Sunteți pe pagina 1din 229

INTRODUCERE

Cursul de faţă se adresează studenţilor care parcurg disciplina de Geologia României


într-un semestru, conform planurilor de învăţământ în sistem Bologna. Gestul este extrem de
dificil în condiţiile date, pentru că realizarea unui balans judicios şi eficient între reducerea la
minim a informaţiei geologice impusă de timpul alocat şi detalierea necesară pentru un
auditoriu care vine în contact, uneori, pentru prima dată cu acest tip de informaţie, pare un
demers utopic.
În aceste condiţii, este obligatoriu ca în parcurgerea acestei discipline activitatea
didactică să fie centrată pe munca individuală a studentului, care va avea în vedere
completarea cunoştinţelor geologice cu informaţii din următoarele discipline: mineralogie,
petrologie şi petrografie, stratigrafie, geologie structurală, geologie istorică şi tectonică
globală.
Unele sugestii foarte utile privind titlul primului volum, Geologia terenurilor Est-
Carpatice (Platformele şi Orogenul Nord-Dobrogean) şi modul de tratare a unităţilor
morfostructurale ne-au fost făcute şi de dl. prof. univ. dr. Eugen Grădinaru de la Universitatea
din Bucureşti, căruia îi mulţumim pe această cale.
Considerăm că în introducere trebuie să facem anumite precizări asupra terminologiei
folosite, conform Ghidului stratigrafic al ICS, manualelor de geologie structurală şi
stratigrafie, precum şi sensului acordat în dicţionarele de geologie.

1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Structura geologică - în sens larg, se referă la alcătuirea de ansamblu a
subsolului unei anumite regiuni (continent, ţară, provincie, etc.), descriind originea,
constituţia şi vârsta rocilor componente, raporturile dintre volumele de roci (aranjamentul
acestora) rezultat în urma mişcărilor tectonice, precum şi repartiţia spaţială a unităţilor
structurale.
Unităţile geologo-structurale sunt zone din scoarţa terestră care prezintă anumite
caractere specifice în ce priveşte constituţia şi aranjamentul structural al rocilor din subsol,
caractere care le deosebesc de zonele învecinate.
Unităţile structurale majore precum şi subunităţile tectonice care le alcătuiesc sunt
delimitate tectonic (falii inverse, plane de şariaj, etc.) şi nu limite geomorfologice. Limitele
geomorfologice se pot suprapune sau nu peste planele tectonice care delimitează unităţile
structurale.
Structurile geologice se clasifică în funcţie de tipul de scoarţă, gradul de stabilitate
tectonică şi arhitectura (aranjamentul) volumelor de roci în scoarţă, după cum urmează:
După tipul de scoarţă:
 structuri geologice ale scoarţei continentale, care alcătuiesc continentele şi
marginile continentale (platforme, scuturi, orogene, rifturi continentale);
 structuri geologice ale scoarţei oceanice (dorsalele medio-oceanice,
platformele oceanice, arcurile insulare, insulele vulcanice, fosele, bazinele marginale)
(Fig. 1;2;3).

Ba
zin

oceanic Continent Bazin oceanic

2
Fig. 2. Morfostructuri ale scoarţei continentale şi oceanice (din Bleahu, 1983)

După gradul de stabilitate tectonică:


 structuri geologice stabile tectonic sau cu un grad redus de instabilitate, care
alcătuiesc de regulă nucleele continentale (scuturile, platformele, orogenele paleozoice);
 structurile geologice instabile din punct de vedere tectonic, care alcătuiesc de
regulă bazinele oceanice şi marginile continentale (rifturile continentale şi oceanice, fosele
oceanice, bazinele marginale, arcurile insulare, orogenele alpine) - Fig. 3.
După arhitectura volumelor de roci:
 Platforme: sunt morfostructuri geologice alcătuite din două etaje structurale:
soclul şi cuvertura, cu o tectonică distinctă. Soclul reprezintă o catenă orogenică cratonizată şi
peneplenizată. Cuvertura este alcătuită din roci sedimentare, formate în unul sau mai multe
cicluri de sedimentare, dispuse într-o structură orizontală sau slab deformată - Fig. 1.

3
 Orogene: orogenele sunt morfostructuri geologice majore, rezultate în urma
mişcărilor geotectonice prin care fundamentele bazinelor de sedimentare şi cuverturile
sedimentare acumulate în acestea sunt intens tectonizate, dispuse de regulă în pânze de şariaj.
1.2. Stratigrafia - denumită şi „ştiinţa stratelor geologice", studiază stratele de roci
sedimentare, curgerile magatice şi formaţiunile metamorfice grupate în unităţi stratigrafice,
cu scopul de a stabili vârsta relativă a acestora pe baza raporturilor geometrice de
superpoziţie geometrică şi al conţinutului paleontologic, sau vârsta absolută prin metode
radiometrice. Pornind de la vârstele stabilite în anumite areale, se procedează la corelările
geocronologice (pe orizontală), fundamentând reconstrucţia istoriei geologice a Pământului
sub aspect tectonic, paleogeografic, paleobiologic, paleomedial, paleoclimatic, etc.. În
stratigrafie, pentru operaţionalizare se lucrează cu volume de roci care reprezintă o unitate
stratigrafică.
Unitatea stratigrafică reprezintă un volum de roci depus în continuitate de
sedimentare, cu nişte caractere litostratigrafice, sau paleontologice, sau cronostratigrafice, sau
paleomagnetice, etc., relativ omogene, care reprezintă entităţile distincte folosite pentru
corelările cronostratigrafice. În funcţie de specificul caracterului omogen al succesiunii
stratigrafice rezultă unităţi litostratigrafice, biostratigrafice, cronostratigrafice,
paleomagnetice, etc.. Limitele dintre unităţile amintite pot coincide sau nu.
Litostratigrafia - este o ramură a stratigrafiei care se ocupă cu separarea volumelor de
roci cu nişte caractere specifice în unităţi litostratigrafice şi corelarea acestora pe baza
caracterelor litologice şi cronostratigrafice.
Unitatea litostratigrafică reprezintă un volum de roci sedimentare, magmatice sau
metamorfice, alcătuită din strate, curgeri, etc., constituite dintr-un singur tip petrografic sau o
combinaţie de tipuri, care reflectă condiţiile sedimentogenetice, magmatogene sau
metamorfogene ale rocilor. Acestea se deosebesc net de unităţile din culcuş şi acoperiş.
Unităţile litostratigrafice reflectă extensiunea spaţială şi în timp a condiţilor genetice relativ
uniforme din bazinele de sedimentare şi domeniile magmatice şi metamorfice.
Unitatea litostratigrafică de bază, cartabilă, cu care se operează în teren şi se efectuează
corelările litostratigrafice este formaţiunea litologică.
Formaţiunea litologică este alcătuită dintr-o succesiune stratigrafică (o sumă strate,
curgeri de lave, alternanţe de curgeri de lave cu strate sedimentare, etc.) relativ omogenă din
punct de vedere litologic (petrografic) şi stratonomic (al succesiuni stratelor de roci) şi care
reprezintă persistenţa unor anumite condiţii genetice în domeniile de formare ale rocilor.
Formaţiunile pot avea grosimi de la câţiva metri până la câteva mii de metri.

4
Caracteristicele litologice ale unei formaţiuni sunt descrise pe o secţiune unde
aflorează în totalitate şi se pot observa raporturile de continuitate cu formaţiunile din culcuş şi
acoperiş. Acest profil se numeşte secţiune de referinţă şi volumul de roci descris se numeşte
stratotip. Orice separare ulterioară a formaţiunii în alte regiuni, trebuie să se raporteze la
stratotip, pentru a se putea efectua în final corelările litostratigrafice.
Formaţiunile litologice sunt divizate în membrii şi strate, pe aceleaşi criterii privind
omogenitatea relativă a volumelor de roci separate. O sumă de formaţiuni, în succesiune
stratigrafică, depuse într-un interval de timp precizat, se numeşte grup.
1.2.2. Biostratigrafia - este o ramură a stratigrafiei care grupează stratele de roci
sedimentare în unităţi biostratigrafice pe baza conţinutului paleontologic (dezvoltarea unui
grup, unor genuri, sau specii de organisme). Pornind de la unităţile biostratigrafice se
efectuează corelările cronostratigrafice şi geocronologice, se stabileşte lanţul evolutiv de-a
lungul timpului geologic, se întocmesc modelele paleobiologice şi se furnizează informaţii
paleomediale şi paleoclimatice.
Unitatea biostratigrafică reprezintă un strat sau un grup de strate cu un conţinut
paleontologic distinct, diferit de cel al volumelor de roci situate în culcuşul sau acoperişul
unităţii. Delimitarea unităţilor biostratigrafice a stat la baza geocronologiei Fanerozoicului.
Unitatea biostratigrafică fundamentală în biostratigrafie este biozona.
Biozona cuprinde un strat sau un grup de strate cu un conţinut paleontologic distinct,
caracterizat de dezvoltarea unor specii fosile caracteristice pentru un interval de timp dat.
Limitele inferioară şi superioară a unei biozone se trasează în volumul de roci sub stratul în
care se înregistrează prima apariţie a taxonului caracteristic (speciei), respectiv deasupra
stratului în care se înregistrează ultima apariţie a taxonului caracteristic. Pe orizontală biozona
are o extensiune limitată geografic, coincizând cu arealul de dezvoltare a speciei conducătoare
(caracteristice).
1.3. Cronostratigrafia şi geocronologia
Cronostratigrafia este o ramură a stratigrafiei care se ocupă cu vârsta stratelor şi
corelarea cronologică a acestora. În acest mod se grupează unităţile litostratigrafice în unităţi
cronostratigrafice, care reprezintă volume de roci formate într-o unitate geocronologică.
Unitatea cronostratigrafică se referă la un grup de strate format într-o unitate de timp
geologic.
Cronozona este cea mai mică diviziune în cronostratigrafie, reprezentând stratul sau
pachetele de strate formate în momentul desfăşurării unui eveniment biologic, geologic sau
geofizic.

5
Geocronologia este o ramură a stratigrafie care se ocupă cu datarea (stabilirea vârstei)
depozitelor geologice şi ierarhizarea cronologică a acestora, rezultând unităţi geocronologice
(de timp), concretizate în unităţi cronostratigrafice (volume de roci) – Tabel 1.
Datarea se poate face relativ, aplicându-se corelările pornind de la principiul
superpoziţei geometrice a stratelor şi conţinutul paleontologic al acestora, sau în mod absolut,
folosindu-se metode radiometrice.
Unităţi geocronologice
Unităţi cronostratigrafice
EON EONOTHEM
ERA ERATHEM
PERIOADA SISTEM
EPOCA SERIE
VARSTA ETAJ
CRON CRONOZONA

Tabel 1. Raporturile dintre unităţile geocronologice şi unităţile cronostratigrafice

Scara geocronologică (scara stratigrafică) folosită în prezent este cea adoptată de


Comisia Internaţională de Stratigrafie (Tabel 1). Dar se impune o precizare. Începând din
Priabonian, datorită ridicărilor alpine, se separă din Oceanul Tethys un bazin marin denumit
Paratethys, în care se formează terenurile sedimentare din Orogenul carpatic şi domeniul
extracarpatic (Jipa, 2006). În acest context, pentru domeniul Paratethys s-au separat în
Neogen, corespunzător bazinelor separate, unităţi geocronologice şi cronostratigrafice
regionale, specifice. Acestea unităţi geocronologice sunt folosite încă în majoritatea literaturii
geologice privitoare la terenurile extracarpatice şi ale Orogenului Carpaţilor Orientali, motiv
pentru care vom prezenta mai jos Scara geocronologică ICS (2006).

Scara geocronologică Paleozoic


Superior Tatarian (Djulfian) Amarassian
Kazanian (Penjabian) Basleoan
Permian Mijlociu Kungurian Taë Weian

Inferior Artinskian Bitaunian


280 Sakmarian Somoholoan
Stephanian (Uralian) Orenburgian
Gzelian
D

6
C Moscovian
Superior Westphalian B
Carbonifer A Bashkirian
C

320 P Namurian B
A

Inferior Visean
345
A Tournaisian

Strunian Etroeungtian

Superior Famennian

358
L Frasnian
Devonian Mijlociu Givetian

E Couvinian
Emsian Pragian
Inferior Siegenian Lochkovian
395 Gedinnian
O Downtonian Pridolian
Silurian Ludlovian Kopaninian
(Gothlandian) Wenlockian Motolian
430-440
Z Llandoverian
Hirnantian
Zelkovlcian

Pusgillian
Superior Onnian

450
O Caradocian Longvillian
Costonian
Ordovician Llandeilian

I Inferior Llanvirnian

Arenigian (Skiddavian)

500
C Tremadocian

Superior (Potsdamian)

Cambrian Mijlociu (Acadian)

570 Inferior (Georgian)


Precambrian

Scara geocronologică Mezozoic


Senonian Maastrichtian -
1.00 Superior
Campanian
Sanlonian
Coniacian
Turonian Angoumian
Ligerian
Cenomanian

7
Cretacic Inferior
1.36 M Aptian Gargasian
Bedoulian

Neo- Barremian
Hauterivian

E
comian
Valanginian
Berriasian

1.54 Superior Malm


Z Tithonian (Portlandian)
(Volgian)
(Bononian)
Jurasic
Kimmeridgian (Virgulian)
(Pterocerian)
O Oxfordian (Sequanian) (Astartian)
(Rauracian)
(Argovian)
54 Z Callovian

Mijlociu Dogger
Bathonian
1 75 Bajocian
O Aalenian
Toarcian
(Domerian)
I Inferior
Liasic
Pliensbachian (Charmouthian)
(Carixian)

Sinemurian (Lotharingian)
190-1 95
C Hettangian
Rhaertian
Superior Norian
Carnian
Triasic L.adinian
Mijlociu Anisian (Virglorian)

225 Inferior Scythian (Werfenian)

Scara geocronologică Cainozoic (Neozoic)


Durata Erathem Sistem Serie Etaj / Vîrstă
Mil. ani (Eră) (Perioadă) (Epocă)

Holocen Randrian Subatlantic


(Actual)
Subboreal
Atlantic
Boreal
Postglacial Preboreal

8
Quaternar Pleistocen
C Veichselian (Tubantian)
Eemian
WUrm
R-W Interglaciar
Saalian (Drenthian) Riss
lolsteinian (Needian) M-R Interglaciar

A Elsterian
Cromerian (Taxandrian)
Mindel
G-M Interglaciar
Menapian Gflnz
Waalian D-G Interglaciar
I Eburonian Dariube
Tiglian B-D Interglaciar
'retiglian Biber
Amstelian

1,5
N Villafranchian (Calabrian)
Suporior Astian Levantinian
Pliocen
N Dacian
O E Plaisancian (= Piacenzian)
Interior Pannonian Pontian Zanclean
7 O Meotian
26
Z T G
Miocen
Superior
Mijlociu
Sarmatian
Vindobonian Tortonian
Messinian

E Helvetian Langhian

E N
Inferior Burdigalian
O Aquitanian
37-38 Oligocen Superior Chattian (Casselian) Bormidian
R
P Mijlociu Stampian (Rupelian)

I A
Ţ Inferior Sannoisian
(Lattorfian)
(Tongrian)
L
53-54 Eocen Superior Priabonian Ludian
C l E Bartonian
Mijlociu Lutetian Auversian
O
Bruxellian
A G Inferior Ypresian Cuisian
64-65 Paleocen Superior Landenian Sparnacian ,
E
Thanetian
R N Inferior Montian

Danian

1.4. Magnetostratigrafia - este o ramură a stratigrafiei care studiază volumele de roci


în funcţie de proprietăţile magnetice al acestora, rezultând gruparea formaţiunilor litologice în
unităţi magnetostratigrafice. Unitatea magnetostratigrafică de bază cu care se operează este
magnetozona.
1.5. Structura geologică - se referă la arhitectura (aranjamentul) volumelor de roci
din scoarţă, rezultată după mişcările tectonice.
Structuri primare ale rocilor magmatice (corpurile plutonice), vulcanice (curgerile de
lave) şi ale rocilor sedimentare (stratul).
Structuri plicative (cutele) - cute anticlinale, sinclinale, solzi, etc..
1.6. Geotectonica - studiază mecanismele de declanşare şi desfăşurare a proceselor
tectonice care au drept consecinţă deformarea volumelor de roci preexistente şi rearanjarea
acestora în scoarţa terestră şi ciclurile geotectonice majore care conduc la deschiderea
bazinelor oceanice şi formarea catenelor orogenice.

9
a. Ciclul orogenetic (orogeneza) - ansamblul mişcărilor geotectonice în urma cărora
rezultă înălţarea catenei şi formarea structurii specifice orogenelor.
Catena orogenică nu este sinonimă cu catena montană, înglobând arii mai extinse decât
catenele montane. Prin catenă orogenică se înţelege o structură a scoarţei terestre, intens
tectonizată, care poate să aibă exprimare topografică pozitivă sau nu, caz în care se găseşte
îngropată la diferite adâncimi sub sedimente mai tinere. Catena montană reprezintă o catenă
orogenică cu exprimare topografică pozitivă, sau o parte din aceasta. De ex. Orogenul
Carpatic include şi treapta subcarpatică alături de treapta carpatică
b. Fază tectogenetică (structogeneză) - etapă a unui ciclu orogenetic, în care se înalţă
şi se formează structura unui domeniu (unei zone) din catena orogenetică.
1.7. Cartografia geologică - se ocupă cu operaţiunile de cartare geologică,
transpunerea informaţiilor şi întocmirea hărţilor geologice, în general a materialelor
cartografice.
a. Harta geologică - este o reprezentare pe o hartă topografică a formaţiunilor
geologice, elementelor structurale şi tectonice, după înlăturarea învelişului pedologic din
ariile în care acesta se dezvoltă.
b. Secţiunea geologică (profilul geologic) - reprezentarea pe o anumită direcţie, de
regulă pe un plan vertical, a modului de dezvoltare a structurilor geologice în adâncime.
c. Coloana litostratigrafică - În coloane se redă succesiunea cronostratigrafică a
formaţiunilor litologice şi conţinutului paleontologic dintr-o anumită regiune.
d. Bloc diagramă - reprezentarea tridimensională a structurii geologice dintr-o
anumită regiune.
Notă: A se vedea şi prezentările 1 şi 2

2.1. ÎNCADRAREA TERITORIULUI ROMÂNIEI ÎN


ANSAMBLUL GEOSTRUCTURAL
Principalul eveniment tectonic care a avut loc la începutul ciclului alpin a fost apariţia
unui rift care a avut drept consecinţă separarea ariei continentale, care atinsese starea de
Pangea la sfârşitul ciclului hercinic, în două mari plăci: Placa Afroeuropeană şi Placa
Euroasiatică. Riftul despărţitor a generat o arie de expansiune oceanică formând Marea

10
Tethys. Aceasta şi-a încheiat evoluţia de arie labilă spre sfârşitul Eocretacicului, devenind, în
structura actuală, sutura tethysiană sau sutura Vardar, evidentă în ţinuturile Vardarului.
Ariile continentale din imediata vecinătate a zonei de rift, adică zonele de margine ale
plăcilor menţionate, au evoluat ca arii labile (margini de placă active), capabile de a genera
structuri cutate şi catene muntoase. Marginea Plăcii Euroasiatice, găsindu-se într-o
asemenea situaţie, a generat catenele alpino-carpato-balcanice.
Teritoriul României circumscrie în graniţele sale atât o parte din marginea activă
(labilă) a Plăcii Euroasiatice, cât şi o parte din aria neafectată de influenţa ariei de rift, care a
rămas şi a evoluat ca arie stabilă. Drept urmare, două sunt domeniile geostructurale în care
se încadrează unităţile geologice majore din România:
 un prim domeniu îl constituie ariile cratonizate, adică regiunile care şi-au încheiat
evoluţia de arii labile înainte de ciclul alpin sau chiar în ciclul alpin, dar într-o tectogeneză
anterioară aceleia care a generat primele structuri carpatice; acestea formează domeniul
precarpatic sau vorlandul carpatic;
 cel de-al doilea domeniu îl constituie spaţiul carpatic (unităţile carpatice) care
porespunde marginii active a Plăcii Euroasiatice; acesta include ariile cutate în orogeneza
alpină.
În aspectul fizico-geografic al ţării, celor două categorii de unităţi geostructurale li
se suprapun: zona de dealuri, podişuri şi câmpii (primei categorii), şi zona carpatică montană
şi submontană cu depresiunea colinară a Transilvaniei (celei de a doua categorii).
La scară continentală, domeniul precarpatic include unităţile din faţa Carpaţilor
Nordici: Masivul Bohem, Munţii Sudeţi, Depresiunea Miechov, Munţii Swietokrzki,
Platforma Est-Europeană şi domeniul moesic dintre Carpaţi şi Balcani (Platforma Sud-
Dobrogeană, Platforma Valahă şi Masivul Central Dobrogean cu prelungirea structurilor
cadomiene afundate) – Fig. 5.
Între cele două domenii (Platforma Est-Europeană şi domeniul moesic), consolidate
anterior ciclului alpin, se delimitează un spaţiu a cărui evoluţie de arie labilă din timpurile
prealpine s-a continuat şi în primele epoci ale ciclului alpin, dar a cărui cratonizare s-a
desăvârşit, totuşi, în tectogeneză chimerică, adică înainte de apariţia primelor structuri
carpatice (mezocretacice). Acest spaţiu constituie (în structura actuală) Structogenul Hercinic
Chimeric Nord-Dobrogean.

11
Cel de-al doilea domeniu geostructural european, acela al ariilor cutate în orogeneza
alpină, pe teritoriul României formează cele trei ramuri ale Carpaţilor româneşti care
circumscriu Depresiunea Transilvaniei. Acestea constituie unităţile carpatice.

Fig. 5. SCHIŢA TECTONICĂ A DOMENIULUI PRECARPATIC


(după Mutihac, 2004)
1. Unităţi eoproterozoice: a. Platforma Est-Europeană, b. Platforma Sud-Dobrogeană
2. Uniaţi cadomiene: a. Depresiunea Miechov, b. Masivul Central Dobrogean şi prelungirea afundată,
c. Platforma Valahă
3. Unităţi hercimce: a. Munţii Sudeţi, b. Munţii Swietotazki şi Măcin
4. Dobrogea chimerică şi Crimeea
5. Masivul Bohem
6. Orogenul Carpatic
7. Fruntea răsfrângerii carpatice
F.F. - Falia Fierbinţi; F.P. - Falia Palazu; F.P.C. - Falia Peceneaga-Camena; F.L.C. - Falia Ltmcăviţa-Consul; F.T.
- Falia Trotuşului

12
Domeniul precarpatic este alcătuit din mai multe unităţi geostructurale care diferă
între ele prin anumite particularităţi. Astfel, în evoluţia lor, toate aceste unităţi au trecut
printr-o etapă de zonă labilă, urmată de o etapă de stabilitate (craton); însă nu toate au căpătat
această calitate în acelaşi timp. Prin urmare, o primă distincţie în rândul unităţilor precarpatice
trebuie făcută la nivelul vârstei lor, adică timpul de consolidare a soclului. Din acest punct de
vedere, între graniţele României, în domeniul precarpatic se pot delimita: unităţi
eoproterozoice, unităţi cadomiene şi unităţi hercinic-chimerice.
O a doua distincţie este aceea că, unele dintre unităţile vorlandului carpatic, după ce au
devenit sisteme cutate cratonizate, au fost supuse eroziunii, fiind nivelate. În continuare au
fost acoperite de ape, astfel încât au devenit arii de acumulare cu substrat consolidat.
Depozitele acumulate în această a doua etapă formează o cuvertură relativ groasă,
cvasiorizontală, care acoperă complet soclul. Aceste regiuni constituie unităţi tipice de
platformă.
Alte regiuni, cutate şi cratonizate, au rămas emerse şi, timp îndelungat, au fost supuse
eroziunii. Acestea alcătuiesc cratogenele.
Din categoria unităţilor de platformă, în vorlandul carpatic sunt incluse: Platforma
Moldovenească, Platforma Sud-Dobrogeană şi Platfonna Valahă. Din categoria
cratogenelor fac parte Masivul Central-Dobrogean şi Structogenul Nord-Dobrogean.
Limita la zi dintre unităţile precarpatice şi unităţile carpatice este dată de Falia pericarpatică
ce se poate unnări de la graniţa de nord a ţării până în Valea Trotuşului. Spre sud, sud-vest şi
vest este acoperită, însă a fost detectată prin foraje până în valea Dunării la Drobeta-Turnu
Severin. Această limită este aparentă, deoarece unităţile precarpatice înaintează şi sub
edificiul carpatic.

2.2. MORFOSTRUCTURILE DE PLATFORMă PREALPINE


ALE TERITORIULUI ROMÂNIEI
Evoluţia geologică a determinat formarea pe teritoriul României a două categorii de
morfostructuri majore: de platformă şi de orogen. Unităţile de platformă sunt alcătuite din
două etaje structurale (fig. 6 şi 7):
 un etaj inferior, denumit fundament sau soclu, ce reprezintă o fostă catenă
orogenică peneplenizată, cu depozite intens cutate şi metamorfozate parţial sau în totalitate;
 un etaj superior, denumit cuvertura sedimentară, alcătuit din depozite
sedimentare dispuse în strate orizontale sau slab deformate.
SV Depozite cuaternare NE

13
Fig. 6. Platforma Moesică (sens Săndulescu, 1984)
”Compartimentul Sud-Dobrogean “ “Compartimentul Central-Dobrogean “
(Platforma Dobrogei de Sud; sens lonesi, 1994) (Masivul Dobrogei Centrale; sens lonesi,
1994)
GSV- "Grupul şisturilor verzi"; FC - Grupul de Cocoşu; GP - Grupul de Palazu; GO - Grupul de Ovidiu J -
Depozite calcaroase jurasice; K - Depozite epiclastice cretacice; FCQ - Falia Capidava-Ovidiu

----------------------------------------------* PLATFORMA MOESICă (sens Săndulescu, 1984) *----------------------------------------------------------

”Compartimentul Sud-Dobrogean “ “Compartimentul Central-Dobrogean “


(Platforma Dobrogei de Sud\ sens lonesi, 1994) I (Masivul Dobrogei Centrale; sens lonesi, 1994)
GO -Grupul de Ovidiu; GP - Grupul de Palazu; FC - Grupul de Cocoşu; SV - "Grupul şisturilor verzi"
J1+2 - Jurasic mediu şi superior (Dogger + Malm); Br - Barremian; Ap - Apţian; Cm - Cenomanian; Sn-
Senonian;
Sm - Ciclul de sedimentare marină Badenian-Romanian; Q - Cuaternar; FCO - Falia Capidava-Ovidiu
Fig. 7. Structură de platformă (Compartimentul Sud-Dobrogean)

Aceste etaje s-au format în două etape distincte ale evoluţiei geologice a teritoriului:
fundamentul (soclul) a luat naştere în etapa labilă de geosinclinal, care se încheie cu
ridicarea catenelor orogenice, iar cuvertura sedimentară se formează în etapa de stabilitate,
ulterior cratonizarea soclului („sudarea" la nucleul continental). În această etapă au loc
mişcări epirogenetige pozitive şi negative, care pot deforma slab depozitele cuverturii.

14
Eventualele fracturi şi deformări ale cuverturii se pot produce datorită mişcărilor
tectonice din bazinele geosinclinale limitrofe (de ex. în geosinclinalul carpatic = Neotethys
sau geosinclinalul orogenului cimeric = Paleotethys), sau pot avea cauze genetice.
De asemenea, variaţia grosimii stratelor şi a formaţiunilor este controlată de morfologia
bazinului marin (adâncimea acestuia), determinată la rândul ei de mişcările de subsidenţă sau
de ridicare ale scoarţei.
Cuvertura sedimentară a platformelor s-a format în unul sau mai multe cicluri de
sedimentară marină, separate de perioade de exondare, când au luat naştere paleoreliefurile
(suprafeţele de discordanţă). Pe parcursul ciclurilor majore de sedimentare au existat scurte
„momente" de exondare în diferite intervale de timp geologic (Fig. 6). Trecerea de la regimul
de geosinclinal la cel de stabilitate s-a produs în momente diferite şi aceste „intervale de timp"
sunt considerate ca reprezentând vârsta platformelor. Astfel, soclul Platformei Moldoveneşti
s-a sudat la cratonul est-european în Proterozoic mediu, soclul Platformei moesice în
Proterozoic superior-Cambrian inferior, etc..Aceste „momente geologice" sunt considerate
vârstele structurilor respective.
Pe teritoriul României unităţile de platformă se dispun la est şi sud de linia de şariaj
pericarpatică (falia pericarpatică) - fig. 8.
Unităţile de platformă care alcătuiesc scoarţa teritoriului României sunt următoarele
(Fig. 4): Aceasta urmăreşte la suprafaţă linia localităţilor: Vicov (pe Valea Sucevei), Solca,
Păltinoasa (pe Valea Moldovei), Tg. Neamţ, Buhuşi (pe Valea Bistriţei), la vest de Adjud, est
de Buzău, sud de Ploieşti, Găieşti, Bibeşti şi Drobeta-Turnu Severin.

Fig. 8 - Distribuţia unităţilor de platformă pe teritoriul României (prelucrat după Ionesi, 1994)

15
a. Platforma Moldovenească
b. Platforma Scitică
1. Sectorul Bârlad
2. Sectorul Deltei Dunării
c. Platforma Moesică
1. Compartimentul valah
2. Compartimentul Sud-Dobrogean
3. Compartimentul Central-Dobrogean

Unităţile de orogen care alcătuiesc teritoriul României sunt poziţionate la vest şi la


nord de falia pericarpatică (Orogenul Carpatic) şi în partea de sud-est a României, între faliile
Peceneaga-Camena şi Sf. Gheorghe-Oancea-Adjud (Orogenul Nord-Dobrogean; OND).
diviziunile structurale majore ale Orogenului Carpatic sunt figurate în Fig. 9.

1 - Transilvanide şi Vardar 6- Dacide interne şi Austroalpin


2 - Pânze transilvane 7.- Dacide mediane
3 - Pienide 8- Dacide externe
4 - Pânza Măgura 13 Dacide marginale
5 - Piemontais

9 - Moldavide
a - Zona flişului b - Pânza
subcarpatică
10 - Banatite
11 - Magmatite
12 - Depresiuni molasice şi
cuverturi posttectogenetice

Fig. 9. Unităţile morfo-structurale majore ale Orogenului Carpatic (prelucrat după


Săndulescu, 1984)

16
17
3.1. PLATFORMA MOLDOVENEASCĂ
Este situată în faţa Carpaţilor Orientali, fiind cea mai veche unitate de platformă de
pe teritoriul României. Reprezintă terminaţia sud-vestică a Platformei Europei Orientale
(= Est- Europeană; = Podolică; = Rusă).
1. Delimitarea unităţii
Prin Platforma Moldovenească se înţelege sectorul care revine teritoriului românesc
din Platforma Europei Orientale. În acest înţeles, Platforma Moldovenească este cuprinsă
între:
 în parte de est şi nord - frontiera de stat (sunt limite formale în sensul că structura
geologică are continuitate spre nord şi est de frontieră);
 în partea de vest - falia pericarpatică, care delimitează platforma de molasa
pericarpatică (Pânza subcarpatică). La suprafaţă poate fi urmărită, de la nord la sud, pe
aliniamentul localităţilor Vicov (pe râul Suceava), Solca, Păltinoasa (pe râul Moldova),
Tg. Neamţ, Buhuşi (pe râul Bistriţa). Spre vest se afundă sub zona de orogen, fiind verificată
cu foraje executate din zona flişului carpatic, la Putna (un afluent de dreapta al Sucevei),
Frasin (pe râul Moldova), Cuejdiu (afluent al Bistriţei);
 în partea de sud - falia Fălciu-Plopana.
2. Vârsta: Proterozoic mediu (momentul cratonizării fundamentului şi „sudării"
acestuia la nucleul continental baltic).
3. Stratigrafia.
Platforma Moldovenească este alcătuită dintr-un soclu metamorfic străbătut de
intruziuni magmatice granitoidice şi o cuvertură sedimentară formată din depozite
cvasiorizontale, care reflectă stadiile de evoluţie geologică. Astfel, fundamentul reprezintă
etapa de labilitate tectonică (= etapa geosinclinală), în care procesele geodinamice şi
geotectonice au fost foarte active. Au avut loc procese de sedimentare, magmatice şi
metamorfice finalizate cu formarea unui sistem orogenic. Cuvertura corespunde cu etapa de
stabilitate tectonică, în care s-au manifestat doar mişcări epirogenetice pozitive şi negative.
Evoluţia geotectonică a Globului şi paleoclimatică au determinat trei mari cicluri de
transgresiune şi regresiune marină, corespunzătoare megaciclurilor de sedimentare în care

18
s-au format depozitele cuverturii. Fracturile care au afectat fundamentul şi depozitele
sedimentare ale ciclurilor paleozoic şi cretacic-eocen, precum şi deformarea acestora, sunt în
legătură cu mişcările epirogenetice (- şi +) ale scoarţei continentale est-europene şi a
evenimentelor geotectonice din oceanele Paleotethys şi Neotethys.
3.1. Fundamentul (= soclul)
Apare la zi la est de Prut, în Masivul Azovo-Podolic (Ucrainean), însă pe teritoriul
României nu aflorează în nici un punct.
A fost interceptat cu câteva foraje adânci executate la Iaşi (la -1121 m), Popeşti (la - 1370 m),
Bătrâneşti (la -1008 m), Todireni (la -950 m) şi Bodeşti (-3950 m).
Soclul este exclusiv cristalin, fiind caracterizat din punct pe vedere litologic de roci
cuarţo-feldspatice, gnaise oculare, paragnaise cu plagiocalzi, larg cristalizate şi intruziuni
granitice.
Natura soclului variază de la est spre vest, fiind de tip podolic până la falia Siretului,
de natură scitică între faliile Siretului şi Solca şi probabil de tip moesic sub pânzele
Orogenului Carpatic (Fig. 10).
Vârsta ultimului metamorfism care a afectat formaţiunile soclului, determinată prin
măsurători radiometrice, este de 1600 mil. ani, ce corespunde cu mişcările karelian- elsoniene
din Proterozoicul mediu.
3.2. Cuvertura sedimentară
Este alcătuită exclusiv din depozite sedimentare marine ce aparţin intervalului Vendian
superior-Meoţian. La acestea se adagă depozitele continentale cuaternare, care alcătuiesc mai
ales terasele, şesurile aluviale şi conurile aluviale ale arterelor hidrografice. Depozitele
cuverturii s-au format în 3 megacicluri de sedimentară marină, în cadrul cărora s-au
manifestat episoade scurte de întrerupere a sedimentării.
 Megaciclul Vendian superior - Devonian - sedimentare marină
Carbonifer - Jurasic; arie exondată (continentală) = se formează paleorelieful Botoşani.
 Megaciclul Cretacic - Paleocen (?) - Eocen - sedimentare marină;
Eocen superior - Badenian inferior; arie exondată (continentală) = se formează paleorelieful
Dorohoi;
 Megaciclul Badenian superior - Meoţian - sedimentare marină;
Ponţian - Holocen; arie exondată (continentală) = se formează relieful actual.

