EXPLOATATIILE AGRICOLE - FERMELE AGRICOLE

       Ferma agricolă este forma de exploatare a pământului şi/sau a altor bunuri rurale de către
o persoană fizică sau juridică ce produce pentru piaţă. 

Exploataţia agricolă este definită ca un agent al activităţii economice din agricultură care,

sub autoritatea unui centru de decizie, reuneşte un număr cert de factori (sau resurse) şi
tehnici în vederea producerii de bunuri care sunt în general oferite pe piaţă şi care permit
obţinerea de profit.

Această definiţie arată că întreprinderea reuneşte următoarele  funcţiuni:

1. întreprinderea este o unitate de producţie, cuprinde ansamblul persoanelor şi

bunurilor care contribuie la realizarea unei categorii de produse sau servicii destinate a fi
vândute pe piaţă şi a satisface o anumită nevoie.
2. întreprinderea este o unitate de consum de resurse, pentru funcţionare utilizează un
număr de factori şi tehnici de producţie care, sunt achiziţionaţi de pe pieţele din amonte:
piaţa muncii, piaţa bunurilor intermediare, piaţa echipamentelor, piaţa de capital etc.
3. întreprinderea este o unitate de repartiţie a veniturilor, consumurile angajate pentru a
obţine producţia reprezintă costuri pentru întreprindere şi venituri pentru toţi cei care
furnizează bunurile ce fac obiectul consumului. Astfel întreprinderea repartizează
veniturile din muncă (salariile) şi veniturile de capital (dobânzi, profit).
4. întreprinderea produce o bogăţie suplimentară în măsura în care valoarea producţiei
realizate şi vândute pe pieţele din aval este superioară valorii resurselor consumate.
5. întreprinderea are o dublă finalitate: economică şi socială, contribuie la viaţa
economică şi socială sub diferite aspecte: creează produse şi servicii în funcţie de nevoi,
favorizează prosperitatea altor întreprinderi prin relaţiile pe care le determină, contribuie
la creşterea şi dezvoltarea economică generală cu efecte pozitive în plan social.

    Exploataţiile agricole sunt ferme agricole prin care se pun în valoare pământul, animalele şi
celelalte mijloace de producţie, interconectate într-un sistem unitar, în vederea executării de
lucrări, prestări de servicii şi obţinerii eficiente de produse agricole. 

     Exploataţiile agricole pot fi formate din terenuri, animale şi mijloace necesare procesului
de producţie agricolă, aparţinând unuia sau mai multor proprietari, astfel:
 terenurile dobândite în proprietate de persoanele fizice sau juridice, conform
prevederilor legilor fondului funciar;
 terenurile dobândite prin acte juridice între vii şi pentru cauză de moarte;
 terenurile rezultate în urma schimburilor efectuate conform circulaţiei juridice a
terenurilor;
 terenurile rezultate prin asocierea liber consimţită a proprietarilor individuali;
 terenurile arendate sau concesionate;
 terenurile în proprietate comună, deţinute în devălmăşie;
 terenurile în proprietate comună, pe cote-părţi (indiviziune).
 animale de producţie şi reproducţie şi alt capital agricol.

Producătorii agricoli, proprietari sau administratori de exploataţii agricole, pot beneficia de

credite potrivit legii. Pentru garantarea creditului primit, pot fi ipotecate bunurile imobile sau
gajate bunurile mobile, inclusiv certificatele de depozit, precum şi terenurile agricole aflate în
proprietate. 
Pentru aşi îndeplini funcţiunile în viaţa economică, întreprinderile capătă forme foarte
diverse. Astfel, se impune clasificarea lor după anumite criterii.
      Literatura de specialitate utilizează în general următoarele trei criterii de clasificare a
întreprinderilor:forma juridică; mărimea activităţii desfăşurate; tipul activităţii desfăşurate;.
I.) după forma juridică întreprinderile se grupează în trei mari sectoare: sectorul privat,
sectorul cooperatist (asociativ) şi sectorul public.
            A. sectorul privat regrupează întreprinderile a căror bază juridică este prorietatea
privată asupra capitalului şi cuprinde două grupe de întreprinderi: întreprinderi individuale şi
întreprinderi societare.

