CURSUL X

PROPRIETĂȚILE FIZICO-MECANICE
ALE SOLULUI

1. Rezistenţa solului la arat

1. Plasticitatea solului

1. Adeziunea solului

4. Consistența solului

5. Gonflarea și contracția

6. Compactitatea solului
 1.REZISTENŢA SOLULUI LA ARAT

Dintre lucrările solului, arătura este cea mai importantă, atât

pentru procesele fizice, chimice şi biologice ce au loc în stratul arabil
cât şi pentru efortul mare pe care îl necesită efectuarea ei.

Arătura este lucrarea care supune solul la numeroase operaţii:

tăiere, desprindere, comprimare, întoarcere, deplasare laterală,
mărunţire, omogenizare şi afânarea stratului superficial.
Realizarea acestor operațiuni, presupune necesitatea unei forţe
de tracţiune aplicată plugului care să învingă rezistenţa opusă de sol
la înaintarea agregatului. Indicatorul principal care exprimă valorile
rezistenţei pe care o opune solul la acţiunea de tăiere, răsturnare şi
mărunţire pe care o execută plugul, este rezistenţă specifică la arat.
Rezistenţa specifică la arat se determină în teren prin măsurarea
adâncimii arăturii, lăţimii de lucru a plugului şi a forţei de tracţiune la
arat cu ajutorul dinamometrelor, care la plugurile tractate se
intercalează între cârligul de tracţiune al tractorului şi plug. În cazul
plugurilor purtate se utilizează rame dinamometrice care sunt
montate direct pe tractor.
 2. PLASTICITATEA SOLULUI

Plasticitatea – este proprietatea solului ca într-un anumit interval de umiditate,

sub acțiunea unor forțe exterioare să-și schimbe forma fără a se crăpa sau sfărâma și
s-o mențină după încetarea acțiunii și după uscare.

Plasticitatea se manifestă numai la solurile cu textură mijlocie și fină.

Humusul reduce coeziunea și plasticitatea solurilor cu textură mijlocie și fină.

Conținutul ridicat de humus din sol maschează plasticitatea, reduce posibilitatea formării
bulgărilor.

Plasticitatea se manifestă numai la un anumit grad de umiditate, solurile uscate și

cele prea umede, neavând această proprietate.

Cantitatea maximă de apă la care apare plasticitatea reprezintă limita inferioară a

plasticității, iar cantitatea maximă de apă până la care se menține, este denumită limită
superioară a plasticității.

Valorile mari ale indicelui de plasticitate indică un interval optim de umiditate

pentru efectuarea lucrărilor solului foarte mic. La un conținut scăzut de apă al solului sau
prea ridicat, arătura este bolovănoasă sau prezintă brazde lucioase sub formă de curele
care după uscare se întăresc foarte mult.
 3. ADEZIUNEA SOLULUI
Adeziunea – este proprietatea solului umezit la consistența plastică
lipicioasă de a adera la obiectele cu care vine în contact.

Adeziunea este dată de forțele de atracție între particulele de sol și

suprafața uneltelor prin intermediul particulelor de apă. Forțele de atracție
între particulele de sol devin mai mici decât cele dintre particulele și obiectele
cu care vin în contact.

În teren, adeziunea se poate aprecia prin presarea materialului de sol, în

stare umedă între degete sau prin presarea solului bine umezit de lama
hârlețului.
Adeziunea depinde de textura solului, fiind mai mare la solurile cu
textura fină față de cele cu textura mijlocie și grosieră.
Structura distrusă a solului favorizează creșterea adeziunii, în timp ce
structura glomerulară o micșorează.
Valorile cele mai mari ale adeziunii se înregistrează la un conținut de apă
din sol corespunzător limitei superioare a plasticității.
Principala cale de reducere a efectului adeziunii și frecării externe
asupra rezistenței opuse de sol la lucrările agricole este executarea acestora
la umiditaăți care să nu depășească limita peste care adeziunea crește
excesiv.
 4. CONSISTENȚA SOLULUI

Consistența – reprezintă modul de comportare în ansamblu a solului

la acțiunea de deformare sau rupere a solului aflat la diferite stări de
umiditate și tendința acestuia de a adera la corpurile străine, sau, altfel
spus, consistenţa sau cimentarea solului, reprezintă proprietatea solului
de a prezenta un grad de tărie, soliditate şi rezistenţă la deformare sau
sfărâmare.

