Ştiinta solului Lucrarea nr.

Lucrarea nr. 4
Determinarea structurii solului

4.1. Obiectivul lucrării

Însuşirea de către studenţi a modului de determinare a structurii solului în laborator prin
metoda Sekera şi metoda Tiulin-Erikson (cernerea uscată).

4.2. Consideraţii generale

Structura solului defineşte modul de grupare şi aranjare a particulelor elementare de sol
în formaţii mai complexe denumite agregate structurale (elemente structurale) de diferite forme
şi dimensiuni, separate între ele prin planuri de desprindere, goluri, fisuri sau prin suprafeţe de
contact cu legături mai slabe.
Modul de grupare a particulelor elementare (argilă, praf, nisip) în agregate de diferite
forme şi mărimi constituie una din cele mai importante caracteristici ale solului: structura - cea
care îi conferă o porozitate complexă, diferenţiindu-se astfel de roca pe care s-a format.
Formaţiunile complexe rezultate, denumite în mod curent agregate structurale, pot rezulta în
urma asocierii particulelor elementare, dar şi în urma fragmentării solului, de aceea folosirea
termenului de element structural este recomandat pe terenurile arabile. Formele structurii
constituie o variabilă spaţială şi temporală, fiind produsul proceselor fizice (mecanice), chimice
şi biologice; incluzând aici formarea agregatelor structurale, compactarea, fragmentarea şi
apariţia crăpăturilor. Gruparea particulelor în unităţi complexe (agregate, fragmente) se datorează
acţiunii a două categorii de procese:
- de agregare a particulelor;
- de separare în fragmente a masei solului [8].
Structura solului (şi implicit însuşirile care decurg din aceasta) reprezintă atât un indice
morfologic, caracterizând diferite tipuri genetice de sol, respectiv orizonturile acestora, cât şi un
indice agronomic, determinând în mod indirect fertilitatea solului. Valoarea agronomică a
structurii solului este dată în special de influenţa acesteia asupra stării de aşezare a solului şi
implicit asupra regimului de apă, aer, nutritiv, termic şi biologic al solului.
Elementele structurale cu diametru între 0,25 – 10 mm se numesc macroagregate şi
formează macrostructura solului, iar cele cu diametrul mai mic de 0,25 mm se numesc
microagregate formând microstructura solului.
Elementele structurale cu diametrul peste 10 mm constituie megastructura şi rezultă din
lucrarea solului în condiţii mai puţin corespunzătoare. Un raport optim între volumul fazei solide
şi cel al spaţiului poros din sol este asigurat de prezenţa agregatelor stabile hidric cu
predominarea acelora care au un diametru de 0,25 – 5 mm.
Determinarea structurii solului se face în 2 moduri [8]:
- direct, în teren unde se apreciază: forma (tipul) structurii, gradul de dezvoltare
(degradare) etc., sau în laborator unde se determină stabilitatea hidrică (hidrostabilitatea);
- indirect este posibil prin intermediul unor însuşiri cum ar fi: permeabilitatea pentru
apă, porozitatea, compactarea, rezistenţa la penetrare etc.

1
Ştiinta solului Lucrarea nr. 4

În ultimii ani o contribuţie importantă la metodologia de cercetare a structurii solului a

adus-o aplicarea tehnicii de analiză micromorfologică şi micromorfometrică a secţiunilor subţiri
preparate special pentru examenul microscopic. Metodologia micromorfologică permite
separarea după criterii genetice a tipurilor şi subtipurilor de structură, completate cu elemente
semi-cantitative (frecvenţă şi dimensiuni) şi cu indicarea factorilor generaţi ori a structurii.
Examenul micromorfometric permite măsurarea şi numărarea unor elemente caracteristice cum
ar fi cele legate de porozitate.
Tipurile morfologice de structură se stabilesc după forma, mărimea, caracterele
suprafeţelor şi muchiilor elementelor structurale.
Principalele tipuri de structuri după forma elementelor structurale întâlnite în orizonturile
pedogenetice ale solurilor din România sunt: glomerulară, granulară, poliedrică, subangulară,
sfenoidală, prismatică, columnoidă, columnară şi foioasă (tabelul 4.1) [8].