Întreprinderile individuale se caracterizează prin:

1. nu sunt organizate juridic, respectiv nu au existenţă autonomă, fiind proprietatea unei

singure persoane fizice, neexistând o distincţie netă între bunurile întreprinderii şi bunurile
proprietarului;
2. nu se supun unor criterii unice de măsurare exactă a venitului respectiv, în analizele
economice apar probleme legate de repartiţia venitului între bunurile proprietarului
(familiei) şi bunurile unităţii de producţie, probleme legate de remunerarea muncii
proprietarului şi a familiei sale, probleme legate de remunerarea capitalului investit,
probleme legate de raportul ce se creează între nivelul producţiei obţinute şi autoconsum.
În această categorie intră exploataţiilor agricole individuale.

Întreprinderile societare se caracterizează prin:

1. sunt organizate juridic, au existenţă proprie distinctă de cea a proprietarilor şi
efectuează în nume propriu toate operaţiunile necesare funcţionării lor (declaraţii fiscale,
acţiuni în justiţie, acte comerciale etc.).
2. capitalul este repartizat (divizat) între mai multe persoane(minim două) sub formă de
titluri numite părţi sociale (societăţi agricole, societăţi cu răspundere limitată,) sau acţiuni
(societăţile comerciale pe acţiuni).

B. sectorul cooperatist regrupează întreprinderile care sunt asociaţii de persoane, cu scopul de

a creşte puterea lucrativă a acestora, deci nu pun pe prim plan profitul. Întreprinderile
cooperatiste cuprind:cooperative de consum (apare ca o grupare de consumatori, care
cumpără “en gros” pentru a vinde “en detail”), cooperative de producţie (regrupează un
anumit număr de lucrători care îşi propun să rezolve împreună problemele producţiei şi ale
gestiunii, se întâlnesc în industrie, construcţii, agricultură etc.), cooperative(asociaţii)
agricole (au o importanţă deosebită în agricultura occidentală şi toate serviciile necesare
fermierului – aprovizionare, desfacere, mecanizare şi prelucrarea produselor agricole.)  şi
societăţi mutuale (au apărut domeniul creditului şi al asigurărilor, din ideea de a propune
servicii ieftine comparativ cu întreprinderile de credit şi asigurări private.).

Tipuri de producători în agricultura românească contemporană

- Gospodării ţărăneşti de subzistenţă

Producători - Exploataţii agricole familiale

fără - Ferme familiale în sistem de arendă
personalitate - Asociaţii familiale
juridică
Societăţi de
persoane -  Societăţi agricole
Producători
privaţi cu - Societăţi cu răspundere limitată
personalitate Societăţi de - Societăţi comerciale pe acţiuni
juridică capital
Societăţi
comerciale
agricole - Societăţi de producţie agricolă
- S.C. pentru achiziţionarea si depozitarea
cerealelor (COMCEREAL)
- S.C. de producerea seminţelor

- S.C. de producţia nutreţurilor combinate

Societăţi
  comerciale - S.C. de mecanizare a agriculturii
  de servicii în AGROMEC
  agricultură
Unităţi agricole
cu capital - Agenţia naţională a produselor       agricole
privat, - Regia de îmbunătăţiri funciare
majoritar de
stat şi cu capital Regii - Regia cailor de rasă
mixt autonome
Unităţi - Cooperative de consum şi aprovizionare
cooperatiste
 - Cooperative de comercializare

- Cooperative de servicii pentru agricultură

- Cooperative de producţie

- Cooperative de prelucrare

- Cooperative de credit mutual

- Cooperative de risc

- Asociaţii de cooperative

Sursa: Letiţia Zahiu, “Management agricol”, Editura Economica, 1999, p.94.

