Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia, însuşirile,

clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a solurilor.

Solul este considerat ca o mare avuţie a omenirii, iar protejarea

acestuia precum şi folosirea lui raţională reprezintă o stringenţă pentru
fiecare dintre noi. Solul este implicat în viaţa societăţii, constituind pe
lângă spaţiul de aşezare a omului şi infrastructura pentru toate
activităţile antropice, contribuind la realizarea tuturor cerinţelor
societăţii şi a continuităţii vieţii pe Pământ.

Solul este stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre, care a

acumulat elementele însuşirii sale specifice fertilitatea.

Solul trebuie cercetat atât în strânsă corelaţie cu factorii de mediu în

care s-a format şi a evoluat, cât şi sub aspectul proprietăţilor lui, ca
mediu de dezvoltare a plantelor şi a utilizării lui în agricultură.
 Solul - este un produs al mediului natural.

Solul – resursă limitată – fiind unul dintre cele mai preţioase

bunuri indispensabile umanităţii deoarece întreţine pe pământ viaţa
plantelor, a animalelor şi a omului.

Solul este rezultatul final al interacţiunii între rocă, relief, climă,

vegetaţie şi faună.

Solul este un corp natural cu o serie de însuşiri, fizice, chimice şi

biologice în continuă schimbare, care constituie un suport pentru plantă,
o sursă de elemente nutritive şi un intermediar prin care se aplică
îngrăşămintele şi amendamentele.
 MINERALE

Mineralele - sunt corpuri formate pe cale naturală, omogene din punct de vedere
fizico-chimic, care s-au format în scoarţa Pământului, făcând parte integrantă din ea,
acestea fiind constituite din combinarea a unul sau mai multe elemente chimice.

În alcătuirea scoarţei terestre intră circa 3.000 de minerale, dar dintre acestea numai 100 au
o participare mai însemnată la alcătuirea acesteia.

Proprietăţile mineralelor

Dintre proprietăţile ce caracterizează mineralele, cele mai importante sunt următoarele:

1.Proprietăţile morfologice: sistemele de cristalizare, aspectul cristalelor, maclele,
agregarea cristalelor;
2. Proprietăţile optice: culoarea mineralelor, culoarea urmei, luciul şi transparenţa;
3. Proprietăţile mecanice: clivajul, spărtura, duritatea, elasticitatea;
4. Proprietăţile magnetice: magnetismul;
5. Proprietăţile fizice: densitatea;
6. Proprietăţile organoleptice: mirosul, gustul;
7. Proprietăţile chimice: efervescenţa, coloraţia flăcării.
 1. PROPRIETĂŢILE MORFOLOGICE

După starea de agregare fizică, mineralele sunt de două feluri: cristaline și

amorfe. Marea majoritate a mineralelor ce alcătuiesc litosfera sunt cristalizate şi foarte
puţine la număr se găsesc în stare amorfă.

Corpurile cristalizate (cristalele) - sunt forme solide şi omogene, caracterizate

printr-o structură internă reticulară, care se manifestă la exterior printr-o formă
geometrică bine definită. Mineralele cristalizate sunt construcţii geometrice naturale, în
care atomii, ionii, sau moleculele sunt dispuse ordonat şi periodic după direcţiile X, Y şi Z
ale spaţiului, denumite direcţii cristalografice.

Mineralele amorfe - au o structură caracterizată de o dispunere dezordonată a

atomilor, ionilor, sau moleculelor. Ele nu sunt niciodată mărginite, în mod natural de feţe
plane, având tendinţa de a căpăta forme rotunjite, sferoidale, reniforme, în general
neregulate. Acestea provin din întărirea formaţiilor coloidale şi a gelurilor.
1.1. Sistemele de cristalizare
 1.2. Aspectul cristalelor
Cristalele unui mineral tind să crească în diferite
feluri denumite habitusuri.
Habitusul se referă la forma exterioară al formei unui
cristal, în raport cu cele trei dimensiuni spațiale: lungime,
grosime și lățime. El fiind determinat de structura externă
a cristalului și se datorează dezvoltării diferite a fețelor
cristalografice.
În funcţie de dezvoltarea după cele trei direcţii
cristalografice, habitusul cristalelor poate fi:
La minerale deosebim următoarele forme de habitus:
- izometric - caracterizat prin dezvoltarea egală a
diferitelor feţe ale cristalelor (cuburi de pirită);
- prismatic - cristalele prezintă feţe de prismă, mai
dezvoltate în una din cele trei direcţii (cuarţ);
- alungit, acicular sau fibros - cristalele sunt
alungite după una din direcțiile cristalografice, feţele
prismatice sunt extrem de alungite într-o anumită direcţie
(stibină);
- lamelar sau tubular - feţele cristalelor sunt
alungite în două direcţii (biotit, clorit).
- aplatizat - cristalele sunt dezvoltate după două
direcţii.
Pe lângă cele patru forme principale mai sunt
cunoscute şi forme de tranziţie sau complexe, mai rar
întâlnite precum: dendritic, capilar, nodular, reniform
etc.