Tabelul 4.1. Clasificarea structurii solului

Tipul de structură Simbol Aprecierea structurii
Sol nestructurat
monogranulară mg - particulele elementare ale orizontului pedogenetic sau a unei părţi
dintr-un orizont nu sunt grupate în elemente structurale
masivă mv - masa unui orizont sau a unei părţi din orizont este nefragmentabilă
în elemente structurale;
- particulele minerale sunt consolidate sau cimentate
Sol structurat
glomerulară gl - elementele structurale au forma sferoidal cuboidă, macroscopic
poroase;
- particulele elementare sunt grupate în jurul unui punct
granulară (grăuţoasă) gr - elemente structurale de formă sferiodal-cuboidă;
- macroscopic neporoase
poliedrică-angulară pa - elementele structurale sunt egal dezvoltate pe direcţia celor 3 axe
rectangulare;
- feţe netede, muchii ascuţite, feţele elementelor se îmbină între ele
poliedrică subangulară ps - asemănătoare cu cea granulară, dar muchiile sunt rotunjite
prismatică pr - axul vertical al elementelor structurale este mai dezvoltat decât cel
orizontal, feţele elementelor plane sau curbate se intersectează de
regulă în muchii ascuţite
columnoidă cd - asemănătoare cu structura prismatică, dar cu muchiile laterale
rotunjite
columnară co - asemănătoare cu structura prismatică sau columnoidă, dar capetele
elementelor structurale sunt rotunjite
sfenoidală pv - elementele structurale poliedrice au axul lung înclinat cu 10 – 60 °
faţă de orizontală
foioasă fo - axul orizontal al agregatului structural este mai dezvoltat în raport
cu cel vertical, feţele elementelor plate se îmbină între ele
compusă sc - agregatele mari se desfac în agregate mai mici

2
Ştiinta solului Lucrarea nr. 4

Structura granulară şi glomerulară (grăunţoasă) ilustrează starea de structurare optimă a

orizonturilor humifere (A) şi se caracterizează prin dispunerea particulelor minerale în glomerule
sferice, poroase (sau macroscopic neporoase la agregatele glanulare), uşor friabile în
microagregate din care sunt formate. Orizonturile pedogenetice cu structură glomerulară sau
granulară sunt foarte afânate până la slab afânate, elementele structurale fiind separate între ele
prin goluri şi mici zone sau puncte de contact.
Structura poliedrică angulară se caracterizează printr-o aşezare îndesată a elementelor
structurale ce sunt egal dezvoltate pe cele trei direcţii ale spaţiului. Feţele neregulate ale
elementelor structurale sunt mărginite de muchii evidente şi se îmbină unele cu altele. Solurile cu
structura poliedrică angulară sunt slab până la puternic tasate.
Structura poliedrică subangulară se deosebeşte de structura poliedrică angulară prin
muchiile rotunjite (teşite) ale elementelor structurale. Orizonturile pedogenetice cu structura
poliedrică subangulară sunt slab afânate până la slab tasate.
Structura prismatică este dată de elementele structurale alungite, orientate vertical, cu
feţe plane şi cu muchii fine, bine conturate. Formarea elementelor structurale prismatice în
orizontul “A” al mlaştinilor şi solurilor salinizate are loc în urma apariţiei reţelei de crăpături şi
fisuri.
Structura columnară este asemănătoare cu cea prismatică, dar în acest caz partea
superioară a elementelor structurale este rotunjită. Ea se întâlneşte în orizontul “Btna” cu
aşezarea foarte îndesată a elementelor structurale.
Structura foioasă sau plată este caracterizată prin elemente structurale orientate orizontal
cu dimensiunile orizontale mai mari decât cele verticale. Feţele elementelor structurale sunt
plane sau curbate şi se alipesc unele de altele. Această structură se observă la orizonturile
eluviale “Ea” şi “Es”, la solurile bătătorite prin păşunat.
Structura compusă este reprezentată de agregatele mari ce se desfac în agregate mai mici.