19
În Badenian, Buglovian şi Meoţian s-au acumulat cenuşe vulcanice provenite din
erupţiile explozive ale lanţului vulcanic neogen al Carpaţilor Orientali, sau, după o serie de
autori, dintr-un vulcanism extracarpatic.
Grosimea însumată a cuverturii variază de la câteva sute de m până la 6100 m,
aceasta crescând de la est spre vest şi de la nord spre sud. Din datele stratigrafice rezultă că
depozitele s-au acumulat în trei megacicluri de sedimentare marină, separate de lacune ce
corespund unor intervale lungi de morfogeneză.

Fig. 10 – Constitţia fundamentului Platformei Moldoveneşti (Săndulescu, 1984, Ionesi, 1994)

Megaciclul Vendian superior - Devonian


Din datele stratigrafice existente rezultă că în acest interval, care a durat cca. 230 mil.
ani.
În acest interval geologic au existat şi întreruperi de sedimentare mai scurte, dar la
sfârşitul Devonianului se produce exondarea teritoriului pentru o perioadă de cca. 240 mil.
ani. Acum se îndepărtează prin eroziune o parte din depozitele depuse şi se realizează

20
paleorelieful Botoşani. În calcarele devoniene în perioada de exondare s-a format un relief
carstic.
Litologic este caracterizat de prezenţa unor depozite predominant argiloase,
bituminoase, cu nivele de conglomerate şi gresii cuarţoase intercalate, în partea inferioară, iar
la partea superioară depozitele devin predominant calcaroase (calcare negre fosilifere).
Biostratigrafic sunt semnalate faune cu trilobiţi, graptoliţi şi brachiopode, care atestă vârsta
depozitelor.

Fig. 11 – Substratul geologic pe care a fost sculptat Podişul Moldovei (după Ionesi et al., 2005)
Megaciclul Cretacic - Paleocen (?) - Eocen

21
Noul megaciclu de sedimentare marină s-a instalat în Valanginian (Cretacic inferior) şi
se extinde pe cca. 80 mil. ani, până în Eocenul superior. Sedimentarea marină a fost episodică,
cu dese întreruperi. Din Eocenul inferior în partea estică şi Eocenul superior în partea vestică,
Platforma Moldovenească devine uscat şi se instalează o etapă de denudaţie de cca. 40 mil.
ani, până în Badenianul superior. Se formează acum paleorelieful cunoscut sub denumirea de
suprafaţa Dorohoi (= suprafaţa prebadeniană). Aceasta era străbătut de o reţea hidrografică
orientată NE-SV în jumătatea nordică şi E-V în jumătatea sudică. Paleovăile au fost puse în
evidenţă prin prospecţiuni seismice şi foraje.
Megaciclul Badenian superior - Meoţian

Depozitele acestui megaciclu sunt prezente pe întreaga platformă, datorită


transgresiunii marine generalizate declanşate în Badenianul superior. Apele se retrag,
începând din nord, în intervalul Volhinian superior - Meoţian, determinând repartiţia la
suprafaţă a depozitelor (fig. 11, 12).
Astfel în partea de nord aflorează depozite volhiniene şi spre sud din ce în ce mai noi
(basarabiene, chersoniene şi meoţiene), în sensul retragerii mării sarmatice. A fost cel mai
scurt ciclu de sedimentare, de cca. 7 mil. ani.
Badenianul superior - aceste depozite s-au depus pe întreaga platformă, dar la zi apar
în nord-est, în malurile Prutului. S-au separat trei unităţi litologice care s-au format în aceast
interval de timp.
Sarmaţianul - aflorează pe întreg arealul Platformei Moldoveneşti şi, spre deosebire
de Badenian, se caracterizează printr-o faună salmastră datorită scăderii salinităţii apelor
marine. Acest proces a fost cauzat de izolarea Paratethysului de Tethys. Pe cuprinsul
platformei aflorează de la nord la sud, în sensul retragerii Mării sarmatice, toate cele patru
subetaje: Buglovian, Volhinian, Basarabian şi Chersonian (Fig. 11;12).
În Basarabianul superior, pe întreaga arie dintre Siret şi Prut, se depune „calcarul
oolitic de Repedea" cu o grosime de 3-5 m, peste care urmează nisipuri cu intercalaţii de
calcaro- gresii în plăci (nisipul de Şcheia), cu o grosime de 20-25 m (Foto 1).
Meoţianul - aflorează aproximativ pe aceeaşi suprafaţă cu Chersonianul, însă ocupă
părţile cele mai înalte ale reliefului. Meoţianul începe cu cineritele andezitice (tufurile) de
Nuţasca - Ruseni, cu o grosime de 10-80 m şi se încheie cu o succesiune nisipuri şi argile, cu
intercalaţii de gresii în plăci şi conglomerate (80-100 m grosime).
Cu Meoţianul se încheie sedimentarea marină pe Platforma Moldovenească, apele
persistând în continuare în sud, pe Platforma Scitică.

22
Depozite continentale: Cuaternarul - în această perioadă pe aria platformei s-au
acumulat depozite de terasă (până la 180 m altitudine relativă pe Suceava, 190-200 m pe

Moldova, 160-170 m pe Bistriţa), de vârstă, probabil, Pleistocen inferior sau Pleistocen


superior şi şesuri aluviale. În Holocen, la Dersca - Lozna (jud. Botoşani) şi Poiana Zvoriştea
(jud. Suceava), s-au format turbării.

Fig. 12 - Secţiune geologică Repedea-Păun (secţiunea după lonesi, 1994)


Fotografii D. Jurvale – 2013

Foto 1. Nivelul de calcar oolitic de la Repedea (la sud de Iaşi)

23
Fotografii D. Jurvale - 2013

4. EVOLUŢIE Şl TECTOGENEZĂ
Platforma Moldovenească este parte integrantă a Platformei Est-Europene şi în
mod firesc a evoluat în cadrul acesteia. Investigaţiile geofizice din ultimii ani sugerează că
cele mai vechi formaţiuni din soclul profund al platformei aparţin Arhaicului şi sunt
reprezentate prin granitoide. Acestea ar corespunde unei prime etape din evoluţia ariei
moldave, desfăşurate înainte de consolidarea soclului. Tot înainte de a se ajunge la
cratonizare, spaţiul moldav a mai cunoscut o nouă etapă când au fost generate
mezometamorfitele şi corpurile granitice asociate care sunt cunoscute direct prin foraje.
Această etapă a avut loc în Eoproterozoicul timpuriu şi a dus, în final, la cratonizarea
(formarea) soclului. Cu aceasta, spaţiul moldav şi, în general, spaţiul est-european a trecut la o
a doua fază, bine distinctă din punct de vedere geodinamic, şi anume faza de stabilitate.
Ca arie stabilă, Platforma Moldovenească a cunoscut doar mişcări epirogenetice
care au generat transgresiuni şi regresiuni de anverguri diferite. Aceste evenimente au
adus Platforma Moldoveneasă, de mai multe ori, în situaţia de uscat supus eroziunii.
Cea mai îndelungată perioadă de timp, în care arii întinse din Platfonna
Moldovenească au fost exondate, acoperă intervalul Paleozoic târziu - Eocretacic. O a
doua perioadă se plasează în intervalul Paleogen târziu - Eomiocen. Ultima fază de
exondare, care durează şi în prezent, a început în Sarmaţian.
Pe lângă mişcările epirogenetice la care a fost supusă Platforma Moldovenească,
aceasta, şi în primul rând zonele de margine, au suferit şi importante deformări rupturale
extensionale.
Două sunt principalele falii după care s-a produs ruperea şi afundarea zonelor de
margine ale platformei; una, cea externă, este Falia Solca-Trotuş care reprezintă limita
sud-vestică a Platformei Moldoveneşti, iar cea de a doua este Falia Siret- Plopana-Fălciu.
Aceasta delimitează la vest şi sud un sistem depresionar marginal predobrogean care se
extinde în direcţia Bârlad-Paşcani şi spre sud până îa Falia Trotuşului. Acest sistem
depresionar reprezintă structura majoră a Platformei Moldoveneşti şi a funcţionat ca atare
începând din Triasic, cunoscând etape de subsidenţă foarte activă. Aşa se explică faptul că aici
se găsesc succesiunile cele mai complete şi grosimea cea mai mare a depozitelor.
Din Jurasicul mediu, acestei arii depresionare cu substrat eoproterozoic i s-a adăugat şi
marginea zonei de structuri hercinic-chimerice din imediata vecinătate vestică şi sud-vestică,

24
adică partea nordică a Structogenului Nord-Dobrogean, cu care, în continuare, a avut o
evoluţie comună.

Fig. 13 – Vârsta faliilor (după Mutihac, 2004)


În afară de faliile majore menţionate, Platforma Moldovenească a mai fost afectată
de un sistem de falii extensionale aproximativ paralel cu faliile majore, după care soclul
eoproterozoic, dar şi cuvertura, coboară spre Orogenul Carpatic (Figura 13). Vârsta faliilor
este, în general, foarte veche însă acestea au evoluat ca falii active în diferite epoci, când au
afectat şi cuvertura sedimentară.
În concluzie se poate spune că Platforma Moldovenească prezintă o tectonică
rupturală specifică unităţilor stabilizate din faţa unui orogen.
Ca efect al neotectonicii, Platforma Moldovenească, în ansamblu, arată o înclinare de
5°-8° spre sud-est, care afectează şi depozitele cuaternare.
4.1. Aspectele orografice
Pe fondul litologic al ultimului ciclu de sedimentare marină, în funcţie şi de
particularităţile litostructurale ale depozitelor (înclinarea formaţiunilor cu 4-8 m/1000 m
monoclinal, spre sud-est), s-a format relieful Podişului Moldovei.

COLINELE COVURLUIULUI

25
Fig. 14. Unităţile fizico-geografice ale Podişului Moldovei pe teritoriul României
(după D. Jurvale – 2013)

Caracteristicile morfometrice şi morfografice ale Podişului Moldovei sunt diferite


pentru sectoarele nord-estic, nord-vestic şi sudic (Fig. 14;15;16;17; foto 2).
Pe rama vestică dinspre orogen, depozitele rudito-arenitice (fluvio-deltaice) depuse de
paleo-cursurile sarmaţiene, au fost modelate formându-se lanţul de dealuri piemontane:
Leahu, Dl. Crucii. Clit, Ciungi, Boiştea, Corni, Mărgineni, Runcu, Buhuşi. (Dealul Ciungi,
692 m, este considerat o paleodeltă a paleo-Moldovei).

26
Fig. 15. Unităţile fizico-geografice ale podişului Moldovei (după Băcăuanu et al. 1980; Ungureanu, 1992; din
Ionesi et al. 2005)

27
Fig. 16. Dinamica versanţilor (ravenare) pe argilele basarabiene şi depozitele lăessoide cuaternare
(Ciric, Câmpia Moldovei) – Fotografii şi interpretare D. Jurvale - 2013

Foto 2 - Relief de cuestă în depozite monoclinale (Rebricea, Podişul Central Moldovenesc)


Fotografii şi interpretare D. Jurvale - 2013

28
Fig. 17 - Dinamica versanţilor pe depozite nisipoase (Dl. Pietriş - Podişul Central Moldovenesc)
Fotografii şi interpretare D. Jurvale - 2013

29
5. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E
În subsolul României se găsesc însemnate bogăţiide origine minerală, unele în cantităţi
suficiente susceptibile de a deveni rentabile, însă, zăcămintele, în majoritate, sunt de
dimensiuni mici sau cel mult medii, şise caracterizeazăprin condiţii geologice şi miniere
dificile, şi prin caracteristici fizice, mecanice şi metalurgice complexe (Fodor şi Baican,
2002).
Repartiţia resurselor naturale minerale este legată de anumite evenimente geologice şi
de anumite stadii din evoluţia geologică a diverselor unităţi geostructurale constituente ale
teritoriului României, cum ar fi:
 fazele de metalogeneză legate de anumite activităţi magmatice şimai ales vulcanice,
când s-au produs mineralizaţii care au generat zăcăminte de minereuri;
 fazele euxinice din evoluţia bazinelor de sedimentare care au favorizat formarea şi
acumularea hidrocarburilor;
 fazele lagunare din evoluţia bazinelor de sedimentare care au generat zăcăminte de
sare şi de săruri de potasiu;
 fazele de sedimentare paralică din zonele de margine ale bazinelor care au favorizat
formarea zăcămintelor de cărbuni etc..
În linii mari, în rândul resurselor minerale intră: diferite tipuri de minereuri,
hidrocarburile, sărurile haloide, substanţele nemetalifere, rocile utile, apele minerale şi
nămolurile terapeutice.
Deşi repartiţia resurselor naturale nu este totdeauna în strictădependenţă de unităţile
geostructurale majore, totuşi, prezentarea lor pe unităţi tectonice pare a fi cea mai potrivită,
încât, în cuprinsul prezentei lucrări, descrierea fiecărei unităţi geostructurale majore va fi
însoţită şide o prezentare succintă a resurselor naturale minerale pe care le include.
Platforma Moldovenească este săracă în resurse naturale minerale; se întâlnesc
acumulări foarte limitate de hidrocarburi, foarte puţini cărbuni, roci utile şi ape minerale.
H i d r o c a r b u r i. În Platforma Moldovenească au fost săpate numeroase sonde
pentru a se verifica dacă există acumulări de hidrocarburi. Asemenea zăcăminte, însă de mici
dimensiuni, au fost identificate numai în partea mai afundată a platformei (Depresiunea
Bârladului). Acumulările sunt localizate în depozitele badeniene, sarmaţiene şi pliocene. Se
cunosc structurile Glăvăneşti, Roman-Mărgineni, Todireşti, la care se adaugă structurile
Matca, Ţepu, Buciumeni şi Independenţa de pe promontoriul nord-dobrogean.
30
C ă r b u n i. În faciesul continental al Sarmaţianului inferior (Volhinian) se cunosc
acumulări de cărbuni inferiori (lignit) la Şoldăneşti-Fălticeni şila Boroaia pe Valea Moldovei,
care apar sub forma unor mici lentile cu grosimi cuprinse între 5 şi50 cm. Se mai cunosc şi
câteva turbării, în exploatare fiind cea de la Dersca-Lozna din jud. Botoşani cu turbă eutrofă
folosită ca îngrăşământ pentru paturi germinative, mai ales în horticultură.
R o c i u t i l e. Nisipuri cuarţoase se cunosc la Hudeşti-Dărăbani; au un conţinut în
SiO2 de 98% reprezentând zăcământul cu cel mai ridicat conţinut în SiO2 din ţară. Se
utilizează în industria sticlei şi în industria metalurgică.
Argilele comune de la Trestiana, Vlădiceni, Ciurea, Paiu-Vaslui sunt utilizate la
fabricarea cărămizilor.
Nisipurile şi prundişurile din depozitele aluvionare ale principalelor cursuri de ape,
Prutul, Siretul şiBârladul, sunt exploatate pentru construcţii.
A p e m i n e r a l e. La Copou-Iaşi este în exploatare un zăcământ de ape minerale
naturale necarbogazoase, iar la Nicolina-Iaşi se exploatează ape minerale terapeutice.

31
4.1. P L A T F O R M A S U D - D O B R O G E A N Ă

Cea de-a doua unitate eoproterozoică, Paltforma Sud-Dobrogeană este cuprinsă între
Falia Palazu (Ovidiu-Capidava) la nord şi Falia Fierbinţi (transmoesică) la sud şi cuprinde
treimea sudică a Dobrogei cu prelungirea ei la vest de Dunăre până în Falia pericarpatică.
Deşi acoperită în mare parte de o mantie de löess, Dobrogea de Sud i-a atras pe geologi mai
ales prin bogăţia de fosile pe care o conţin anumite formaţiuni geologice constituiente.

1. STRATIGRAFIE Şl LITOFACIESURI
Prin foraje s-a traversat întreaga cuvertură sedimentară a Platformei Sud-Dobrogene, iar în
partea central-nordică s-au atins şi formaţiunile soclului.
1.2. SOCLUL (fundamentul)
Soclul eoproterozoic este cunoscut prin forajele efectuate în zona localităţilor Cocoşu
(Poeni) şi Palazu Mare. Acestea, la adâncimea de 930 m şi, respectiv 1760 m, au atins
formaţiunile soclului care sunt reprezentate, în bază, prin gnaise granitice urmate de şisturi
cristaline mezometamorfice. Ultimele includ concentraţia de magnetit de la Palazu Mare.
Determinările radiometrice efectuate pe biotitul din gnaisele granitice de la Cocoşu au indicat
1673 şi 1853 M.a., ceea ce înseamnă că formaţiunile constituiente ale soclului au fost
metamorfozate în Eoproterozoicul timpuriu, repectiv în Karelian şi mai înseamnă că acestea
nu au mai suferit remobilizări ulterioare. Atât vârsta, cât şi prezenţa concentraţiei de magnetit
constituie motivaţia ca soclul Dobrogei de Sud să fie asemuit Formaţiunii de Krivoi Rog, de
asemenea eoproterozoică din Platforma Est-Europeană. Soclul cristalin de la Palazu, cunoscut
şi sub numele de Cristalinul de Palazu, coboară spre sud, astfel încât nu a mai fost întâlnit prin
foraje.
1.3. CUVERTURA
Formaţiunile cuverturii sedimentare sud-dobrogene aparţin la mai multe cicluri de
sedimentare şi sunt cunoscute prin numeroase foraje executate atât în dreapta, cât şi în stânga
Dunării. Este de subliniat că, în timp ce la vest de Dunăre, cuvertura este acoperită de
depozite mai noi, la est de Dunăre, în Dobrogea de Sud, formaţiunile cuverturii, începând cu
32
cele de vârstă cretacică, aflorează pe numeroase văi (Fig. 18).
Fig.18. Harta geologică a Dobrogei (după Harta geologică, sc. 1:1.000.000, Institutul Geologic – completată de
V. Mutihac)
33
Ciclul Vendian? - Carbonifer. Primul ciclu de sedimentare din Platfonna Sud-
Dobrogeană debutează printr-o formaţiune care se cunoaşte numai în zona Palazu Mare-
Cocoşu, din apropiere de Constanţa. Aceasta este alcătuită din depozite vulcanogen-
sedimentare care au fost denumite de O. Mirăuţă drept “Formaţiunea - seria de Cocoşu”.
Este constituită din depozite preponderent detritice (conglomerate, gresii, argilite), asociate cu
vulcanite andezitice puternic afectate hidrotermal. Ca vârstă, Formaţiunea de Cocoşu
aparţine Vendian?-Cambrian-Ordovicianului şi are dezvoltare locală, găsindu-se numai în
zona Palazu Mare-Cocoşu. Spre sud trece la o formaţiune preponderent grezoasă, argiloasă,
slab metamorfozată (sericitizată), alcătuind Formaţiunea de Cumpăna. Aceasta a fost
interceptată în forajele din jurul localităţii cu acelaşi nume de la sud de Constanţa şi în
împrejurimile Mangaliei.
Ciclul Jurasic mediu - Cretacic. După exondarea instalată spre sfârşitul
Carboniferului, o transgresiune majoră s-a produs în Jurasicul mediu. Cu excepţia unui episod
ealcaros detritie grosier care marchează începutul transgresiunii şi care aparţine Jurasicului
mediu. În restul intervalului de timp şi cu precădere în Jurasic, condiţiile de sedimentare au
fost favorabile formării unei platforme carbonatice. Spre sfârşitul perioadei s-a trecut la un
regim lagunar când s-au format evaporite (faciesul purbekian).
Cele mai vechi depozite ale cuverturii, care aflorează în Dobrogea de Sud, aparţin
Neocomianului şi sunt bine deschise la piciorul podului de la Cernavoda.
Ciclul Paleogen. în Paleogen s-a desfăşurat un nou ciclu de sedimentare când s-au
acumulat depozite preponderent calcaroase cu numuliţi revenind Eocenului şi depozite
bituminoase de tipul disodilelor aparţinând Oligocenului. Formaţiunile acestui ciclu s-au
conservat pe suprafeţe limitate în partea sudică a Dobrogei, însă numai depozitele eocene
aflorează, cele oligocene rămânând acoperite.
Ciclul Miocen - Pliocen. Ultimul ciclu de sedimentare din Platforma Sud-
Dobrogeană începe în Badenian şi, cu unele discontinuităţi nesemnificative, se încheie în
Pliocen (fig. 19). Primele depozite ale ultimului ciclu de sedimentare aparţin Badenianului şi
sunt preponderent arenitice şi fosilifere. În Dobrogea de Sud, depozitele badeniene apar
sporadic, însă la vest de Dunăre au o răspândire continuă, dar se găsesc la adâncime.
Cuaternarul. Formaţiunile cuaternare sunt reprezentate prin löess şi depozite
löessoide. Acestea acoperă aproape în întregime Dobrogea de Sud şi pe alocuri pot atinge
20 m grosime. În masa acestora se găsesc frecvent lentile de gips cristalizate sub formă de
creastă de cocoş. Ansamblul depozitelor de lăöess şi löessoide sunt atribuite Pleistocenului
34
inferior şi mediu.
Fig. 19. Coloană stratigrafică în Platforma Sud –Dobrogeană
(după Mutihac, 2004)
35
1.4. E V O L U Ţ I E ŞI T E C T O G E N E Z Ă
Platforma Sud-Dobrogeanăs-a individualizat spre sfârşitul Neoproterozoicului prin
detaşarea unei porţiuni din Platforma Est-Europeană. În Platforma Sud-Dobrogeană se
distinge un aranjament tectonic vechi care a afectat soclul platformei şiun aranjament
tectonic care afectează cuvertura sedimentară. Acesta din urmă este determinat, în primul
rând,de aranjamentul profund caracterizat de existenţaunor falii crustale vechi reactivate în
diverse etape ulterioare formării lor.
Elementele tectonice majore din prima categorie sunt faliile profunde care delimitează
Platforma Sud-Dobrogeanăşianume, falia Palazu şi falia Fiebinţi.
Falia Palazu delimitează Platforma Sud-Dobrogeanăla nord şi a fost identificată iniţial
prin investigaţii geofizice (Şt.Airinei,1955), şiprin foraje în zona Constanţa-Palazu Mare-
Cocoşu. În lungul acestei falii, soclul eoproterozoic (cristalinul de Palazu) încalecă peste
structurile cadomiene central-dobrogene (fig. 20). Primul termen al cuverturii neafectat
sensibil de falie este Jurasicul mediu, de unde se deduce că vârsta faliei Palazu este
postcadomianăşi ante mezojurasică.

Fig. 20. Secţiune prin zona litorală


1-Gnaise granitice; 2-cristalinul de Palazu; 3-formaţiunea de Cocoşu; 4. formaţiunea de Cumpăna; 5 a), b), c), d)
formaţiunea şisturilor verzi. 6-Malm, 7-Triasic; 8-Devonian; 9-Silurian
10-Sarmaţian 11-Paleogen, 12-Senonian; 13-Albian-Cenomanian; F.P. – Falia Palazu

Cele mai recente falii, sau cele mai recent activate, sunt acelea care delimitează
Platforma Sud-Dobrogeană şi Dobrogea în ansamblu, ca horst. În vestul Dobrogei o asemenea
36
falie urmăreşte cursul Dunării între Galaţi şi Ostrov. În lungul acesteia compartimentul de la
vest de Dunăre este coborât cu 1000-1500 m; o a doua falie cu aceeaşi semnificaţie se găseşte
undeva la est de Constanţaîn domeniul platformei continentale a Mării Negre. Ultima (cea
mai recentă) falie care afectează Platforma Sud-Dobrogeană este aceea prin care se face
contactul cu structurile carpatice, respectiv falia pericarpatică.Aceasta se urmăreşte din zona
de curbură spre sud-vest până în bazinul Dâmboviţei unde întâlneşte falia Fierbinţi. În lungul
faliei pericarpatice structurile sud-dobrogene se afundă sub cele carpatice.

1.5. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E
În Platforma Sud-Dobrogeană, dintre resursele minerale existente sunt de menţionat
substanţele utile nematalifere, rocile utile, apele termominerale şi nămolul terapeutic.
În ceea ce priveşte mineralizaţiile de magnetit de la Palazu Mare, după cercetări
detaliate, s-a stabilit că acestea nu por fi clasificate ca resurse datorită condiţiilor tehnico-
economice, hidrogeologice de exploatare extrem de grele.
R o c i u t i l e. Argilele caolinoase de la Cuza Vodă, Ţibrinu, Mircea Vodă şi
Tortomanu sunt utilizate în industria produselor refractare, ceramică etc..
Argilele comune, cu dezvoltare lenticulară în depozitele löessoide, se utilizează pentru
fabricarea cărămizilor.
Calcarele jurasice şi cretacice se exploatează în carierele Valea Canaraua Fetii-
Băneasa, Deleni, Cernavodă, Medgidia etc.; sunt utilizate în industria cimentului, îndustria
siderurgică, cea a materialelor de construcţii etc..
Calcarele dolomitice se exploateazăla Ovidiu şi se utilizează în siderurgie, metalurgie,
în industria chimică, precum şi la construcţia de diguri.
Creta se exploatează în zăcământul de la Basarabi (Murfatlar).
Diatomite se întâlnesc în zăcământul de la Adamclisi; sunt utilizate în industria
chimică, industria materialelor de construcţii etc..
Nisipuri se exploatează în carierele de la Ciobăniţa şi Remus Opreanu, pentru
industria materialelor de construcţii.
N ă m o l u r i l e t e r a p e u t i c e. Cea mai importantă acumulare de acest fel este
aceea din Lacul Techirghiol.
Ape t e r m o m i n e r a l e. Asemenea ape se exploatează pentru proprietăţile
terapeutice, în staţiunile de pe litoral dintre Neptun şi Mangalia.

37
2. UNITĂŢI CADOMIENE
A doua etapă din istoria precambriană a ariei precarpatice, în care s-au conturat şi s-au
individualizat unităţi geostructurale şi care s-au conservat ca atare în limitele teritoriului
României, o reprezintă ciclul cadomian (Neoproterozoic târziu-Eocambrian). Aceste unităţi au
fost generate, fie de evoluţia unei zone de tip rift care a afectat Platforma Est-Europeană
eoproterozoică, cum este cazul Masivului Central-Dobrogean şi a zonelor adiacente afundate,
fie prin remobilizarea unor porţiuni din aria cu soclu eoproterozoic detaşată din Platforma
Est-Europeană (aria moesică), cum este cazul Platformei Valahe (v. Fig. 9). Mutihac, 2004.
5.1. MASIVUL CENTRAL - DOBROGEAN Şl ZONE
ADIACENTE AFUNDATE (Dobrogea Centrală)
Masivul Central-Dobrogean se circumscrie în treimea mijlocie a Dobrogei, fiind
delimitat la sud de Falia Palazu, iar la nord de Falia Peceneaga-Camena. Trăsătura distinctivă
a acestei unităţi o constituie natura şi vârsta neoproterozoică a unei bune părţi din soclu şi
faptul că acesta din urmă aflorează pe suprafeţe foarte întinse. De aici caracterul de „masiv"
în sens geostructural (arie în care soclul precambrian cutat aflorează pe suprafeţe întinse).
Structurile cadomiene din Masivul Central-Dobrogean se continuă şi la vest de Dunăre, în
direcţia nord-vest unde sunt afundate, astfel încât aria structurilor cadomiene are o extindere
mult mai mare afundându-se sub structurile carpatice.
Masivul Central-Dobrogean reprezintă numai o parte din aria structurilor cadomiene,
însă are avantajul de a fi atras mai mult atenţia, prin faptul că aici soclul apare la zi putând fi
observat şi cercetat direct.

5.1.1. STRATIGRAFIE Şl LITOFACIESURI


Spre deosebi/e de celelalte unităţi precarpatice prezentate până acum, după cum s-a
amintit, în Dobrogea centrală soclul apare la zi, în timp ce cuvertura sedimentară acoperă
suprafeţe foarte limitate.

1. SOCLUL
În alcătuirea soclului Masivului Central-Dobrogean (Dobrogea Centrală) se deosebesc
două formaţiuni bine distincte şi anume: Cristalinul de Altân-Tepe şi formaţiunea şisturilor
verzi.
Cristalinul de Altân-Tepe. Acesta este reprezentat prin mezometamorfite (roci
metamorfice) care aflorează pe o zonă îngustă în lungul Faliei Peceneaga-Camena şi sunt
reprezentate prin micaşisturi, cuarţite şi amfibolite, totul fiind afectat de retromorfism.
Măsurătorile radiometrice au indicat valori de 634 şi 711 M.a. Deşi valorile sunt aparente,
pentru că reprezintă remobilizări ulterioare formării acestora, metamorfismul în urma căruia a
rezultat Cristalinul de Altân-Tepe a avut loc în timpul unei orogeneze anterioară
Neoproterozoicului, adică în Eoproterozoic. Metamorfitele de la Altân-Tepe sunt similare, dar
mai ales sincrone, cu acelea de la Palazu, dar primele au fost remobilizate.
Formaţiunea şisturilor verzi. Aceasta reprezintă un ansamblu de depozite, în grosime
de peste 3 000 m, constituit dintr-o alternanţă ritmică de depozite pelitice şi psefito-psamitice
cu un pronunţat caracter de granoclasare. Depozitele din baza suitei, pe o anumită grosime,
sunt foarte slab metamorfozate. în formaţiunea şisturilor verzi.
Formaţiunea şisturilor verzi, în ansamblu, prezintă caractere de fliş, fiind cel mai
vechi fliş cunoscut în Europa. Din anumite nivele ale şisturilor verzi provine o asociaţie
palinologică ce conferă acestei formaţiuni vârsta neoproterozoic târzie-eocambriană. Cu alte
cuvinte, această formaţiune este, ca vârstă, cea mai veche din România.
2. CUVERTURA
Succesiunea stratigrafică completă a cuverturii soclului cadomian se cunoaşte la vest
de Dunăre în zona coborâtă, unde a fost întâlnită prin foraje. Astfel, la adâncimea de peste-
2 000 m, la Bordeiu Verde, peste formaţiunea şisturilor verzi s-au întâlnit depozite pelitice cu
graptoliţi indicând Ordovicianul.
În Masivul Central-Dobrogean (Dobrogea Centrală), cuvertura este reprezentată
printr-o masă calcaroasă, având în bază o secvenţă pelito-detritică cu Bisitra buchi
semnificativă pentru Jurasicul mediu. Masa calcaroasă este reprezentată prin calcare
organogene, adesea silicifiate, foarte fosilifere, revenind Oxfordianului şi Kimmeridgianului,
Depozitele cuverturii jurasice se întâlnesc în valea Casimcea şi în zona Hârşova (v. Fig.18.
Harta geologică a Dobrogei - după Harta geologică, sc. 1:1.000.000, Institutul Geologic –
completată de V. Mutihac). La vest de Dunăre, cuvertura jurasică este acoperită de depozite
mio-pliocene.
3. EVOLUŢIE Şl TECTOGENEZĂ
Masivul Central-Dobrogean (Dobrogea de Sud) a rezultat din evoluţia unei arii labile
care s-a creat în Neoproterozoic prin „spargerea" ariei continentale est-europene consolidată
în Eoproterozoic (fig. 21). Aceasta a evoluat ca o zonă de rift intraplacă cunoscând procese de
lărgire şi de scurtare a scoarţei.
Aranjamentul tectonic al Masivului Central-Dobrogean este, în primul rând, rezultatul
orogenezei cadomiene. Aceasta, pe lângă cutarea strânsă a şisturilor verzi, a generat şi o serie
de cute largi, anticlinale şi sinclinale, care se succed de la nord spre sud (fig. 21).
Elementele tectonice majore sunt cele două falii care delimitează Masivul Central-
Dobrogean: Falia Peceneaga-Camena la nord şi Falia Palazu la sud. Prima delimitează
Masivul Central-Dobrogean de Structogenul Nord-Dobrogean. în lungul acesteia, structurile
cadomiene încalecă structurile hercinic-chimerice nord-dobrogene. Deşi această falie este
foarte veche, ea a fost activată, astfel încât prinde sub planul de încălecare şi depozite
mojurasice. Cea de a doua falie (Palazu) separă Masivul Central-Dobrogean de Platforma
Sud-Dobrogeană. în lungul acesteia, soclul eoproterozoic sud-dobrogean încalecă structurile
Masivului Central-Dobrogean. Atât Falia Peceneaga-Camena, cât şi Falia Palazu se
continuă şi la vest de Dunăre având aceeaşi semnificaţie. în ansamblu, sectorul coborât de la
vest de Dunăre este de asemenea compartimentat în blocuri care se afundă spre şi sub
structurile carpatice.
În afară de tectonica preponderent plicativă care priveşte mai ales soclul, în Masivul
Central-Dobrogean se mai recunosc deformări caracteristice domeniilor consolidate. Acestea
constau în culminaţii şi afundări axiale cu aspect de ondulaţii largi şi care au o dispoziţie
oblică faţă de structurile soclului. Astfel, se întâlnesc structuri de tip sinclinal cu rază mare de
curbură, cum este aceea din zona localităţilor Cogealac şi Vulturu, sau structuri de tip
anticlinal.

Fig. 21 – Formarea şi evoluţia spaţiului Central Dobrogean


A - în Neoproterozoic; B – la sfârşitul ciclului cadomian

Fig.18. Harta geologică a Dobrogei (după


Harta geologică, sc. 1:1.000.000, Institutul
Geologic – completată de V. Mutihac)
4. RESURSE NATURALE MINERALE
Minereuri. În Dobrogea Centrală, rezervele de minereu (pirită cupriferă) de la Altân-
Tepe sunt aproape epuizate, astfel încât mina a fost închisă..
Roci utile. Calcarele jurasice se exploatează în carierele de la Hârşova, Topalu şi de la
Piatra de pe Valea Casimcea, precum şi în cele de pe malul lacului Taşaul şi de la Corbu de
Sus, Sitorman şi M. Kogălniceanu. Calcarele sunt utilizate ca piatră de construcţie şi la
fabricarea cimentului.
Şisturile verzi sunt exploatate ca piatră spartă pentru drumuri şi agregate pentru
betoane în carierele Sibioara şi Cheia.
6.1. PLATFORMA VALAHĂ
Platforma Valahă este cuprinsă între Falia Fierbinţi la nord-est şi Dunăre la sud,
referindu-ne numai la teritoriul României (v. planşa III, fig. 11). De fapt, aceasta se
prelungeşte şi la sud de Dunăre până în faţa Balcanilor.
Cunoaşterea detaliată a structurii geologice a Platformei Valahe a fost posibilă datorită
celor peste 5000 de foraje care s-au efectuat în această zonă, la care s-au adăugat şi rezultatele
investigaţiilor geofizice.
6.1.1. STRATIGRAFIE Şl LITOFACIESURI
În Platforma Valahă, prin foraje, a fost atins soclul, iar cuvertura, deşi alcătuită din
formaţiuni sedimentare de mii de metri grosime, a fost traversată în întregime.

