3.4.

Aerul din sol

Fiind un corp natural afânat, eterogen şi polidispers, solul este format
pe lângă partea solidă şi lichidă şi dintr-o parte gazoasă. Această parte
reprezintă aerul din sol. El este un component important, ce participă la toate
procesele ce se petrec în sol, dar mai ales la cele chimice şi biologice. În
solurile bine aerate, unde oxigenul este mereu reînnoit, procesele de oxidare
sunt predominante, mineralizarea materiei organice este puternică, în sol se
formează nitraţi, oxizi ferici şi manganici, sulfaţi etc. Atunci când în sol
oxigenul este deficitar, vor predomina procesele de reducere, mineralizarea
materiei organice este mult încetinită şi se vor forma mai ales nitriţi, oxizi
feroşi şi manganoşi sau sulfuri.
Aerul este absolut indispensabil pentru întreţinerea vieţii organismelor
aerobe, fiind un factor ce influenţează direct şi indirect creşterea plantelor.

3.4.1. Volumul de aer din sol

Aerul şi apa ocupă în sol spaţiul porilor, spaţiu ce reprezintă
aproximativ 50 % din volumul solului. Deci, mărimea volumului de aer din
sol depinde de gradul de umiditate al acestuia.
Porozitatea solului este în strânsă dependenţă de densitatea aparentă, la
unele soluri, aceasta putând limita volumul de apă şi aer. Astfel, a apărut
noţiunea de porozitate de aeraţie sau capacitatea de aer a solului, ce
reprezintă conţinutul de aer al solului, atunci când umiditatea lui se găseşte la
valoarea capacităţii de câmp, aerul din sol ocupând la această umiditate doar
porii necapilari, porii capilari fiind umpluţi cu apă. S-a constatat că pentru
creşterea normală a plantelor, în sol trebuie să existe un anumit volum de aer.
Pentru majoritatea plantelor de cultură conţinutul minim de aer din sol se
limitează la cca. 10 % din volumul porozităţii totale. Condiţiile cele mai bune
de creştere a plantelor se realizează atunci când solul are o structură
glomerulară bine formată şi stabilă, iar porozitatea de aeraţie necapilară este
egală cu porozitatea capilară, adică cea de reţinere a apei.

3.4.2. Compoziţia aerului din sol

Aerul din sol are, în general, aceleaşi componente ca aerul atmosferic,
doar că proporţiile principalilor componenţi diferă în anumite limite.
Tabelul nr. 7.
Compoziţia comparativă a aerului din sol cu cel atmosferic
Componenţii aerului Aerul atmosferic (% din volum) Aerul din sol (% din volum)
Azot 78,09 78 – 80
Oxigen 20,94 10 – 20
Bioxid de carbon 0,03 0,3 – 3
Vapori de apă 1–2 ~2
(Date după C. D. Neniţescu, 1963, A. Canarache, 1990 şi Gh. Lupaşcu, 1998)
81
 Din tabelul nr. 7, se observă că azotul şi vaporii de apă prezintă o
concentraţie puţin mai ridicată faţă de cea atmosferică, azotul datorită
proceselor de humificare şi mineralizare a materiei organice, iar vaporii de
apă datorită faptului că ei se găsesc de cele mai multe ori la presiunea de
saturaţie.
Conţinutul de oxigen în sol este mai redus ca cel din aerul atmosferic,
iar cel de bioxid de carbon este mai mare. În general, micşorarea conţinutului
de oxigen este însoţită de o creştere a conţinutului de bioxid de carbon. Acest
fapt se petrece în sol în urma proceselor de respiraţie a organismelor aerobe,
care consumă oxigen şi elimină bioxid de carbon. De asemenea,
descompunerea substanţelor organice are loc, mai ales, prin reacţii chimice
de oxidare, deci cu consum de oxigen, iar printre compuşii finali rezultaţi se
află întotdeauna bioxidul de carbon.
Compoziţia aerului din sol depinde de condiţiile de aeraţie ale solului,
orizonturile superioare care sunt mai afânate, deci cu o porozitate de aeraţie
mai ridicată, au o compoziţie a aerului apropiată de cea atmosferică. Aici,
permanent se realizează un schimb de aer între cele două medii. În
orizonturile din adâncime sau în solurile slab aerate, se constată o scădere a
conţinutului de oxigen şi o creştere a celui de bioxid de carbon, ca urmare a
activităţii organismelor sau a diverselor reacţii chimice şi biochimice, precum
şi schimbului mai lent cu aerul atmosferic. Un alt factor ce influenţează
compoziţia aerului este conţinutul de materie organică din sol, solurile bogate
în materie organică au o activitate microbiologică mai intensă decât cele ce
sunt mai sărace, deci în primele se va găsi o cantitate mai mare de bioxid de
carbon. De asemenea, temperatura solului influenţează intensitatea proceselor
biochimice, ele fiind mai intense vara şi mai reduse iarna, acest lucru
explicând fluctuaţia compoziţiei aerului din sol în timpul anului. Umiditatea
solului influenţează gradul de aeraţie şi implicit compoziţia aerului din sol.
Dacă solurile bine aerate au o compoziţie a aerului apropiată de cea
atmosferică, la cele cu exces de umiditate, deci cu o umiditate ce tinde către
capacitatea totală pentru apă, creşte mult conţinutul de bioxid de carbon şi
scade cel de oxigen.

3.4.3. Mişcarea aerului în sol

Aerul din sol circulă prin porii neocupaţi de apă şi cu cât porii sunt mai
mari cu atât circulaţia aerului este mai uşoară. Astfel, în solurile cu textură
grosieră circulaţia aerului este mai uşoară decât în cele cu textură mai fină.
Există o circulaţie de convecţie a aerului din sol cauzată de oscilaţiile
presiunii atmosferice sau de oscilaţiile de temperatură. Astfel, când presiunea
aerului atmosferic scade, aerul din sol va ieşi în cel atmosferic, iar când creşte
presiunea, aerul atmosferic va intra în sol. De asemenea, când aerul din sol se
82
încălzeşte, el se dilată şi iese în atmosferă, iar când aerul din sol se răceşte,
acesta se va contracta şi aerul atmosferic va intra în sol.
Circulaţia aerului în sol este influenţată şi de variaţia umidităţii solului.
Forţele gravitaţionale şi capilare care dirijează mişcarea apei, obligă aerul din
sol, fie să iasă în atmosferă, când creşte umiditatea solului, fie să intre în sol,
atunci când apa este consumată prin procesul de evapotranspiraţie sau se
scurge gravitaţional.
Circulaţia aerului în sol este cauzată şi de fenomenul de difuziune a
gazelor către aerul atmosferic, fenomen ce are loc pentru echilibrarea
presiunii parţiale a fiecărui gaz în parte. Datorită proceselor ce se petrec în
sol, în permanenţă există o modificare a proporţiei gazelor constituente.
Astfel, există un schimb permanent cu atmosfera, proces numit respiraţia
solului.
În sol există şi o difuziune a aerului prin peliculele de apă din jurul
rădăcinilor, proces prin care se asigură transportul oxigenului către rădăcinile
plantelor. De asemenea, există un transport al aerului odată cu circulaţia
apelor freatice bine aerate. Deşi solubilitatea gazelor din aerul solului în apă
este mică (6 ml oxigen la 1 litru de apă), s-a constatat că în orizonturile
acvifere cu permeabilitate ridicată nu există semne morfologice ale unor
procese de gleizare, adică reacţii chimice de reducere.

83