4.3. Desfăşurarea lucrării

Cele mai răspândite şi mai exacte metode de apreciere a stării structurale a solului se
referă la determinarea stabilităţii hidrice (hidrostabilitatea) a elementelor structurale de sol.
Hidrostabilitatea structurală nu prezintă interes în cazul megastructurii, deoarece elementele
structurale de această dimensiune sunt rareori stabile la acţiunea apei, de aceea acest parametru
este analizat numai pentru elementele macro şi microstructurale.
Se folosesc mai multe metode:
• metode pentru analiza hidrostabilităţii macrostructurii solului: metoda Sekera, metoda
Vilenski, metoda Savinov, metoda Tiulin – Erikson, metoda Czeratzki, metoda balansării sitelor
etc.
• metode pentru analiza combinată a hidrostabilităţii macro şi microstructurii solului:
metoda Kacinski, metoda Henin - Feodoroff etc.
Hidrostabilitatea microstructurii se determină prin sedimentare şi separarea diferitelor
clase de mărime a elementelor structurale, metoda fiind asemănătoare cu cea folosită la analiza
granulometrică şi bazată pe legea lui Stokes, dar fără a efectua alt tratament dispersant, decât

3
Ştiinta solului Lucrarea nr. 4

agitarea în suspensie cu apă distilată, care desface doar parţial microagregatele în particule
elementare.
Indiferent care este metoda folosită la determinarea stabilităţii hidrice a structurii solului
trebuie respectate următoarele principii:
- probele se prelevează în starea de consistenţă friabilă (se sfărâmă la presiune moderată
între degete) astfel ca proba să nu conţină bulgări cu un diametru mai mare de 1 cm;
- toate analizele trebuie efectuate la aceeaşi temperatură a apei. Cu cât temperatura apei
este mai mare cu atât procentul de microagregate va fi mai mare;
- pentru toate analizele se foloseşte apă din aceeaşi sursă şi care are aceeaşi compoziţie
chimică;
- în analize să se folosească numai probe medii de sol;
- saturarea probelor înainte de analiză se face numai capilar, introducerea lor bruscă în
apă determină distrugerea în mare măsură a agregatelor şi denaturează rezultatele;
- pentru a avea date comparabile se recomandă ca determinarea să nu fie efectuată
imediat (probele având umidităţi diferite), ci numai după o prealabilă uscare la aer.
Hidrostabilitatea structurii solului este frecvent folosită pentru a determina efectul în timp
a diferitelor elemente de tehnologie agricolă, pentru determinarea gradului de erodabilitate a
solului, a indicelui de dispersie, şi a indicelui agrofizic etc.

4.3.1. Metoda SEKERA

Principiul metodei. Metoda constă în desfacerea (dispersarea) în apă a agregatelor de sol
şi aprecierea rezultatelor după o planşă ajutătoare.

4.3.1.1. Aparatură necesară

- dispozitiv de site pentru obţinerea agregatelor de sol;
- vase Petri;
- hârtie de filtru;
- pense;
- pisete cu apă;
- cronometru.

4.3.1.2. Modul de lucru

Pentru determinarea structurii solului din probele de sol prelevate prin metoda Sekera se
realizează următorii paşi:
- se iau 10 agregate de sol uscat la aer, de acelaşi diametru (pentru date comparabile);
- se aşează uniform într-un vas cu fundul plat (vas Petri, cristalizator), în care s-a aşezat o
hîrtie de filtru umectată în prealabil. Introducerea agregatelor se face cu grijă, repartizându-le cât
mai uniform;
- se lasă câteva minute (circa 3 minute) pentru umectare completă, apoi se pune un strat
de apă distilată, astfel încât să depăşească înălţimea agregatelor. Apa se pune încet pe pereţii
vasului, fără a atinge direct agregatele;

4
Ştiinta solului Lucrarea nr. 4

- agregatele se lasă 10 minute în cristalizatorul cu apă. După aceasta cristalizatorul se

agită, rotindu-se de 3 ori, fără a fi săltat de pe masă;
- se scurge încet apa de pe aggregate;
- probele se aşează pe un fond alb şi se examinează starea agregatelor, comparându-se
probele şi acordându-se note de la 1 la 6, conform planşei ajutătoare (fig. 4.1).

Fig. 4.1. Reprezentarea stabilităţii agregatelor [8]

Metoda Sekera prezintă avantajul că se poate executa cu uşurinţă, fără aparatură specială,
fiind o metodă expeditivă, însă rezultatele sunt orientative.