Fig.22. Harta structuralăa spaţiului moesic decopertatăla baza Permianului (din V.Mutihac,1990)
1. Soclul (fundamentul) Platformei Valahe a fost întâlnit prin câteva foraje în zonele
Balş, Dioşti, Slatina. La adâncimi de 3000 m, forajele au întâlnit şisturi cristaline
mezometamorfice reprezentate, în principal, prin amfibolite, frecvent retromorfozate, şi şisturi
cristaline epimetamorfice reprezentate prin şisturi clorito-cuarţitice, cloritoşisturi etc..
Şisturilor cristaline li se asociază corpuri magmatice reprezentate prin granitoide şi gabbrouri.
Soclul cristalin al Platformei Valahe aparţine la două cicluri orogenice. Această apreciere se
bazează pe faptul că mezometamorfitele, generate de un ciclu eoproterozoic, au fost
remobilizate şi parţial retromorfozate într-un ciclu orogenic ulterior (cadomian) care a generat
şi şisturile cristaline epimetamorfice. Această situaţie arată că soclul şi respectiv aria de la
sud-vest de Falia Fierbinţi s-au consolidat spre sfârşitul Neoproterozoicului, înainte de
Cambrianul mediu.
2. Cuvertura
Ulterior consolidării, aria soclului valah a evoluat ca bazin de sedimentare, în care s-
au acumulat depozite ce pot atinge mii de metri grosime. Acumularea acestora s-a realizat în
mai multe cicluri de sedimentare desfăşurate în intervalele de timp: Cambrian mediu-
Carbonifer superior, Permian terminal-Triasic, Jurasic mediu- Cretacic, Badenian-Pleistocen.
Ciclul Cambrian mediu - Carbonifer superior corespunde unei subsidenţe moderate
a bazinului de sedimentare în care s-a acumulat o formaţiune detrito-pelitică inferioară cu
Paradoxides paradoxissimus şi graptoliţi semnificativi pentru Cambrianul mediu, urmată de
depozite variate ca litologie, asociate pe alocuri cu anhidrite, aparţinândv Paleozoicului.
Primul ciclu de sedimentare se încheie printr-o formaţiune detritică superioară cu tufite
atribuite, pe baza conţinutului în conodonte, Namurian-Westphalianului.
Ciclul Permian terminal - Triasic corespunde unei etape din evoluţia Platformei
Valahe care a fost marcată de apariţia şi evoluţia unui sistem de falii, normale, extensionale,
orientat E-V cu înclinări spre nord. În epoci ulterioare a avut loc un nou proces de deformare
rupturală care a generat un al doilea sistem cu orientare N-S. Faliile extensionale au fost
active până spre sfârşitul Triasicului. în tot acest timp s-au acumulat depozite care se
caracterizează prin grosimi foarte diferite (mari în zonele depresionare, de exemplu în
Depresiunea Alexandria, şi mai mici în zonele de ridicare.
Ciclul Jurasic mediu - Cretacic corespunde etapei postextensionale din evoluţia
Platformei Valahe. Această etapă se caracterizează printr-o diminuare a proceselor
geodinamice, printr-o mai pronunţată stabilitate şi printr-o subsidenţă moderată. în această
situaţie, depozitele acumulate, cu excepţia formaţiunii de debut care este detritică şi cu
anhidrite, întreg ciclul sedimentar include carbonatite.
În Paleogen, Platforma Valahă a fost exondată, totuşi arii limitate au rămas acoperite
de apele mării. Dovada o constituie prezenţa unor depozite marnoase şi calcaroase cu numuliţi
şi microforaminifere din zona dunăreană.
Ciclul Badenian - Pleistocen, din punct de vedere geodinamic, corespunde etapei de
inversie şi post inversie din evoluţia Platformei Valahe. Această etapă se caracterizează prin
trecerea de la regim distensional-expansional la o dinamică com-presională, care a dus la
reactivarea faliilor normale preexistente şi la transformarea lor în falii inverse. Depozitele
acestui ciclu marchează o transgresiune majoră. Apele au atins expansiunea maximă în
Sarmaţian. Succesiunea stratigrafică a ciclului Badenian- Pleistocen începe cu depozite
preponderent grosiere cărora, pe alocuri, li se adaugă gipsuri, totul aparţinând Badenianului.
Suita sedimentară se continuă printr-o alternanţă de marne şi argile cu nisipuri şi gresii
calcaroase, iar în zonele de margine s-au format faciesuri recifale cu serpulide. Acestora li se
mai adaugă calcare lumaşelice şi calcare oolitice, totul revenind Sarmaţianului. Depozite de o
asemenea factură se întâlnesc pe tot întinsul Platformei Valahe, cu excepţia zonei dunărene de
la est de Turnu Măgurele. În Meoţian s-au acumulat preponderent nisipuri şi argile, urmate de
depozite predominant pelitice cu Valenncienius sp. revenind Ponţianului.
Suita ultimului ciclu de sedimentare din Platforma Valahă se încheie prin acumulări
recente, cuaternare, care sunt reprezentate prin depozite fluvio-lacustre cu resturi de mamifere
cunoscute drept Strate de Cândeşti aparţinând Romanianului superior şi Pleistocenlui inferior.
Acestea suportă Stratele de Frăteşti reprezentate prin depozite aluvionare cu resturi de
mamifere. Cu timpul, lacul pleistocen s-a restrâns şi s-a colmatat, spaţiul valah evoluând spre
starea actuală.

6.1.2. E VO L U Ţ I E ŞI T E C T O G E N E Z Ă
Platforma Valahă fost generată şi s-a individualizat prin remobilizarea jumătăţii sud-
vestice a compartimentului detaşat din Platforma Est-Europeană în Neoproterozoic. Prin
aceasta, Platforma Valahă, deşi unitate cadomiană, se deosebeşte esenţial de cealaltă unitate
cadomiană (Masivul Central-Dobrogean) care a rezultat în urma evoluţiei unei zone labile de
tip rift.
Platforma Valahă prezintă o tectonică rupturală tipică ariilor cratonizate. Principala
falie este aceea care o delimiteazăde Platforma Sud-Dobrogeană, falia Fierbinţi. Aceasta este
o falie crustală de vârstă cadomiană, dar care a fost reactivată în mai multe etape ulterioare.
Soclul Platformei Valahe a mai fost afectat de un sistem de falii orientat est-vest şide
un altul orientat aproximativ nord-sud (v.fig. 22). Acestea au fost falii funcţionale până în
Terţiar, încât blocurile rezultate în urma compartimentării soclului s-au mişcat pe verticală
dând zone de ridicare şi zone depresionare. Astfel, de la vest spre est, s-au recunoscut:
ridicarea Strehaia, iar mai spre est ridicarea Iancu-Jianu-Făureşti, separate prin zona
depresionară Golumbu. Urmează depresiunea Craiovei delimitată spre est de ridicarea Balş-
Strejeşti, iar între aceasta din urmă şi ridicarea Balş-Oporelu se găseşte depresiunea Slatinei.
În centrul Platformei Valahe se conturează depresiunea Roşiori-Alexandria care este structura
majoră a Platformei Valahe. Aceasta este delimitată spre sud-est de ridicarea nord-bulgară,
spre nord de pragul Ciureşti, iar la nord de acesta este depresiunea Negreni delimitată spre est
de ridicarea Optaş (fig. 23).
Cea mai recentăfalie este falia pericarpatică ce se poate urmări din Valea Dâmboviţei
până la Drobeta-Turnu Severin. Aceasta este acoperită de depozitele sarmato-pliocene însă a
fost interceptată prin foraje.
Ca o trăsătură specifică a Platformei Valahe, în comparaţie cu Platforma
Moldovenească de pildă, prima este mult mai fragmentată, de unde caracterul de platformă
instabilă care i se conferă.
Fig. 23. Secţiune geologicăsinteticăN-S prin Platforma Valahă (din V.Mutihac, 1990)
1-Roci vulcanice; 2-Miocen (N1) 3-Sarmato-Pliocen (N2); 4- Jurasic şiCretacic (J+K); 5-Permian terminal-
Triasic (PT); 6- Carbonifer (C); 7-Devonian (D); 8-Silurian (S); 9-soclu proterozoic (Ptz)

6.1.3. R E S U R S E N A T U R A L E MI N E RALE
H i d r o c a r b u r i. Platforma Valahă constituie cea de a doua unitate structurală
de pe teritoriul României, atât în ceea ce priveşte volumul rezervelor, cât şi producţia de
petrol a ţării noastre. Dintre numeroasele structuri productive sunt de menţionat:
Ciurăşti,Oporelu, Iancu Jianu, Melineşti, Brădeşti şi Bibeşti, localizate în depozitele triasice.
La Bibeşti-Bulbuceni acumulările sunt în depozite detritice devoniene. Acumulări se mai
întâlnesc în depozitele detritice mezotriasice de la Sâmnic, Ghereşti, Malu Mare, Oporelu,
Spineni, Incu Jianu etc. Şi în calcarele eocretacice de la Corbii Mari-Petreşti, Ciurăşti etc. din
partea centrală a platformei. Tot în partea centrală sunt productive depozitele detritice
miocene şi cele pliocene în care sunt localizate numeroase zăcăminte.
R o c i u t i l e. Nisipurile şi pietrişurile din albiile râurilor Ialomiţa, Argeş, Olt, Jiu
şi ale afluenţilor acestora, se exploatează pe scară largă asigurând necesarul de materiale de
construcţie pentru numeroasele oraşe din sudul ţării printre care şi capitala.
Argile comune se exploatează în numeroase cariere.
7. UNITĂŢI HERCINIC - CHIMERICE
O dată cu încheierea ciclului cadomian, care a însemnat cratonizarea ariei dintre cele
două domenii eoproterozoice (est-european şi moesic), s-a refăcut de fapt domeniul consolidat
precarpatic, dar care, în noua situaţie, includea şi aria structurilor cadomiene (v.fig.21).
Începând chiar din Paleozoicul timpuriu, aria consolidată, întregită cu spaţiul
cadomian, a fost din nou parţial remobilizată şi deformată încât, o zonă din vecinătatea
contactului dintre domeniul cadomian central-dobrogean şi soclul eoproterozoic est-european
a devenit arie labilă (v.fig. 13). Din evoluţia acesteia a rezultat Structogenul Nord-Dobrogean
(v.fig. 24).

Fig. 21 – Formarea şi evoluţia spaţiului Central Dobrogean

A - în Neoproterozoic; B – la sfârşitul ciclului cadomian

Fig. 13 – Vârsta faliilor (după Mutihac, 2004)


Fig. 24 – Harta geologică a Dobrogei de Nord – după H.G., sc:200.000 a Institutului Geologic)
7.1. S T R U C T O G E N U L N O R D - D O B R O G E A N
Structogenul Nord-Dobrogean este circumscris în treimea nordică a Dobrogei fiind
delimitat la zi de falia Peceneaga-Camena la sud şi de o falie care urmăreşte aproximativ
cursul Dunării, falia Galaţi- Sf. Gheorghe (v. fig. 18), la nord. Însă structurile nord-dobrogene
se întind şi la nord de această falie, zonă ce reprezintă un compartiment afundat care se întinde
până la falia Trotuşului unde ia contact cu soclul eoproterozoic est-european. Structurile nord-
dobrogene se continuăşi la vest de Dunăre alcătuind ceea ce s-a numit promontoriul nord-
dobrogean şi mai departe spre nord-vest unde se afundă sub structurile carpatice (v. Harta
tectonică a României şi a zonelor adiacente).

Fig.18. Harta geologică a Dobrogei (după Harta geologică, sc. 1:1.000.000, Institutul Geologic – completată de
V. Mutihac)
Dobrogea de Nord a atras atenţia cercetătorilor geologi încă de timpuriu, prin
variabilitatea petrografică a constituenţilor din alcătuirea subsolului. Primii geologi de seamă
în a căror preocupare a intrat această zonă ca Gh.Munteanu-Murgoci, D.Rotman,
I.Simionescu, D.Giuşcă, M.Savul au pus bazele cunoaşterii geologice a Dobrogei de Nord. Au
urmat V.Mutihac, O.Mirăuţă, Elena Mirăuţă, E.Grădinaru, Antoneta Seghedi şi alţii care, prin
lucrări de detaliu au întregit imaginea geologicăa Dobrogei de Nord.
7.1.1. S T R U C T U R A G E O L O G I C Ă
Spaţiul nord-dobrogean a avut o evoluţie geologică foarte variată şi complexă, atât în
timp cât şi în spaţiu, în sensul că, în anumite intervale de timp, întreaga arie avea o evoluţie
unitară, de pildă în Paleozoicul timpuriu; în alte perioade, diversele zone din aria nord-
dobrogeană aveau comportamente diferite: unele evoluau ca arii rigide, în timp ce altele se
comportau ca arii instabile şi chiar labile. Drept urmare, aranjamentul arhitectonic
definitoriu este heterocron. Cert este că spaţiul nord-dobrogean şi-a păstrat parţial starea de
arie labilă, sau cel puţin instabilă, până în ciclul alpin. De aici justificarea şi necesitatea
încadrării ariei nord-dobrogene, din punct de vedere tectogenetic, în rândul unităţilor
hercinic-chimerice, în sensul că, în Structogenul Nord-Dobrogean se întâlnesc unităţi
hercinice şi unităţi chimerice; deşi H.Stille (1951) o încadra în ariile chimerice, iar autorii
hărţii tectonice a României, I.Dumitrescu, M.Săndulescu et al. Continuă să o considere în
rândul unităţilor alpine. Din cele arătate şi din ceea ce se va prezenta mai departe, reiese că
încadrarea acesteia ca arie hercinic-chimerică pare mai judicioasă şi reflectă mai fidel
realitatea.
O altă trăsătură specifică Dobrogei de Nord constă în faptul că ultimele structuri, adică
ultimele aranjamente tectonice (chimerice) s-au desăvârşit înaintea apariţiei primelor structuri
carpatice (austrice). Pentru a scoate în evidenţă acest fapt, sau mai bine zis, pentru a nu se
pune semnul egal între Orogenul carpatic (structuri cutate încă labile) şi"Orogenul" nord-
dobrogean (în curs de cratonizare sau chiar cratonizat), este de preferat termenul de
Structogenul Nord-Dobrogean ca stare intermediară între orogen şi cratogen.
Ca urmare a evoluţiei foarte variate şi complexe a Dobrogei de Nord, în cuprinsul
acesteia se disting mai multe unităţi structurale bine individualizate şi anume: Unitatea
Măcin, Unitatea Niculiţel şi Unitatea Tulcea, la care s-ar mai putea adăuga zona
Cârjelari-Camena (v. fig. 18).
7.1.1.1. Unitatea de Măcin
Situată în partea de nord-vest a Dobrogei, Unitatea Măcin este delimitatăla vest de
Dunăre, iar la est de o falie care pleacă din Dealul Consul spre nord-vest cunoscută sub
numele de falia Luncaviţa-Consul evidenţiată de M.Savul (1935). Astfel delimitată, Unitatea
Măcin este descoperită spre sud până în zona localităţii Mircea Vodă; mai departe este
acoperită în mare parte de cuvertura neocretacică din zona Babadag (v. Fig. 18).
a. Stratigrafie şi litofaciesuri
În alcătuirea geologică a Unităţi Măcin, din punct de vedere stratigrafic, petrofacial şi
petrogenetic, se disting două categorii de elemente constituente care diferă între ele atât ca
vârstă şi origine, cât şi ca semnificaţie structo- şi tectogenetică. Astfel, se întâlnesc elemente
de soclu (eoproterozoice), deci anterioare apariţiei ariei labile Măcin. Cea de a doua categorie
include elemente proprii zonei labile Măcin rezultate în urma evoluţiei acesteia şi care aparţin
exclusiv Paleozoicului.
E l e m e n t e d e s o c l u (fundament). Elementele de soclu sunt foarte vechi
fiind reprezentate prin mezometamorfite (cu alte cuvinte roci metamorfozate intr-un stadiu
mediu de metamorfozare). Acestea apar ca insule ce se eşalonează pe două aliniamente. Unul
circumscrie promontoriul Orliga şi Dealul Sărărie la nord de oraşul Măcin, iar
mezometamorfitele în cauză au fost descrise drept cristalinul de Orliga. Cel de al doilea
aliniament se găseşte mai spre centrul Munţilor Măcin, formând Culmea Megina care se
prelungeşte spre sud pânăla localitatea Mircea Vodă. Cristalinul de aici este descris drept
cristalinul de Megina.
Luând în consideraţie petrofaciesul, gradul de metamorfism, precum şi contextul
geostructural regional, V.Ianovici, D.Giuşcă et al. (1961) au considerat că mezometamorfitele
din Unitatea Măcin sunt similare şi sincrone cu cristalinul de Altân Tepe ş cu cristalinul de
Palazu reprezentând soclul eoproterozoic. Mezometamorfitele din Unitatea Măcin, ca de altfel
şi acelea din Masivul Central-Dobrogean, sunt interpretate de V.Mutihac (1990), ca
reprezentând elemente relicte ale soclului eoproterozoic est-european remobilizat în ariile
labile posteoproterozoice.
F o r m a ţ i u n i l e p a l e o z o i c e. Formaţiunile proprii Unităţii Măcin sunt
reprezentate prin epimetamorfite, prin formaţiuni sedimentare şi prin formaţiuni
magmatice.
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e e p i m e t a m o r f i c e sunt cele mai vechi
formaţiuni ale Unităţii Măcin propriu-zise. Acestea reprezintă acumulări realizate în condiţii
de instabilitate a bazinului de sedimentare care au suferit un metamorfism regional în
condiţiile faciesului şisturilor verzi, astfel încât, în structura actuală, se prezintă ca
epimetamorfite. Metamorfismul regional s-a produs în Paleozoicul presilurian probabil în
faza taconică. Acestea aflorează pe două aliniamente: unul estic formând culmile Coşlugea şi
Boclugea de unde se prelungesc pe versantul estic al Munţilor Măcin până în promontoriul
Bugeac din faţa oraşului Galaţi; cel de al doilea aliniament formează culmile Priopcea şi
Piatra Cernei (v. Fig.18).
Fig.18. Harta geologică a Dobrogei (după Harta geologică, sc. 1:1.000.000, Institutul Geologic – completată de
V. Mutihac)
Î n v e l i ş u l s e d i m e n t a r. Sedimentarul Munţilor Măcin aparţine Silurianului,
Devonianului şi Carboniferului.
Silurianul. Depozitele siluriene se întâlnesc pe aliniamentul Priopcea-Piatra Cernei
fiind bine deschise pe versantul vestic al Culmii Priopcea; se dispun peste complexul
cuarţitelor masive al epimetamorfitelor caledoniene. În succesiunea depozitelor siluriene se
disting două formaţiuni carbonatice (inferioară şi superioară) separate printr-o formaţiune
filito-argiloasă. Din aceasta din urmă provin exemplare de Cyathophyllum sp., Rastrites sp. şi
Fenestella sp. semnificative pentru Silurian.
Devonianul. Depozitele devoniene urmează în continuitate de sedimentare peste
depozitele siluriene formând dealurile Bujoare de la vest de Culmea Priopcea; sunt
reprezentate printr-o suită, adesea pararitmică, de calcare dolomitice, gresii cuarţoase,
argilite şi silicolite fosilifere şi care atestă vârsta devoniană. De remarcat şi de reţinut este
faptul că în jumătatea estică a Munţilor Măcin în cuta-solz Boclugea-Bugeac, nu se întâlnesc
depozite siluriene şi devoniene.
Carboniferul. Acesta include depozitele care s-au acumulat după faza de exondare
din Devonianul târziu. În cuprinsul acestora se disting: o formaţiune inferioară
conglomeratică în care sunt remaniate granite de tip Hamciarca prinse într-o masă argiloasă,
satinată, adesea de culoare roşiatică, o formaţiune grezoasă-graywackică, de asemenea, de
culoare roşiatică, şi o formaţiune superioară vulcanogen-sedimentară în care materialului
terigen i se adaugă material piroclastic reprezentat prin tufite, ignimbrite, curgeri de lavăşi
filoane bazaltice (v.fig.25). Ansamblul acestor depozite a fost descris de L.Mrazec şi R.Pascu
(1912) sub numele de “Strate de Carapelit”.
Depozitele atribuite Carboniferului au o grosime de 1500-2000 m şi ocupă zona axială
a unei structuri sinclinale din centrul Munţilor Măcin; mai sunt asimilate acestora unele
depozite care aflorează sporadic pe un aliniament mai vestic şi în insula Blasova, deşi acestea
ar putea fi mai tinere. Vârsta carboniferă a depozitelor descrise rămâne încă incertă. Pe de o
parte, depozitele din baza suitei sunt afectate de granitul de Greci a cărui vârstă a fost stabilită
la 306-320 M.a. ceea ce indică sfârşitul Eocarboniferului şi că depozitele în cauză ar reveni
Carboniferului inferior. Pe de altă parte, nivelele superioare ale acestora sunt constituite din
acumulări vulcanogen-sedimentare cu ignimbrite şi curgeri de lavă riolitică ceea ce înseamnă
că ele sunt sincrone cu vulcanismul riolitic hercinic desfăşurat în Carboniferul terminal-
Permian. Concluzia firească ar fi că aşa numitele strate de Carapelit, în ansamblu, ar fi mai
comprehensive revenind Permo-Carboniferului.
F o r m a ţ i u n i m a g m a t i c e. În evoluţia ariei labile Măcin a avut loc o
activitate magmatică plutonică şi alta efuzivă. Acestea s-au manifestat în două etape; una
prehercinică legată de ciclul caledonian şi alta legată de ciclul hercinic.
Fig. 25: Coloane stratigrafice în Structogenul Nord - Dobrogean

M a g m a t i t e l e p r e h e r n i c e. Acestea sunt reprezentate prin corpuri


plutonice care străbat şi metamorfozează la contact cristalinul de Boclugea. Corpurile
granitice sunt reprezentate prin granite roşii cu structură microcristalină, cu mult feldspat
potasic. În rândul lor intră masivul granitic care străbate şi metamorfozează la contact
epimetamorfitele din Culmea Boclugea, corpul granitic de la Hamcearca şi corpul granitic
Pietrosu. Nu se cunosc situaţii în care granitele de acest tip să vină în contact cu formaţiunile
sedimentare paleozoice (Silurian şi Devonian); în schimb, granitele de Hamcearca sunt
remaniate în stratele de Carapelit. Aceasta înseamnă că granitele de tip Hamcearca sunt
prehercinice şi postcaledoniene timpurii; probabil aparţin ciclului caledonian târziu
reprezentând magmatismul tardicinematic.
M a g m a t i t e l e h e r c i n i c e. Sunt reprezentate prin importante corpuri
granitice care străbat depozitele carbonifere pe care le metamorfozează la contact; se disting
două tipuri de granite hercinice: granite calcoalcaline şi granite alcaline.
G r a n i t e l e c a l c o a l c a l i n e formează două corpuri; masivul de la Greci şi
masivul Pricopan.
Masivul de la Greci este cel mai mare corp plutonic din Unitatea Măcin (15/3 km).
Acesta include o mare varietate de tipuri petrografice începând de la diorite cu nuclee de
gabbrouri până la tonalite şi leucogranite. Analizele de vârstă pe cale radiometrică au indicat
valori de 320 şi 306 M.a; ceea ce înseamnă că plutonul de la Greci a fost pus în loc spre
sfârşitul Eocarboniferului.
Masivul Pricopan este un corp omogen de granite cu biotit, larg granular, de culoare
alb-cenuşie sau roz; textura cataclastică (milonitizare intensă) este apreciată ca fiind rezultat
al deformării chimerice. Granitul de Pricopan este intrus în granitul de Greci, iar vârsta de 264
M.a. arată că punerea în loc a granitului de Pricopan este hercinică târzie. Pentru granitele
hercinice, în general, s-au mai obţinut valori izotopice între 245 şi 193 M.a. ceea ce arată că
punerea lor în loc a durat până în Permian.
G r a n i t e l e a l c a l i n e apar pe un aliniament mai vestic şi includ masivele
Iacobdeal şi Piatra Roşie de la Turcoaia şi masivul Sacar Bair de la Cârjelari. Granitele
alcaline sunt reprezentate prin granite cu riebekit, granite cu egirin, sienite cuarţifere, granite
micropegmatitice şi granite aplitice. Rocile au o textură masivă. Vârsta obţinută pe cale
radiometrică pentru granitele alcaline este de 290 M.a. ceea ce indică Neocarboniferul.
V u l c a n i t e l e h e r c i n i c e. Magmatismul hercinic s-a manifestat şi printr-o
activitate vulcanică de pe urma căreea au fost puse în loc importante mase de material riolitic
şi care s-a desfăşurat spre sfârşitul ciclului hercinic. Vulcanitele apar, fie interstratificate în
formaţiunea vulcanogen-sedimentară de la partea superioară a stratelor de Carapelit, fie sub
formă de curgeri de lavă sau corpuri vulcanice. În primul caz, materialul piroclastic este
reprezentat în principal prin ignimbrite care pot forma corpuri masive cu aspect lenticular.
Acestora li se asociază diferite tipuri de tufuri (de cădere, de val, tufuri cu lapilli etc.). În cea
de a doua categorie intră apariţiile de riolite de pe aliniamentul Cârjelari-Turcoaia care
însoţesc masivele de granite alcaline. Pe acest aliniament apar faciesuri subvulcanice, roşii, cu
structuri primare de curgere, reprezentate printr-o masă fundamentală sticloasă cu fenocristale
de feldspat potasic şi cuarţ (la Sacar Bair), sau printr-o masă microcristalină sau granofirică
(la Cârjelari şi Turcoaia).
Formaţiunile constituente ale Unităţii Măcin sunt străbătute şi de vulcanite bimodale.
Acestea sunt reprezentate prin dyke-uri riolitice sau bazaltice, însă ele ţin de ciclul alpin
prehercinic care s-a desfăşurat în zonele învecinate dinspre est şi în principal în Unitatea
Niculiţel care, în ciclul alpin a funcţionat ca arie labilă în ciclul alpin.

b. Evoluţie şi tectogeneză

Din analiza litofacială şi cronostratigrafică a formaţiunilor constituente ale Unităţii


Măcin se deduce că structura acesteia este rezultatul unor prefaceri pe care le-a suferit
începând din Paleozoicul timpuriu şi până la sfârşitul acestei ere.
În Paleozoicul timpuriu (antesilurian), zona Măcin evolua în cadrul unei arii labile mai
largi care fucţiona ca bazin de sedimentare (v .fig. 26 A). În aceste codiţii s-au acumulat
depozite preponderent detritice cu caractere turbiditice. Întreg nsamblu sedimentar a suferit
efectele unui metamorfism regional slab, în condiţiile faciesului şisturilor verzi, care a avut
loc cel mai probabil în faza taconică.
Începând cu Silurianul (v .fig. 26 B), aria Unităţii Măcin, cel puţin parţial, a redevenit
bazin de sedimentare cu un substrat labil. În aceste condiţii s-au acumulat depozite
carbonatice şi detritice frecvent cu caracter turbiditic. Procesul de sedimentare a cunoscut o
întrerupere spre sfârşitul Devonianului şi începutul Carboniferului când au avul loc mişcările
bretone. Aceste mişcări au determinat un metamorfism de tip incipient asupra formaţiunilor
sedimentare.
Fig. 26: Evoluţia structogenetică a spaţiului Nord-Dobrogean
Mişcările bretone au avut urmări şidin punct de vedere morfostructural. Astfel, după
desăvârşirea mişcărilor bretone, numai aria Măcin a redevenit bazin de acumulare cu substrat
instabil, în care s-au acumulat depozite foarte groase, respectiv depozitele permo-carbonifere.
Restul ariei nord-dobrogene a evoluat ca uscat cu un pronunţat caracter de stabilitate tectonică
(v .fig. 26 C). Cert este că, în această arie, nu se întâlnesc depozite carbonifere şi nici nu sunt
indicii că s-ar fi depus şi că ar fi fost erodate. Aşadar, se poate aprecia că, încă din ciclul
hercinic timpuriu, în aria nord-dobrogeană a început să se delimiteze zone cu evoluţii
distincte.
Mişcările sudete, pentru Unitatea Măcin, reprezintă tectogeneza definitorie. Aceste
mişcări au determinat cutarea intensă a zonei care a dus la stabilirea unui aranjament tectonic
de tip cute-solzi. Deşi O. Mirăuţă a sugerat, iar M.Săndulescu susţine structura în pânze de
şariaj a ariei nord-dobrogene, aceasta nu se confirmă şi nici nu se justifică. Două sunt
structurile majore ale Unităţii Măcin: structura Megina şi structura Boclugea-Bugeac (v .fig.
26 D, E).
Structura Megina este o cută-solz în a cărei zonă axial-anticlinală apar gnaisele
granitice eoproterozoice şi cristalinul de Megina, iar în zona axial-sinclinală se găsesc
depozite permo-carbonifere şi granitele alcaline dela Iacobdeal-Turcoaia. Flancul estic al
anticlinalului Megina este afectat de falia Megina. În lungul acesteia, formaţiunile
constituente ale structurii Megina, începând cu gnaisele granitice încalecă peste formaţiunile
permo-carbonifere din structura Boclugea-Bugeac de la est. Falia Megina se urmăreşte până
în promontoriul Orliga. În structura Megina se mai întâlnesc epimetamorfite caledoniene şi
depozite sedimentare siluriene, devoniene şi carbonifere.
Structura Boclugea-Bugeac se situeazăla est de Megina şi are în zona axial-
anticlinală epimetamorfitele caledoniene respectiv cristalinul de Boclugea. În zona axial-
sinclinală se găsesc stratele de Carapelit; lipsesc depozitele siluriene şi devoniene. Flancul
estic al anticlinalului Boclugea-Bugeac este faliat. În afară de cutele majore menţionate, se
mai întâlnesc o serie de solzi de mai mică amploare şio serie de falii (v. Fig. 27) cum ar fi
falia Taiţei în lungul căreea curge râul cu acelaşinume însăaceasta este complet acoperităde
depozite cuaternare.
Cu tectogeneza sudetă se desăvârşeşte aranjamentul arhitectural al Unităţii Măcin.
Mişcările chimerice nu au mai afectat-o sensibil. Influenţa acestora a constat doar în
reactivarea contactului estic al unităţii, contact care va deveni falia Luncaviţa-Consul. Pe un
sistem de fracturi, rezultat în urma influenţei stressului chimeric, în Unitatea Măcin au ajuns
şi lavele vulcanice bimodale din zona Niculiţel care a apărut ca arie de rift în ciclul alpin.
Fig. 27 – Harta geologică a Dobrogei de Nord
Mai trebuie adăugat că, structurile hercinice din Munţii Măcin se prelungesc spre

nord-vest peste Dunăre alcătuind promontoriul nord-dobrogean şi mai departe spre nord-vest
peste Dunăre, alcătuind promontoriu Nord Dobrogean.
Acest sector vest-dunărean a suferit o afundare puternică după o falie ce urmăreşte
cursul Dunării pe direcţia nord-sud. În felul acesta, s-a lărgit aria depresionarăa marginii
Platformei Moldoveneşti din zona Bârladului, adăugându-i-se un sector cu soclu hercinic cu
care, în continuare, va avea o evoluţie comună. Formaţiunile cele mai vechi ale cuverturii
soclului hercinic, aparţin Badenianului mediu. În continuare depresiunea a evoluat ca bazin
de sedimentare în care s-au acumulat depozite sarmato-pliocene şi cuaternare similare
acelora din Platforma Moldovenească.

7.1.1.2. Unitatea de Niculiţel


Unitatea Niculiţel se delimitează între falia Luncaviţa-Consul şi o falie mai estică ce
se urmăreşte pe direcţia localităţilor Isaccea-Poşta-Trestinic. Această unitate a rezultat în
urma evoluţiei unei zone de tip rift intracontinental.
a. Stratigrafie şi litofaciesuri
La alcătuirea Unităţii Niculiţel participă vulcanite bazice constituind formaţiunea de
Sarica-Niculiţel, acumulări mixte vulcanogen-sedimentare reprezentate prin formaţiunea de
Consul şi formaţiunea de Poşta-Trestinic şi o formaţiune flişoidă denumită formaţiunea de
Alba (v. fig.25).
F o r m a ţ i u n e a d e S a r i c a - N i c u l i ţ e l. Aceasta este reprezentată prin
curgeri de bazalte şi corpuri de gabbrouri. Bazaltele apar frecvent în facies de pilow-lava sub
forma unui val puternic ce formează în întregime platoul Niculiţel şi dealurile Sarica. La
anumite nivele în masa bazaltică apar calcare stratificate cu intercalaţii subţiri de argile.
Calcarele au dezvoltare lenticulară, iar pe verticală cresc în frecvenţă formaţiunea în
ansamblu căpătând un aspect caracteristic în platoul Niculiţel şi mai ales în dealurile Sarica
(v.fig.15).
F o r m a ţ i u n e a d e C o n s u l. Este reprezentată printr-o alternanţă de turbidite
şi calcare pelagice, cu curgeri de riolite. Asemenea depozite se întâlnesc pe un aliniament
vestic între dealul Consul şi Luncaviţa. Dezvoltarea tipică o au în dealul Consul.
F o r m a ţ i u n e a d e P o şt a - T r e s t i n i c. Aceasta are o structură litofacială
mai complexă; include calcarenite, calcare crinoidale, şi sturi argiloase-marnoase, gresii
calcaroase etc. la care se adaugă material vulcanic bazic. Asemenea depozite se întâlnesc pe
un aliniament estic ce se poate urmări de la Poşta până la Trestinic şi mai departe până în
Valea Taiţei la Nicolae Bălcescu. În masa preponderent şistoasă a acestei formaţiuni se găsesc
în sedimentate blocuri mari (de sute de metri) de calcare de tipul celor de la Agighiol care
conţin fragmente de amonoidee însă improprii pentru o determinare riguroasă. Formaţiunea
de Poşta-Trestinic vine în contact de superpoziţie tectonică faţă de gresiile liasice de la Poşta,
iar pe verticală trece la Formaţiunea de Alba.
Ca vârstă, Formaţiunea de Consul este cel puţin în parte sincronă cu Formaţiunea de
Sarica-Niculiţel revenind Triasicului inferior-mediu, iar în parte este sincronă cu formaţiunea
de Poşta-Trestinic. Cât priveşte vârsta acesteia din urmă, se apreciazăa fi triasic mediu-
superioară. Dacă blocurile însedimentate se dovedesc a fi calcare de Agighiol, Formaţiunea
de Poşta-Trestinic ar fi cu certitudine postanisiană urcând şi în Carnian.
F o r m a ţ i u n e a d e A l b a. Aceasta se dezvoltă peste formaţiunea de Poşta-
Trestinic şi este preponderent grezoasă cu factură pararitmică. În baza ei se întâlnesc
secvenţe conglomeratice ale căror elemente constituente sunt aproape exclusiv calcaroase.
Gresiile care formează strate groase au intercalaţii subţiri de argile în care s-au găsit
impresiuni de halobii ceea ce le conferă Triasicului superior, în bună parte Norianului.
Formaţiunea de Alba are o grosime în jur de 600 m şi acoperă cea mai mare parte a Unităţii
Niculiţel. Cu aceasta se încheie suita stratigrafică a Unităţii Niculiţel.

b. Evoluţie şi tectogeneză
Dezvoltarea largă a vulcanitelor bazice arată că Unitatea Niculiţel a rezultat în urma
evoluţiei unei zone de rift intracontinental. Riftul s-a deschis după ridicarea şi stabilizarea
Unităţii Măcin. În Triasic, zona de rift a cunoscut o etapă de lărgire urmată de o etapă de
restrângere însoţită de procese de scurtare a scoarţei. Această ultimă etapă s-a încheiat cu
desăvârşirea aranjamentului tectonic al Unităţii Niculiţel care se caracterizează prin existenţa
a două cute-solzi: solzul Consul şi solzul Sarica-Cilic.
Solzul Consul este delimitat de falia Luncaviţa-Consul şi de o falie mai estică falia
Consul. În lungul acesteia din urmă formaţiunea de Consul încalecă peste formaţiunea de
Alba de la est.
Solzul Sarica-Cilic se întinde la est de precedentul fiind cuprins între falia Consul şi
falia Poşta-Trestinic situată mai la est. În lungul acesteia, formaţiunea de Alba neotriasică,
având în bază formaţiunea de Poşta-Trestinic, încalecă peste formaţiunile Unităţii Tulcea şi
prinde sub planul de încălecare depozitele liasice de la Poşta din Unitatea Tulcea. De aici
concluzia că aranjamentul tectonic al Unităţii Niculiţel s-a desăvârşit în urma tectogenezei
chimerice târzii intra sau postliasice (v. Fig. 26).