1.3. Maclele
Unele minerale formează
cristale alipite sau întrepătrunse
numite macle.
Maclele - sunt asociaţii
a două sau mai multor cristale,
aparţinând aceleiaşi specii
minerale.
Cristalele maclate sunt uşor
de recunoscut întrucât prezintă
unghiurile intrânde care nu se
întâlnesc la cristalele simple.
Maclele sunt în multe cazuri
tipice pentru unele minerale ceea
ce uşurează recunoaşterea lor.
Formele de agregare
În natură, mineralele formează îngrămădiri de
cristale de diferite forme şi mărimi numite agregate.
Agregatele de minerale cel mai des întâlnite sunt:
1).Agregate granulare – sunt compuse din
minerale sub formă de grăunţi de diferite mărimi;
2).Agregate compacte – sunt asociaţii ale
mineralelor la care conturul grăunţilor nu se poate distinge
cu ochiul libe;
3).Druzele – sunt asociaţii de cristale bine
dezvoltate, ce apar sub formă de buchet. Atunci când
aceste asociaţii de cristale îmbracă golurile de formă
concavă a rocilor, ele poartă denumirea de geode;
4).Concreţiunile – sunt agregate sferice
constituite din cristale aciculare aşezate cu vârful spre
centru (fosforitele);
5).Oolitele – sunt agregate sferice având
mărimea bobului de mazăre sau chiar mai mici, aşezate
sub formă de pături concentrice;
6).Agregatele pământoase – sunt îngrămădiri
de minerale care se formează prin alterarea acestora şi
sunt foarte sfărâmicioase;
7).Dendritele – sunt agregate de cristale foarte
mărunte, depuse sub formă de pojghiţe, de forma unor
ferigi sau muşchi;
8).Eflorescenţele – s-au format în urma
transformării a unor săruri din stare cristalină în stare
pulverulentă prin pierderea unei părți a apei de cristalizare,
când au venit în contact cu aerul .
 2. Caracteristicile optice
Dintre caracteristicile optice enumerăm: culoarea mineralelor, culoarea
urmei, luciul şi transparenţa.

A. Culoarea mineralelor
Este una dintre cele mai importante proprietăţi, întrucât atrage atenţia de la
prima vedere.
Culoarea mineralelor - este determinată de însuşirea acestora de a absorbi
sau de a reflecta total sau parţial componentele luminii albe.

Din acest punct de vedere, avem următoarele forme de minerale:

- mineralele care lasă să treacă prin ele toată lumina sunt incolore (sarea gemă,
calcitul);
- minerale care absorb total lumina apar de culoare închisă (biotit, magnetit,
grafit);
- minerale care resping total lumina apar colorate în alb (cuarţ, gips, ortoză).
Culoarea diferită pe care o au mineralele este determinată de culoarea spectrului
reflectat (de exemplu, hematitul - reflectă culoarea roşie şi apare colorat în roşu). Sunt
cazuri în care culoarea mineralelor este caracteristică şi constantă (pirita), dar există
cazuri când unul şi acelaşi mineral apare diferit colorate, datorită impurităţilor înglobate
în masa lor (cuarţul apare colorat în alb, galben, violet, negru, etc).
După culoare, mineralele se împart în:
- leucocrate - sunt mineralele care au culoare deschisă;
- melanocrate - sunt mineralele de culoare închisă.