4.3.1.3. Interpretarea rezultatelor

Nota 1 – foarte bine structurat – agregatele nu se desfac deloc sau foarte puţin în părţi
mari;
Nota 2 – bine structurat – o parte din agregate se desfac mai ales în părţi mari şi puţine
părţi mici;
Nota 3 – parţial structurat – agregatele se desfac în măsură egală atât în părţi mari cât şi
în părţi mici;
Nota 4 – slab structural – majoritatea agregatelor se desfac în părţi mici şi mai puţine
părţi mari;
Nota 5 – foarte slab structurat – agregatele se desfac numai în părţi mici;
Nota 6 – lipsa structurii de agregare – agregatele se desfac complet formând masă
uniformă.

4.3.2. Metoda TIULIN - ERlKSON

Principiul metodei. Metoda constă în separarea agregatelor de sol după gradul lor de
hidrostabilitate, pe categorii de mărimi cu ajutorul unui curent de apă, ce trece printr-un sistem
de site şi apoi exprimarea procentuală a agregatelor hidrostabile rămase pe fiecare sită.

4.3.2.1. Aparatură necesară

- dispozitiv de site pentru cernerea uscată;

5
Ştiinta solului Lucrarea nr. 4

- aparat Tiulin-Erikson;
- cronometru;
- etuvă;
- balanţă analitică;
- capsule de porţelan;
- vase Petri.
Descrierea aparatului. Aparatul Tiulin-Erikson este format dintr-un sistem de 6 site cu
diametrul de 10 cm şi cu orificiile de 5; 3; 2; 1; 0,5 şi 0,25 mm. Aceste site se aşează una sub alta
în ordine descrescătoare şi se introduc într-un tub cilindric de metal. La partea inferioară a
tubului cilindric se află camera de pătrundere şi de evacuare a apei. Camera de pătrundere şi de
evacuare a apei este de formă conică, prevăzută cu două orificii. Printr-un orificiu cuplat la
robinetul de apă, cu ajutorul unui furtun de cauciuc, pătrunde apa în aparat. Celălalt orificiu are
diametru dublu faţă de primul şi este cuplat cu un tub de sticlă în formă de "U" cu înălţimea de
cca. 30 cm. Prin acest tub se face evacuarea apei prin sifonare, după ce aceasta a pătruns în
aparat şi a ajuns la nivelul sitei superioare. Pentru evacuarea completă a apei din aparat, este
necesar ca la sifon, capătul care comunică cu exteriorul să fie cu 15 cm mai jos decât nivelul
orificiului de alimentare cu apă de la baza cilindrului.

4.3.2.2. Modul de lucru

Cernerea uscată. Probele de sol recoltate la umiditate optimă şi desfăcute cu atenţie în
agregate sub 10 mm diametru se usucă la temperatura camerei. Se cântăreşte o probă medie de 1
kg care se separă pe categorii de agregate cu ajutorul unei serii de 6 site ale căror orificii au
diametrul de 5; 3; 2; 1; 0,5 şi 0,25 mm. După terminarea cernerii uscate, fracţiunile de sol de pe
fiecare sită se cântăresc şi se calculează procentul de agregate din fiecare fracţiune separată.
Pentru analiză se ia o probă medie de 20 g compusă în raport cu conţinutul procentual al fiecărei
fracţiuni. Din fracţiunea cu agregate mai mici de 0,25 mm nu se ia sol, întrucât se pierde la
cernerea umedă, dar această fracţiune intră în calculul procentual.
Cernerea umedă. Proba medie de 20 g sol (minus fracţiunea mai mică de 0,25 mm) se
aşează pe sita superioară. Se face admisia apei în aparat în aşa fel încât apa să rămână imobilă la
nivelul agregatelor de pe sita superioară. În felul acesta se satisface capacitatea pentru apă
capilară a agregatelor, aerul fiind eliminat din interiorul acestora în mod treptat. Umectarea
durează 3 minute, iar pentru a nu se opri aparatul din lucru saturarea capilară a probei de sol, se
poate face într-o capsulă de porţelan.
Se deschide apoi robinetul şi se execută 30 de spălări. Cu ajutorul robinetului se reglează
presiunea apei în aşa fel încât să se obţină 30 de spălări în 15 minute. La spălarea a 10-a, a 11-a
şi a 12-a apa de pe sita superioară se agită cu ajutorul unei spatule, fără a atinge particulele de
sol. Agitarea are rolul de a desprinde agregatele care în timpul umectării s-au apropiat unele de
altele. După ultima spălare (a 30-a) se întrerupe curentul de apă, se elimină apa din aparat prin
partea inferioară şi se demontează sitele. Conţinutul fiecărei site se trece într-o capsulă de
porţelan sau într-un vas de sticlă cu ajutorul unui curent de apă. Apa în exces din capsulă se
decantează şi solul se lasă să se usuce la aer.