7.1.1.3. Unitatea de Tulcea


Unitatea Tulcea se suprapune jumătăţii estice a ariei nord-dobrogene şi se delimitează
la nord prin falia Galaţi-Sf. Gheorghe, iar la vest prin falia Poşta-Trestinic; spre sud este
acoperităde cuvertura neocretacică a zonei Babadag; spre est se continuă în platforma
continentalăa Mării Negre (v. Fig. 26).
a. Stratigrafie şi litofaciesuri
În alcătuirea geologică a UnităţiiTulcea se deosebeşte un fundament prealpin şi un
înveliş sedimentar alpin.
F u n d a m e n t u l p r e a l p i n. În alcătuirea fundamentului prealpin al Unităţii
Tulcea intră şisturi cristaline şi un înveliş sedimentar paleozoic.
Şisturile c r i s t a l i n e. În Unitatea Tulcea şisturile cristaline apar pe
suprafeţe foarte limitate în dealurile din partea centrală a acestei zone şi anume în dealurile
Horia şi Redi, iar mai spre sud la Uzum Bair.
Mezometamorfitele de la Uzum Bair sunt reprezentate prin micaşisturi. Acestea ar fi
rezultat în urma metamorfozării depozitelor siluriene la contactul cu un corp granitic-
pegmalitic de vârstă carboniferă, încât în Unitatea Tulcea nu poate fi vorba de prezenţa
elementelor de soclu eoproterozoic.
Epimetamorfitele de Horia constituie cea de a doua categorie de şisturi cristaline din
Unitatea Tulcea. Acestea sunt reprezentate printr-o suită de metagresii grosiere sau fine,
metagraywacke cu intercalaţii subţiri de metapelite, metamorfozate în condiţiile faciesului
foarte slab al şisturilor verzi, dar care au şters structurile sedimentare primare. Matricea este
sericitoasă. Aceste epimetamorfite au fost echivalate de unii geologi cu cristalinul de
Boclugea din Unitatea Măcin, fapt contestat de alţii. Interpretarea cea mai apropiată de
realitate ar fi că această formaţiune, denumită de Horia, ar reprezenta numai partea terminală
(cea mai de sus) a cristalinului de Boclugea şi anume complexul cuarţitic, adică acela care
formează Culmea Priopcea. Faptul că şi formaţiunea de Horia suportă depozite siluriene
fosilifere întăreşte şi mai mult această convingere. Dealtfel, vârsta ordoviciană a
epimetamorfitelor de Horia este atestată întrucâtva şi de conţinutul paleontologic reprezentat
prin acritarche şi chitinozoare.
Î n v e l i ş u l s e d i m e n t a r p a l e o z o i c. Acesta aparţine Silurianului şi
Devonianului (v. fig.25).
Silurianul. Depozite siluriene se întâlnesc în dealul Redi şi în dealul Horia unde se
dispun peste epimetamorfitele de Horia; sunt reprezentate în baza suitei prin silicolite cu
intercalaţii de calcare cenuşii urmate de o secvenţă de ardezii negre sau cenuşii totul purtând
urmele unui anchimetamorfism. Din calcarele intercalate în silicolite, E. Mirăuţăa făcut
cunoscută o asociaţie de conodonte (Ozarkodina fundamentata, Palmatodella unicostata etc.)
care conferă depozitelor descrise sub numele de formaţiunea de Redi, vârsta siluriană (v. fig.
25).
Devonianul. Acesta include depozitele care se găsesc în zona axialăa anticlinalului
Tulcea-Mahmudia şiacelea care apar sporadic de la Isaccea până la Mahmudia cu cea mai
largă arie de aflorare în Colinele Mahmudiei (Beştepe). Acumulările sunt reprezentate, în
general, prin depozite turbiditice, depozite calcaroase sau argiloase şi silicolite care au un
conţinut paleontologic (conodonte) semnificativ pentru Devonian.
Tot Paleozoicului pot fi atribuite depozitele întâlnite în forajele din deltă la adâncimea
în jur de 3000 m la Rosetti, Lacu Roşu, Stipoc etc.. Deşi acestea au fost asimilate de
D.Paraschiv şi I.Pătruţcu la Paleozoicul din Depreşiunea Bârladului sau din Platforma
Valahă, ele nu au nimic comun cu acesta din urmă, în schimb seamănă până la identitate cu
Paleozoicul din colinele Mahmudiei.
Se constată că există o deosebire litofacială între Silurian-Devonianul din Unitatea
Tulcea şi acela din Unitatea Măcin, primul având trăsături de acumulări de mare adâncă.
Sedimentarul paleozoic este străbătut de filoane riolitice cum sunt acelea dela Tulcea-
Monument (fig. 28), sau acelea din Colinele Mahmudiei, şi de granite pegmatoide cum sunt
acelea de la Uzum Bair. Atât vârsta detectată pe cale radiometrică, cât şi faptul că filoanele
riolitice străbat depozitele paleozoice de la Tulcea-Monument dar nu şi pe cele triasice, atestă
că magmatismul în cauză este prealpin.

Fig. 28. Secţiune la Tulcea-Monument


1-Formaţiuni prealpine; 2-filoane de porfire; 3-conglomerate werfeniene
Î n v e l i şu l s e d i m e n t a r a l p i n.
Formaţiunile învelişului sedimentar alpin includ depozite preponderent calcaroase care
aparţin Triasicului, şi depozite detritice-turbiditice şicalcaroase atribuite Jurasicului (v.fig.25).
Triasicul. La începutul ciclului alpin, apele mării au acoperit relieful hercinic
peneplenizat încât acesta mai apărea doar ca insule. Acţiunea de erodare a apelor mării
conjugată cu aceea de transport şi depozitare a materialului terigen au dus la nivelarea
reliefului şiformarea unei platforme cu suprafaţă aproape plană.
Triasicul inferior include depozitele care au colmatat denivelările bazinului de
sedimentare şi care sunt predominant psefito-psamitice prezentând variaţii litofaciale locale.
Astfel, în jurul fostelor insule s-au acumulat depozite grosiere reprezentate prin conglomerate
cum sunt acelea de la Tulcea-Monument, de la Bogza sau de pe Valea Taiţei unde sunt
asociate cu vulcanite riolitice sau bazaltice. Acestea, lateral, sunt substituite, total sau în parte,
prin gresii cuarţoase stratificate, cu intercalaţii de argile roşii cum sunt acelea de la vest de
oraşul Tulcea; treptat, lateral şi pe verticală se trece la depozite preponderent argilo-marnoase,
fosilifere cum sunt acelea de la Tulcea Veche unde conţin amonoidee printre care Tirolites
haueri, Danubites ellipticus etc., sau bivalve cu Claraia clarai, faună care indică vârsta
werfeniană pentru aceste faciesuri heteropice sincrone. Tot Triasicului inferior aparţin şi
conglomeratele şi argilele roşii întâlnite prin foraje în subsolul deltei.
Triasicul mediu include depozitele care s-au acumulat pe suprafaţa aproape plană
realizată spre sfârşitul Eotriasicului. În felul acesta s-a format o platformă carbonatică în
condiţii de mare puţin adâncă. La alcătuirea acesteia participă calcare şi calcare dolomoitice
cenuşii, roşiatice sau negre. Astfel de calcare au o largă răspândire în zona Tulcea, însă în cea
mai mare parte, sunt acoperite de depozite löessoide încât nu apar decât pe dealuri. Sunt bine
deschise în dealurile Agighiolului unde sunt foarte fosilifere conţinând o bogată faună de
amonoidee care a constituit obiectul unei monografii în care I.Simionescu a descris peste 80
de specii. Printre acestea, cele mai semnificative, din punct de vedere cronostratigrafic, sunt:
Sturia forujulense, Protrachyceras archelaus, Acrohordiceras halili, indicând Triasicul mediu
(v.fig.25). Calcare dolomitice cu grosime importantă s-au intâlnit şi prin forajele din deltă
care, în ciuda faptului căau fost considerate (fără o argumentare concludentă) a aparţine
domeniului consolidat, acestea arată că formaţiunile Structogenului Nord-Dobrogean se întind
şi la nord de falia Galaţi-Sfântu Gheorghe.
Triasicul superior include depozitele calcaroase care debuteazăcu calcare nodulare
roşii ce urmează peste calcarele cenuşii mezotriasice (calcarele de Agighiol) şi care conţin
Trachyceras aon, indicând vârsta lor carniană. Calcarele nodulare roşii sunt urmate în
succesiunea stratigrafică de calcare stratificate cu intercalaţii subţiri de argilite, frecvent de
culoare verzuie. Ca element caracteristic, aceste calcare prezintă silicolite dispuse foarte
regulat şi aparent stratiform în masa calcarelor dându-le un aspect dungat foarte specific.
Vârsta acestor calcare nu este argumentată paleontologic însă urmând normal peste calcarele
nodulare roşii cu Trachyceras aon (carniene), li se atribuie aceeaşi vârstă (carniană).
De reţinut este faptul cărelaţiile dintre calcarele de Agighiol (mezotriasice) şi
Werfenianul psamito-psefitic nu se surprind decât la Uzum Bair unde, primele se dispun pe
conglomerate werfeniene Aceasta înseamnă,pe de oparte, căfaciesul conglomeratic ar putea
acoperi tot intervalul Werfenian, iar pe de altăparte, căîntre Triasicul inferior şiTriasicul
mediu, local pot exista discontinuităţistratigrafice, acestea indicând fostele insule ale
fundamentului emers care au dăinuit pânăspre sfârşitul Eotriasicului.
Atât calcarele de Agighiol cât şi calcarele nodulare roşii şi calcarele cu silexite care
constituie platforma carbonatată, se întâlnesc aproximativ până la Valea Teliţei. Mai departe
spre vest se dezvoltă depozite de tip bazinal, de mare mai adâncă, în parte sincrone cu cele de
tip platformă carbonatată, în parte mai noi. Astfel, în dealurile de la sud de localităţile Câşla şi
Somova, se întâlnesc calcare pelagice, iar pe Valea Teliţei, la Cataloi, de sub şesul aluvionar,
apar calcare nodulare în strate groase până la un metru, cu intercalaţii subţiri de argile verzui
Jurasicul. Depozitele jurasice marchează o schimbare sensibilă a condiţiilor de
sedimentare în bazinul de acumulare Tulcea, în sensul că, de la mediul favorabil
acumulărilor carbonatitelor indicând o perioadă de calm tectonic, se trece la condiţii de
acumulare a depozitelor eminamente detritice, în faciesuri turbiditice, adesea prezentând
caractere tipice de fliş (formaţiunea de Nalbant, formaţiunea de Denis Tepe etc.) care relevă
o etapă de instabilitate tectonică în mediul de sedimentare. Relaţiile dintre Triasic şi Jurasic
sunt de discontinuitate, deşis-au exprimat şi păreri contrarii. Situaţiile de la Frecăţei pe Valea
Teliţei şi de la Denis Tepe, indică discontinuitate. Posibil ca în părţile vestice (bazinale) să
existe continuitate. Cert este că pe Valea Teliţei, peste formaţiunea de Cataloi urmează gresia
de Frecăţei marcând o netă schimbare litofacială. Succesiunea mai completă a Jurasicului
inferior se întâlneşte la Denis Tepe (v. fig.29). Aici, direct peste depozitele calcaroase cu
Proarcestes ausseanus (carniene), se dispun gresii cu cochilii de lamelibranchiate ca acelea
de la Poşta unde conţin şi amonoidee (Tropidoceras masseanum, Uptonia jamesoni)
indicative pentru Liasic. În continuare, pe profilul de la Denis Tepe urmează depozite
turbiditice, cu fucoide, iar suita se încheie cu gresii silicioase. Aceiaşi vârstâ o au şi
depozitele cu factură tipicăde fliş de la Nalbant (formaţiunea de Nalbant), dar ale căror relaţii
cu depozitele sub- şi supraiacente nu se cunosc.
Jurasicul mediu este de asemenea reprezentat prin faciesuri turbiditice. Acestea
afloreazăpe suprafeţefoarte limitate la Valea Nucarilor şila Dunavăţulde Jos (formaţiunea de
Dunavăţ). Aici apar gresii cuarţoase cu ciment oolitic şi secvenţe turbiditice; acestea sunt
urmate pe verticală de calcare crinoidale şi marnocalcare cu Holcophylloceras zignodianum
şi Sowebyceras tortisulcatum indicând Jurasicul superior. Cu aceste depozite se încheie
procesul de sedimentare din Unitatea Tulcea.
Fig. 29. Secţiune geologică la Denis Tepe
1-Triasic: calcare roşii noduloase carniene; 2-Liasic: turbidite (formaţiunea de Denis
Tepe); 3-gresii silicioase; Q-aluviuni.

b. Evoluţie şi tectogeneză
Unitatea Tulcea s-a schiţat în cadrul ariei nord-dobrogene în urma tectogenezei
bretone când zona Măcin a redevenit bazin de sedimentare, în timp ce zona Tulcea a rămas
exondată şi supusă denudaţiei (v. Fig. 26). Procesul de erodare a cunoscut o etapă mai intensă
în Carbonifer când zona Tulcea a constituit sursa de alimentare cu material terigen pentru aria
de acumulare Măcin.
Tectogeneza sudetă, care s-a manifestat cu mare intensitate în zona Măcin, pentru
zona Tulcea a avut efecte nesemnificative, acestea constând, în primul rând, în reactivarea
contactului dintre cele două zone (Măcin şiTulcea).
Spre sfârşitul ciclului hercinic, zona Tulcea ajunsese în stadiul de peneplenă, iar la
începutul ciclului alpin a fost acoperită de ape redevenind bazin de acumulare. Starea de
peneplenă şi stabilitate tectonică a favorizat formarea, în Triasic, a unei platforme carbonatice.
Apariţia în Triasic, la contactul dintre cele două arii (Măcin şi Tulcea), a zonei de rift
Niculiţel, a dus la separarea şi îndepărtarea una de alta a celor două zone, între ele
interpunându-se zona Niculiţel nou creată (v.Fig. 26 D). Aceasta din urmă a avut o evoluţie
proprie de arie labilă care la sfârşitul perioadei a devenit arie emersă. Procesul de sedimentare
a fost preluat de zona Tulcea, care a devenit arie labilă favorabilă acumulării depozitelor cu
factură de fliş şi susceptibilă de a suporta deformări plicative. Spre sfârşitul Jurasicului mediu
instabilitatea a atins intensitatea maximă declanşându-se paroxismul neochimeric timpuriu.
Principalul efect al acestuia a fost redresarea structurilor preexistente şi cutarea largă a
învelişului alpin (v. Fig. 26 E). Astfel, în centrul zonei Tulcea se desenează un anticlinal
orientat SE-NV pe direcţia Agighiol-dealurile Redi-Horia-Somova având în zona axială
epimetamorfitele de Horia. Acest anticlinal este flancat de sinclinalul Valea Nucailor-Câşla la
nord-est şi sinclinalul Teliţa la sud-vest. Spre nord-est urmează structura anticlinală Tulcea-
Mahmudia în a cărei zonă axială se găsesc depozitele paleozoice din colinele Mahmudiei.
Flancul nordic al acestei structuri este afectat de falia Galaţi-Sf.Gheorghe acoperită de
formaţiunile deltaice (v.Fig. 26 E).
Stressul tectonic la care a fost supusă zona Tulcea a determinat şi raporturile tectonice
(de încălecare) dintre Unitatea Niculiţel şi Unitatea Tulcea în lungul faliei Poşta-Trestinic (v.
Fig. 18).

Ultimele

deformări au fost de natură rupturală şi au avut drept efect major afundarea unei porţiuni de la
marginea nordică a Structogenului Nord-Dobrogean. Această afundare s-a produs în lungul
faliei Galaţi-Sf.Gheorghe. În felul acesta s-a ajuns la lărgirea zonei depresionare din sudul
Platformei Moldoveneşti care, începând din Jurasicul mediu-superior a preluat funcţia de
bazin de acumulare cu substrat stabilizat. Aceasta se continuă spre nord-vest constituind
sistemul depresionar Predobrogean-Bârlad-Paşcani-Lvov (v. Fig. 25 E). Mişcările
neochimerice terminale au imprimat structurilor Unităţii Tulcea, implicit planului faliei
Galaţi-Sf.Gheorghe, o vergenţă estică.
7.1.1.4. ZONA CÂRJELARI – CAMENA
Cele mai sudice şi mai noi structuri ale Structogenului Nord-Dobrogean au fost
identificate recent de E.Grădinaru (2000). Acestea se desenează ca o zonă foarte îngustă la
nord şi în lungul faliei Peceneaga-Camena. Spre nord se întind până la o linie care urmăreşte
aproximativ direcţia localităţilor Traian-Cârjelari-Başpunar (v. Fig. 18).
La alcătuirea acestor structuri participă depozite sedimentare terigene predominant
turbiditice şi depozite carbonatice cărora li se adaugă produsele unui vulcanism bimodal; totul
aparţine Jurasicului mediu-superior (fig. 30).

Fig. 30. Coloană stratigrafică în zona Cârjelari-Camena.


(după Mutihac, 2004)
Jurasicul mediu în vestul zonei include depozite terigene cu caracter turbiditic şi
şisturi argiloase cu dinoflagelate descrise drept formaţiunea Aiorman care, spre est s-a întâlnit
(prin lucrări miniere) în zona Ciamurlia.
Jurasicul superior include depozite carbonatice, radiolarite, tufuri riolitice etc. la care
se adaugă blocuri exotice (de şisturi verzi). Aceste depozite, descrise drept formaţiunea de
Cârjelari, lateral trec la un facies terigen detritic cu spongoradiolarite, tufuri riolitice etc..
Local, formaţiunea de Cârjelari, total sau parţial, este substituită printr-o megabrecie
monomicticăale cărei elemente sunt reprezentate exclusiv prin şisturi verzi.
Vulcanitele bimodale sunt reprezentate prin produse acide şi bazice. Primele apar ca
ignimbrite riolitice şi riolite ca atare. Acestea (riolitele de Camena) aflorează în apropierea
localităţi iCamena. Vulcanitele bazice au o pondere mult mai micăşisunt reprezentate prin
spilite asociate cu silicolite radiolaritice.
Din punct de vedere structogenetic se apreciază că structurile din zona Cârjelari-
Camena au rezultat în urma evoluţiei unui graben-rift care a apărut spre sfârşitul Jurasicului,
apariţie favorizată de reactivarea faliei Peceneaga-Camena.
********
În final, sintetizând datele asupra evoluţiei aranjamentului arhitectural al
Structogenului Nord-Dobrogean, se poate conchide că acesta prezintă anumite
particularităţi care îl deosebesc de alte sisteme orogenice şi în primul rând de Orogenul
Carpatic.
O primă distincţie o constituie faptul că Structogenul Nord-Dobrogean nu s-a edificat
în urma evoluţiei unei margini continentale active, aşa cum s-a întâmplat cu Orogenul
Carpatic. Structogenul Nord-Dobrogean s-a edificat în urma apariţiei succesive în timp a unor
arii labile cu structură de graben-rift de tip aulacogen sau tafrogen. Aceste grabene-rift
apăreau de regulă în zonele de contact dintre ariile cu structuri consolidate în timpuri diferite.
Astfel, un prim rift a apărut în Paleozoicul timpuriu între aria cadomiană central-
dobrogeană şi Platforma Est-Europeană eoproterozoică şi care a generat epimetamorfitele
caledoniene; o a doua arie labilă s-a format şi a evoluat în Silurian şi Devonian generând
formaţiunile argiloase-calcaroase şi detritice, pararitmice, din partea vestică a Munţilor Măcin
(structura Megina). Cea mai importantă deformare a fost aceea care a generat Unitatea
Niculiţel. Ultima, de o amploare mai modestă, a fost aceea din care a rezultat zona Cârjelari-
Camena.
O caracteristică a grabenelor-rift nord-dobrogene o constituie faptul că acestea au
avut o evoluţie (ca arii labile) relativ scurtă în timp şi limitată în spaţiu; în consecinţă nu au
putut genera structuri tectonice de mare anvergură cum ar fi de pildă pânzele de şariaj.
Deformările s-au limitat la cute anticlinale şi sinclinale, având un flanc faliat (cute-solzi), cum
se întâlnesc în unităţile Niculiţel şi Măcin, sau cute normale largi cum sunt acelea din
Unitatea Tulcea.
O dată cu migrarea zonelor de deformare a avut loc şi o diminuare a ştressului tectonic
încât, ultimele efecte au constat doar în deformări rupturale şi imprimarea unei vergenţe nord-
estice a structurilor.
Apariţia şi evoluţia în timpuri diferite a zonelor labile dintre aria de structuri
cadomiene şi Platforma Est-Europeană înseamnă implicit cratonizarea heterocronă a acestora.
În consecinţă,în lungul acestei arii, începând din faţa Carpaţilor, trecând prin Dobrogea de
Nord şi mai departe prin Crimea până în Caucazul Mare, se delimitează zone (unităţi
structurale) de vârste diferite; mai vechi în partea nord-vestică şi din ce în ce mai tinere cu cât
se înaintează spre est.

În faţa Carpaţilor Orientali, imediat la vest de falia Solca (v.Pl.III), se întâlneşte


Paleozoicul cutat reprezentând prelungirea directă a structurilor hercinice din Munţii Măcin.
Indiferent dacă aceste structuri, pe harta tectonică a Europei (1964), sunt considerate ca
formând Platforma Central-Europeană, ele reprezintă primele structuri care mărginesc spre
vest Platforma Est-Europeană din aceastăzonă. Ceea ce se constată însă, este faptul că, în faţa
Carpaţilor Orientali nu apar prelungirile unităţilor nord-dobrogene chimerice Niculiţel şi
Tulcea. Ele dispar în zona de confluenţăa Bârladului cu Siretul (v.Pl.III). Aceasta înseamnă că
zona de rift alpină care a generat cele două unităţi s-a deschis începând din această zonă şi s-a
lărgit treptat spre est. În aria nord-dobrogeană, structurile alpine rezultate se interpun între
Dobrogea hercinicâ (Unitatea Măcin) şi Platforma Est-Europeană. Forajele efectuate în Delta
Dunării, la nord de falia Galaţi-Sf.Gheorghe, au întâlnit Triasicul de tip nord-dobrogean stând
pe depozite paleozoice cutate. În această situaţie este evident că nu sunt dovezi care să
ateste existenţa unei "Platforme Scitice". Dealtfel, cea mai clară şi judicioasă imagine
structo-geneticăa Dobrogei de Nord a dat-o H.Stille încă din 1953, când a afirmat că,
Dobrogea de Nord face parte dintr-o zonă cutată (Sarmatide) care se întinde din Munţii
Swietokrzyskie din Polonia, prin Dobrogea de Nord, până în Crimea şi mai departe în
Caucazul Mare. Cutarea şi consolidarea acestei arii s-a făcut treptat; a început din capătul său
nord-vestic în hercinic, prin Dobrogea de Nord chimerică şi apoi în Caucaz alpină târzie.
Stille mai adaugă constatarea că această arie se situează între Feno-Sarmaţia (Platforma Est-
Europeană) şi Vistulikum (structurile cadomiene ce apar în Dobrogea centrală). Cu
precizarea că Munţii Măcin se înscriu în rândul structurilor hercinice, imaginea dată de
Stille este cât se poate de clară şi evidentă.
7.2. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E
În Dobrogea de Nord resursele naturale minerale sunt foarte limitate şi sunt
reprezentate doar prin roci utile.
Calcarele dolomitice triasice se exploateazăîn carierele de la Cârjelari, Mahmudia şi
Murighiol şi sunt utilizate în metalurgie, siderurgie şi în industria chimică. La Codru-Babadag
se exploatează calcarele şi grezocalcarele neocretacice utilizate la construcţii.
Cuarţite se exploatează în cariera Priopcea şi sunt utilizate ca materiale refractare.
Granite se exploateazăla Atmagea şi la Iacobdeal (granite alcaline), iar la Greci se
exploatează granodiorite utilizate sub formă de piatră brută şi concasată, griblură etc.. Se mai
exploatează şi în cariera de la Măcin.
8. CUVERTURI POSTCHIMERICE
8.1. D E P R E S I U N E A P R E D O B R O G E A N Ă
După realizarea aranjamentului tectonic al Structogenului Nord-Dobrogean,
marginea nordică a acestuia s-a afundat alăturându-se ariei depresionare din sudul
Platformei Moldoveneşti cu care, în continuare, a avut o evoluţie comună începând din
Jurasicul mediu-terminal. Aceasta ar constitui Depresiunea Predobrogeană care se
prelungeşte spre vest cu Depresiunea Bârladului şi mai departe spre nord până în
Depresiunea Lvov.
Formaţiunile postliasice acumulate pe fundamentul de origine nord-dobrogeană
aparţin cuverturii postchimerice şi este aceea întâlnită şi descrisă la cuvertura Platformei
Moldoveneşti.

8.2. B A Z I N U L B A B A D A G
În aria Structogenului Nord-Dobrogean se întâlneşte numai cuvertura neocretacică şi
care se delimitează la zona Babadag.
După cratonizarea Structogenului Nord-Dobrogean, apele mării au revenit în această
arie spre sfârşitul Eocretacicului. Formaţiunile acumulate în aceste condiţii alcătuiesc
cuvertura postchimerică. Aceasta s-a conservat în jumătatea sudică a ariei Structogenului
Nord-Dobrogean şi constituie ceea ce se cunoaşte sub numele de bazinul sau zona Babadag
(v.Pl.VIII).
Procesul de sedimentare în Bazinul Babadag a început cu depozite continentale, spre
sfârşitul Eocretacicului şi s-a încheiat spre sfârşitul Senonianului (v.fig. 31).
Apţianul ar include acumulările de prundişuri care se întâlnesc în jurul localităţii
Cerna din zona Măcin. Vârsta lor nu este argumentată paleontologic însă cu certitudine sunt
mai vechi decât conglomeratele cenomaniene pe care le suportă. Aceste prundişuri amintesc
Apţianul continental din Dobrogea de Sud.
Albianul, în Dobrogea de Nord este dovedit paleontologic şi este reprezentat prin
calcare recifale cu Archaeolithothamnium amphiroeforme, Hedbergella infracretacaea etc. şi
apar pe o suprafaţă foarte limitată la marginea nordică a Bazinului Babadag pe înălţimea care
poartă ruinele cetăţii Heraclea.
Cenomanianul marchează transgresiunea majorăşi include conglomerate şi calcare
lumaşelice cu Exogyra columba, Neohibolites ultimus etc. care indicăo atare vârstă; aflorează,
mai ales, în zonele de margine iar spre sud ajung să se dispună peste şisturile verzi din

Masivul Central-Dobrogean.
Planşa VIII

Fig. 31. Secţiune prin Bazinul Babadag (din V.Mutihac, 1974)


Q-Nisipuri şi löess (Cuaternar); sn-marnocalcare (Senonian); tu-marnocalcare şi pelite (Turonian) cm-
conglomerate şi calcare grezoase (Cenomanian); al-calcare recifale (Albian).Fundament: Pz-Paleozoic;T-Triasic
Turonianul este reprezentat prin calcare grezoase gălbui cu Inoceramus labiatus şi
calcare albicioase cu Inoceramus lamarcki. Depozitele turoniene ocupă partea centrală a
Bazinului Babadag
Senonianul încheie seria stratigrafică neocretacică ş ieste reprezentat prin calcare şi
marnocalcare în partea centrală a zonei care trec lateral la calcare grezoase şi
microconglomerate. Din depozitele descrise provine o faună cu Micraster cortestudinarium,
Barroissiceras haberfelneri, Parapachydiscus sayni etc. care atestă prezenţa Coniacianului şi
a părţii inferioare a Santonianului. În Senonianul târziu întreaga zonă a fost exondată.
Din punct de vedere tectogenetic, se poate spune că Bazinul Babadag s-a format şi a
evoluat în Neocretacic. Formarea şi amplasarea acestuia în imediata vecinătate a faliei
Peceneaga-Camena nu este întâmplătoare. De crearea ariei depresionare în care s-au acumulat
depozite cu grosime importantă este responsabilă falia amintită. Pe planul acesteia,
compartimentul din faţă (Structogenul Nord-Dobrogean) a cunoscut o afundare semnificativă
creindu-se astfel un bazin de sedimentare cu substrat consolidat. Depozitele acumulate au
caracter tipic de cuvertură de platformă. Deformările pe care aceasta le-a suferit sunt de tipul
ondulaţiilor de mică amploare. Astfel, se găsesc ondulaţii de tip siclinal cum este aceea dintre
Jurilofca şi Caugagia, sau aceea de la Ospenia, şi ondulaţii de tip anticlinal cum sunt acelea de
la Slava Rusă, sau ridicarea Atmagea (v Pl.VIII).
Tectonica Bazinului Babadag este independentăde tectonica fundamentului.

5. PLATFORMA CONTINENTALĂ A MĂRII NEGRE

Platforma Continentalăa Mării Negre, prin definiţie, este prelungirea unităţlor


geostructurale limitrofe sub apele mării (unităţile dobrogene, balcanidele, pontidele, unităţile
Caucazului Mare, structurile Crimeeei şi Platforma Est-Europeană) – fig. 32. Această
prelungire dă o prispă (şelf) cu lăţime variabilă, care urmăreşte tot ţărmul Mării Negre
constituind Platforma Continentală care, la rândul ei, înconjoară o zonă mediană mult mai
adâncă dar care, este compartimentată de o ridicare mediană în douădepresiuni, una estică şi
alta vestică. Despre originea acestor două depresiuni foarte adânci nu se ştie prea mult. Cei
mai mulţi geologi estimează că depresiunea vestică ar avea un substrat de origine oceanică.
Imagine satelitară a bazinului Mării Negre (interpretată de I. Moroşanu, 2004)

Fig. 32: 1-Depresiunea Histria; 2-Ridicarea Midia; 3-Zona depresionară Constanţa-Varna;


4-Creasta Midia; 5- Ridicarea Polşkov; 6-Depresiunea Kamceatka; 7- Ridicarea Nord-
Heraclea; 8-9- Ridicarea Andrusov-Arhanghelski.
Revenind şi limitându-ne la litoralul românesc, se poate spune că Platforma
Continentală românească se extinde spre est până la povârnişul continental care, prin partea sa
bazală, ia contact cu substratul presupus de origine oceanică. Suprafaţa zonei de şelf până la
marginea superioară a povârnişului (care se găseşte la o adâncimea de 130 m) are o lăţime de
130-150 km fiind mai largă în partea de sud (v.fig. 33).

Fig. 33. Secţiune prin marginea depresiunii vestice a Mării Negre

Din punct de vedere structural, Platforma Continentală românească reprezintă


prelungirea unităţilor dobrogene. Se înţelege deci că Platforma Continentală românească nu se
individualizează ca o unitate de platformă tipică, ci este o arie consolidată cu soclu heterocron
care s-a individualizat ca unitate geostructurală distinctă atunci când spaţiul submers a început
să evolueze unitar. În timp, acest moment s-ar plasa în Neocretacic (la limita
Turonian/Senonian), pe alocuri putând coborâ chiar în Albian. Cu alte cuvinte, Marea Neagră
s-a format şi a evoluat ca atare începând din Neocretacic.

9.1. S T R A T I G R A F I E ŞI L I T O F A C I E S U R I
În acceptul că Marea Neagră s-a format şi a evoluat ca atare începând din Neocretacic,
în Platforma Continentală românească se disting două etaje structurale: un prim etaj constituie
fundamentul preeuxinic incluzând soclul cutat şi cuvertura sa preeuxinică. Al doilea etaj
structural îl constituie învelişul sedimentar euxinic incluzând depozite care încep cu cele
neocretacice până la cele cuaternare (v.fig.33).
9.1.1. F U N D A M E N T U L P R E E U X I N I C
Fundamentul preeuxinic al Platformei Continentale româneşti include formaţiunile
geologice şi structurile realizate înante de schiţarea Mării Negre. Acestea reprezintă de fapt
prelungirea în acvatoriu a Platformei Sud-Dobrogene, a Masivului Central-Dobrogean şi a
Structogenului Nord-Dobrogean.
9.1.1.1. FUNDAMENTUL PREEUXINIC SUD-DOBROGEAN
Acesta este constituit din prelungirea soclului eoproterozoic sud-dobrogean şi a
cuverturii sedimentare preneocretacice; se delimitează la sud de prelungirea faliei Palazu,
întinzându-se şi în apele teritoriale bulgare până la prelungirea faliei Fierbinţi; spre vest limita
este dată de linia ţărmului; iar spre est se întinde până la baza taluzului (povârnişul
continental) unde ia contact cu crusta bazaltică a depresiunii vestice din Marea Neagră.