Consistența reflectă cantitativ și calitativ manifestarea globală a

forțelor de coeziune și adeziune dintre particulele solide de sol la stări de
umiditate diferite.

Consistența este influențată de: textura și structura solului,

conținutul de humus, natura mineralogică a argilei și starea de umiditate
a solului.

Cu cât un sol are o structură mai bună, cu atât consistența este mai
mică. De asemenea, cu cât un sol conţine mai multă apă, cu atât forţele
care leagă între ele componentele solului respectiv sunt mai mici,
ajungând, uneori, la umiditate foarte mare.
 Pentru practica agricolă, condițiile optime corespund consistenței
friabile, adică unor umidități aflate sub limita de frământare la care solul se
lucrează ușor și permite circulația în bune condiții pe suprafața terenului.

La consistența tare, solul se lucrează greu și formează bulgări. La

consistență plastică, solul se lucrează de asemenea greu, aderă la unelte,
formează ,,curele” de sol tasat și lucios, solul se afundă sub greutatea
utilajelor, utilajele patinează, ceea ce împiedică circulația acestora pe teren.

Consistenţa mică este, de asemenea, nefavorabilă plantelor, deoarece

rezerva de substanţe nutritive este redusă, conţinutul în apă scăzut,
permeabilitatea foarte mare şi existăriscul spulberării solului datorită vântului
în cazul solurilor nisipoase. Solul, nu oferă un mediu optim pentru viaţa
plantelor. Solurile cu consistenţă medie se lucrează cel mai bine şi uşor.

Formele de consistență sunt delimitate între ele de următoarele delimitări:

- limita de contracție;
- limita de frământare;
- limita de adeziune;
- limita superioară de curgere vâscoasă.

Mărimea acestor limite se exprimă prin conținutul de apă al solului la care

acesta trece de la o stare de consistență la alta.
 5. GONFLAREA ȘI CONTRACȚIA
Contracția – reprezintă procesul prin care masa solului își
micșorează volumul ca urmare a scăderii umidității.

Gonflarea – reprezintă procesul de mărire a volumului total al solului

odată cu creșterea umidității sale.

Solurile care prezintă gonflare-contracție formează crăpături mai

evidente (vertosoluri). Gonflarea este maximă la umidități superioare
capacității de camp și are ca rezultat formarea unui microrelief ,,de gilgai”
constituit din microdepresiuni și microculmi ce se formează pe terenuri
aproape orizontale.

Contracția solului prin uscare contribuie la formarea crăpăturilor de

diferite mărimi și frecvențe. Mărimea, frecvența și adâncimea crăpăturilor
depinde de caracteristicile solului și ale climatului.

Crăpăturile formate au dezvoltarea maximă în partea superioară a

profilului, dimensiunile lor micșorându-se concomitent cu creșterea
adâncimii.
 6. COMPACTITATEA SOLULUI

Compactitatea - este o proprietate fizico-mecanică şi reprezintă

rezistenţa pe care o opune solul unei forţe de pătrundere (de exemplu:
faţă de pătrundere a cuţitului pedologic), aceasta redând coeziunea
dintre particulele solului.

Solurile argiloase au o compactitate mai mare decât cele nisipoase

sau decât solurile bine structurate.

Compactitatea se produce fie natural, în cazul solurilor argiloase,

aluviale, fie datorită intervenţiilor antropice. În ultimul caz, compactarea
se produce în special la suprafaţa solului la adâncimea 20-40 cm, prin
efectuarea lucrărilor agricole, astfel rezultând un strat tasat, cu
densitatea aparentă mai mare, purtând denumirea de “hardpan”. În
adâncime, la 50-80 cm, se produce mai ales compactarea naturală,
recunoscută prin valori ridicate ale densităţii aparente şi scăzute ale
porozităţii totale şi de aeraţie.