 
Sectorul cooperatist a fost desfiinţat aproape integral după evenimentele din decembrie
1989, modul în care s-a desfăşurat această acţiune de destrămare afectând negativ baza
tehnico-materială existentă la acea vreme.
Originea teoretică a mişcării cooperatiste o regăsim la începutul secolului al XIX-lea în ideile
socialiştilor utopici Robert Owen (Anglia) şi Charles Fourier (Franţa), la bazele acestei forme
de organizare aflându-se următoarele principii:

1) voluntariatul – fiecare membru era liber să intre şi să iasă din organizaţie conform voinţei
sale;

2)  democraţia – egalitatea tuturor membrilor în ceea ce priveşte luarea deciziilor;

3) capitalul era considerat ca un mijloc subordonat exploataţiei, rezultatele obţinute fiind

repartizate pentru rezerve, provizii, fonduri pentru investiţii sau lucrătorilor în funcţie de
munca depusă şi nu de ponderea în capitalul social;

4) perenitatea – asigurată prin interdicţia partajării rezervelor, care face imposibilă orice
formă de dobândire individuală a activului social de către asociaţii actuali sau viitori.

Ca principale forme menţionăm: cooperativele de consum, cooperativele de producţie,

cooperativele agricole şi societăţile mutuale (în domeniul creditului şi al asigurărilor).

C. Sectorul public, grupează întreprinderile a căror bază juridică asupra capitalului este

porietatea publică şi cuprinde întreprinderile semi-publice şi întreprinderile publice.
Întreprinderile public-prtivate  sunt acelea la care finanţarea şi gestiunea se asigură parţial de
către stat şi parţial de către persoane private. din această categorie fac parte: societăţile mixte
(capitalul provine în parte de la stat şi în parte de la persoane private), concesiunile (sunt
unităţi private cărora o colectivitate publică le încredinţează exploatarea unui serviciu public)
şi regiile interesate (sunt unităţi publice a căror gestiune este încredinţată unui administrator,
remunerat printr-o sumă fixă şi o participare la cifra de afaceri sau profit).
Întreprinderile publice  sunt acelea a căror capital este în întregime de stat. Din această
categorie fac parte regiile directe (unităţi exploatate direct de stat sau de colectivităţile publice
locale) şi întreprinderile publice industriale, agricole şi comerciale.

Mărimea exploataţiei agricole este un indicator complex şi controversat sub aspectul

cuantificării. Pentru calcularea acestuia se apelează la date extrem de diverse referitoare la:
suprafaţă, structura producţiei, dotarea cu maşini şi tractoare, resursele de forţă de muncă şi la
date privind rezultatele economice.
În terminologia curentă noţiunea de mărime a întreprinderii se foloseşte pentru a exprima
nivelul de concentrare a elementelor necesare producţiei, precum şi a rezultatului însuşi.
Alături de această noţiune se foloseşte şi termenul de dimensiune. Uneori aceste noţiuni sunt
considerate sinonime, iar alte ori ele sunt folosite cu înţelesuri diferite.

Prin mărimea unei întreprinderi, de obicei, se înţelege capacitatea de producţie a acesteia.

Deci se poate face o distincţie clară între noţiunea de mărime şi noţiunea de dimensiune.
Mărimea reprezintă nivelul maxim al producţiei ce poate fi obţinută într-un an, ca rezultat,
desigur, al resurselor existente şi al gradului de folosire a acestora în cadrul procesului de
producţie. Cu alte cuvinte, mărimea întreprinderii arată cuantumul rezultatului economic
posibil de obţinut şi reflectă latura calitativă a procesului de concentrare a producţiei.

Date fiind particularităţile întreprinderii agricole, unde pământul reprezintă principalul

mijloc de producţie, nivelul producţiei posibil de obţinut, dar şi structura resurselor materiale
şi umane solicitate, se află întotdeauna în dependenţă cu mărimea suprafeţei de teren ce poate
fi folosită.
Pentru a exprima mărimea întreprinderii agricole în mod direct, se folosesc indicatorii de
rezultate economice (valoarea totală a producţiei, venitul total anual şi cifra de afaceri), iar
pentru a exprima mărimea în mod indirect se folosesc indicatorii dimensiunii.

În întreprinderile agricole din ţara noastră, pentru exprimarea mărimii s-a folosit metoda
gradării . Metoda presupunea încadrarea unităţilor agricole în diferite grade de mărime în
funcţie de numărul de unităţi de producţie convenţionale (U.P.C.) întrunit.