9.1.1.2. FUNDAMENTUL PREEUXINIC CENTRAL - DOBROGEAN


Fundamentul preeuxinic cadomian al Platformei Continentale este constituit din
prelungirea formaţiunii şisturilor verzi central-dobrogene şi cuvertura lor sedimentară; este
cuprins între prelungirea celor două falii cunoscute (Palazu şi Peceneaga-Camena). La vest şi
la est limita este dată de ţărm şi respectiv de limita cu crusta bazaltică de la baza taluzului.
Deşi, în unele interpretări, falia Peceneaga-Camena s-ar uni cu falia Palazu închizând astfel
extinderea soclului cadomian, este mai probabil că cele două falii se prelungesc în Platforma
Continentală încât soclul cadomian ia contact cu crusta bazaltică din substratul depresiunii
vestice din Marea Neagră (v. fig. 34).
Cuvertura preneocretacică, pe lângă depozitele carbonatice cunoscute din Dobrogea
centrală, include şi depozite predominant evaporitice (anhidrite, gips, sare gemă), revenid
Neocomianului. Acestora li se adaugă depozite carbonato-ruditice şi depozite grosiere
revenind Apţianului.

9.1.1.3. FUNDAMENTUL PREEUXINIC NORD-DOBROGEAN


Reprezintă prelungirea structurilor nord-dobrogene sub apele Mării Negre. Acestea
sunt delimitate la sud de prelungirea faliei Peceneaga-Camena, iar la nord de prelungirea
faliei Trotuşului. De fapt, între limitele arătate, se întâlnesc numai structurile unităţilor Tulcea
şiale zonei Cârjelari-Camena; lipsesc acelea ale unităţilor Măcin şi Niculiţel Prin foraje s-au
întâlnit formaţiunile cunoscute din Dobrogea de Nord, până la Triasic inclusiv. Jurasicul are o
răspândire generală fiind predominant detritic, iar în partea sudică se întâlnesc şi produsele
unui vulcanism bimodal de tipul acelora din zona Cârjelari-Camena. Se mai întâlnesc şi
depozite detritice neocomiene şi barremian-apţiene care nu au corespondent în zona Tulcea.

9.1.2. Î N V E L I Ş U L S E D I M E N T A R E U X I N I C
Acesta include formaţiunile care au luat naştere după individualizarea Mării Negre şi
conturarea acesteia ca bazin de acumulare. Momentul formării Mării Negre, aşa cum s-a
amintit, se consideră a fi limita dintre Turonian şi Senonian pentru că, începând cu acest
moment, acumulările au căpătat o grosime foarte mare şi uniformă şi o omogenitate litofacială
foarte constantă în timp, pe toată aria şelfului.
Sedimentarul euxinic mulează un paleorelief eocretacic şi corespunde intarvalului de
timp Senonian-Cuaternar, însă nu constituie o suită sedimentară neîntreruptă. Se cunoaşte o
discontinuitate majoră corespunzătoare Miocenului inferior. Acest fapt face ca în cuprinsul
cuverturii euxinice să se delimiteze două cicluri de sedimentare majore: un ciclu Senonian-
Paleogen şi un altul Badenian-Cuaternar; se mai recunoasc şi alte discontinuităţi însă de mică
amploare..
C i c l u l A l b i a n - P a l e o g e n. Acesta are dezvoltarea mai completă în partea
sudică a zonei de şelf şi include o suită de formaţiuni predominant detritice-argiloase, care se
încheie cu şisturi argiloase, bituminoase, de tipul disodilelor, atribuite Oligocenului. În
general, conţinutul în alge, spongieri, foraminifere etc. indică pentru depozitele acestui ciclu
apartenenţa la intervalul Neocretacic-Paleogen. Cele din partea nordică şi centrală ar putea
coborî chiar şi în Albian..
C i c l u l B a d e n i a n - C u a t e r n a r. Acesta debutează prin depozite marno-
detritice şi subordonat calcare micritice cu Spiratella sp. revenind Badenianului superior.
Sarmaţianul este de asemenea preponderent argilos-siltic. Ponţian-Romanianului revin
depozite detritice, adesea preponderent grosiere; subordonat se întâlnesc marne cu
Phyllocardium sp.,Viviparus sp., Didacna sp etc.. Cuaternarului îi revin prundişurile,
nisipurile şi mâlurile cele mai recente precum şi depozitele löessoide. De remarcat este
omogenitatea litofacialăa întreg ciclului Badenian-Cuaternar pe toată suprafaţa şelfului
românesc; această uniformitate de fapt a început încădin Oligocen.

9.2. E V O L U Ţ I E ŞI T E C T O G E N E Z Ă
Şelful românesc, până spre sfârşitul Jurasicului şi chiar până spre sfârşitul
Eocretacicului, aparţinea unei arii continentale mult mai întinse care, la rândul ei, era formată
din mai multe unităţi structurale.
Spre sfârşitul Eocretacicului, această arie continentală a suferit o fracturare profundă
creindu-se una sau două zone depresionare de tip graben-rift din care a evoluat Marea Neagră.
Asupra originii acestor zone depresionare s-au emis diverse ipoteze, însă fără o argumentare
bazată pe elemente cât de cât concludente. Cei mai mulţi dintre cercetători admit că substratul
depresiunii vestice din Marea Neagră ar fi de origine oceanică. Prin urmare, aceasta ar fi
rezultat în urma evoluţiei unuia din rifturile amintite. Fără a intra în detalii, trebuie amintit că,
spre sfârşitul Jurasicului, la marginea sudică a Structogenului Nord-Dobrogean, în lungul
faliei Peceneaga-Camena, s-a format şi a evoluat un graben-rift în care s-a desfăşurat şi o
activitate vulcanică bimodală. Asemenea vulcanite se găsesc şi în acvatoriu în prelungirea
zonei Cârjelari-Camena; se poate presupune că acest graben-rift nu este străin de apariţia şi
evoluţia Mării Negre care şi-ar avea începutul chiar din Neojurasic. Cert este că, odată cu
apariţia depresiunii graben-rift, marginea estică a unităţilor dobrogene a suferit o puternică
fracturare distensională creându-se un sistem de falii, printre care falia est-moesică, falia est-
Caliacra etc., aproximativ perpendiculare pe sistemul de falii crustale (Palazu, Peceneaga-
Camena etc.). Acest fapt a determinat compartimentarea întregii arii în mai multe blocuri care
s-au mişcat diferenţiat atât pe verticală cât şipe orizontală, însă tendinţa generalăa fost de
afundare accentuată spre est. În felul acesta, spre sfârşitul Eocretacicului s-a creat un
paleorelief pronunţat, delimitându-se zone depresionare ca: depresiunea Eforie, depresiunea
Istria etc. şi zone de ridicare. Acestea din urmă adesea se aliniază dând un prag euxinic.
Începând din Neocretacic, acumulările constituind sedimentarul euxinic mulează
paleorelieful eocretacic. În timpul acumulării cuverturii sedimentare euxinice, regiunea a fost
afectată de mişcări epirogenetice care adesea au atins cote pozitive încât procesul de
sedimentare care a generat cuvertura euxinicăa cunoscut mai multe întreruperi: dar, în
ansamblu, mişcările epirogenetice au fost prepoderent negative asigurând astfel permanenţa
acvatoriului Mării Negre şi extinderea acestuia asupra şelfului.
9.3. R E S U R S E N A T U R A L E M I N E R A L E
În prezent, în zona de şelf a Mării Negre sunt în exploatare zăcămintele de petrol pe
structurile Lebăda vest, Lebăda est şi Sinoe, unde sunt productive formaţiunile cretacice,
eocene şimai recent şi cele oligocene.
În curând, va începe exploatarea gazelor asociate din structura Lebăda şi se apreciază
că exploatarea va dura circa 10 ani în ritm de un milion metri cubi zilnic.
PARTEA A II A

UNITĂŢILE CARPATICE

O mare parte din teritoriul României este constituită din terenuri a căror evoluţie şi
aranjament tectonic s-au desăvârşit în ciclul alpin. Acestea, în majoritate, sunt componente ale
edificiului carpatic şi constituie unităţile carpatice.
Formaţiunile geologice prealpine din unităţile carpatice au aparţinut unor domenii
geostructurale care au suferit transformări în mai multe cicluri orogenice. Aceste transformări
au constat, în primul rând, în faptul că formaţiunile în cauză, în mare parte, au fost
metamorfozate regional, iar în al doilea rând, formaţiunile au suferit deformări şi reaşezări
arhitecturale. În structura actuală, aceste formaţiuni constituie ceea ce se desemnează, de
regulă, drept masivele cristaline prealpine unele din ele reprezentând nuclee continentale sau
mai bine zis relicte ale unor nuclee foarte vechi.
Unităţile carpatice circumscrise de graniţele ţării noastre se încadrează în aria alpină
centrală şi sud-est europeană care se individualizează ca un ansamblu geostructural mai larg
ce se întinde între Alpi şi Marea Egee incluzând Carpaţii şi Balcanii (fig.35). Acest ansamblu
prezintă anumite trăsături structurale prin care se deosebeşte de Alpii propriu-zişi. De pildă, se
constată că zonele structurale, atât de evidente în Carpaţi şi Balcani, nu se regăsesc în Alpi. În
schimb, multe din zonele structurale majore din Carpaţi se continuă şi în Balcani de aşa
manieră, încât nu se poate vorbi de o limită propriu-zisă între aceste două segmente. Această
situaţie sugerează că, atât Carpaţii cât şi Balcanii au evoluat, în cadrul domeniului tethysian,
din aceleaşi paleozone de rift care au afectat marginea activă a Plăcii Euroasiatice, şi din
implicarea în structurile alpine a aceloraşi arii (blocuri) continentale rezultate din
dezmembrarea marginii continentale est-europene. Este cât se poate de firesc să se vorbească,
nu de un Orogen Carpatic şi de un Orogen Balcanic, ci de Orogenul Carpato-Balcanic, ca
sistem geostructural în cadrul ariei tethysiene. Şi aceasta pe bună dreptate, căci deosebirile
structurale dintre Alpi şi Carpato-Balcani mai sugerează că deformările care au afectat
marginea Plăcii Euroasiatice şi din care au evoluat paleozonele de rift din care s-au edificat
Carpaţii şi Balcanii s-au deschis începând din regiunea Bazinului Vienei sau din aria nord-
carpatică şi s-au continuat spre est şi sud-est până în ţinuturile Mării Egee sau ale Mării Negre
(fig. 36).
Din analiza geostructurală, mai ales a ariei carpatice, se evidenţiază pregnant existenţa
unor aliniamente formate din structuri la alcătuirea cărora participă formaţiuni pelagice
asociate cu ofiolite sau formaţiuni terigene prezentându-se frcvent cu factură de fliş, rezultate
din evoluţia unor paleozone de tip rift. În Carpaţii româneşti se recunosc mărturiile mai
multor asemenea zone de structuri şi anume: una constituind Munţii Apuseni de Sud
(paleozona de rift vest-carpatică), alta la marginea estică a Depresiunii Transilvaniei
(paleozona de rift transilvană), cea de a treia în partea centrală a Carpaţilor Orientali
(paleozona central-carpatică), iar ultima se schiţează începând din Munţii Lăpuş spre nord-
vest (paleozona de rift transcarpatică). Acestora, în structura actuală, le corespund tot atâtea
zone de sutură (fig.36).
Fig. 35. Schiţa

geotectonică a Orogenului Carpato-Balcanic

1- Înveliş postpânză şi formaţiuni recente; 2-vulcanite alpine. Unităţi de margine continentală


nedeformată: 3-Masivul Median Transilvan; 4-Masivul Median Pannonic; 5-Masivul
Rhodope; 6-Masivul Serbo-Macedonean. Unităţi de margine continentală deformată: 7-
Unitatea central est-carpatică; 8-Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare; 9-Pânza Getică; 10-
Pânza Srednegore; 11-unităţi supragetice; 12-Pânza de Morava; 13-tatride; 14-unităţi nord-
apusene; 15-urma şi elementele suturii transcarpatice (Pânzele de Botiza, Petrova, Măgura).
Unităţi suprapuse marginii continentale instabile subşariată: 16-pânzele flişului median şi
extern; 17-Pânza Subcarpatică.Margine continentală instabilă ridicată: 18-Autohtonul
Danubian; 19-Prebalcani: 20-Stara Planina. Paleozone de expansiune; 21-urma şi elementele
suturii transilvane; 22-urma şi elementele suturii vest-carpatice; 23-urma şi elementele suturii
central-carpatice; 24 -limita zonei Vardar; 25-limite indicând zone structogenetice; 26-falii
crustale; 27-limită între unităţi tectonice.
Fig. 36. Paleozonele de rift alpine central şi sud-est europene

Zonele de sutură alternează cu zone structogenetice în care sunt implicate şi structuri


mai vechi, prealpine. Aceste arii corespund porţiunilor de arie continentală (blocuri) detaşate
din marginea ariei continentale est-europene. Unele din ele au fost deformate şi implicate în
arhitectura alpină, în structura actuală reprezentând zonele de margine continentală deformate
care constitue, de regulă, zonele cristalino-mezozoice ale celor trei segmente carpatice. Altele,
mai puţin sau deloc deformate de mişcările alpine constituind zonele marginale continentale
nedeformate. Acestea din urmă formează masive mediane (Masivul Median Transilvan,
Masivul Median Pannonic, v. fig.35;36. Deşi, în interpretări mai recente, existenţa acestor
masive mediane este negată, sunt elemente şi situaţii care atestă cu certitudine prezenţa
acestora, chiar dacă parţial şi mai ales zonele de margine, au fost remobilizate în ciclul alpin.
La cele menţionate se mai adaugă porţiuni de crustă continentală care, deşi nu au fost detaşate
de aria continentală mamă, acestea, sub influenţa ariei labile carpatice din imediata vecinătate,
au suferit deformări preponderent rupturale. Adesea ele sunt subşariate faţă de unităţile
carpatice încât au participat de fapt la edificarea catenelor muntoase. Aceste structuri
alcătuesc marginea continentală instabilă.
Paleozonele de rift care au dus la dezmembrarea marginii continentale est-europene au
cunoscut o evoluţie adesea sensibil diferenţiată şi aceasta, în primul rând, datorită condiţiilor
paleostructurale care existau sau care se creiau în spaţiul ce avea să devină Orogenul Carpato-
Balcanic. În final, această evoluţie diferenţiată a condus la individualizarea, în sens
longitudinal, a unor unităţi structogenetice de prim ordin care se delimitează, mai ales în
spaţiul carpatic. Particularităţile acestor unităţi constau, nu numai în diferenţieri de ordin
litofacial, petrogenetic, arhitectural etc., ci şi în ceea ce priveşte timpul de desfăşurare a
diverselor etape structogenetice. În plus, aceste unităţi au şi orientări distincte determinate de
condiţiile paleostructurale în care s-au format şi au evoluat. Drept urmare, Carpaţii fac mai
multe curburi sugerând că structurile acestora mulează o arie centrală rămasă relativ rigidă în
ciclul alpin. În felul acesta se delimitează mai multe segmente care au avut o evoluţie mai
mult sau mai puţin proprie, fiecare segment constituind o unitate geostructurală majoră, după
cum urmează (v. Pl. III):
 un prim segment se delimitează între Bazinul Vienei şi bazinul râului Tisa
constituind Carpaţii Nordici. Aceştia se caracterizează prin lipsa unei zone centrale
cristalino-mezozoice şi lipsa flişului intern; în schimb se dezvoltă o zonă a flişului
transcarpatic;
 între bazinul superior al Tisei şi bazinul râului Dâmboviţa se întind Carpaţii Orientali.
Aceştia se caracterizează prin dezvoltarea unei zone centrale cristalino-mezozoice, a
unei zone a flişului intern şi a unei largi zone de molasă neogenă;
 între bazinul Dâmboviţei şi Dunăre se întind Carpaţii Meridionali care se diferenţiază
de Carpaţii Orientali, în primul rând, prin lipsa unui fliş extern şi prin dezvoltarea unei
molase paleogen-neogene;
 cu poziţie mai internă, din Valea Mureşului spre nord, se individualizează Munţii
Apuseni. Aceştia se caracterizează printr-o largă dezvoltare a formaţiunilor ofiolitice şi
a unui fliş atipic relevând originea lor într-o zonă de rift intramicroplacă,distinctă de
celelalte două zone de rift. (transilvană şi central-carpatică), precum şi prin vergenţa
inversă (nord-vestică) a structurilor, faţă de celelalte două segmente carpatice.
Unităţile geostructurale majore amintite delimitează la interiorul lor arii cu
caracteristici structurale distincte. Acestea alcătuiesc depresiunile interne sau intermontane
care, în mare, se suprapun masivelor mediane transilvan şi panonic (v. Pl.III) reprezentând
margini continentale nedeformate.
Delimitarea la suprafaţă, spre est, a ariei alpine dintre graniţele României, este foarte
clară aceasta fiind dată de falia pericarpatică. Cât despre extinderea spre vest a ariei carpatice,
aceasta ridică unele probleme. Părerea cea mai acreditată şi cea mai logică este că zona
ofiolitică Vardar ar reprezenta sutura ofiolitică tethysiană. Aceasta ar separa marginea
continentală africană de marginea continentală europeană.Continuarea spre nord sau nord-vest
este controversată. Cea mai firească pare continuarea în direcţia nord-vest spre Alpi. În unele
modele geostructurale (D.Rădulescu, M.Săndulescu, 1973) se admite, ce-i drept cu multă
reţinere şi semne de întrebare, că aceasta ar da o ramură care s-ar prelungi în Munţii Apuseni
de Sud şi mai departe s-ar continua, pe o anumită distanţă, în subsolul Depresiunii
Transilvaniei. Sunt însă elemente care se opun unei atare interpretări (în primul rând vârsta
jurasică a formaţiunilor ofiolitice sud-apusene), sugerând că aria sud-apuseană constituie o
zonă cu evoluţie distinctă şi independentă de aceea a Vardarului.

10. EVOLUŢIA GEOTECTONICĂ A DOMENIULUI


CARPATIC
Orogenul Carpatic s-a format în ciclurile distensiv-compresiv ale bazinului
geosinclinal carpatic, deschis în Triasic. Acest bazin avea o poziţie pericratonică, fiind situat,
spre deosebire de cel nord-dobrogrean, într-o zonă de margine a plăcii euroasiatice. A
funcţionat până în tectogenezele târzii ale orogenezei alpine. În urma evoluţiei acestui
geosinclinal pe teritoriul ţării noastre s-au format, morfostructurile Orogenului Carpatic, care
ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa ţării. Marginile estică şi sudică (externe) peste care
se suprapune în prezent aria subcarpatică, fac parte din Orogenul Carpatic.
Separarea unităţilor morfostructurale ale Carpaţilor româneşti s-a făcut prin prisma a
două criterii: unul geotectonic şi unul bazinal.
Divizarea geotectonică se bazează pe criteriul vârstei tectogenezelor care au condus la
formarea marilor ansambluri structurale şi pe faptul că elementul de simetrie al catenei este
reprezentat de sutura majoră tethysiană. În funcţie de vârstă, se disting tectogenezele
cretacice ale căror „produse" tectonice (unităţi tectonice; pânze de şariaj) se numesc
dacide şi tectogenezele neozoice ale căror „produse" se numesc moldavide.
Celălalt criteriu de discriminare al unitaţilor carpatice, cel bazinal, îl constituie
morfologia bazinului de sedimentare şi poziţia domeniilor de sedimentare în bazin. Acestea se
modifică în timp, datorită transformărilor tectogenetice. În acest sens rezultă: zona cristalino -
mesozoică, domeniul flişului (cu flişul intern şi flişul extern), domeniul de molasă şi
depresiunile molasice postectonice.
În geosinclinalul carpatic, începând din Triasic, s-au produs procese de sedimentare pe
scoarţele continentale şi oceanice ale bazinului şi procese magmatice. Stratele şi corpurile de
roci nou formate (sedimentare şi magmatice), împreună cu cele cristaline, magmatice şi
sedimentare ale scoarţelor din fundamentul bazinului (mai vechi), au fost „remodelate" în
tectogenezele alpine cretacice şi neozoice, rezultând structura Orogenului Carpatic.
În legătură cu dinamica plăcilor, procesele din zonele de subducţie au determinat
formarea aliniamentelor de corpuri subvulcanice şi a catenelor vulcanice carpatice alcătuite
din roci magmatice acide şi intermediare, iar procesele din zonele de expansiune au avut ca
efect formarea aliniamentelor de corpuri alcătuite din roci bazice şi ultrabazice.
Procesele orogenetice carpatice se grupează conform modelului Wilson-Reading, în
două cicluri:
1. Ciclul distensiv. În aceast timp se fragmentează scoarţa sialică (continentală) şi se
deschide în Permian-Triasic), într-o poziţie vestică, riftul transilvan (tethysian). Mai târziu, în
Jurasic, se deschide spre est riftul dacidelor externe (Fig. 1, 2, 3). Poziţia aliniamentelor
morfotectonice este precizată în raport cu poziţia geografică actuală a unităţilor
morfostructurale care alcătuiesc teritoriul României.

Riftul transilvan corespunde cu domeniul de formare al Dacidelor transilvane


(transilvanide). Acestea aflorează în Apusenii sudici (simici), de unde se continuă spre nord în
subasmentul Depresiunii Transilvaniei, apoi în zona flişului transcarpatic şi a klippelor
pienine, până în Carpaţii Nordici. Aliniamentul se continuă spre vest, în Alpi. Spre sud se
dezvoltă în zona Vardarului, unde se interpune între dinaride şi alpide. Riftul separă domeniul
dacidelor interne (cristalinul Apusenilor nordici = Apuseni sialici) de domeniul dacidelor
mediane (zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali şi cristalinul getic şi supragetic al
Carpaţilor Meridionali). În această perioadă, în domeniile de sedimentare instalate în zona
rifturilor transilvan şi extern au loc efuziuni de lave bazaltice ofiolitice, iar în zonele limitrofe
rifturilor afectate de procesele de distensiune, se formează corpuri de roci magmatice alcaline.
Riftul dacidelor externe poate fi urmărit în Carpaţii Orientali pe un aliniament plasat în faţa
zonei cristalino-mezozoice, fiind marcat de depozitele flisului negru, de Ceahlău si Bobu. În
Carpaţii Orientali, Dacidele externe separă domeniul dacidelor mediane de domeniul
moldavidelor (pânzele flişului şi pânza subcarpatică). În sud, în Carpaţii Meridionali, riftul
fragmentează scoarţa sialică (continentală), delimitând domeniul getic de domeniul danubian.
În bazinul de sedimentare deschis se acumulează depozitele Pânzei de Severin. Riftul
dacidelor externe separă în Carpaţii Meridionali domeniul dacidelor mediane (cristalinul getic
şi supragetic) de domeniul dacidelor marginale (cristalinul danubian).
2. Ciclul compresiv. Închiderea zonelor oceanice după două paleoplane de consum
Benioff (zone de subducţie) plasate, unul în faţa estică a Apusenilor şi unul în faţa Carpaţilor
Orientali, are loc începând din Cretacicul inferior, mai timpuriu în zona vestică. Cele două
aliniamente de consum au determinat un vulcanism acid de subducţie, atât în Carpaţii
Meridionali şi Apuseni (vulcanismul banatitic: Cretacic superior-Paleocen), cât şi în Carpaţii
Orientali şi Munţii Apuseni (catenele vulcanice neogene) - Fig. 3, 4.

Bazinul vestic (Transilvan)

Dacide interne
Transilvanide

Dacide mediane
Fig. 3. Structogeneza carpatică (după Săndulescu, 1984)
Schematic, etapele de formare ale morfostructurilor în ciclul compresiv sunt
următoarele (Fig. 4):
În Cretacicul inferior (Neocomian) - se iniţiază subducţia, geosinclinalul intrând în
consum;
În Cretacicul mediu (Apţian-Albian) - au loc tectogenezele austrice, formându-se
sutura majoră tethysiană (transilvană); se înalţă şi se realizează structura în pânze de şariaj a
Dacidelor transilvane, Dacidelor interne şi Dacidelor mediane; de asemenea se cutează şi se
realizează structura internă în domeniile dacidelor externe şi marginale.
Corespunde geomorfologic cu Apuseni sudici, Apusenii nordici, munţii alcătuiţi din
formaţiunile cristalino-mezozoice ale Carpaţilor Orientali şi munţii alcătuiţi din cristalinul si
sedimentarul danubian, getic şi supragetic din Carpaţii Meridionali.
În Cretacicul superior (Senonian superior) - are loc tectogeneza laramică, când se
produce sutura externă şi şarierea domenilor spre est în Carpaţii Orientali, spre sud în Carpaţii
Meridionali şi spre NNV în Munţii Apuseni. În acest timp se edifică structura majoră dacidică
(lanţurilor montane alcătuite din roci cristaline şi terenurile sedimentare vestice din Carpaţii
Orientali). De asemenea sunt înălţate şi şariate peste zonele estice şi sudice Dacidele externe.
Acestea formează partea vestică a flişului din Carpaţii Orientali (Pânza flişului negru, Pânza
de Ceahlău, Pânza de Bobu) şi flişul Pânzei de Severin, "prins" între Autohtonul Danubian şi
Dacidele mediane ale Carpaţii Meridionali (Dacidele mediane = pânzele getice şi
supragetice).
În Neozoic au loc o serie de tectogeneze, dintre care cele miocene au jucat rolul cel
mai important în realizarea stucurii Orogenului Carpatic (stirică veche - din Burdigalian;
stirică nouă - din Badenian; moldavică - din Volhinian). Acestea au avut efecte diferite în cele
trei unităţi carpatice. În Carpaţii Orientali au cutat şi apoi şariat moldavidele împreună cu
dacidele peste zonele de vorland ale Platformei Moldoveneşti, în avanfosa getică au cutat slab
sedimentele depuse în bazinul postlaramic şi au şariat spre sud, peste domeniul de platformă,
Orogenul Meridionalilor. În Munţii Apuseni nu au avut efecte majore.
În legătură cu dinamica plăcilor, procesele din zonele de subducţie au determinat
formarea aliniamentelor de corpuri subvulcanice şi a catenelor vulcanice carpatice alcătuite
din roci magmatice acide şi intermediare, iar procesele din zonele de expansiune au avut ca
efect formarea aliniamentelor de corpuri alcătuite din roci bazice şi ultrabazice.
Fig. 4. Schiţa tectonică a Orogenului Carpatic (după Săndulescu, 1984) 1 - Transilvanide si
Vardar; 2 - Pânzele Transilvane; 3 - Pienide; 4 - Pânza de Măgura; 5 - Piemontais (fereastra
tectonică Rechnitz); 6 - Dacidele interne si Austroalpin; 7 - Dacide mediane; 8 - Dacide
externe; 9 - Dacide marginale; 10 - Moldavide (a - zona flişului ; b - molasa); 11 - Arc
magmatic paleocen (banatite); 12 - Arc magmatic neogen; 13 - Depresiuni molasice şi
cuverturi postectogenetice.

Începând cu sfârşitul Cretacicului, în anumite sectoare interne din Orogenul Carpatic,


concomitent cu acţiunea compresivă datorată procesului de subducţie, se produce o „relaxare"
(distensiune) în zonele din spatele frontului orogenic. Astfel au luat naştere bazinele molasice
posttectonice (Depresiunea Transilvaniei, Depresiunea Carei-Timişoara, depresiunile interne
din Carpaţii Orientali şi Meridionali şi Munţii Apuseni).
La limita Pliocen-Pleistocen a avut loc tectogeneza valahă care a avut efecte, mai
ales, asupra stucturiilor carpatice situate la sud de Trotuş. Astfel, s-au înălţat unele sectoare ale
Carpaţilor Meridionali cu peste 1000 m şi a fost cutată la sud de Trotuş molasa postectonică a
Carpaţilor Orientali şi Meridionali.
În Cuaternar teritoriul României devine în cea mai mare parte uscat, în zonele sudice
şi sud-estice păstrându-se o vreme mai îndelungată o serie de lacuri. Depozitele formate sunt
de natură continentală şi continental-lacustră, acestea evoluând sub un climat glaciar sau
periglaciar.
Prezentarea unităţilor Orogenului Carpatic va fi sistematizată în felul următor:
 Morfostructurile Catenei Carpatice:
- Orogenul Carpaţilor Orientali;
- Orogenul Carpaţilor Meridionali;
- Orogenul Munţilor Apuseni.
 Bazinele molasice postectonice:
- Depresiunea Transilvaniei;
- Depresiunea Carei-Timişoara.
10.1. C A R P A Ţ I I O R I E NTALI
Carpaţii Orientali, ca unitate geostructurală majoră, pe teritoriul ţării noastre, se întind
din bazinul superior al Tisei până în bazinul râului Dâmboviţa. Spre est şi sud-est limita este
dată de falia pericarpatică, iar spre vest se mărginesc cu Depresiunea Transilvaniei (pl. XIV).
Din punct de vedere geostructural, în Carpaţii Orientali se disting mai multe zone de
structuri care, de fapt, corespund unor etape structogenetice bine definite din evoluţia acestui
segment carpatic. Aceste zone sunt dispuse în lungul catenei muntoase fiind, în general, cu
atât mai tinere cu cât ocupă o poziţie mai estică. Începând de la vest spre est, se delimitează:
zona cristalino-mezozoică, zona flişului şi zona de molasă. Acestora li se adaugă zona
transcarpatică şi zona vulcanitelor neogene de la marginea vestică a Carpaţilor Orientali. Ca
arii structurale suprapuse zonelor amintite sunt depresiunile intramontane (post tectonice) -
(v. Pl. XIV).

10.1.1. Z O N A C R I S T A L I N O - M E Z O Z O I C Ă
Zona cristalino-mezozoică ocupă partea centrală a Carpaţilor Orientali şi corespunde,
din punct de vedere structogenetic, primei etape din edificarea acestora. La cunoaşterea
geologiei acestei zone şi-au adus contribuţia mulţi geologi. După ce V.Uhlig a dat prima
imagine a structurii în pânze a acestei zone, au urmat mulţi geologi români printre care,
I.Popescu-Voiteşti, I.Atanasiu, Th.Kräutner, I.Băncilă, M.Savul, M.Ilie, M.Săndulescu,
V.Mutihac, D.Patrulius, H.Kräutner, I.Bercia şi mulţi alţii care au contribuit la întregirea
imaginii geologice a acestei zone.
Din punct de vedere structogenetic, zona cristalino-mezozoică corespunde primei
etape din edificarea Carpaţilor Orientali. Ca unitate geostructurală prezintă particularitatea că,
pe lângă formaţiunile sedimentare mezozoice preaustrice, sunt implicate şi formaţiuni
cristalofiliene prealpine. Zona cristalino-mezozoică provine dintr-o zonă detaşată din
marginea continentală est-europeană şi deformată în orogeneza alpină.
În cuprinsul zonei cristalino-mezozoice a Carpaţilor Orirntali se delimitează două
compartimente a căror structură geologică este sensibil deosebită, acestea reprezentând de
fapt unităţi tectonice distincte şi anume: un compartiment nordic cu structură complexă în
pânze de şariaj constituind Unitatea central est-ccarpatică şi un compartiment sudic
constituind Unitatea (Pânza) Leaota-Bucegi-Piatra Mare (v. Pl. XIV).
10.1.1.1. U N I T A T E A C E N T R A L–E S T–C A R P A T I C Ă
Unitatea central-est-carpatică se întinde de la culoarul Vlădeni, care o separă de
Munţii Făgăraş, spre nord incluzând Munţii Perşani, Munţii Hăghimaş, Munţii Rarău,
Munţii Bistriţei, Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului. Spre est vine în contact cu zona
flişului est-carpatic în lungul faliei central-carpatice. Spre vest zona cristalino-mezozoică este
parţial acoperită de vulcanitele neogene, iar în regiunea Someşului şi Maramureş, marginea
vestică a Unităţii ccntral-est-carpatice este acoperită de învelişul sedimentar postparoxismal
(postaustric). Astfel delimitată, Unitatea central-est-carpatică nu trebuie confundată cu ceea ce
M.Săndulescu (1984) defineşte drept pânzele central-carpatice, căci, sub această ultimă
denumire nu sunt incluse Pânzele Transilvane, dar care, în sensul arătat, constituie parte
integrantă a Unităţii central est-carpatice.

A. STRATIGRAFIE ŞI LITOFACIESURI
În alcătuirea Unităţii central est-carpatice, în sensul arătat, participă şisturi cristaline
(masivele cristaline prealpine) şi formaţiuni sedimentare. Acestea din urmă, deşi au fost
generate de bazine de sedimentare diferite, prin implicaţiile pe care le-au avut în tectogeneza
austrică, pot fi înglobate şi tratate sub denumirea de sedimentarul preaustric. În aria
circumscrisă de Unitatea central-est-carpatică se mai întâlneşte, ca element structural distinct,
Masivul sienitic de la Ditrău.
a. M a s i v e l e c r i s t a l i n e p r e a l p i n e
Cea mai largă suprafaţă din aria Unităţii central-est-carpatice este ocupată de şisturi
cristaline. În ansamblul acestora se disting şisturi cristaline rezultate în urma unor procese de
metamorfism care au avut loc în Proterozoic şi şisturi cristaline care au fost generate într-o
fază a ciclului hercinic. De aici o primă diferenţiere în şisturi cristaline prehercinice şi şisturi
cristaline hercinice.
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e p r e h e r c i n i c e. Acestea au o largă răspândire şi
includ două grupe care diferă, în primul rând, prin gradul de metamorfism. Astfel, se distinge
o grupă a şisturilor cristaline mezometamorfice şi o grupă a şisturilor cristaline
epimetamorfice.
G r u p a ş i s t u r i l o r c r i s t a l i n e m e z o m e t a m o r f i c e. Aceasta
include două entităţi descrise sub numele de cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila şi
cristalinul de Rebra-Barnar.
C r i s t a l i n u l d e H ă g h i m a ş - R a r ă u - B r e t i l a se întâlneşte în Munţii
Hăghimaş şi Rarău unde formează substratul imediat al formaţiunilor sedimentare mezozoice;
mai apare în zona axială a anticlinalului Bretila în Munţii Rodnei şi în Munţii Maramureşului.
Cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila include şisturi cristaline rezultate în urma unui
metamorfism realizat în condiţiile faciesului amfibolitic cu almandin, însă peste tot se remarcă
efectele unui retromorfism, adesea generalizat. La scară regională, în suita acestor şisturi
cristaline se disting mai multe complexe. Grosimea şisturilor cristaline de Hăghimaş-Rarău-
Bretila este în jur de 3.000 m; analizele radiometrice au indicat valori de 800 M.a., pe lângă
altele cuprinse între 370-507 M.a. Toate aceste valori sunt însă aparente indicând procesele de
remobilizare pe care le-au suferit ulterior formării, şisturile cristaline fiind de fapt
polimetamorfite. În lucrările de sinteză, în general, se mai preferă ca acestea să fie considerate
de vârstă nesigură reprezentând relicte ale unor nuclee foarte vechi care au suferit mai multe
remobilizări.
C r i s t a l i n u l d e R e b r a - B a r n a r aflorează pe suprafeţe limitate în Munţii
Maramureşului şi în alte câteva zone (M.Rodnei, în zona Iacobeni-Vatra Dornei, Munţii
Barnar etc.). Acest tip de cristalin include mezometamorfite în care sunt frecvente rocile
carbonatice. Şi în cristalinul de Rebra-Barnar s-au delimitat mai multe complexe.
G r u p a ş i s t u r i l o r c r i s t a l i n e e p i m e t a m o r f i c e. Aceasta ocupă cea
mai mare suprafaţă din aria Unităţii central-est-carpatice, iar în sudul Munţilor Perşani
formează Muntele Gârbova. Epimetamorfitele includ şisturi cristaline rezultate în urma
metamorfozării unui material terigen şi vulcanogen în condiţiile faciesului şisturilor verzi. Ele
au fost descrise de I.Atanasiu sub numele de cristalinul de Tulgheş; au o grosime în jur de
4.000 m şi sunt reprezentate în principal prin şisturi grafitoase, şisturi cloritoase, calcare şi
dolomite cristaline, şisturi cuarţitice etc.. Şi în suita acestora s-au separat mai multe complexe.
Vârsta şisturilor cristaline de Tulgheş este apreciată pe baza rezultatelor oferite de analizele
radiometrice care au indicat valori de 500-610 M.a. ceea ce înseamnă ciclul cadomian.

Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e h e r c i n i c e. Incluse iniţial în şisturile cristaline de


Tulgheş, şisturile cristaline hercinice au fost separate ca atare de H.Kräutner (1980) şi
grupează formaţiunile cristaline rezultate în urma metamorfozării în condiţiile cele mai slabe
ale şisturilor verzi, a unor formaţiuni sedimentare şi magmatogene de vârstă paleozoică.
Acestea acoperă suprafeţe mai întinse în Munţii Rodnei şi suprafeţe mai limitate în
alte masive muntoase (v. Pl. XIV). Deşi au fost descrise sub denumiri diferite (de Rusaia, de
Argestru etc.), şisturile cristaline hercinice sunt cuprinse în totalitate în cristalinul de Repedea.
În mare, şisturile cristaline hercinice sunt reprezentate prin metapelite, metaconglomerate,
roci carbonatice, şisturi grafitoase şi şisturi verzi. Pe criterii palinologice se apreciază că
formaţiunile premetamorfice aparţin intervalului Ordovician-Eocarbonifer şi că au fost
metamorfozate în faza sudetă. În suita şisturilor cristaline de Repedea s-au separat mai multe
complexe.

b. M a s i v u l s i e n i t i c d e l a D i t r ă u
Masivul sienitic de la Ditrău se conturează ca un corp cvasicircular străbătând
discordant şisturile cristaline de Tulgheş din partea sudică a Unităţii central-est-carpatice
(v.Pl.XIV). Prin particularităţile sale mineralogice (prezenţa feldspatoizilor, a mineralelor cu
pământuri rare etc.) acest corp are un caracter de excepţie între corpurile magmatice din
România şi din Europa. Prin aceasta a atras foarte mulţi cercetători printre care:
M.Reinchard, A.Strekeisen, V.Ianovici, Al.Codarcea etc., iar Zirkel, încă din 1866, a descris şi
a introdus în circuitul mondial, sub numele de “ditroit”, un petrotip specific “sienitul cu
nefelin şi sodalit” al cărui locus tipicus este la Ditrău.
Masivul sienitic de la Ditrău are o structură aproape concentrică; granitele sunt spre
exterior, iar partea centrală a masivului este ocupată de sienite alcaline cu nefelin (v.fig.25).
Cu dezvoltare mai mult sau mai puţin zonară se mai întâlnesc diverse roci feldspatice
(essexite, foiaite, hornblendite etc.).

Fig. 25. Secţiune prin corpul sienitic de la Ditrău


(după E.Constantinescu şi N.Anastasiu)
1-Şisturi cristaline; 2-monzonite; 3-roci sienitice; 4-essexite; 5-sienite foidice;
6-essexite şi sienite foidice orientate; 7-granodiorite; 8-filon de lamprofire;9-vulcanite
neogene şi piroclastite.

Originea magmatogenă sau metasomatică a corpului sienitic de la Ditrău este încă


controversată. Despre vârsta masivului sienitic de la Ditrău, pe baza relaţiilor cu rocile
învecinate, se poate spune doar că este postcadomiană; însă analizele radiometrice efectuate
asupra biotitului din granite sau din corneene au indicat 160 M.a.. Aceasta înseamnă că
punerea în loc a corpului sienitic a avut loc în Neojurasic.
c. S e d i m e n t a r u l p r e a u s t r i c
Formaţiunile sedimentare care participă la alcătuirea Unităţii cntral-est-carpatice, deşi
aparţin la zone de sedimentare diferite, au fost deopotrivă implicate în tectogeneza austrică
încât pot fi înglobate sub numele de sedimentarul preaustric.
În structura actuală, sedimentarul preaustric s-a conservat mai ales la marginea estică a
Unităţii central-est-carpatice alcătuind ceea ce se cunoaşte sub numele de Sinclinalul
Marginal Extern (v.Pl.XIV). Datorită unei ridicări axiale, Sinclinalul Marginal Extern este
divizat în sinclinalul Rarău (fig.26) şi sinclinalul Hăghimaş. Mai departe spre sud,
sedimentarul preaustric are o largă răspândire în Munţii Perşani. iar spre nord ocupă suprafeţe
relativ întinse în Munţii Maramureşului.

Fig. 26. Schiţa geologică a sinclinalului Rarău

1-Fundamant.cristalin. Sedimentar.bucovinic: 2-Triasic inf; 3-Triasic mediu; 4-Callovian-Oxfordian; 5-6


Tithonic-Neocomian (formaţiunea de Lunca, conglomerate de Muncelu);7-Barremian-Albian (wildfliş); 8-roci
bazice. Flişul carpatic:
9-Tithonic-Neocomian (form. de Sinaia); sedimentar transilvan: 10-Malm-Neocomian; 11-olistolite; 12-grohotiş.
În toată aria de răspândire a sedimentarului preaustric, se disting foarte clar două tipuri
litofaciale şi litogenetice de acumulări care provin din zone de sedimentare distincte şi care, în
structura actuală, aparţin la unităţi tectonice deosebite. Astfel, se deosebeşte un sedimentar
care este în relaţii normale faţă de substratul cristalin, şi aparţine Pânzei sau Pânzelor
Bucovinice. Acesta constituie sedimentarul bucovinic. Un alt tip de sedimentar este alohton şi
constituie Pânzele Transilvane. Acesta este sedimentarul transilvan.
S e d i m e n t a r u l b u c o v i n i c. Sedimentarul bucovinic include ansamblul de
depozite care stă normal peste şisturile cristaline formând învelişul acestora. Este alcătuit, în
general, din depozite neritico-litorale acumulate în zona de şelf a marginii continentale est-
europene şi constituie o suită relativ subţire cu multe discontinuităţi stratigrafice. Ca vârstă,
sedimentarul bucovinic corespunde Triasic-Eocretacicului însă, fireşte, nu este o suită
stratigrafică neîntreruptă.
S e d i m e n t a r u l t r a n s i l v a n. În structura actuală, sedimentarul transilvan se
întâlneşte, fireşte, în situaţie alohtonă: fie ca blocuri însedimentate în formaţiunea de wildfliş,
fie ca petice de acoperire rămăşiţe ale unor pânze (Pânzele Transilvane), fie sub formă de
klippe de rabotaj. În această situaţie, nu poate fi vorba de urmărirea vreunui profil în care să
se recunoască succesiunea normală a sedimentarului transilvan; însă, depozitele fiind foarte
fosilifere, s-a putut stabili apartenenţa acestora la intervalul Triasic-Eocretacic, cu o
importantă discontinuitate corespunzătoare Callovian-Oxfordianului. Aceasta mai înseamnă
că în Unitatea central-est-carpatică suntem în prezenţa suprapunerii a două faciesuri ale
Triasic-Eocretacicului sincrone şi heteropice. Ca litofacies, sedimentarul transilvan este
aproape exclusiv carbonatic de tip pelagic, până la Mezojurasic şi de tip recifal în Neojurasic
şi Eocretacic. Se remarcă şi existenţa unor faciesuri heteropice sincrone, mai ales în Triasic,
fapt ce arată că zona de acumulare a sedimentarului transilvan avea o morfologie variată. O
trăsătură definitorie a sedimentarului transilvan o constituie asocierea acestuia cu material
vulcanic de tip ofiolitic, mai ales pentru intervalul Triasic-Mezojurasic. Caracterele litofaciale
şi prezenţa ofiolitelor arată că sedimentarul transilvan îşi are originea într-o zonă de rift (zona
de rift transilvană). Această zonă a apărut în aria de margine a ariei continentale est-europene
şi a evoluat contemporan sau penecontemporan cu zona de rift tethysiană. Între ele se situa
Microplaca Transilvano-Pannonică (Pl. X, B.C.).
În sedimentarul transilvan s-au identificat toate etejele Triasicului, ale Jurasicului
aproape toate şi ale Cretacicului inferior.
B. EVOLUŢIE ŞI TECTOGENEZĂ
La sfârşitul ciclului hercinic, marginea continentală est-europeană care va fi implicată
în edificarea lanţului carpatic avea o structură heterogenă. Astfel, pe lângă Platforma Est-
Europeană cu soclu eoproterozoic, mai includea o zonă de structuri hercinice (caledonian-
hercinice) prelungire a acelora din Munţii Măcin, şi structuri cadomiene care sunt de fapt o
prelungire a acelora din Masivul-Central-Dobrogean (Pl. X A). Mai departe până în regiunea
Vardar, includea structuri vechi precambriene şi paleozoice de tipul acelora din domeniul
moesic însă remobilizate în ciclurile paleozoice; mai exact, de tipul unităţilor structurale din
faţa Carpaţilor Nordici (v.Pl.II).

(după Mutihac, 2004)


1. Unităţi eoproterozoice: a. Platforma Est-Europeană, b. Platforma Sud-Dobrogeană
2. Uniaţi cadomiene: a. Depresiunea Miechov, b. Masivul Central Dobrogean şi prelungirea afundată,
c. Platforma Valahă
3. Unităţi hercimce: a. Munţii Sudeţi, b. Munţii Swietotazki şi Măcin
4. Dobrogea chimerică şi Crimeea
5. Masivul Bohem
6. Orogenul Carpatic
7. Fruntea răsfrângerii carpatice
F.F. - Falia Fierbinţi; F.P. - Falia Palazu; F.P.C. - Falia Peceneaga-Camena; F.L.C. - Falia Ltmcăviţa-Consul; F.T.
- Falia Trotuşului

La începutul ciclului alpin, în zona de margine a ariei continentale est-europene,


contemporan sau penecontemporan cu formarea şi evoluţia paleoriftului tethysian (Vardar), a
apărut şi a evoluat o paleozonă de rift intracontinentală (paleozona de rift transilvană). Acest
fapt a avut drept consecinţă detaşarea din zona de margine a ariei continentale est-europene a
unei părţi individualizându-se astfel Microplaca Transilvano-Pannonică (Pl. X B).
Paleozona de rift transilvană a cunoscut o etapă de extensie până spre sfârşitul
Jurasicului mediu, timp în care s-au acumulat depozite pelagice asociate cu formaţiuni
ofiolitice. În Neojurasic s-a produs inversiunea mişcării celor două blocuri implicate. Acest
eveniment, care a durat până spre sfârşitul Eocretacicului, în procesul de sedimentare s-a
tradus prin acumularea unor depozite neritice-carbonatice cu care se încheie sedimentarul
transilvan. Pe de altă parte, procesul de scurtare a scoarţei din paleozona de rift tansilvană,
care s-a desfăşurat contemporan cu mişcarea convergentă blocurilor continentale, a determinat
apariţia, pe un aliniament mai intern al marginii continentale est-europene, a unei noi zone de
rift intracontinental (paleozona de rift central-carpatică). Urmarea a fost desprinderea şi
îndepărtarea altei porţiuni din aria continentală şi care va deveni blocul central carpatic (v.Pl.
X B).
Închiderea paleozonei de rift transilvană a fost însoţită de ridicarea (obducerea) unor
fragmente din crusta oceanică, expulzarea şi împingerea acestora peste sedimentarul
bucovinic de pe blocul central carpatic. În felul acesta s-a ajuns la suprapunerea tectonică a
două litofaciesuri sincrone şi heteropice rezultând Pânzele Transilvane (Pl.X C). Urma şi
rămăşiţele paleozonei de rift transilvane se găsesc undeva în partea estică a Depresiunii
Transilvaniei constituind sutura transilvană,dar care este acoperită de depoitele acesteia, de
vulcanitele neogene şi de sedimentarul postaustric (postparoxismal). Urma suturii transilvane
se continuă spre nord, suferă unele decroşări, iar în bazinul Tisei dispare odată cu afundarea
zonei cristalino-mezozoice: fie că este acoperită de unitaţile transcarpatice mai interne, fie că
dispare ca atare (fig.32).
Coliziunea dintre Microplaca Transilvano-Panonnică şi blocul central carpatic a avut
drept consecinţă împingerea acestuia din urmă, înclusiv Pânzele Transilvane, peste zona
flişului din faţă generând astfel un al doilea sistem de pânze, Pânzele Bucovinice. În felul
acesta s-a realizat aranjamentul tectonic al Unităţii central-est-carpatice ca efect al
tectogenezelor mezocretacice (v.Pl. X C).
Fig. 32. Schiţatectonică a Carpaţilor româneşti interni

1.Aria cristalino-mezozoică; 2-înveliş posttectonic; (duplicatura de Lăpuş); 3-klippele


transilvane; 4-flişul transcarpatic (Pânzele de Botiza şi Petrova):5-klippele pienine;
6-vulcanite neogene; 7-flişul carpatic; 8 unităţi supragetice; 9 Pânza Getică; 10-Autohtonul
Danubian; 11-unităţile Munţilor Apuseni; 12-blocul transilvan (a-acoperit,b-la zi);
13 -depresiuni posttectonice; 14-urmă de şariaj; 15-urma suturii transilvane;
FDV-falia DragoşVodă; FS-falia Someşului; FST-falia sud-transilvană; FP-falia Plopiş;
FA-falia est-apuseană.

a. P â n z e l e t r a n s i l v a n e
În structura actuală Pânzele Transilvane includ Pânza de Perşani şi Pânza de
Hăghimaş.
Pânza de Perşani. Aceasta a fost pusă în evidenţă de M.Ilie şi s-a conservat sub forma
mai multor petice de acoperire, mai întinse în partea sudică a Munţilor Perşani între
localităţile Comăna şi Lupşa, şi mai restrânse în defileul Oltului şi în zona Vârghiş. Pânza de
Perşani este constituită din depozite triasice şi eojurasice de tip pelagic asociate cu ofiolite.
Formaţiunile Pânzei de Perşani stau pe formaţiunea de wildfliş (Cretacic inferior bucovinic) şi
sunt acoperite de depozite apţiene târzii, de unde rezultă vârsta apţiană medie a punerii în loc
a Pânzei de Perşani. Resturi ale Pânzelor Transilvane se mai găsesc în sinclinalul Rarău (pe
Valea Timen) şi în Munţii Maramureşului (fig. 33).

Fig. 33. Secţiune geologică prin compartimentul sudic al Munţilor Perşani


(după Mutihac, 2004)
1-Cristalinul de Făgăraş. Pânza Bucovinică: 2-cristalinul de Gârbova; 3-conglomerate
eotriasice; 4-dolomite mezotriasice; 5-calcarenite mezojurasice; 6-depozite flişoide
neocomiene; 7-wildfliş barremian-apţian; 8-Barremian-Aptian în facies urgonian. Pânza de
Perşani: 9-calcare mezotriasice. Inveliş posttectonic: 10-gresii şi conglomerate vraconian-
cenomaniene; 11-marnocalcare turonian-senoniene;12-gresii eocene; 13-şisturi argiloase
oligocene; 14-marno argile burdigaliene; 15-argile şi nisipuri badeniene; 16-depozite
cuaternare; 17-urma şariajului transilvan

Pânza de Hăghimaş.Aceasta a fost pusă în evidenţă de M.Săndulescu în partea


centrală a sinclinalului Hăghimaş; este constituită preponderent din calcare recifale de vârstă
neojurasicăşi eocretacică. Formaţiunile pânzei stau pe wildflişul cretacic, iar contactul
tectonic este acoperit de depozitele neocretacice ale sedimentarului postaustric.
Situaţie similară aceleia din Hăghimaş se întâlneşte şi în Rarău unde calcarele recifale
care formează vârful Rarău, Pietrele Doamnei etc. stau tectonic pe formaţiunea de wildfliş
(fig.34).
Fig. 34. Secţiune geologică prin sinclinalul Rarău

1-Şisturi cristaline. Sedimentar bucovinic: 2-conglomerate werfeniene 3-dolomite anisiene; 4-jaspuri callovian-
oxfordiene; 5-marno-gresii tithonic-neocomiene (formaţiunea de Lunca); 6-wildfliş barremian-albian.
Sedimentar transilvan: 7-calcare mezotriasice; 8-calcare barremian-apţiene. Flişul carpatic: 9-Tithonic-
Neocomian (formaţiunea de Sinaia); β-bazalte

Se poate conchide că Pânzele Transilvane sunt alcătuite din formaţiuni diferite ca


vârstă şi litofacies şi că punerea lor în loc s-a făcut în momente diferite. Mai trebuie spus că
Pânzele Transilvane sunt pânze de cuvertură.

b. P â n z e l e B u c o v i n i c e
Al doilea efect major al tectogenezelor mezocretacice a fost încălecarea în ansamblu a
zonei cristalino-mezozoice peste aria flişului carpatic constituind Pânzele Bucovinice. Urma
şariajului bucovinic se poate recunoaşte din Munţii Maramureşului până în Munţii Perşani şi
constituie falia central carpatică. În timpul şariajului, corpul Pânzei bucovinice s-a
fragmentat în mai multe blocuri cu tendinţă de încălecare de la vest spre est. În felul acesta, în
cuprinsul Pânzei Bucovinice s-au individualizat mai multe digitaţii sau pânze de ordinul al
doilea, încât Pânza Bucovinică în sens larg ar reprezenta de fapt un sistem de pânze de
imbricare constituind Sistemul Pânzelor Bucovinice. Planurile de încălecare şi în acelşi timp
şi formaţiunile constituente ale pânzelor au fost redresate şi chiar răsturnate în timpul
tectogenezelor ulterioare, întâlnindu-se frecvent vergenţe vestice şi serii stratigrafice inverse.
Această situaţie l-a făcut pe M.Săndulescu (1984) săelaboreze un model structural mult
deosebit de cel prezentat mai sus.
Sistemul Pânzelor Bucovinice se recunoaşte mai clar în partea nordică a Unităţii
central-est-carpatice în bazinele superioare ale Bistriţei şi Moldovei unde, în lungul
contactelor tectonice dintre pânze s-au conservat şi formaţiunile sedimentare preaustrice
implicate în tectonica mezocretacică (v.Pl. XIV). Spre sud aceste pânze nu mai pot fi
urmărite; este posibil ca ele să scadă în amploare sau chiar să se destrame revenindu-se la o
situaţie mai puţin complicată.
În Sistemul Pânzelor Bucovinice, în sensul arătat, se deosebesc trei pânze bucovinice:
inferioară, mediană şi superioară (fig. 35, v.Pl. XIV).
Pânza Bucovinică inferioară. Aceasta se delimitează în partea estică a Unităţii
central-est-carpatice. Este alcătuită din cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila, cristalinul de
Tulgheş şi cristalinul de Repedea, la care se adaugă sedimentarul bucovinic care ocupă
Sinclinalul Marginal Extern. Pe suprafeţe mai restrânse sedimentarul bucovinic se mai
întâlneşte în lungul unor contacte tectonice din partea de vest a pânzei, fapt ce pune în
evidenţă existenţa unor cute-solzi ca: solzul Delniţa, solzul Putna Seacă şi solzul Ortoaia. Spre
est se recunosc solzi pe Izvorul Alb, la Gura Sadovei etc..
Pânza Bucovinică Mediană. Se urmăreşte la vest de precedenta şi este alcătuită din
mezometamorfite de Rebra-Barnar, epimetamorfite de Tulgheş şi din şisturi cristaline de
Repedea. Acestora li se adaugă sedimentarul bucovinic de pe aliniamentul Iacobeni. Contactul
tectonic se stabileşte între cristalinul de Tulgheş care se dispune anormal peste sedimentarul
bucovinic sau peste cristalinul de Repedea. Acest contact se urmăreşte de la localitatea
Ortoaia de pe Valea Bistriţei spre nord până la Cârlibaba; spre sud de Ortoaia, unde nu se mai
întâlneşte sedimentarul bucovinc, contactul tectonic nu se mai regăseşte.
Pânza Bucovinică Superioară. Este Pânza Bucovinică cea mai vestică. În
componenţa ei intră mezometamorfitele de Rebra-Barnar, epimetamorfitele de Tulgheş şi
cristalinul de Repedea. Contactul tectonic se urmăreşte de la Iacobeni-Vatra Dornei până în
muntele Bretila şi se regăseşte în Munţii Maramureşului. Spre sud se recunoaşte în zona
Izvoarele Mureşului. Contactul tectonic se stabileşte între mezometamorfitele de Rebra-
Barnar pe de o perte şi cristalinul de Tulgheş, cristalinul de Repedea sau sedimentarul
bucovinic de la Iacobeni care aparţin Pânzei Bucovinice mediane, pe de altă parte. În
cuprinsul Pânzei Bucovinice superioare se conturează solzul Rebra şi solzul Inău.
Reamintim că modul cum sunt înţelese şi delimitate Pânzele Bucovinice în modelul
prezentat (fig.35) diferă sensibil de modelul conceput de M.Săndulescu.
În comparaţie cu Pânzele Transilvane, Pânzele Bucovinice sunt pânze de soclu fiind
implicat şi fundamentul cristalin.
Fig. 35. Secţiune geologică prin partea nordică a Unităţii central-est-carpatice

1 -Substrat bazaltic; 2-cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila; 3-cristalinul de Tulgheş;


4-cristalinul de Repedea; 5-sedimentarul din Sinclinalul Marginal Extern; 6-flişul carpatic
A-crustă oceanică; B-fundament de origine precarpatică; D1-masivul de serpentinite de la
Breaza D2-Pânza Bucovinică Inferioară; D3-Pânza Bucovinică Mediană; D4 Pânza
Bucovinivă Superioară

10.1.1.2. U N I T A T E A L E A O T A – B U C E G I – P I A T R A M A R E
Cea de a doua unitate a zonei cristlino-mezozoice din Carpaţii Orientali se situiază la
sud de culoarul Vlădeni din sudul Munţilor Perşani şi circumscrie masivele: Piatra Craiului,
Leaota, Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare şi culoarul Dâmbovicioarei (v.Pl. XIV).
În ultimile decenii au apărut opinii diferite în ceea ce priveşte apartenenţa acestei zone
la Carpaţii Orientali sau la Carpaţii Meridionali. Argumentele care se aduc pentru una sau alta
din păreri sunt de ordin stratigrafic şi tectonic. Lăsând la o parte valabilitatea mai mult sau
mai puţin convingătoare a acestora, un fapt este cert şi anume că, aria Leaota-Bucegi-Piatra
Mare se individualizează ca unitate geostructurală distinctă deosebindu-se de Unitatea central-
est-carpatică, dar şi de Pânza Getică. Este suficient să se ţină seamă de lipsa sedimentarului
transilvan din aria Leaota-Bucegi-Piatra Mare pentru a o distinge de Unitatea central-est-
carpatică, sau de prezenţa depozitelor triasice şi lipsa depozitelor carbonifere şi permiene
pentru a evidenţia deosebirea dintre Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi Pânza Getică.
În ceea ce priveşte afinităţile Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare cu Carpaţii Orientali sau
cu Carpaţii Meridionali, elementul hotărâtor îl constituie structura flişului cretacic-
paleogen şi a molasei neeogene din Carpaţii Orientali care se continuă până în bazinul
Dâmboviţei din sudul Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare, în timp ce la vest de
Dâmboviţanu există un fliş cretacic-paleogen, iar molasa este paleogen-mio-pliocenă. Este
mai mult decât evident că, din punct de vedere geostructural, limita dintre Carpaţii Orientali
şi Carpaţii Meridionali este în zona bazinului Dâmboviţei şi nu Valea Prahovei.

A. STRATIGRAFIE ŞI LITOFACIESURI
La alcătuirea Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare participă şisturile cristaline care
formează masivele cristaline prealpine şi un înveliş sedimentar preaustric.

a. M a s i v e l e c r i s t a l i n e p r e a l p i n e
Masivele cristaline prealpine formează în întregime Culmea Leaota prelungindu-se
spre vest până la falia Iezer-Păpuşa. Ca şi în Unitatea central-est-carpatică şi aici, şisturile
cristaline aparţin unor cicluri prehercinice şi ciclului hercinic.
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e p r e h e r c i n i c e . Acestea formează aproape în
întregime Culmea Leaota în care se disting cele două grupe: mezometamorfite şi
epimetamorfite.
G r u p a ş i s t u r i l o r c r i s t a l i n e m e z o m e t a m o r f i c e. Aceasta include
mezometamorfitele descrise de N.Gherasi şi R.Dimitrescu drept cristalinul de Voineşti care se
întâlneşte în partea centrală a Culmii Leaota. Constituite preponderent din paragnaise şi
micaşisturi, acestea mai includ o largă varietate de roci având 2.500 m grosime. Ca vârstă
aceastăgrupăar aparţine unui ciclu precambrian.
G r u p a ş i s t u r i l o r c r i s t a l i n e e p i m e t a m o r f i c e. Aceasta ocupă cea
mai întinsă suprafaţă din Culmea Leaota şi este cunoascută sub numele de cristalinul de
Lereşti-Tămaş. Cristalinul este reprezentat în principal prin şisturi sericito-cloritoase cu
porfiroblaste de albit, la care se adaugă şisturi clorito-amfibolice. Epimetamorfitele au fost
generate de ciclul cadomian.
Ş i s t u r i l e c r i s t a l i n e h e r c i n i c e. Se atribuie o atare vârstă unor
epimetamorfite din partea vestică a Culmii Leaota. Acestea au fost descrise sub numele de
cristalinul de Căluşu-Tămăşel; sunt reprezentate preponderent prin şisturi cristaline cu sericit
şi au o grosime de 2.000 m. Pe criterii micropaleontologice se apreciază că materialul
premetamorfic ar aparţine Paleozoicului, iar metamorfismul s-ar fi produs în tectogeneza
sudetă.
M a g m a t i t e l e l e g a t e d e şi s t u r i l e c r i s t a l i n e . Şisturilor cristaline
din Culmea Leaota li se asociază câteva masive magmatice desemnate drept granitul de
Albeşti şi granitul de Lalu. Acestea par a fi concordante cu şisturile cristaline prehercinice.
Atât vârsta obţinută pe cale radiometrică (464-543 M.a.), cât şi prezenţa anclavelor de
paragnaise (din cristalinul de Voineşti) în granitele de Albeşti, pledează pentru vârsta
cadomianăa punerii în loc a acestor magmatite.

b. S e d i m e n t a r u l p r e a u s t r i c
Sedimentarul preaustric din Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare este localizat în două
sinclinale: sinclinalul Piatra Craiului-Dâmbovicioara şi sinclinalul Bucegi-Postăvaru-
Piatra Mare (v.Pl.XIV). Aceste sinclinale sunt separate între ele prin ridicarea Leaota.
Sedimentarul preaustric acoperă intervalul Triasic-Eocretacic şi corespunde la mai
multe cicluri de sedimentare şi anume: Triasic, Liasic, Dogger-Apţian şi Albian.
Fig. 37. Coloane stratigrafice în Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare
1- Fundamantul cristalin; 2 -gresii şi conglomerate; 3- gresii cuarţoase; 4-dolomite; 5-roci
argiloase; 6-calcare bituminoase; 7.-calcare; 8-calcare masive organogene; 9-calcare nodulare;
10-marne; 11-marnocalcare; 12-calcare oolitice; 13-gresii; 14-gresii calcaroase; 15-
gresocalcare; 16-jaspuri.

B.EVOLUŢIE ŞI TECTOGENEZĂ
În intervalul Triasic-Eocretacic, aria Leaota-Bucegi-Piatra Mare a evoluat ca domeniu
cu o oarecare stabilitate fiind supusă doar unor mişcări de basculare. În această situaţie a
cunoscut succesiv şi alternativ mai multe faze de exondare şi de submersie. La sfârşitul
Eocretacicului, întreaga zonă a fost afectată de mişcările mezocretacice care au fost definitorii
pentru aranjamentul arhitectural. Mişcările au început de fapt mai de timpuriu, poate chiar din
Jurasicul terminal şi au avut drept efect producerea unor deformări preponderent rupturale. În
felul acesta au avut loc denivelări de tip grabene şi horsturi favorabile producerii unor
dislocări importante de roci. Acestea au furnizat materialul care s-a depus în zonele mai joase
generând formaţiunea cu blocuri. În timp, mişcările au fost cu atât mai intense cu cât se
apropiau de paroxismul austric.
Principalul efect al tectogenezei austrice constă în încălecarea zonei Leaota-Bucegi-
Piatra Mare în ansamblu, peste flişul carpatic. Acest contact tectonic a fost remarcat încă de
E.Jekelius, apoi de N.Oncescu şi de I.Băncilă. Urma planului de încălecare se continuă de la
Bunloc, prin sudul Munţilor Postăvaru, vest Predeal, vest Sinaia şi ajunge în Valea Ialomiţei.
Mai departe este acoperit de sedimentarul postaustric, însă ajunge în Valea Dâmboviţei. În
lungul acestui contact tectonic, relaţiile de suprapunere anormală se stabilesc, fie între
calcarele jurasice ale Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi flişul barremian-apţian în faciesul
grezos-ruginiu din Pânza de Ceahlău cum se poate constata la Bunloc, fie între Barremian-
Apţianul în faciesul formaţiunii cu blocuri din sinclinalul Bucegi şi flişul barremian-apţian în
faciesul formaţiunii de Comarnic sau de Piscu cu Brazi, aceasta fiind situaţia cea mai frecvent
întâlnită pe versantul estic al Munţilor Bucegi. Din cauza unor similitudini litofaciale între
Barremian-Apţianul în faciesul Piscu cu Brazi din flişul carpatic (care prezintă episoade mai
grosiere) şi formaţiunea cu blocuri din sinclinalul Bucegi-Piatra Mare, este foarte greu de
recunoscut contactul tectonic major dintre Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi Pânza de
Ceahlau. De aceea, în unele interpretări, se consideră că pe versantul estic al Bucegilor ar fi o
continuitate de sedimentare de la formaţiunea stratelor de Sinaia (tithonic-neocomiene) până
la conglomeratele de Bucegi (albiene), contestându-se astfel caracterul major al relaţiilor
tectonice dintre Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi flişul carpatic de la est.
Odată cu încălecarea spre est, Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare a suferit o cutare
largă formându-se cele două structuri sinclinale: sinclinalul Piatra Craiului-Dâmbovicioara şi
sinclinalul Bucegi-Postăvaru-Piatra Mare separate prin ridicarea Leaota (fig.38).

Fig. 38. Secţiune geologicăîntre Piatra Craiului şi Valea Prahovei

1-Şisturi cristaline; 2-Dogger; 3 -Malm; 4-Neocomian; 5-Barremian-Apţian (a-facies urgonian,b-facies de


wildfliş); 6-Albian (conglomerate de Bucegi); 7-Vraconian-Cenomanian; 8-fliş carpatic Tithonic-Neocomian
(formaţiunea de Sinaia); FCC-falia central-carpatică.
Cele mai vechi depozite care acoperă urma planului de şariaj aparţin Neocretacicului,
situaţie evidentă în bazinul Dâmbovicioarei. De aici decurge vărsta mezocretacică a
încălecării zonei Leaota-Bucegi-Piatra Mare şi individualizarea acesteia ca unitate
tectonică devenind Pânza Leaota-Bucegi-Piatra Mare. Vârsta încălecării acesteia este un
argument în plus şi definitoriu a deosebirii între aceasta din urmă şi Pânza Getică.
Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare a suferit şi influenţa paroxismului laramic.
Această influenţă se reflectă în deformări specifice ca, tendinţa de redresare a structurilor din
zona de margine şi adesea chiar retroversarea acestora, înclusiv a planului de şariaj, fapt
evident la vest de oraşul Predeal. La marginea vestică, Unitatea-Leaota-Bucegi-Piatra Mare a
avut de suportat stressul indus de încălecarea unităţilor Carpaţilor Meridionali, în speţă a
Unităţii de Făgăraş şi a solzilor din faţa acesteia, în lungul faliilor Iezer-Păpuşa şi Holbav.
Consecinţa a fost fracturarea flancului vestic al sinclinalului Piatra Craiului. În zona Vulcan
de pildă, învelişul sedimentar neocretacic este prins sub solzii Holbav şi Măgura Codlei
(fig.39).

Fig. 39. Secţiune geologică prin partea de nord a Unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare
1-Cristalin supragetic (de Făgăraş); 2-cristalin getic; 3-cristalinul de Leaota; 4-sedimentar
getic (solzii Holbav şiMăgura Codlei); 5-conglomerate werfeniene; 6-calcare mezotriasice; 7-
depozite jurasice; 8-depozite eocretacice; 9-conglomerate de Bucegi albiene; 10-
conglomerate neocretacice; 11-flişul carpatic (formaţiunea de Sinaia);12-depozite recente.
În concluzie, şi din punct de vedere tectogenetic, Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra
Mare prezintă afinităţicu Unitatea central-est-carpatică. Urma şariajului Pânzei de Leaota-
Bucegi-Piatra Mare este cel puţin analoagă faliei central-carpatice, iar Pânza de Leaota-
Bucegi-Piatra Mare este analoagă Pânzelor Bucovinice însă decroşată spre est (v.Pl. XIV).
10.1.1.3. Î N V E L I ŞU L S E D I M E N T A R P O S T P A R O X I S M A L
După desăvârşirea tectogenezei austrice, care a dus la stabilirea aranjamentului
tectonic şi la individualizarea unităţilor Central-est-carpatice şi Leaota-Bucegi-Piatra Mare,
acestea au evoluat în continuare ca domenii cu oarecare stabilitate. În această situaţie, chiar de
la începutul Neocretacicului, cea mai mare parte din unităţile amintite a fost acoperită de ape
redevenind astfel bazine de sedimentare cu substrat stabil. Depozitele acumulate în aceste
condiţii constituie învelişul sedimentar postpânză, postparoxismal sau postaustric.
În structura actuală, învelişul postparoxismal s-a conservat pe suprafeţe mai mari sau
mai mici în diferite zone ale ariei cutărilor austrice. Astfel, s-au păstrat pe suprafeţe mai
întinse în Maramureş, în nordul Transilvaniei şi în Munţii Bârgăului, iar pe suprafeţe mai
restrânse în Munţii Perşani şi în zona Leaota-Bucegi-Piatra Mare (v.Pl. XIII, XIV şi fig.27,
28).
Din punct de vedere litofacial, sedimentarul postparoxismal include depozite variate,
de la calcare până la depozite psefito-psamitice, acestea din urmă fiind preponderente. Cea
mai largă dezvoltare o au în zona transcarpatică, unde sunt implicate în structura acesteia şi
vor fi tratate la capitolul respectiv. În aria de aflorare a zonei cristalino-mezozoică propriu-
zisă, sedimentarul postparoxismal s-a conservat pe suprafeţe limitate şi aparţine Cretacicului
superior şi Paleogenului.