6
Ştiinta solului Lucrarea nr. 4

După uscare, solul se cântăreşte şi rezultatul se înregistrează într-un buletin de analiză

structurală (tabelul 4.2).

Tabelul 4.2. Buletin de analizǎ structurală

Nr. Mărimea agregatelor Cantitatea de agregate
fracţiuni [mm] Cernerea uscată Proba medie
[g] [%] [g]
I >5
II 5–3
III 3–2
IV 2–1
V 1 – 0,5
VI 0,5 – 0,25
Total macroagregate GS=
VII <0,25
Total general 1000 100 20

4.3.2.3. Calculul şi interpretarea rezultatelor

Mărimea agregatelor structurale rezultate în urma cernerii uscate şi înregistrate în
buletinul de analiză structurală se pot prezenta grafic sub formă de coloane sau curbe în cadrul
unui sistem de coordonate. Interpretarea rezultatelor obţinute se face în funcţie de proporţia
diferitelor categorii de agregate din masa solului. Din punct de vedere practic, ultima fracţiune,
care a trecut prin sita de 0,25 mm, se consideră material nestructurat.
Astfel, cu cât proporţia agregatelor mai mari de 0,25 mm este mai ridicată şi cu cât
acestea se repartizează mai ales pe sitele superioare (1 – 5 mm), cu atât gradul de structurare
(GS, %) al solului este mai mare, iar structura solului este mai bună.
Stabilitatea hidrică a structurii solului se poate exprima cantitativ, în procente de
agregate stabile faţă de greutatea solului uscat şi calitativ prin diagrame sau indici.
1. Gradul de hidrostabilitate macrostructurală (HS, %) se exprimă în procente de
agregate hidrostabile mai mari de 0,25 mm faţă de masa totală a solului uscat luat în analiză.
Aprecierea structurii solului şi interpretarea agrotehnică, în funcţie de gradul de
hidrostabilitate, se face după scara următoare:
a) >98 % – foarte bine structurat;
b) 78 % – bine structurat;
c) 50 % – partial structurat;
d) 39 % – slab structurat;
e) <39 % – foarte slab structurat;
a, b – soluri rezistente la eroziune şi cu un regim aerohidric bun, utilizare în condiţii
optime şi conservative;
c, d, e – soluri slab rezistente la eroziune şi cu un regim aerohidric defectuos, măsuri de
refacere a structurii.

7
Ştiinta solului Lucrarea nr. 4

Gradul de hidrostabilitate a structurii solului nu caracterizează însă suficient stabilitatea

structurală, deoarece la acelaşi grad de hidrostabilitate solurile pot avea o calitate structurală
diferită, datorită proporţiilor diferite între categoriile de mărime a agregatelor, care influenţează
diferit asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
2. Curba cumulativă a alcătuirii structurale reprezintă solurile foarte bine structurate
se apropie de o “dreaptă” înclinată cu 45°, având o frântură în dreptul categoriei 0,5 – 1 mm.
Forma curbei solului analizat se apreciază în comparaţie cu forma curbei solurilor foarte
bine structurate. Pot exista mai multe variante, prezentate şi interpretate în figura 4.2.
Curba cumulativă a solurilor analizate se obţine folosind un sistem de axe rectangulare la
care pe abscisă se înregistrează diametrul agregatelor, iar pe ordonată se fixează procentul din
greutatea solului uscat.
Exemplu: în dreptul categoriei de mărime 0,5 mm marcat pe abscisă se înscrie printr-un
punct procentul de agregate hidrostabile între 0,25 – 0,5 mm. În dreptul categorie < de 1 mm se
va înscrie pe ordonată procentul de agregate 0,25 – 0,5 mm + procentul de agregate stabile între
0,5 – 1 mm; adică se va cumula la categoria anterioară procentul categoriei următoare ş.a.m.d.
Microagregatele (<0,25 mm) se evidenţiază prin diferenţa dintre poziţia curbei la categoria <10
mm şi 100 %.