La nivel european pentru exprimarea mărimii se foloseşte indicatorul venitul brut standard
(VBS) care împarte exploataţiile agricole în 8 clase de mărime (14, 15, 19, 22). Convenţional
s-a hotărât (decizia 463/1978 a Comisiei CEE) exprimarea VBS în unităţi de dimensiune
economică (UDE) – 1 UDE = 1000ECU (EURO).
 Între 1 şi 40 UDE exploataţiile agricole sunt considerate mici, între 41 şi 100 UDE sunt
considerate mijlocii şi peste 100 UDE sunt considerate mari.

Structura exploataţiilor agricole pe clase de mărime, caracterizează în linii generale

potenţialul de producţie agricolă, direcţiile de specializare şi intensificare ale agriculturii şi
profilul general de producţie (funcţie de structura VBS).
Cunoaşterea în detaliu a mărimii exploataţiilor agricole poate asigura instrumente pentru
aplicarea de măsuri care să ducă la utilizarea completă şi corectă a resurselor funciare
(amplasarea obiectivelor economice în mediul rural, concentrarea şi specializarea producţiei
etc.).

Tipul activităţii desfăşurate

Clasificare după profilul de producţie are un grad ridicat de complexitate presupunând

identificarea activităţilor desfăşurate în cadrul exploataţiei agricole şi determinarea corectă a
ponderii lor valorice în totalul veniturilor exploataţiei. Pe baza rezultatelor obţinute în acest
mod şi a combinaţiilor de activităţi se poate proceda la integrarea exploataţiei în clasa care
corespunde cel mai bine cu profilul sau subprofilul rezultat din calcule. Ulterior, se poate
efectua o analiză de grup a exploataţiilor cu profil similar, comparaţiile putând fi realizate în
funcţie de marja brută la hectar sau profitul agricol/net.

În sinteză, clasificarea exploataţiilor agricole în funcţie de producţie se poate prezenta astfel:

A. Exploataţii agricole cu producţie vegetală

1. Exploataţii agricole specializate în culturi de câmp
* Subprofil strict cerealier
* Subprofil cerealier şi alte culturi (rădăcinoase, oleaginoase, plante textile, tutun, bumbac
etc.)

2. Exploataţii agricole specializate în legumicultură şi floricultură

* Subprofil legumicol
* Subprofil floricultură şi plante ornamentale
* Subprofil legumicultură, floricultură şi alte culturi în aer liber, în sere, ciupercării

3. Exploataţii agricole specializate în culturi permanente

* Viti-vinicole
* Fructe
* Combinaţii ale diverselor culturi permanente

B. Exploataţii agricole cu producţie zootehnică

4. Creşterea animalelor cu nutreţuri vegetale
* Bovine pentru producţia de lapte
* Bovine pentru producţia de carne şi tineret bovin
* Combinaţii ale subprofilelor anterioare
* Ovine şi caprine

5. Creşterea animalelor cu alimentaţie bazată pe nutreţuri concentrate

5.1. Porcine
- Ferme specializate în creşterea porcinelor
- Ferme specializate în îngrăşarea porcinelor
- Ferme specializate în creşterea şi îngrăşarea porcinelor

5.2. Păsări
- Ferme specializate în producţia de ouă
- Ferme specializate în producţia de carne
- Ferme specializate în producţia de ouă şi carne

5.3. Combinaţii cu alte animale cu hrană bazată pe nutreţuri concentrate

C. Exploataţii agricole cu policultură vegetală

6. Exploataţii agricole cu mai multe culturi vegetale
6.1. Exploataţii agricole cu producţie combinată de legume şi culturi permanente (fructe şi
struguri)
6.2. Exploataţii agricole cu producţie combinată de legume, culturi de câmp şi fructe
6.3. Exploataţii agricole cu producţie combinată de culturi de câmp şi cultura viţei de vie
6.4. Exploataţii agricole cu producţie combinată de culturi de câmp şi culturi permanente (vii
şi livezi)
6.5. Exploataţii agricole cu mai multe culturi de câmp
6.6. Exploataţii agricole cu mai multe culturi permanente sau legumicole