Din punct de vedere tectonic deformări mai importante a suferit învelişul postaustric
în compartimentul Leaota-Bucegi-Piatra Mare. Astfel, la marginea vestică a Unităţii Leaota-
Bucegi-Piatra Mare, învelişul postparoxismal este prins tectonic sub solzii Holbav şi Măgura
Codlei (v.fig.39).

117
10.1.1.4. Z O N A F L I ŞU L U I
Zona flişului, ca arie structogenetică, este cea mai întinsă dintre toate zonele
structurale ale Carpaţilor Orientali şi dă nota caracteristică a acestora. Se întinde în tot lungul
catenei muntoase spre sud până în bazinul râului Dâmboviţa. Spre est vine în contact cu zona
de molasă de care o separă falia externă. Spre vest, zona flişului vine în contact cu Unitatea
central-est-carpatică şi cu Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare în lungul faliei central
carpatice (v.Pl. XIV).
Prin complexitatea şi variabilitatea problemelor pe care le-a ridicat, flişul a reprezentat
un adevărat miraj pentru mulţi geologi români. Începând cu S.Athanasiu care a pus bazele
stratigrafiei flişului cretacic, şi-au adus contribuţia la descifrarea şi cunoaşterea structurii
geologice a zonei flişului: I.Popescu-Voiteşti, Gh.Macovei, I.Atanasiu, D.M.Preda, I.Băncilă,
M.G.Filipescu, G.Murgeanu, I.Dumitrescu, Gh.Cernea, N.Grigoraş, Th.Joja, Gr.Popescu,
I.Pătruţ, M Săndulescu, Gr.Alexandrescu, L.Ionesi, O.Dicea şi mulţi alţii.
Zona flişului include formaţiunile şi structurile care au rezultat din evoluţia unei zone
de rift (zona de rift central-carpatică) apărută spre sfârşitul Jurasicului mediu. Acesată zonă
acoperită de ape a antrenat în “Valea de Rift” şi zona de margine continentală est-europeană
care a fost compartimentată de falii în mai multe blocuri ce s-au afundat spre zona de rift
generând structuri de tip graben-horst. Încă din Eocretacic, apele s-au extins şi peste
aceastămargine continentalădevenităinstabilă.

A. S T R A T I G R A F I E ŞI L I T O F A C I E S U R I
Bazinul de sedimentare al mării flişului prezenta condiţii de acumulare foarte variate.
Diferenţierea era determinată de morfologia fundului mării, de relieful ariei limitrofe sursă de
furnizare a materialului terigen şi de natura şi comportamentul substratului. Toţi aceşti factori
au concurat la dezvoltarea unor faciesuri heteropice sincrone cu distribuţie zonară în lungul
edificiului muntos. Din acest punct de vedere, s-au format trei tipuri litofaciale semnificative
şi definitorii mai ales pentru Cretacicul inferior şi anume:
 un flişintern preponderent grezos-calcaros asociat cu ofiolite, care este propriu
paleozonei de rift central-carpatice;
 un fliş extern în facies silezian (şisturi negre) care este propriu zonei de margine
continentală instabilă;

118
119
 un fliş median (de tranziţie) între cele două faciesuri extreme reprezentat în principal
printr-un fliş curbicortical (v. Pl. X C).

120
Această sistematizare a flişului carpatic este de preferat aceleia de până acum care
deosebea un fliş intern şi un fliş extern, dar care avea în vedere, mai ales, poziţia geometrică
în spaţiu şi mai puţin litofaciesurile.

Într-o interpretare oarecum mai explicită şi mai didactică (D. Jurvala, 2013)
subliniază că Zona flişului ocupă cea mai întinsă arie de aflorare din Carpaţii Orientali, cca.
80% şi include depozite sedimentare de vârstă Cretacic-Miocen. Domeniul flişului dă nota
121
caracteristică Carpaţilor Orientali, extinzându-se de la frontiera de nord spre sud şi apoi spre
vest, depăşind Valea Prahovei până în Valea Dâmboviţei. Din vest suportă şariajul unităţii
cristalino-mesozoice, cu aceasta venind în contact de-a lungul faliei central-carpatice. Spre est
este şariată, la rândul ei, peste zona de molasă (pânza subcarpatică), de-a lungul faliei externe.
Falia este acoperită în sectoarele sudice de molase posttectonice.
Din punct de vedere litologic şi sedimentologic, flişul este o serie sedimentară marină,
pelagică (roci pelitice), întreruptă ritmic de depozite arenitice (nisipoase), transportate prin
curenţi de turbiditate. Depozitele provin din erodarea uscaturilor vestice, carpatice şi ale celor
estice, platformice.
Formarea depozitelor ritmice de fliş este legată de aşa-zişii curenţi de turbiditate, care
iau naştere prin dezechilibrul gravitaţional al maselor de sedimente depuse pe marginile
continentale, în special în zona taluzului. Acestea alunecă pe lungimi de sute de kilometri,
rezultând curenţii de turbiditate (un amestec de ape marine şi sedimente cu o anumită
densitate) care redistribuie sedimentele în larg, pe arii cu lăţimi de sute de km. Din curenţii de
turbiditate se declanşează sedimentarea gravitaţională, formându-se secvenţele ritmice de fliş.
O secvenţă tipică dintr-un ritm de fliş este formată din: rudito-arenite (gresii) în bază; peste
acestea urmează o „pătură" arenito-lutitică, continuată cu silturi argiloase; la partea superioară
secvenţa se încheie cu o „pătură" de calcar fin, terigen. Aceste ritmuri întrerup la anumite
intervale sedimentarea de natură pelagică (în urma căreia rezultă argile, marne, calcare,
silicolite, etc.).
Urmărind aspectele genetice ale flişurilor, se poate afirma că ele nu depind atât de
fazele de evoluţie ale bazinelor geosinclinale şi de foreland, cât de arhitectura bazinelor de
sedimentare Aceasta trebuie să favorizeze sedimentarea masivă în zonele neritice şi de taluz şi
declanşarea curenţilor de turbiditate.
În Carpaţii Orientali acest bazin s-a format în partea de est, după înălţarea zonei
cristalino-mesozoice şi corespunde cu primul bazin de foreland carpatic (rezultat după
închiderea bazinului de geosinclinal). În funcţie de morfologia bazinului flişului şi sursele de
aprovizionare cu material sedimentar, s-au individualizat două zone de evoluţie: Zona internă,
vestică, având drept sursă preponderentă de material terigen axul cristalin carpatic, recent
înălţat. În acest bazin s-au format deozitele de fliş care alcătuiesc, în concepţia clasică,
pânzele flişului intern (pânzele de Ceahlău şi Teleajen) şi Zona externă, estică, având ca
surse zonele de platformă din est şi cordilierele de şisturi verzi de tip dobrogean. În concepţia
clasică, depozitele formate în acest domeniu poartă denumirea de flişul extern, alcătuind
pânzele flişului extern (pânzele de Audia, Tarcău şi Vrancea).
122
Din punct de vedere al evoluţiei geotectonice, zona flişului este alcătuită din unităţi
tectonice formate în tectogenezele cretacice (Dacidele externe = Pânza de Ceahlău) şi în
tectogenezele neozoice (Moldavidele = pânzele de Teleajen, Audia, Tarcău şi Vrancea).
Depozitele Pânzei de Ceahlău s-au format pe scoarţă oceanică şi continentală subţiată, în zona
suturii externe (domeniul riftului dacidelor externe), iar moldavidele pe scoarţă continentală.
Eşafodajul structural este tipic orogenelor colizionale, în pânze de şariaj. Acestea au
fost şariate succesiv de la vest spre est, depozitele mai vechi ale unităţilor vestice acoperind
depozitele mai noi ale unităţilor estice.
Pentru a sugera într-o manieră didactică efectele principalelor evenimente
tectogenetice în aria est-carpatică şi evoluţia bazinului de sedimentare postaustric (bazinul
flişului), o să prezentăm în continuare schemtic o serie de schiţe, care reflectă situaţia
paleogeografică şi raporturile între aria sursă carpatică, exondată şi bazinul de sedimentare a
flişului (Fig. 1, 2, 3, 5, 6, 7).

după mişcările austrice

123
Fig. 2. Paleogeografia est-carpatică după mişcările laramice. (Partea vestică a bazinului
flişului corespondentă domeniului de Ceahlău-Teleajen-Audia este emersă, sedimentarea
continuând pe aria flişului extern, în domeniul Tarcău-Vrancea. După o scurtă întrerupere,
sedimentarea se reia şi în domeniul de Audia)

Fig. 3. Paleogeografia est-carpatică posteocenă. (La terenurile de Ceahlău-Teleajen înălţate


după mişcările laramice se adaugă terenurile de Audia, sedimentarea continuând pe aria
Tarcău-Vrancea. De asemenea debutează sedimentarea de molasă)

124
Fig.5. Paleogeografia est-carpatică postbadeniană. (În tectogeneza stirică nouă din Badenian
se produce şariajul şi înălţarea tectonică a pânzelor de Tarcău şi Vrancea, sedimentarea
continuând în domeniul de molasă)

Fig. 6. Paleogeografia est-carpatică postmoldavică (postvolhiniană). (În tectogeneza


moldavică din Sarmaţianul inferior se produce structurarea molasei pretectonice şi înălţarea şi
şariajul în ansamblu a Orogenului est-carpatic spre est, peste domeniul de platformă. În zonele
situate la sud de Trotuş se acumulează molase posttectonice)

125
Fig. 7. Principalele momente structogenetice care au condus la formrea eşafodajului tectonic
al flişului est-carpatic.

În urma evoluţiei geotectonice a rezultat un eşafodaj structural în pânze de şariaj, cu


pânza subcarpatică alcătuită din depozitele cele mai noi (oligocen-miocene), în bază şi cu
pînzele flişului intern alcătuite din depozitele cretacice, la partea superioară. Bazinul a fost
"distrus" şi terenurile sedimentare înălţate şi şariate succesiv, de la vest spre est. Iniţial, în
mişcările tectonice moldavice, Pânza de Tarcău a acoperit în totalitate Pânza de Vrancea,
venind în contact cu Pânza subcarpatică. Ulterior, s-a instalat pe clina estică a Orogenului
Carpaţilor Orientali paleo-reţeaua hidrografică, care a dezvelit prin eroziune Pânza de Vrancea
în semiferestre tectonice (Fig. 8, 9, 10).

126
127
A.1. Flişul intern
Stratigrafic, domeniul flişului intern este alcătuit din depozite de vârstă Tithonic-
Senonian, peste care se dispun pe suprafeţe restrânse şi depozite paleogene şi miocene,
posttectonice. Sedimentele aparţin la două cicluri de depunere, raportate la fazele
tectogenetice care au condus la formarea structurii majore în pânze de şariaj: ciclul
sedimentar pretectonic, desfăşurat până în momentul diastrofismului principal, care produce
şariajul corpului pânzei peste zonele estice din faţă şi ciclul sedimentar posttectonic, care
cuprinde sedimentele acumulate după revenirea apelor marine pe suprafaţa pânzelor formate.
În flişul intern depozitele pretectonice care alcătuiesc corpul pânzelor sunt exclusiv de vârstă
cretacică, iar cele postectonice aparţin intervalului Cretacic superior-Miocen.
Fundamentul bazinului de sedimentare era de natură mixtă în domeniul intern (cu
scoarţă oceanică în vest şi scoarţă sialică subţiată în est), spre deosebire de cel estic alcătuit
numai din scoarţă continentală
Mediile marine în care s-a relizat sedimentarea în domeniul flişului au fost de
asemenea diferite în zona vestică faţă de cea estică. De exemplu în Cretacicul inferior, în
domeniul flişului intern mediul geochimic era normal, spre deosebire de cel extern, care era
de tip euxinic. Totodată sursele de aprovizionare cu material sedimentar sunt diferite: în zona
vestică predomină materialul de origine carpatică (din zonele cristaline şi sedimentare înălţate
în tectogenezele austrice) şi subordonat din erodarea cordilierilor submerse; în zonle estice, pe
aria flişului extern, materialul provine din eroziunea domeniului estic de vorland, din
cordilierele submerse alcătuite din terenuri de tip central-dobrogean (şisturi verzi) sau
carpatice.

Fig. 14. Morfologia domeniilor dacidelor externe şi modavidelor (după Săndulescu, 1984)

128
Fig. 15. Rolul cordilierelor submerse în realizarea planelor de şariaj (după Săndulescu, 1984)

Litologic pe aria flişului intern s-au acumulat depozite cu un pregnant caracter detritic,
cu multă mică (gresii, microconglomerate, conglomerate, subordonat material pelitic), în
ciclurile pretectonice şi predominant pelitice (argile , marne) în ciclurile posttectonic.
1. Pânza de Ceahlău (fliş intern; dacide externe)
Depozitele Pânzei de Ceahlău s-au format în partea vestică a bazinului flişului,
individualizat ca bazin de sedimentare din Cretacicul inferior, cel mai devreme în Jurasicul
superior (Tithonic). Din punctul de vedere al clasificării clasice aparţine flişului intern. Pe de
altă parte, sedimentele s-au acumulat pe un fundament alcătuit din scoarţă oceanică creat în
legătură cu evoluţia riftului extern, ceea ce diferenţiază unitatea de celelalte unităţi ale flişului.
Tectonic, în ce priveşte cutarea internă şi şariajul pânzei spre est, acestea s-au produs
în tectogenezele cretacice (austrice şi laramică), încadrându-se geotectonic la dacidele
externe.
Aşa cum s-a mai precizat, Pânza de Ceahlău reprezintă partea vestică a flişului intern,
înălţată tectonic şi şariată spre est peste Pânza de Teleajen, după falia Lutu Roşu. Pe anumite
porţiuni (de ex. în bazinul Moldovei) acoperă integral Pânza de Teleajen, venind în contact cu
Pânza de Audia. Spre vest limita este marcată de contactul tectonic central- carpatic, de-a
lungul căruia Zona cristalino-mesozoică a Carpaţilor Orientali (compartimentele moldav şi
Perşani) şi Carpaţilor Meridionali (compartimentul Leaota- Bucegi-Piatra Craiului) sunt
şariate spre est. În anumite zone, la nord de râul Moldova, Zona cristalino-mesozoică acoperă
integral Unitatea de Ceahlău. Lăţimea ariei de aflorare a pânzei este de 1 km la nord de râul
Moldova şi creşte spre sud, în zona de curbură, la cca. 35 Km.

129
Morfologic, pe depozitele Pânzei de Ceahlău se înscriu cele mai mari înălţimi din
munţii flişului, corespunzând cu munţii Stânişoara, Ceahlău, Ciucului, Baraolt, Bodoc,
Întorsurii, Ciucaş-Zăganu şi Baiului.
Tectonica
Aşa cum s-a amintit, depozitele sedimentare ale Pânzei de Ceahlău s-au format în
condiţiile bazinului de tip eugeosinclinal (cu fundament de tip oceanic şi scoarţă continentală
subţiată), din bazinul riftului extern. Tectonizarea depozitelor s-a produs în etapa compresivă
din Cretacicul mediu şi superior, în tectogenezele austrice şi laramice. Dinspre vest, Pânza de
Ceahlău este încălecată de pânzele zonei cristalino-mesozoice după falia central- carpatică.
Înaintarea maximă a pânzelor de soclu cristaline se produce în bazinul Moldovei, în zona
Câmpulung Moldovenesc, unde Dacidele mediane vin în contact direct cu Pânza de Audia.
Spre est, Pânza de Ceahlău încalecă formaţiunile Pânzei de Teleajen după falia Lutu
Roşu. La nord de râul Moldova avansarea spre est este foarte puternică, acoperind uneori în
totalitate Pânza de Teleajen.
2. Pânza de Teleajen = Pânza flişului curbicortical (fliş intern; moldavide)
Depozitele acestei unităţi s-au format în partea estică a bazinului flişului intern, însă
spre deosebire de cele ale Pânzei Ceahlău s-au acumulat într-un bazin de tip miogeosinclinal,
pe marginea continentală a plăcii eurasiatice. Totodată, spre deosebire de Pânza de Ceahlău,
din punct de vedere geotectonic Pânza de Teleajen este produsul tectogenezelor Cretacic
superioare (= tectogeneza laramică) şi Miocene, încadrându-se la moldavide.
Se individualizează ca unitate structurală din nord, din Valea Sucevei, până în sud,
în Valea Prahovei. În vest suportă şariajul Pânzei de Ceahlău, după planul de şariaj Lutu
Roşu, iar în est încalecă formaţiunile flişului extern, după planul de şariaj intern (falia internă
= falia Teleajen).
Are la suprafaţă o lăţime de 1-3 Km la nord de râul Sadova, între Sadova şi
Câmpulung Moldovenesc (afluent al râului Moldova) fiind acoperită în întregime de Pânza de
Ceahlău pe o lungime de cca. 16 km şi apoi reapare la zi spre sud, în Valea Buzăului ajungând
la o lăţime de cca. 20 Km.
Aflorează în partea vestică a Obcinei Feredeului, vestul M-ţilor Stânişoarei, sud-
estul M-ţilor Bistriţei, vestul M-ţilor Tarcău, M-ţii Ciucului, partea vestică a M-ţilor
Nemira, M-ţii Întorsurii şi M-ţii Siriu.

130
Tectonica
Pânza de Teleajen este încălecată de la vest de pânza de Ceahlău, după falia Lutu Roşu
şi este şariată la rândul ei peste formaţiunile flişului extern, după falia internă (falia de
Teleajen).
Structogeneza pânzei s-a produs în două etape:
Structura internă (cutele, solzii) s-a format în tectogeneza laramică, de la sfârşitul
Senonianului. Cutarea a fost foarte strânsă, în sinclinale şi anticlinale, cu vergenţă estică,
tectonizarea mergând până la formarea cutelor solzi (cute falii). Pe structurile în solzi, corelat
şi cu prezenţa gresiei de Cotumba, s-au format structuri de tip hogback. De asemenea,
prezenţa rocilor pelitice (de ex. Formaţiunea Lutu Roşu) favorizează procesele de versant;
Desprinderea corpului pânzei de pe substrat şi alunecarea spre est, peste depozitele
mai noi din faţă, s-a produs în tectogeneza stirică veche din Burdigalian.

A.2. Flişul extern


Flişul extern include depozitele dintre flişul intern (falia internă), în vest şi zona de
molasă (pânza subcarpatică), în est. Şariajul peste molasă s-a produs după faliile externă şi
Tarcău. Zona aflorează pe lăţimi de 12 km, în nord şi de 47 km, în zona de curbură.
Stratigrafic, depozitele din aria flişului extern aparţin intervalului Cretacic inferior -
Pliocen. Acestea, ca şi în cazul flişului intern, s-au format în două etape: una care a avut loc
până în momentul diastofismelor (tectogenezelor) principale care au edificat structura internă
şi au produs şariajul pânzelor spre est şi una care s-a desfăşurat după revenirea apelor marine
pe suprafaţa pânzelor nou formate. Spre deosebire de domeniul intern, aria de sedimentare a
flişului extern funcţionează până în Burdigalian, depozitele pânzelor fiind deformate în
intervalul Eocen-Burdigalian, iar cele posttectonice din zonele subsidente din sud,
extinzându-se în Miocen şi Pliocen.
Cretacicul este diferit de cel din domeniul intern. Eocretacicul este format dintr-un fliş
parţial bituminos (şisturi negre) pe întreaga suprafaţă a bazinului extern, în timp ce
Neocretacicul este caracterizat de depozite marnoase şi argiloase, cu intercalaţii de material
arenitic, depuse în mediu marin normal.
Paleogenul imprimă nota caracteristică flişului extern, prin variaţiile litofaciale pe
orizontală şi verticală. Miocenul are o dezvoltare redusă, în cea mai mare parte fiind acoperit
tectonic.
131
O altă particularitate a flişului extern o reprezintă prezenţa fragmentelor de roci verzi
de tip dobrogean, în depozitele detritice. Acestea au o mare abundenţă în Paleogen şi Miocen
(până în Burdigalian). Fragmentele proveneau dintr-o catenă care se prelungea din Dobrogea
centrală spre nord, fiind moştenită în prezent în aliniamentul anticlinal subcarpatic din culmile
Pleşu şi Petricica. Aceasta a constituit o sursă principală de aprovizionare cu materia detritic a
bazinului extern, fie din poziţie de cordilieră submersă, fie dezvoltându-se subaerian, ca o
catenă orogenică ce delimita domeniul estic de platformă de geosinclinalul carpatic.
La fel ca şi în celealte zone carpatice, structura este în pânze de şariaj,
individualizându-se trei unităţi majore cu rang de pânze: Audia, Tarcău şi Vrancea.
1. Pânza de Audia = Pânza şisturilor negre (moldavide)
Se individualizează ca unitate structurală între Valea Sucevei, în nord şi Valea
Doftanei, în sud. În vest suportă şariajul flişului intern, după falia internă, iar spre est este
încălecată peste depozitele Pânzei de Tarcău, după falia de Audia.
La suprafaţă apare pe lăţimea cea mai mare în partea de nord, în Valea Sucevei (11
Km), în Valea Moldovei (4,5 Km) şi pe râul Râşca (7 Km). Spre sud lăţimea scade între 2 Km
şi 200 m până în Depresiunea Breţcu, iar apoi, în M-ţii Siriu, lăţimea creşte din nou până la
4-7 Km.
Tectonica
Stilul tectonic este imprimat de plasticitatea ridicată a formaţiunilor cretacice şi
competenţa mecanică ridicată a gresiilor paleogene. Pe formaţiunile plastice au luat naştere
cute foarte strânse, fracturate longitudinal (cute solzi). În ce priveşte gresia de Prisaca-
Tomnatec-Siriu, aceasta lipseşte în zona Valea Moldovei - Covasna, însă nu se poate preciza
dacă lipsa se datoreşte condiţilor sedimentogenetice sau eroziunii puternice din zona axială,
ridicată, a pânzei.
Litologia are reflexe şi în relief, în sensul că pe solzii vestici alcătuiţi din flişul negru
(şisturile negre), s-a format un relief cu versanţii atenuaţi, afectaţi de procese de versant
active, pe când pe solzii estici, alcătuiţi din gresia paleogenă, s-a grefat un relief de măguri şi
„cueste de orogen", cu fruntea orientată spre est.
Structogeneza pânzei s-a definitivat în două etape:
Cutarea formaţiunilor cretacice şi formarea cutelor solzi în formaţiunile de Audia şi
Bota - Zagon s-a produs în tectogeneza laramică;
Şariajul burdigalian al pânzei este argumentat de suprapunerea formaţiunilor cretacic-
eocene peste Formaţiunea de Vineţişu, de vârstă acvitaniană, din pânza de Tarcău. Şariajul 132
estic s-a produs după falia de Audia.
Reluarea tectonizării formaţiunilor cretacice, cutarea gresiei de Prisaca - Tomnatec -
Siriu, desprinderea corpului pânzei de pe substrat şi şarierea spre est peste Pânza de Tarcău, a
avut loc în tectogeneza stirică veche, din Burdigalian.

2. Pânza de Tarcău (moldavide)


Este cea mai importantă unitate din cuprinsul moldavidelor prin mărime, complexitate
stratigrafică şi tectonică. Se individualizează din Valea Sucevei până în Valea Dâmboviţei.
Este încălecată în vest de Pânza de Audia (de-a lungul faliei Audia), iar în partea de est este
şariată peste depozitele Pânzei de Vrancea (de-a lungul faliei Tarcău), pe care în anumite
porţiuni o acoperă în totalitate, venind în contact direct cu Pânza pericarpatică (= Pânza
subcarpatică).
La suprafaţă apare pe lăţimi mari în partea de nord (în Valea Sucevei), înspre sud
suferă o îngustare, ajungând la cca. 4 Km pe râul Suha Mică (afluent de dreapta al Moldovei),
iar în M-ţii Vrancei ajunge la cca 41 km lăţime.
Aflorează în Obcina Mare, M-ţii Stânişoara, M-ţii Tarcăului, M-ţii Ciucului, M-ţii
Nemira, M-ţii Vrancei, M-ţii Buzăului. În continuare, până în Valea Dâmboviţei, este
mascată într-o mare măsură de depozitele postectonice sarmato-pliocene.
Tectonica
Realizarea structurii majore şi şariajul Pânzei de Tarcău s-a produs în tectogenezele
stirice (stirică veche - în Burdigalian; stirică nouă - în Badenian). Din vest suportă şariajul
Pânzei de Audia, după falia de Audia, iar în est este şariată de-a lungul faliei de Tarcău peste
Pânza de Vrancea sau peste Pânza subcarpatică. Structogeneza pânzei s-a realizat în două
etape:
În tectogeneza stirică veche s-a produs cutarea formaţiunilor, formarea sistemului
ruptural, a cutelor solzi şi digitaţiilor.
În Pânza de Tarcău au luat naştere trei digitaţii: una vestică, denumită de Asău, una
mediană denumită de Tazlău şi în est, digitaţia externă (skibele externe).

3. Pânza de Vrancea (moldavide)


Reprezintă cea mai estică unitate de fliş, care suportă şariajul pânzei de Tarcău în vest
iar în est este şariată peste Pânza subcarpatică (zona de molasă). Spre deosebire de celelalte
pânze de fliş, aceasta nu apare pe o zonă continuă, ci cu întreruperi pe suprafeţe mari, datorită
avansării diferenţiate a Pânzei de Tarcău şi capacităţii de eroziune diferită a reţelei 133
hidrografice.
Apare deschisă la zi în semiferestre şi ferestre tectonice, ca rezultat al înălţărilor
tectonice ale diferitelor sectoare carpatice şi acţiunii erozive ale principalelor râuri estice:
semiferestrele Suceava - Putna (în Obcina Mare, deschisă de râul Suceava şi afluentul de
dreapta, Putna), Suceviţa (în Obcina Mare, deschisă de râul Suceviţa), Humor (deschisă de
râul Moldova, în Obcina Mare şi M-ţii Stânişoarei), Bistriţa (deschisă de râurile Cracău,
Bistriţa şi Tazlău, în M-ţii Stânişoarei şi Tarcăului), Slănic - Oituz (deschisă între Trotuş şi
Caşin, în M-ţii Nemira), Vrancea (deschisă de râul Putna şi afluenţii săi, în M-ţii Vrancei) şi
fereastra Dumesnic (în M-ţii Stânişoarei).
Tectonica
Pânza de Vrancea suportă din vest şariajul Pânzei de Tarcău, după falia Tarcău şi
încalecă la rândul ei zona de molasă, după falia externă.
Structogeneza pânzei s-a desfăşurat în două etape:
Formarea structurii interne a pânzei, cutarea, falierea, formarea solzilor a avut loc în
mişcările stirice vechi din Burdigalian. Au luat naştere anticlinalele majore Doamna -
Horaiţa (în semifereastra Bistriţa) şi Coza (în semifereastra Vrancea), care moştenesc probabil
o cordilieră de şisturi verzi, cu o lungime de peste 200 km, denumită Streiu-Cernegura.
Aceasta a fost activată în Eocen - Oligocen şi a fost foarte productivă în Miocenul inferior,
când se presupune că se înălţa deasupra nivelului mării, aprovizionând din abundenţă bazinul
cu elemente de şisturi verzi.
Desprinderea de pe soclu şi avansarea peste molasa pericarpatică a avut loc în
tectogeneza stirică nouă din Badenian, fapt demonstrat de depozitele de vârstă Badenian
inferioar prinse sub planul de şariaj;
În tectogeneza moldavică, intrasarmaţiană (Volhinian), ansamblul pânzelor carpatice
au fost împinse în faţă, solidar, peste zona de vorland.

Fig. 19. Şariajul Pânzei de Vrancea peste Platforma Moldovenească în văile Moldovei, Bistriţei si Tazlăului
134
(după Săndulescu, 1984)
10.1.1.5. DOMENIUL DE MOLASĂ
În etapa finală de evoluţie a unui geosinclinal spre catenă orogenică, sub sarcina
pânzelor în avansare, marginea vorlandului se fracturează şi se produce o depresionare,
paralel cu fruntea şariajului. Aceasta se concretizează într-un şanţ denumit avanfosă, care
constituie ultimul domeniu de sedimentare de tip carpatic. Seriile sedimentare acumulate în
avanfosă constituie molasa Carpaţilor Orientali.
Formaţiunile molasice prezintă două trăsături specifice:
 sunt roci imature, cu multe rudite, gresii, arcoze, roci slab consolidate în
general, fără o stratificaţie evidentă. Acest ansamblu sedimentar se datoreşte ratei mari
de eroziune, care atacă relieful viguros al catenei recent înălţate în vest;
 rocile rudito-arenitice se asociază cu evaporite acumulate în regim lagunar
instalat datorită colmatării bazinului de avanfosă.
În literatură, zona de molasă apare sub diverse denumiri, în funcţie de criteriul folosit:
Pânza subcarpatică = Pânza pericarpatică (criteriul geotectonic); zona neogenă (criteriul
vârstei); zona saliferă (criteriul sdimentologic); zona de avanfosă (evoluţia bazinului).
Se extinde de la frontiera de nord până la Dâmboviţa, morfologic suprapunându-se
Subcarpaţii Moldovei şi Subcarpaţii Curburii. În vest vine în contact tectonic cu pânzele de
Tarcău şi Vrancea, după faliile Tarcău şi externă, iar în est este şariată peste domeniul de
platformă, de-a lungul faliei pericarpatice.
Sectorul care se va discuta în continuare este cuprins între frontiera de nord şi Valea
Dâmboviţei. Lăţimea zonei de molasă la nord de Valea Moldovei este de 0,3-3 km, în zona
Bacăului ajunge la 30-35 km, iar la vest de Buzău depăşeşte 40 km (în această zonă molasa
acoperă parţial prisma orogenică: depozitele pânzelor de Vrancea, Tarcău şi chiar Audia.
1. Stratigrafia
În molasa Carpaţilor Orientali s-au înregistrat două etape de sedimentare, separate de o
întrerupere datorată tectogenezei moldavice (Volhinian). În prima etapă, desfăşurată în
intervalul Eocen superior - Volhinian inferior, s-au format depozitele intens cutate în
mişcările premoldavice, cunoscute sub denumirea de „molasa pretectonică" sau „molasa
inferioară". În etapa a doua, desfăşurată în intervalul Volhininian superior - Pleistocen, sau
acumulat depozitele depuse discordant peste molasa inferioară şi care au suferit deformări
monoclinale sau o uşoară cutare în mişcările valahe. Aceaste depozite sunt cuprinse sub
denumirea de „molasa posttectonică"sau „molasa superioară" (Pl. XI).
135
136
A.1. Molasa inferioară (pretectonică)
Eocen superior - Oligocen
Reprezintă cele mai vechi depozite care aflorează în anticlinalele Pleşu - Tg. Neamţ şi
Petricica Bacăului (extins pe 35 Km, până în zona Oneşti). În ax se întâlnesc argilele de
Bisericani, menilitele inferioare, marnele albe bituminoase, disodilele şi gresia de Kliwa.
Miocenul inferior şi mediu
S-au acumulat formaţiuni cu caracter molasic şi lagunar, care au variaţii litofaciale de
la vest la est:
 Formaţiunea saliferă inferioară (= Formaţiunea cu sare; = brecia sării) - este formată
dintr-un fond de argile lipsite de stratificaţie, care înglobează blocuri de şisturi verzi,
cuarţite albe şi lentile de sare şi gipsuri. Vârsta este Acvitanian;
 Formaţiunea de Măgireşti (= molasa roşie; = seria vărgată inferioară) - alcătuită dintr-
o alternanţă de argile, siltite, gresii şi marne cenuşii sau brun-roşietice. Siltitele
conservă impresiuni de picături de ploaie, paşi de păsări şi feline. O asemenea zonă
ocrotită se găseşte pe pârâul Bozului, în Vrancea. Ichnofauna (urmele lăsate de
organisme pe substrat) denotă acumularea într-o regiune litorală, supusă mareelor.
Spre est, Formaţiunea de Măgireşti este substituită de „conglomeratele de Pleşu-
Petricica" alcătuite exclusiv din galeţi de şisturi verzi dobrogene;
 Gipsul de Perchiu - reprezintă un complex litologic în care gresiile şi marnele
alternează cu strate de gips. Acestea s-au acumulat într-un mediu lagunar, sub un
climat arid;
 “Formaţiunea cenuşie" - reprezintă un complex de argile, marne cenuşii şi gresii
gălbui-roşietice, slab consolidate, ce depăşeşte 800 m grosime.
Vârsta formaţiunilor de Măgireşti, Gipsului de Perchiu şi cenuşie este burdigaliană;
 "Formaţiunea saliferă superioară" - este asemănătoare celei inferioare, cu gipsuri şi
sare. De remarcat că formaţiunile salifere cantonează toate masivele de sare gemă din
Carpaţii Orientali;
 Formaţiunea de Răchitaşu - identificată în dealul Răchitaşu (Vrancea), reprezintă un
complex de gresii şi gresii calcaroase, calcare, în care se intercalează tufuri (tuful de
Sălnic), iar la partea superioară se individualizează un nivel de marne cu globigerine.
Începând cu Badenianul nu se mai întâlnesc elemente de şisturi verzi, ceea ce arată că
în şariajul spre est depozitele carpatice au acoperit cordiliera de şisturi verzi, aceasta 137
nemaifuncţionând ca sursă de material detritic pentru bazin. Prezenţa tufurilor indică o
activitate vulcanică intensă în interiorul catenei. Vârsta formaţiunilor saliferă
superioară şi de Răchitaşu este badeniană.
A.2. Molasa superioară (posttectonică)
Seria pretectonică se încheie cu depozitele volhinian inferioare, cu răspândire redusă.
După depunerea acestora au loc mişcările moldavice, care determină şarierea întregului
edificiu carpatic spre est, peste domeniul de platformă de-a lungul faliei pericarpatice. Zona
situată la nord de Trotuş este exondată şi devine uscat, întrând sub controlul dinamicii externe,
în timp ce în zona sudică se instalează un regim subsident accentuat, ceea ce determină
revenirea în domeniul de sedimentare şi formarea molasei posttectonice (superioare).
În seria posttectonică, care s-a format în intervalul Volhinian superior - Pleistocen, s-
au identificat etajele Basarabian, Chersonian, Meoţian, Ponţian, Dacian, Romanian şi
Pleistocen. Aceste diviziuni stratigrafice cuprind faciesuri argilo-nisipoase, local cu
intercalaţii de calcare oolitice sau lumaşelice, cu faune bogate de bivalve şi gasteropode. La
parte superioară, în Romanian şi Pleistocen, se acumulează în condiţii lacustre Formaţiunea
de Cândeşti, formată din depozite predominant ruditice, conservate în Măgura Odobeştilor.