Fig. 4.2. Curbe cumulative ale alcătuirii structurale [8]

1 – grad de structurare foarte ridicat şi bine echilibrat;

2 – grad de structurare foarte ridicat cu predominarea agregatelor grosiere;
3 – grad de structurare ridicat cu predominarea agregatelor foarte mici şi mici;
4 – grad de structurare scăzut.

8
Ştiinta solului Lucrarea nr. 4

3. Calcularea indicilor calitativi ai structurii

Pentru a afla calitatea structurală a solului se analizează proporţia dintre diferitele
categorii de agregate hidrostabile folosind următorii indici:

I  II  III IV I  II  III  IV
I1  ; I1  ; I1  ;
IV  V V  VI V  VI  VII

unde: I, II, III, IV, V, VI, VII – fracţiuni de elemente structurale hidrostabile din tabelul 4.2.
Interpretarea valorilor se face conform tabelului 4.3.

Tabelul 4.3. Calitatea stării structurale a solului exprimată prin indici de calitate ai structurii şi
interpretarea agrotehnică [8]
Calitatea stării structurale I1 I2 I3
Foarte grosieră – săracă în agregate fine şi Peste 9 – Peste 20
foarte fine, prea grosieră
Puţin grosieră – săracă în agregate fine şi 9–3 – 20 – 8
foarte fine, uşor grosieră
Foarte bună – echilibrată în agregate 3 – 1,5 2 – 1,5 8 – 2,5
glomerulare şi fine
Bună – uşor deficitarǎ în agregate mijlocii şi 1,5 – 0,6 1,5 – 1 2,5 – 1,1
grosiere
Mijlocie – accentuat sărăcită în agregate 0,6 – 0,3 1 – 0,5 1,1– 0,6
mijlocii şi grosiere, bogată în agregate fine şi
foarte fine
Prăfoasă – mult sărăcită în agregate mijlocii şi 0,3 – 0,18 0,5 – 0,25 0,6 – 0,25
grosiere, mult îmbogăţită în agregate fine şi
foarte fine
Foarte prăfoase – lipsă de agregate mijlocii şi sub 0,18 Sub 0,25 Sub 0,25
grosiere, foarte îmbogăţită în agregate fine şi
foarte fine

4. Indicele de agregare al solului se foloseşte pentru a se exprima proporţia agregatelor

hidrostabile din totalul agregatelor rezultate la cernerea uscată:
CS
IA 
100
unde: IA – indicele de agregare;
C – procentul de macroagregate rezultat la cernerea uscată;
S – procentul de macroagregate hidrostabile.

Factorul (coeficientul) de dispersie. Este un indicator folosit la interpretarea

hidrostabilităţii microstructurii pentru calculul căruia se execută în paralel şi o analiză
granulometrică şi care rezultă din formula:

9
Ştiinta solului Lucrarea nr. 4

a
Kd  100 [%]
b

unde: Kd – factorul de dispersie, în %;

a – conţinutul de microagregate hidrostabile cu diametrul sub 0,001mm (%) obţinut la
analiza microstructurală;
b – conţinutul de particule elementare cu diametrul sub 0,001 mm (%) obţinut la analiza
granulometrică.

Indicele de instabilitate structurală. Este un indicator sintetic care cuprinde atât date de
macrostructură cât şi de microstructură conform formulei [5]; [10]:

D
Is =
HS  0,9ng

unde: Is – indicele de instabilitate structurală;

D – dispersia (conţinutul de elemente microstructurale hidrostabile cu diametrul mai mic
de 0,02 mm), în %;
HS – conţinutul de elemente macrostructurale hidrostabile, în %;
ng – conţinutul de nisip grosier, în %.
Notă: Pe parcursul celor 2 ore de laborator structura solului se va determina practic prin:
- metoda Sekera;
- metoda Tiulin-Erikson (cernerea uscată). Se va ridica curba cumulativă (pe hârtie
milimetrică) şi se vor calcula indicii calitativi.

10