D. Exploataţii agricole cu profil zootehnic diversificat

7. Exploataţii agricole cu cu mai multe specii de animale
7.1. Exploataţii agricole de creştere a mai multor specii de animale a căror hrană o constituie
nutreţurile vegetale
7.2. Exploataţii agricole de creştere a mai multor rase de animale a căror hrană o constituie
nutreţurile concentrate

E. Exploataţii agricole cu profil mixt

8. Exploataţii agricole cu producţie combinată de culturi de câmp şi creşterea animalelor cu
hrană nutreţuri vegetale
9. Exploataţii agricole cu mai multe culturi vegetale şi creşterea a diferite rase de animale
Clasificarea după forma de conducere

Acest criteriu presupune luarea în considerare a raporturilor dintre proprietate, exploataţie şi

forţa de muncă. Din acest punct de vedere se poate ajunge la următoarea diferenţiere a
exploataţiilor agricole.

- exploataţia agricolă ţărănească, definită ca fiind cea în care cel puţin ¾ din volumul
lucrărilor se realizează cu membrii familiei;

- exploataţia de tip capitalist – apropape în totalitate munca fizică este asigurată cu forţa de
muncă salariată;

- exploataţia agricolă ţărănească – capitalistă – formă intermediară a celor prezentate anterior,

forţa de muncă angajată din afara exploataţiei asigurând 25-75% din volumul total de muncă.
În acest tip pot fi incluse şi cele care sunt profilate pe culturi sezoniere nereuşind să asigure în
restul anului ocuparea integrală a timpului disponibil la nivelul membrilor familiei.

După regimul de proprietate, exploataţii agricole se împart în:

- exploataţii organizate pe teren propriu – situaţie frecventă în cazul gospodăriilor cu
dimensiuni mai mari;

- exploataţii pe terenuri luate în arendă – când micul întreprinzător nu dispune de teren

propriu sau are puţin pământ, sau cazul unor asociaţii sau firme care dispun de întreaga
sistemă de maşini şi utilaje agricole şi îşi procură prin arendă şi suprafeţele necesare;

- exploataţii organizate atât pe terenul propriu cât şi pe alte suprafeţe luate în arendă – situaţie
posibilă când un agricultor întreprinzător doreţşte să extindă, de exemplu, cultura/culturile de
pe propriul lot şi pe parcelele învecinate pe care le ia în arendă. În practică se pot ivi mai
multe variante care să conducă la acest tip de exploataţie.

Forma de conducere

Acest criteriu presupune luarea în considerare a raporturilor dintre proprietate, exploataţie şi

forţa de muncă. Din acest punct de vedere se poate ajunge la următoarea diferenţiere a
exploataţiilor agricole.

- exploataţia agricolă ţărănească, definită ca fiind cea în care cel puţin ¾ din volumul
lucrărilor se realizează cu membrii familiei;

- exploataţia de tip capitalist – apropape în totalitate munca fizică este asigurată cu forţa de
muncă salariată;
- exploataţia agricolă ţărănească – capitalistă – formă intermediară a celor prezentate anterior,
forţa de muncă angajată din afara exploataţiei asigurând 25-75% din volumul total de muncă.
În acest tip pot fi incluse şi cele care sunt profilate pe culturi sezoniere nereuşind să asigure în
restul anului ocuparea integrală a timpului disponibil la nivelul membrilor familiei.

 
După forma de exploatare a pământului, exploataţiile agricole se împart în:

- exploataţii organizate pe teren propriu – situaţie frecventă în cazul gospodăriilor cu

dimensiuni mici`, a fermelor de subzistenţă;

- exploataţii pe terenuri luate în arendă – când micul întreprinzător nu dispune de teren

propriu sau are puţin pământ, sau cazul unor asociaţii sau firme care dispun de întreaga
sistemă de maşini şi utilaje agricole şi îşi procură prin arendă şi suprafeţele necesare;

- exploataţii organizate atât pe terenul propriu cât şi pe alte suprafeţe luate în arendă – situaţie
posibilă când un agricultor întreprinzător doreşte să se extindă, de exemplu, cultura/culturile
de pe propriul lot şi pe parcelele învecinate pe care le ia în arendă. În practică se pot ivi mai
multe variante care să conducă la acest tip de exploataţie.