B. Culoarea urmei
Se referă la culoarea
pulberii unui mineral, pe care
acesta o lasă prin frecare cu
o suprafaţă de porţelan, albă.
Această culoare este uneori
diferită de cea a mineralului,
reprezentând un caracter
diagnostic pentru identificarea
mineralului.
Această proprietate este
constantă.
În unele cazuri culoarea
urmei sau a pulberii
corespunde cu cea a -transparente
mineralului (magnetitul - are
atât culoarea cât şi urma
neagră; azuritul - albastră;
cinabru - roşie). Sunt însă
situaţii când culoarea
mineralului diferă de cea a
urmei (blenda - are culoarea
cenuşie sau neagră iar urma
este roşie; pirita - are
culoarea galben-aurie iar
urma este neagră-verzuie).
C. Luciul
Luciul mineralelor este determinat
de puterea de reflexie a luminii pe
suprafaţa cristalelor. Intensitatea D. Transparenţa
luciului depinde de: netezimea
suprafeţei reflectate, indicele de Caracterizează gradul
refracţie şi indicele de absorbţie şi nu de de reflexie sau gradul de
culoarea mineralelor. absorbție a razelor
La minerale, se deosebesc luminoase, fiind acea
următoarele varietăţi de luciu: proprietate a mineralelor
- sticlos, caracteristic mineralelor
de a lăsa să treacă prin
transparente (cuarţ, granaţi);
ele razele luminoase.
-metalic, caracteristic mineralelor
opace (galenă, pirită, calcopirită);
- semimetalic, caracteristic Din acest punct de
vedere, mineralele pot fi:
mineralelor transparente şi
semitransparente (hematit);
(cristalul de stâncă,
-sidefos, caracteristic mineralelor
stratificate (muscovit, gips lamelar); cuarțul, sarea gemă);
-mătăsos, caracteristic mineralelor -semitransparente
fibroase (gips fibros, sericit); (calcedonia);
-adamantin, este luciul unor -opace (pirită,
minerale transparente, cu indicele de magnetit).
refracţie foarte ridicat (diamant,
blendă);
-de ceară sau cornos,
caracteristic mineralelor rezultate din
geluri uşor colorate (calcedonia, opalul).
 B. Spărtura
3. Caracteristicile mecanice
Spărtura - 2. GIPSUL
Cele mai importante proprietăţi reprezintă proprietatea
mecanice întâlnite la minerale, sunt: pe care o au unele
minerale de a se
A.Clivajul desface prin lovire în
bucăţi limitate de
Clivajul - reprezintă suprafeţe neregulate.
proprietatea pe care o au mineralele Se întâlnesc
cristalizate de a se desface prin următoarele tipuri de
apăsare sau lovire în foiţe paralele, spărtură:
după direcţia de minimă rezistenţă. - concoidală, când
Această proprietate este legată pe suprafaţa de
separaţie apar curbe
exclusiv de structura internă a
mineralelor, fiind uşor de observat. concentrice, având
În practică se deosebesc aspectul unui interior
următoarele forme de clivaj: de cochilie (cuarţ,
- clivaj perfect, când cristalul opal);
se desface în foițe subţiri, cu - aşchioasă, când
suprafeţele de separaţie perfect marginile rupturii sunt
ascuţite (albit,
plane (mice, clorit, gips lamelar);
- clivaj bun, când cristalele prin corindon);
lovire se desfac în fragmente de - fibroasă, când
forma geometrică a cristalului din ruptura are un aspect
care provin (la galenă prin fibros (gips fibros,
sfărâmare rezultă fragmente hornblendă);
cubice); - solzoasă, când
feţele de separaţie au
- clivaj slab, se caracterizează
prin formarea unor fragmente un aspect solzos
mărginite, atât de plane de clivaj, (agatul);
cât şi de spărturi neregulate - compactă, când
(hornblenda); suprafaţa de separaţie
- clivaj imperfect, apare atunci este netedă sau cu
când feţele de separaţie sunt slabe neregularităţi
(dolomit).
neregulate şi mai rar plane (apatit).
C. Duritatea
Duritatea -reprezintă
gradul de rezistenţă pe
care un mineral îl opune
unei acţiuni mecanice
exterioare de pătrundere
sau zgâriere.
Pentru a aprecia această
proprietate se foloseşte
scara de duritate a lui
F. MOHS, reprezentată
prin zece minerale etalon,
aşezate în ordinea durităţii
lor, după criteriul că
fiecare mineral zgârie pe
cel dinaintea lui şi este
zgâriat de cel care
urmează.
Mineralele care sunt
zgâriate cu unghia au
duritatea de 1-2, cele care
nu se zgârie cu unghia ci
cu lama unui briceag sau
cu sticla au duritatea mai
mare de 2 şi mai mică de
5 (sticla are duritatea 5),
mineralele care zgârie
sticla au duritatea mai
mare de 5.
1. TALCUL
3. CALCITUL
4. FLUORINA
5. APATITUL
6. ORTOZA
7. CUARŢUL
8. TOPAZUL
9. CORINDONU
10. DIAMANTUL
D. Elasticitatea
Elasticitatea - reprezintă
proprietatea pe care o au
unele minerale de a-şi
modifica forma atunci când
sunt supuse unor acţiuni
mecanice exterioare şi de a
reveni la forma iniţială după
încetarea acţiunii.
Mineralele se comportă
diferit din punct de vedere a
elasticităţii, astfel:
- minerale cu limita de
elasticitate mare - sunt
mineralele care se pot îndoi
fără a-şi pierde proprietatea
(micele);
- minerale cu limita de
elasticitate mică - sunt
mineralele care se pot îndoi
puţin şi care rămân îndoite
(clorit, talc);
- minerale foarte puţin
elastice şi cu o coeziune
mică - sunt mineralele
casante (cuarţ, stibina).
 4. Caracteristicile magnetice

