plugurile purtate se utilizează rama dinamometrică ce asigură
transmiterea forţei de tracţiune spre dinamometru. Principalul dezavantaj al încadrării solului după
valoarea forţei de tracţiune în categorii de rezistenţă la arat îl constituie caracterul momentan pe care-l
au rezultatele acestei determinări.
Factorii pedogenetici care influenţează rezistenţa solului la arat sunt reprezentaţi de însuşirile
permanente sau greu modificabile ale solului (compoziţia granulometrică şi mineralogică, conţinutul
de humus, capacitatea de schimb cationic şi raportul între cationii schimbabili, conţinutul în CaCO3
etc.) şi de însuşirile variabile (structura, starea de tasare, umiditatea).
Compoziţia granulometrică este factorul determinant al coeziunii şi adeziunii solului de care
depinde mărimea rezistenţei la arat. În general solurile cu textură fină opun o rezistenţă la arat mai
mare decât solurile cu textură mai grosieră. Cercetările efectuate de Obrejanu şi colab., 1965, au
evidenţiat că, în condiţiile identice ale compoziţiei granulometrice, rezistenţa la arat a cernoziomurilor
cambice este mai mică decât a preluvosolurilor roşcate. Solurile cu textură lutoasă-luto argiloasă de la

21
Călugăreni au conferit stratului arabil o rezistenţă la arat mai mare decât solurilor lutoase-luto
argiloase de la Albota. Exemplificările menţionate arată că această însuşire este influenţată şi de alte
proprietăţi ale solului.
Compoziţia mineralogică. Solurile alcătuite din argile cu reţea cristalină tristratificată
(montmorilonit-beydelit) opun rezistenţă mai mare la arat decât cele alcătuite din argile cu reţea
cristalină bistratificată (caolinit).
Cationii schimbabili influenţează rezistenţa solului la arat în funcţie de conţinutul şi natura
cationilor adsorbiţi. Sodiul măreşte valoarea proprietăţilor mecanice ale solului, hidrogenul o
micşorează, iar calciul ocupă o poziţie intermediară.
Humusul micşorează rezistenţa la arat a solurilor cu textură fină şi o măreşte la soluri cu
textură grosieră. La acelaşi tip de sol rezistenţa la arat se micşorează concomitent cu mărirea
conţinutului de humus.
Structura solului, prin micşorarea coeziunii globale a solului, determină dimensiunea
rezistenţei la tracţiunea opusă plugului. Pe solurile nestructurate, adeziunea solului fiind mare şi
modificându-se la un interval mai scăzut de umiditate decât la soluri structurate, rezistenţa la arat va
înregistra valori mai mari.
Starea de tasare redată prin valorile densităţii aparente constituie unul din factorii care
influenţiază simţitor rezistenţa la arat. La toate tipurile de sol rezistenţa specifică la arat creşte odată
cu creşterea conţinutului de argilă şi a valorii densităţii aparente.
Corelaţia simplă la diferite tipuri de sol dintre rezistenţa la arat şi densitatea aparentă este
foarte slabă şi confirmă faptul că aceeaşi valoare a densităţii aparente la soluri cu texturi diferite nu
are semnificaţii diferite.
Densitatea aparentă este unul dintre factorii care maschează influenţa texturii asupra
rezistenţei la arat. Între conţinutul de argilă, densitatea aparentă şi rezistenţa la arat există o corelaţie
strânsă (Canarache, 1963).
Umiditatea solului este factorul principal care influenţează dinamica însuşirilor mecanice ale
solului. Creşterea umidităţii solului până la limita superioară de frământare este însoţită de scăderea
coeziunii şi implicit a rezistenţei la arat. Pe soluri cu umiditate superioară limitei de frământare
rezistenţa la arat înregistrează valori mai mari datorită creşterii adeziunii solului. În aceste condiţii în
urma arăturii rezultă „curele” cu suprafaţa lucie care după uscare devin foarte compacte determinând
înrăutăţirea însuşirilor fizice, fizico-mecanice şi hidrofizice ale solului.
Umiditatea optimă la arat se poate estima prin calcul cu următoarea relaţie:
Wg = 15,3 + 0,32  A – 0,0046005  A2 + 0,00005894  A3
– 5,553  DA + 0,02104A  DA2
unde:
Wg – umiditatea optimă la arat (% g/g);
A – argila < 2 (%);
DA – densitatea aparentă (g/cm3).

Executarea arăturii şi a celorlalte lucrări ale solului la umiditatea optimă este una dintre
condiţiile sporirii eficienţei economice. Creşterea cu 1 kgf/dm2 a rezistenţei la arat corespunde unui
consum suplimentar de motorină de 0,24 l/ha.
În funcţie de rezistenţa specifică la arat (Rsp) solurile sunt grupate în şase categorii: foarte
uşoare (Rsp < 36 kgf/dm2); uşoare (Rsp = 36 – 45 kgf/dm2); mijlocii (Rsp = 46 – 55 kgf/dm2);

22
mijlociu-grele (Rsp = 56 – 60 kgf/dm2); grele (Rsp = 61 – 75 kgf/dm2) şi foarte grele (Rsp > 75
kgf/dm2).
Ponderea în România a solurilor cu diferite categorii de rezistenţă specifică la arat, în două
ipoteze privind umiditatea la care se execută arăturile este redată în tabelul 5.6 şi arată predominarea
solurilor grele şi foarte grele (Canarache, 1990).

Tabelul 5.6 Repartiţia terenurilor arabile din România pe clase de rezistenţă specifică la arat
(Canarache, 1990)
Rezistenţa În condiţii de umiditate
În condiţii de
specifică obişnuită în perioada
umiditate optimă
la arat (kgf/dm2) arăturilor
sub 36 4 2
36 – 45 4 3
46 – 55 22 2
56 – 60 25 29
61 – 75 41 19
peste 75 4 45
Total 100 100

Solurile mijlociu grele şi grele, în condiţii de umiditate optimă, ocupă circa 66% din
suprafaţa terenurilor arabile.
Ponderea solurilor foarte grele (Rsp  75 kgf/dm2), în condiţii de umiditate obişnuită la
executarea arăturilor, este foarte mare: circa 45% din suprafaţa terenurilor arabile. În aceste condiţii,
la executarea arăturilor, se înregistrează un consum suplimentar de motorină foarte mare.
Cheltuielile de producţie cresc şi mai mult în cazul când lucrările se execută pe solele mici
ale micilor proprietari. De asemenea, în cazul deplasării agregatului până la solele foarte
îndepărtate, consumul de carburant este foarte mare; uneori mai mare decât consumul necesar
pentru lucrarea propriu-zisă.

23