are produc efect de seră, însă cu ponderi mici, sunt protoxidul de azot

hidrofluorocarburile, perfluorocarburile și fluorura de sulf.[31]

Vaporii de apă
Articol principal: Circuitul apei în natură.

Prezentarea schematică a elementelor componente ale circuitului apei în natură.

Cantitatea de vapori de apă din atmosferă depinde exclusiv de termodinamica
atmosferei.[32] Cantitatea de vapori de apă pe care o poate conține aerul este în
funcție de presiunea de saturație, care, la rândul ei, depinde de temperatură.
Presiunea de saturație a vaporilor de apă în atmosferă se poate exprima prin
formule teoretice simple,[33] sau, mai exact, prin formule semiempirice (formule
ale căror constante au fost determinate pe baza observațiilor experimentale), cum
sunt relațiile Wexler.[34] Presiunea de saturație a vaporilor de apă crește repede
cu temperatura, astfel că dacă la 10 °C 1 kg de aer uscat poate absorbi 7,73 g de
apă, la temperatura de 30 °C poate absorbi 27,52 g.[35]

Presiunea locală a vaporilor (practic concentrația lor locală) determină viteza

evaporării. Un vânt uscat îndepărtează vaporii de apă formați, permițând evaporarea
unei noi cantități de apă, ceea ce explică efectul de uscare al vântului. La rândul
său, vântul este generat de diferențele de presiune atmosferică, diferențe care
apar datorită diferențelor de densitate ale aerului, densitate care depinde de
temperatură. Se observă că temperatura și variațiile ei sunt responsabile de
cantitatea de vapori de apă în atmosferă. Efectul de seră al vaporilor de apă este
însă natural și nu există nicio posibilitate tehnică de a influența cantitatea de
vapori de apă din atmosferă în afară de încercarea de a reduce temperatura. De
remarcat că evaporarea este reversibilă, prin scăderea temperaturii vaporii de apă
se condensează, efect observat toamna și iarna, când scăderea anuală a
temperaturilor determină creșterea precipitațiilor.

Din cele prezentate, deși vaporii de apă sunt principalul gaz cu efect de seră, nu
cu privire la el trebuie luate măsuri în cazul încălzirii globale.

Dioxidul de carbon
Articol principal: Circuitul carbonului în natură.

Ciclul carbonului în natură.

Carbonul este elementul principal care asigură viața. Ca și alte elemente chimice,
el este angrenat în natură într-un circuit. Cea mai mare parte a combinațiilor sub
formă gazoasă este formată din dioxidul de carbon.

În figura alăturată sunt prezentate fluxurile de carbon între atmosferă și

biosferă, hidrosferă și litosferă.

Între atmosferă și biosferă: plantele în timpul nopții și animalele tot timpul

elimină prin respirație dioxid de carbon. În timpul zilei plantele asimilează
carbonul din CO2 și, cu ajutorul luminii solare, prin procesul de fotosinteză îl
transformă în combinații organice, eliberând oxigenul. Capacitatea biosferei de a
asimila carbonul este, totuși, limitată.
Între atmosferă și hidrosferă: CO2 este un gaz relativ solubil în apă și există un
echilibru al concentrației CO2 în apă. Oceanele conțin dizolvate cantități imense
de CO2, care, în caz că echilibrul ar fi perturbat, ar putea fi eliminate în
atmosferă, ducând la o perturbație climatică extremă. Solubilitatea gazelor în apă
descrește pe măsură ce temperatura apei crește, ca urmare la o încălzire a
oceanelor, eliberarea CO2 în atmosferă este un pericol real.
Între biosferă și litosferă: în trecutul îndepărtat, în special în carbonifer, o
mare parte a plantelor din flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în litosferă
carbonul din corpul lor sub formă de zăcăminte de cărbune.[36] De fapt, se
consideră că în acea perioadă atmosfera terestră conținea CO2 în loc de oxigen, iar
plantele au teraformat atmosfera, oxigenul de acum și lipsa dioxidului de carbon
(concentrația actuală de numai 0,03 %[36]) fiind de fapt urmarea acestei
activități.[36]
Între atmosferă și litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în
atmosferă sub formă de CO2 prin activități antropice (arderea combustibililor
fosili). Se consideră că în ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă
cantități foarte mari de CO2 și metan, care, prin efectul de seră au dus la
începerea fenomenului de încălzire globală.

Concentrațiile de dioxid de carbon în atmosferă măsurate la Mauna Loa, în Hawaii.

[37]
Începând cu anul 1958 Roger Revelle, ajutat de Charles David Keeling au început să
măsoare concentrațiile de CO2 din atmosferă.[38] Acestea au fost măsurate Mauna
Loa, în Hawaii. Aspectul în dinți de fierăstrău al curbei se datorează
anotimpurilor. Majoritatea uscatului, pe care crește vegetația, se află în emisfera
nordică. Primăvara și vara vegetația asimilează CO2 necesar creșterii frunzelor, ca
urmare concentrația de CO2 din atmosferă scade. Toamna și iarna frunzele se
descompun eliberând CO2 și concentrația lui în atmosferă crește.[39] Din grafic se
vede că concentrația de CO2 a crescut de la 316 ppm în părți volumice în anul 1960
până la cca. 385 ppm în iarna anului 2007.

În luna mai 2014, Organizația Meteorologică Mondială a anunțat că media lunară a

concentrației de dioxid de carbon din atmosferă a depășit pentru prima dată
valoarea de 400 ppm în luna aprilie 2014, în întreaga emisferă nordică [40].
Conform NOAA, concentrația medie lunară de CO2 în aprilie a depășit valoarea de
401,3 la stația amplasată în Mauna Loa. Datele publicate în Greenhouse Gas Bulletin
susțin că nivelul global de CO2 din atmosferă a ajuns la 393,1 ppm în 2012, cu 141%
mai mult decât în epoca pre-industrială (278 ppm). În medie, concentrația de dioxid
de carbon din atmosferă a crescut cu 2 ppm pe an în ultimii 10 ani, iar estimările
OMM susțin că nivelul concentrației medii anuale va depășii valoarea de 400 ppm în
2015 sau 2016. 2015 este de așteptat să fie cel mai cald an din istorie.[41]