A. Magnetismul
Sub denumirea de proprietate magnetică se înţelege proprietatea pe care o au unele minerale de
a fi atrase de magnet, există însă şi minerale care au ele proprietăţi magnetice (feroplatina,
feronichelul).
După gradul de magnetism mineralele pot fi:
- magnetice (magnetitul şi pirotina);
- potrivit magnetice (almandin, cromit);
- slab magnetice (turmalina);
- nemagnetice (cuarţ, feldspaţii).

5. Caracteristicile fizice
A. Densitatea mineralelor
Densitatea - reprezintă raportul dintre greutatea unui mineral şi volumul pe care
acesta îl ocupă, considerat fără golurile pe care le conţine.
Densitatea mineralelor se stabileşte cu ajutorul picnometrului, a balanţei hidrostatice şi prin metoda
plutirii.
Din punct de vedere a densităţii mineralele se grupează astfel:
- minerale foarte grele - sunt cele cu densitatea peste 15 (iridiul 21,6; platina 17-19; aurul 15,6);
- minerale grele - sunt cele cu densitatea între 7 şi 15 (mercurul 13,5; argintul 10,1; cuprul 8,5;
galena 7,5);
- minerale cu densitatea mijlocie - sunt cele cu densitatea între 3,5 şi 7 (pirita 5,2; ortoza 6-6,5;
pirotina 4,6);
- minerale uşoare - sunt cele cu densitatea între 1,5 şi 3,5 (cuarţul 2,6; calcitul 3; gipsul 2);
- minerale foarte uşoare - sunt cele de origine organică având densitatea mai mică de 1,5
(chilimbarul 1,1; petrolul 0,7).
 6. Caracteristicile organoleptice
Cele mai importante caracteristici organoleptice sunt: mirosul și gustul.
A. Mirosul
Unele minerale prin lovire sau spargere, emană un miros caracteristic, care poate indica
prezenţa anumitor elemente în masa materialului respectiv, după cum urmează:
- mineralele ce conţin arsen prin lovire degajă un miros de usturoi;
- argilele aburinde degajă un miros asemănător cu cel de pământ uscat şi umezit;
- talcul şi sericitul dau la palpare o senzaţie de gras sau unsuros.
B. Gustul
În recunoaşterea unor minerale şi în special a unor săruri solubile ne putem folosi de gustul
lor: sarea de bucătărie - are gust sărat; carnalita - are gust sărat-amărui; silvina - are gust amar.

7. Caracteristicile chimice
Principalele caracteristici chimice ale mineralelor sunt: efervescența și culoarea flăcării.
A. Efervescenţa
Carbonaţii şi îndeosebi carbonatul de calciu fac efervescenţă în prezenţa acizilor tari (acid
clorhidric 20%). In urma reacţiei chimice rezultă bioxidul de carbon.

B. Culoarea flăcării
Sunt anumite minerale, care mărunţite și încălzite la flacără, (fie pe o bucată de cărbune, fie
într-un tub de sticlă închis sau deschis) datorită cationilor pe care îi conţin pot colora flacăra diferit,
astfel:
- mineralele ce conţin potasiu - colorează flacăra în violet;
- mineralele ce conţin sodiu - colorează flacăra în galben;
- mineralele ce conţin cupru - colorează flacăra în verzui;
- mineralele ce conţin plumb - colorează flacăra în albastru;
- smaraldul - din verde devine alb.