2. Tectonica
Structogenetic molasa a evoluat în trei etape, rezultând Pânza pericarpatică (= Pânza
subcarpatică):
a. În tectogeneza stirică nouă, din Badenian, se realizează structura internă a pânzei:
cutarea formaţiunilor, falierea şi formarea solzilor şi digitaţiilor. Digitaţiile identificate, de la
vest spre est, sunt Măgireşti-Perchiu, Petricica şi Valea Mare;
b. În tectogeneza moldavică (Volhinian) se produce deplasarea în ansamblu a
Orogenului Carpatic, inclusiv a depozitelor de molasă, peste domeniul de platformă;
c. În tectogeneza valahă (Romanian-Pleistocen) se produce deformarea slabă a
molasei superioare.
În zona de molasă se disting trei sectoare, cu particularităţi tectonice distincte:
2.1. Sectorul nordic - se întinde între frontiera de nord şi râul Trotuş şi corespunde cu
dezvoltarea cu precădere a molasei inferioare şi o dezvoltare foarte redusă a molasei
superioare.
Formaţiunile eocen-badeniene sunt cutate în anticlinale şi sinclinale, faliate
longitudinal, cu aspect de cute solzi. Spre bordura estică se desfăşoară anticlinalele Pleşu - Tg. 138
Neamţ şi Petricica Bacăului, în ale căror axe se găsesc depozite vechi, de tip fliş. Unele
anticlinale, precum Cacica şi Tg. Ocna, prezintă un nucleu diapir de sare.
La zi s-au separat trei digitaţii ale Pânzei pericarpatice: în partea de vest, între Bistriţa
şi Trotuş aflorează digitaţia de Măgireşti - Perchiu; în continuare spre est, cuprinzând întreg
sectorul, apare la zi digitaţia Petricica; pe bordura estică, discontinuu, apare digitaţia Valea
Mare. Conţinutul litologic al formaţiunilor sincrone suferă unele modificări în cele trei
digitaţii şi de asemenea, denumirile toponimice folosite în unele cazuri, sunt diferite.
Cutarea formaţiunilor s-a produs în tectogeneza stirică nouă, iar avansarea peste
domeniul estic în tectogeneza moldavică. Efectele tectogenezei valahe nu s-au resimţit în
acest sector. Argumentul pentru avansarea volhiniană (moldavică), îl constituie depozitele de
vârstă Volhinian inferior prinse sub planul de şariaj pericarpatic şi cele basarabiene care
acoperă planul de şariaj (de ex. situaţia de la Stânca Şerbeşti - Piatra Neamţ);
2.2. Sectorul Trotuş - Slănic de Buzău (= zona de monoclin) - în acest sector se
dezvoltă atât molasa inferioară cutată, cât şi molasa superioară. În această zonă, înălţările
datorate tectogenezei valahe au avut drept efect dispunerea depozitelor molasei superioare
într-o structură monclinală, cu înclinări estice şi sud-estice, fiind şi slab cutată. Din acest
motiv acest sector poartă şi numele de „zona de monoclin". Se poate urmări în profilul văii
Putna, de la Valea Sării până în Măgura Odobeştilor.
Aici falia pericarpatică rămâne în adâncime, fiind mascată de depozitele molasei
superioare, care vin în contact cu cele ale molasei inferioare de-a lungul faliei Caşin - Bisoca;
2.3. Sectorul Slănic de Buzău - Dâmboviţa (zona cutelor diapire) - acest sector
prezintă o structură particulară, determinată de existenţa masivelor de sare cu comportament
diapir. Aici bazinul de avanfosă este foarte larg, iar molasa superioară înaintează mult în
părţile interne ale catenei carpatice acoperind nu numai molasa inferioară, ci şi părţi ale
flişului intern. Depozitele posttectonice s-au păstrat în sinclinalele Slănic şi Drajna.
Formaţiunile molasei superioare, care se suprapun în cea mai mare parte peste cele ale
molasei inferioare, prezintă o structură caracteristică de cute incipiente. Masivele de sare din
formaţiunile salifere a determinat apariţia cutelor anticlinale de tip diapir. Acestea sunt
străpunse în zona axială de roci plastice, în cazul de faţă de sare sau argilă amestecată cu sare,
rezultând cute anticlinale înguste separate de sinclinale largi, cu umplutură sarmato- pliocenă.
În zona cutelor diapire, procesul de diapirism scade în intensitate dinspre catena
carpatică spre exterior, în conformitate cu dimunuarea tensiunilor tectonice. Astfel, de la
interior spre exterior, se disting patru aliniamente: 139
 aliniamentul cutelor diapire revărsate - sâmburele de sare este complet dezrădăcinat,
deversat spre est, cu o poziţie superficială (anticlinalele Lapoş, Buştenari, Ţintea);
 aliniamentul cutelor diapire exagerate - sâmburele de sare străpunge toate
formaţiunile, până ajunge la zi (anticlinalul Udreşti);
 aliniamentul cutelor diapire atenuate - sâmburele de sare nu ajunge la suprafaţă
(structurile din jurul Ploieştilor);
 aliniamentul cutelor criptodiapire - structurile sunt larg boltite şi se bănuieşte
existenţa sării în adâncime (structurile Berca-Arbănaşi, Ceptura, Urlaţi, Tinosu-Brazi).
În acest sector au avut efecte, cu intensităţi diferite, fazele tectogenetice stirică nouă
(se realizează structura molasei inferioare), moldavică (ansamblul pânzelor carpatice, inclusiv
molasa inferioară, este şariat spre est, peste domeniul platformic) şi valahă (cutează slab
molasa superioară şi are efecte în realizarea cutelor diapire).

Fig. 44. Secţiune geologică prin zona cutelor diapire


(după C.Sârbu)

1-Cretacicul unităţilor de vorland; 2-Oligocen; 3-Acvitanian; 4-Burdigalian; 5-Badenian; 6-


Sarmaţian; 7-Meoţian; 8-Ponţian; 9-Dacian-Romanian; 10-Cuaternar; 11-masive de sare

140
10.1.1.6. ZONA VULCANITELOR NEOGENE
Ca ultim act din cortegiul proceselor geodinamice majore care au dus la edificarea
Carpaţilor Orientali se înscrie activitatea vulcanică neogenă. Aceasta s-a desfăşurat din
Badenian până spre sfârşitul Pliocenului, timp în care a cunoscut momente de paroxism ce au
alternat cu faze de calm. De pe urma acestei activităţi a rezultat lanţul eruptiv Oaş-Gutâi-
Călimani-Harghita. Vulcanitele neogene sunt vulcanite de subducţie, predominant
andezitice, însă se întâlnesc toate speciile de roci de la riolite până la bazalte.
În lanţul vulcanic amintit se disting trei compartimente cu particularităţi petrologice,
vulcanologice şi morfostructurale specifice. Astfel, spre nord-vest este compartimentul Oaş-
Gutâi; cu poziţie mediană este compartimentul Tibleş-Bârgău; în partea sud-estică se găseşte
compartimentul Călimani-Harghita.

1. C O M P A R T I M E N T U L O A Ş– G U T ÂI
Punerea în loc a vulcanitelor din această zonă s-a produs în intervalul Badenian-
Pliocen. Activitatea vulcanică a debutat printr-un episod exploziv când s-a pus în loc o
formaţiune vulcanogen-sedimentară reprezentată prin tufite şi aglomerate riolitice. Au urmat
veniri de lave preponderent andezitice. Aceste produse, în funcţie de varietatea petrografică,
au fost descrise sub diferite denumiri locale (andezite de Seini, de Şindileu, de Igniş etc.
(fig.47).
Activitatea vulcanică din compartimentul Oaş-Gutâi a furnizat, de asemenea, foarte
frecvent produse piroclastice care însoţesc aproape toate tipurile de vulcanite, alternând cu
curgerile de lave încât, în întreg compartimentul Oaş-Gutâi, structurile vulcanice sunt de tip
stratovulcani. Unele veniri de lave au fost însoţite de faze metalogenetice (v.fig. 47).
Pe lângă curgerile de lavă şi piroclastite, însă cu totul subordonat, se întâlnesc şi
corpuri subvulcanice formate din microdiorite. Activitatea magmatică s-a încheiat în Pliocen
prin punerea în loc a unor andezite piroxenice.
Pe criterii petrografice şi ţinând seamă de evoluţia chimismului vulcanitelor de la acid
spre bazic, în ordinea punerii lor în loc, D Rădulescu distinge trei cicluri evolutive. Primul
ciclu include vulcanitele de la riolite până la andezitele de Seini şi se caracterizează printr-o
puternică diferenţiere. Al doilea ciclu cuprinde vulcanitele de la dacite, prin andezite
cuarţfere, până la andezitele piroxenice cu hornblendă şi se caracterizează printr-o diferenţiere
moderată. Al treilea ciclu include masa andezitelor piroxenice şi se caracterizează prin lipsa
unei diferenţieri.
141
Fig. 47. Succesiunea punerii în loc a vulcanitelor din Oaş-Gutâi

Compartimentul Oaş-Gutâi a fost puternic erodat încât au putut fi identificate puţine


centre de emisie şi aparate vulcanice. În partea nordică a regiuni au fost identificate caldera
Mara şicaldera Săpânţa (fig.48).

2. C O M P A R T I M E N T U L Ţ I B L E Ş– B Â R G ĂU
Spre deosebire de celelalte două compartimente, vulcanitele din Ţibleş-Bârgău, la care
trebuie adăugat şi masivul Toroiaga din Munţii Maramureşului, se prezintăsub formă de
corpuri eruptive intruse în şisturi cristaline sau în depozite paleogene. Lipsesc curgerile de
lavă şi produsele piroclastice. Se întâlnesc numeroase asemenea masive intrusive.
Masivele Tibleş şi Hudin, situate la graniţa dintre Transilvania şi Maramureş, sunt
formate din diferite varietăţi de andezite şi dacite şi au o întinsă zonă de contact, iar rocile
prezintă zone de alteraţie hidrotermală cu mineralizaţii polimetalice.
Corpul Toroiaga se prezintăca un corp central însoţit de numeroase apofize (silluri,
dykeuri). Este alcătuit din andezite, diorite şi dacite; procesele hidrotermale au generat
142
importante mineralizaţii de sulfuri complexe.
143
Muntele Heniu din Bârgău este alcătuit din silluri insinuate în depozite oligocene.
Acestea sunt formate din diorite în partea centralăşi din andezite cu piroxeni în zonele
marginale.
Corpurile Vârful Cornii, Măgura Mică,Măgura Sturzilor şi altele de dimensiuni mai
mici se întâlnesc tot în Munţii Bârgăului. Sunt formate din diferite varietăţide andezite.

3. C O M P A R T I M E N T U L C ĂL I M A N I – H A R G H I T A
Compartimentul sud-estic este cuprins între Bistriţa Bârgăului la nord şi Valea Oltului
la sud şi include masivele Călimani, Gurghiu şi Harghita. Una din caracteristicile acestui
compartiment este dată de faptul că eroziunea nu a afectat profund suprastructura vulcanică,
încât aceasta s-a păstrat în mare parte fiind evidente aparatele vulcanice care ies în relief.
Curgerile de lavă alternează cu piroclastite fiind evidente structurile de stratovulcani. Se
întâlnesc şi corpuri intrusive reprezentate prin dykeuri, domuri etc..
În desfăşurarea activităţii vulcanice din compartimentul sud-estic se disting două etape
cărora, în structura actuală, le corespund două entităţi petrofaciale bine distincte. O primă
etapă a fost predominant explozivă şi a generat o formaţiune vulcanogen-sedimentară care
constitue infrastructura. A doua etapăa fost preponderent efuzivă şi a generat stratovulcani
care constituie suprastructura.
a. I n f r a s t r u c t u r a v u l c a n o g e n - s e d i m e n t a ră
Aceasta include produse rezultate de pe urma unei activităţi vulcanice combinată cu
procese de natură exogenă. Produsele sunt reprezentate prin material piroclastic acumulat
subaerian sau subacvatic, în alternanţă cu material terigen provenit din erodarea vulcanitelor
în fazele de calm. Formaţiunea vulcanogen-sedimentară poate atinge grosimea de 500 m şi are
o largă dezvoltare în cele trei masive: Călimani, Gurghiu, Harghita (fig.49, Pl.XIV).
În Munţii Gurghiu s-a putut face o detaliere litostratigrafică a formaţiunii vulcanogen-
sedimentare delimitându-se trei nivele, fiecare dintre ele corespunzând unor anumite procese
geologice (fig.49). Astfel, nivelul inferior, reprezentat printr-o alternanţă de cinerite fine şi
gresii, corespunde unei activităţi vulcanice ale cărei produse s-au depus în condiţii subaeriene
fără intervenţia factorilor exogeni. Nivelul intermediar, constituit preponderent din material
terigen cu granulaţie mijlocie depus subaerian, corespunde unei întreruperi a activităţii
vulcanice şi o intervenţie a factorilor exogeni. Nivelul superior, constituit aproape exclusiv
din depozite grosiere de natură foarte diferită, corespunde unei activităţi vulcanice puţin 144
cunoscută.
b. S u p r a s t r u c t u r a s t r a t o v u l c a n i c ă
Aceasta este alcătuită din curgeri de lavă care alternează cu piroclastite.
145
V u l c a n i t e l e cele mai vechi ale suprastructurii sunt considerate dacitele de
Drăgoiasa din Munţii Călimani. A urmat punerea în loc a diferitelor specii de roci, cele mai
noi fiind andezitele bazaltoide din Harghita. Pe lângă curgerile de lave, în suprastructura
vulcanică se găsesc şi mici corpuri subvulcanice cum este corpul de diorite din caldera
Călimani.
P i r o c l a s t i t e l e au o dezvoltare importantă.Acestea alternează cu produsele
efuzive şi sunt reprezentate prin brecii, microbrecii, aglomerate şi tufuri. având o grosime de
10-100 m. Piroclastitele se întâlnesc în toate cele trei masive muntoase, iar în Munţii
Gurghiului au putut fi identificate trei nivele (inferior, mediu şi superior), identificarea lor
făcându-se după natura petrografică a elementelor constituente.
E l e m e n t e v u l c a n o l o g i c e. Aşa cum s-a amintit, în compartimentul
Călimani-Harghita s-au păstrat foarte bine aparatele vulcanice. Cea mai importantă prin
dimensiuni este caldera Călimani cu un diametru de 10 km, fiind deschisă spre nord de
pârâul Neagra. În Munţii Gurghiu este caldera Fâncel-Lăpuşna larg deschisăspre sud; mai la
sud este aparatul Seaca-Tătarca de formă circulară deschis spre nord. Aparatul Ciumani-
Ferăstrae din apropiere este de fapt o îngemănare a două aparate. În Munţii Harghita s-au
păstrat, de asemenea, aparate vulcanice însă acestea sunt mai mici, ca: Astaroş, Harghita-
Mădăraşetc., iar în partea sudică este aparatul închis Sfânta Ana (v.Pl.XIV).
Cu privire la vârsta punerii în loc a vulcanitelor din lanţul Gutâi-Călimani-Harghita,
pentru vulcanitele din compartimentul nord-vestic s-a putut constata că cele mai vechi curgeri
de lavă alternează cu depozite badeniene, iar cele mai noi sunt asociate depozitelor pliocene.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre vulcanitele din Călimani-Harghita, căci nu se cunosc
relaţiile acestora cu sedimentarul. Însă, atât pentru vulcanitele din Oaş-Gutâi, cât şi pentru
cele din Călimani-Harghita, s-au realizat analize radiometrice. Rezultatele obţinute, între 3 şi
10 M.a., arată că activitatea vulcanică neogenă din compartimentul Oaş-Gutâi se încadrează
în intervalul Badenian-Pliocen, în timp ce în Călimani-Harghita activitatea vulcanică a
început mai târziu şi s-a încheiat în Romanian.

10.1.1.7. DEPRESIUNILE INTRAMONTANE ŞI VULCANITE


BAZALTICE
Ultimele deformări care au afectat edificiul Carpaţilor Orientali s-au produs în Mio-
Pliocen şichiar în Pleistocen. Aceste deformări au avut caracter ruptural şi au generat o serie
146
de depresiuni situate în interiorul edificiului muntos. Ariile afundate au devenit bazine de
sedimentare posttectonice în care s-au acumulat depozite cu caractere de molasă, adesea cu
cărbuni. În unele bazine mai tinere din imediata vecinătate a lanţului vulcanic, materialul
piroclastic are o mare pondere.
a. D e p r e s i u n e a C o m ăn e şt i
Aceasta s-a format în Sarmaţianul târziu prin afundarea unei porţiuni foarte limitate
din zona flişului extern din bazinul mijlociu al Trotuşului (v.Pl.XIV). Umplutura depresiunii
este formatădin depozite psefito-psamitice cu cărbuni ce aparţin Sarmaţianului şi Meoţianului.
Din punct de vedere tectonic, Depresiunea Comăneşti formează mai multe cute sinclinale
(Lapoş, Lăloaia, Asău, Sălătruc, Dărmăneşti, Larga) separate prin zone de ridicare în care
apare la zi fundamentul (flişul extern).

b. D e p r e s i u n e a B â r s e i
Este cea mai întinsă depresiune intramontană din Carpaţii Orientali şi s-a format prin
afundarea unei părţidin aria flişului est-carpatic de la interiorul curburii (v.Pl.XIV).
Depresiunea Bârsei prezintă mai multe intrânduri în zonele montane înconjurătoare
dând tot atâtea depresiuni secundare (Zărneşti, Căpeni-Baraolt, Sfântu Gheorghe, Breţcu).
Dintre toate acestea mai bine cunoscută este Depresiunea Căpeni-Baraolt. Umplutura acesteia
este alcătuitădin material fin până la grosier la care se adaugă cărbuni. Pe baza conţinutului
paleontologic în bivalve şi resturi de mamifere se apreciază că depozitele din Depresiunea
Căpeni-Baraolt aparţin Ponţianului superior-Pleistocenului mediu. Cel puţin unele din
depresiunile secundare pot fi mai tinere.

c. D e p r e s i u n e a C i u c u l u i
Este situatăîn bazinul superior al Oltului între Munţii Ciuc la est şi Munţii Harghita la
vest. Depresiunea Ciucului este traversatăde două praguri (Jigolin şi Racu) care o divid în trei
depresiuni secundare (inferioară, mijlocie şi superioară). Umplutura depresiunii este
constituită din acumulări terigene a căror grosime poate atinge 800 m. Se apreciază că acestea
ar aparţine ca vârstă Pliocenului terminal-Pleistocenului.

d. D e p r e s i u n e a G h e o r g h i e n i
Se găseşte la izvoarele Mureşului fiind cuprinsăîntre Munţii Gurghiului şi Harghita la
vest şi Munţii Hăghimaş şi Giurgeu la est. Depozitele acumulate sunt foarte asemănătoare
acelora din Depresiunea Ciucului fiind reprezentate prin aglomerate, tufite etc. şi material 147
terigen. Grosimea lor poate atinge 1.000 m. Ca vârstă sunt sincrone cu acelea din Depresiunea
Ciucului.

148
e. S i s t e m u l d e p r e s i o n a r B o r s e c - B i l b o r - D r ă g o i a s a
Această adevărată salbă de depresiuni formează un aliniament orientat nord-sud la
limita dintre zona cristalină mezozoică şi vulcanitele neogene din compartimentul Călimani-
Harghita. Cea mai sudică este Depresiunea Borsec şi în acelaşi timp şi cea mai bine cunoscută
din punct de vedere geologic. Umplutura acesteia este constituită dintr-o alternanţă de argile
cu intercalaţii de cărbune xiloid cu impresiuni de plante (Quercus, Salix etc.) la care se mai
adaugă o faună cu resturi de mamifere (Zygolophodon sp.) care conferă depozitelor din acest
sistem vârsta Pliocen terminal-Pleistocen.

f. D e p r e s i u n e a M a r a m u r e şu l u i
Depresiunea Maramureşului este situată în aria transcarpatică pe cursul mijlociu şi
inferior al Izei şi s-a format prin afundarea unei părţi din flişul transcarpatic şi a învelişului
postparoxismal al Unităţii central-est-carpatice. Prin caracterele litostratigrafice, Depresiunea
Maramureşului prezintă mari afinităţi cu zona molasei est-carpatice şi cu Depresiunea
Transilvaniei fiind de fapt o zonă adiacentă a acesteia din urmă. Formaţiunile constituente ale
Depresiunii Maramureşului aparţin ca vârstă Badenianului, Sarmaţianului şi Pliocenului.
Badenianul este reprezentat prin cele patru formaţiuni cunoscute din sudul molasei est-
carpatice, iar Sarmaţianul este marnos-grezos cu secvenţe conglomeratice. Pe baza
conţinutului paleontologic este dovedită prezenţa Volhinianului şi a Basarabianului inferior;
nu se ştie nimic despre Sarmaţianul superior. Umplutura Depresiunii Maramureşului se
încheie printr-o alternanţăde marne şi nisipuri cu Congeria partschi despre care se poate
spune căar aparţine Sarmato-Pliocenului în facies panonic.
Din punct de vedere tectonic, Depresiunea Sighetului nu prezintă complicaţii.
Depozitele descriu cute largi, iar pe alocuri sarea a generat cute diapire.

g. V u l c a n i t e l e b a z a l t i c e
În partea sudicăa Munţilor Perşani, în zona localităţilor Racoşul de Jos, Horghiz,
Veneţia, se găsesc produsele unui vulcanism tânăr desfăşurat în intervalul Pliocen terminal-
Pleistocen mediu (2,2-0,35 M.a.). Acesta este reprezentat prin produse piroclastice şi curgeri
de lavăb azaltică care, pe anumite intervale, capătă aspect columnar cele mai cunoscute fiind
“Coloanele de Bazalte de la Racoş” declarate monument al naturii protejat. 149
Structura vulcanică de la Racoşul de Jos este alcătuită în bază dintr-o formaţiune
vulcanogen-sedimentară (freato-magmatică) rezultat al unui episod exploziv. A urmat un
episod efuziv cu curgeri de lavă care, prin consolidare, au căpătat aspect columnar. Grosimea
curgerilor de bazalte nu depăşete 30 m. A urmat un nou episod exploziv când s-a pus în loc o
formaţiune vulcanogen sedimentară (superioară). Structura vulcanică se încheie cu un con de
bazalte scoriacee rezultat al unui nou episod efuziv.
În elementele terigene ale formaţiunii vulcanogen-sedimentare, N.Mihăilă (1977) a
identificat resturi fosile care conferă vulcanitelor bazaltice vârsta Pliocen terminal-Pleistocen
mediu. Aceiaşi vârstăa fost obţinută şi pe cale radiometrica K-Ar (2,.2-0,35 M.a. – Mihăilă,
Kreuzer, 1981; Downes, 1995).
Substratul vulcanitelor bazaltice de la Racoş îl constitue tuful de Perşani de vârstă
miocen medie.
Din punct de vedere petrografic, bazaltele prezintă aspecte relativ variate datorate atât
gradului diferit de cristalinitate cât şi componenţilor mineralogici diferiţi.
Ca element caracteristic, I.Măldărăscu a pus în evidenţă prezenţa frecventă în masa
bazaltică a unor noduli de peridotit.
Chimismul vulcanitelor bazaltice este alcalin.
Atât vârsta cât şi chimismul bazaltelor din Perşani le deosebesc pe acestea de
vulcanitele neogene din lanţul vulcanic Oaş-Gutâi-Călimani-Hargita. Vulcanitele alcali-
bazaltice aparţin unui vulcanism distinct. Dacă se mai adaugă faptul că vulcanitele alcali-
bazaltice sunt situate pe sistemul de falii crustale din partea sudică a Depresiunii
Transilvaniei, este evident că acestea îşi au o origine mai profundă. În sprijinul unei atare
interpretări vin şi nodulii de peridotit pe care I.Măldărăscu îi pune în legătură cu materialul
venit din manta.
În încheiere, se poate conchide că edificiul Carpaţilor Orientali s-a format în urma
evoluţiei a trei zone de rift intracontinental cu implicarea şia unor arii continentale
prealpine. Structurile generate de cele trei tipuri de paleozone sunt rezultatul unor tectogeneze
care s-au desfăşurat în timp începând din Cretacicul mediu până în Pliocen, şi în spaţiu de la
vest către est. Astfel, tectogeneza austrică (mezocretacică) a generat cele mai vechi structuri
alpine (Pânzele Transilvane şi Pânzele Bucovinice). Tectogenezele neocretacică
(intrasenoniană) şi eostirică (intraburdigaliană) au generat structurile flişului median şi ale
flişului transcarpatic, iar tectogeneza moldavică (intrasarmaţiană) a generat structurile flişului
extern şi ale molasei. Ca mişcări tectonice în curs de desfăşurare, sunt mişcările valahice 150
începute în Pliocen şi care se manifestă din zona de curbură spre vest. Ca prim efect al
acestora este stabilirea relaţiilor de superpoziţie tectonică între molasa inferioară şi molasa
superioară (falia Caşin-Bisoca).
Caracterul încă activ, din punct de vedere tectonic, al zonei de curbură, este dovedit
atât de anvergura modestă a structurilor flişului extern din zona de curbură, dar mai ales de
seismicitatea ridicată din zona Vrancea. Homoclinul sarmato-pliocen dintre Milcov şi Trotuş
şi formaţiunile cuaternare cutate din Măgura Odobeşti reprezintă mărturiile cele mai
convingătoare despre caracterul tectonic încă activ al compartimentului sudic din Carpaţii
Orientali.

R E S U R SE NATU RALE MI N E RALE


În subsolul Carpaţilor Orientali se găsesc zăcăminte de minereuri, de hidrocarburi, de
săruri haloide, de cărbuni, substanţe utile nemetalifere, roci utile, ape minerale naturale şi
balneoterapeutice
M i n e r e u r i. Zăcămintele de minereuri sunt relativ frecvente în ceea ce priveşte
numărul acestora, în schimb, datorită conţinutului scăzut în metal, foarte multe dintre
exploatările existente sunt cuprinse în programe de închidere datorită costurilor ridicate de
extracţie pentru exploatările subterane.
Minereuri de sulfuri polimetalice în exploatare sunt cele de la Leşu Ursului şi de la
Fundu Moldovei din Munţii Bistriţei şi de la Bălan din Munţii Hăghimaş, localizate în
cristalinul de Tulgheş. Aceste zăcăminte sunt de natură sedimentară, metamorfozate. Minereul
se prezintă sub formă de lentile strat find constituit din pirită, calcopirită etc.. În zona Baia
Mare, zăcămintele sunt legate de vulcanismul neogen, fiind reprezentate prin galenă şi blendă
la Baia Sprie şi Cavnic, în timp ce la Băiţa-Nistru, Băiuţ, predomină pirita şi numai
subordonat se asociază calcopirita, galena etc..
Zăcăminte auro-argintifere se cunosc în regiunea Baia Mare pe Valea Roşie, la Săsar
şi sunt legate de erupţiile neogene andezitice, dacitice şi riolitice. Mineralizaţia este
reprezentată prin aur nativ fin diseminat în cuarţ; subordonat se întâlnesc săruri de argint sub
formăde filoane.
Minereurile de mangan în Carpaţii Orientali sunt legate de şisturile cristaline de
Tulgheş. În zona Borca-Broşteni, sunt legate, în principal, de roci carbonatice. În bazinul
Dornelor se exploatează la Iacobeni, Dadu, Tolovanu, Ulm-Sihăstria.
Minereuri radioactive sunt prezente în mineralizaţiile din gnaisele de Rarău din
zonele Crucea şiTulgheş. 151
Zăcăminte de baritină se cunosc şi se exploatează în bazinul Văii Moldovei la Ostra.
Baritina se consideră a fi de origine hidrotermală.
H i d r o c a r b u r i. Acumulările cele mai importante de hidrocarburi se găsesc în
zona de molasă, mai puţine în zona flişului şifoarte puţine în cuvertura posttectonicăa zonei
cristalino-mezozoice.
Zăcămintele din zona de molasă sunt cele mai bogate. Se cunosc acumulări de petrol
începând cu depozitele paleogene până la cele romaniene inclusiv, însă cele mai bogate se
găsesc în Meoţian. În sectorul moldav al zonei de molasă, acumulările de hidrocarburi sunt
mai puţine, acestea fiind localizate în depozitele burdigaliene, badeniene şi sarmaţiene. Cele
mai importante zăcăminte se găsesc în zona cutelor diapire. Structurile se urmăresc pe
anumite aliniamente dintre care cel mai intern se suprapune cutelor diapire exagerate cum ar
fi structurile: Buştenari-Runcu, Câmpina-Gura Drăgănesei, Ocniţa etc.. În aceste structuri
acumulările se găsesc în Oligocen, Burdigalian, Meoţian, Ponţian, Dacian şi Romanian însă
principalul colector a fost Meoţianul care a ajuns să includă până la 29 complexe productive
cum este cazul cu structura Berca-Arbănaşidin valea Buzăului. Un al doilea aliniament spre
exterior se suprapune cutelor diapire normale şi include structurile Boldeşti, Podenii Vechi,
Băicoi-Ţintea, Moreni etc.. Un al treilea aliniament, mai spre exterior, se suprapune peste
cutele diapire incipiente, cum ar fi structurile Sărata, Ceptura, Urlaţietc. Cele mai externe
structuri sunt acelea de la Brazi şi de la Măneşti-Vlădeni.
Zăcămintele din zona flişului cele mai importante se întâlnesc în Pânza de Vrancea şi
anume în zona Moineşti. Formaţiunea colectoare este aproape întotdeauna gresia de Kliwa.
Între principalele structuri din zona flişului sunt de luat în seamă: Gropile lui Zaharache,
Moineşti, Tazlău-Lucăceşti-Moineşti, Uture-Solonţ-Stăneşti. La Tazlăul Mare se cunosc
zăcăminte exploatabile de gaze.
Zăcămintele din cuvertura posttectonică sunt foarte limitate printre acestea
numărâdu-se acela descoperit în zona Săcel-Maramureş localizat în gresia de Borşa.
C ăr b u n i. Zăcăminte de cărbuni se găsesc în depresiunile intramontane, dintre care,
cele mai importante sunt cele de la Comăneşti şi Borsec (cărbune brun), de la Căpeni-Baraolt
(lignit) şi în zona subcarpatică (Schitu Goleşti, Boteni, Filipeştii de Pădure, Şotânga, Ceptura
etc. (lignit).
Turbă se găseşte în regiunea Vatra Dornei unde se exploatează la Poiana Stampei şi în
regiunea Ciuc.
152
S a r e g e m ă. Se cunosc multe zăcăminte de sare, iar rezervele sunt mari. Cele mai
multe dintre acestea sunt localizate în depozitele badeniene cum sunt acelea de la Slănic
(Prahova), de la Târgu Ocna, de la Cacica.
A p e m i n e r a l e n a t u r a l e. În legătură cu manifestările postvulcanice, în
Carpaţii Orientali se cunosc numeroase izvoare de ape carbogazoase care au permis evaluarea
unor importante rezerve de ape minerale naturale carbogazoase, cele mai cunoscute fiind în
zona Vatra Dornei, Borsec, Sâncrăieni, Tuşnad, Biborţeni. Ape minerale balneoterapeutice la
Sângiorz-Băi, Covasna, Slănic-Moldova etc.. De asemenea au fost puse în evidenţă şi ape
minerale naturale necarbogazoase (plate) cum ar fi zăcământul de la Izvorul Alb. Trebuie
menţionat că valorificarea acestor ape este cu mult sub potenţialul existent.
N ă m o l t e r a p e u t i c. Asemenea nămoluri se întâlnesc la Sovata-Lacul Ursului,
unde staţiunea s-a dezvoltat datorită acestei substanţe şi la Slănic (Prahova).
R o c i u t i l e. În rândul acestora intră zăcămintele de andezite, de calcare, de
dolomite, de diatomite, de gipsuri, tufuri vulcanice, nisipuri cuarţoase, gresii etc..
Andezite se exploatează în diverse cariere din lanţul vulcanic Gutâi-Harghita-
Călimani.
Calcare se exploatează la Bicaz, Lespezi, Albeşti, Mateiaş etc; sunt utilizate la
fabricarea cimentului.
Dolomite se găsesc în cantităţi mari şi se exploatează în jud. Suceava la Bâtca Şarului,
la Delniţa, pe pârâul Cailor, pe pârâul Limpedea; în judeţul Harghita la Păuleni-Ciuc etc..
Dolomitele se utilizează în siderurgie, la fabricarea sticlei şi ca piatră naturală pentru drumuri.
Diatomite se cunosc şise exploateazăla Pătârlagele-Buzău fiind utilizate în industria
chimică,ceramicăşialimentară.
Gipsuri se cunosc şi formează zăcăminte importante în zona subcarpatică la Bătrâni,
Mâneciu-Ungureni, Ceraşu, Sarichiojd etc.; sunt utilizate în industria cimentului, la fabricarea
ipsosului etc..
Tufuri vulcanice se întâlnesc în depozitele badeniene din zona de curbură şi în
Depresiunea Maramureşului. Sunt exploatate în cariera Piatra Verde de la Slănic (Prahova); se
utilizeazăla fabricarea cimentului şi ca piatră ornamentală.
Nisipuri silicioase se exploatează la Copăceni şi Gura Viţioarei fiind utilizate în
industria sticlei şi în metalurgie.
Gresii şiîn primul rând gresia de Kliwa, se exploatează la Velniţa pe pârâul Capra-
Tarcău; este utilizatăca piatră fasonată. 153
Marne sunt cunoscute la Ţepeşeni-Bicaz şi sunt utilizate la fabricarea cimentului.
Nisipuri şi pietrişuri se exploatează din depozitele aluvionare ale principalelor râuri ce străbat
Carpaţii Orientali.

154
10.2. CARPAŢII MERIDIONALI
Carpaţii Meridionali, ca unitate alpină, se întind din bazinul Rîului Dîmboviţa (falia
lezer-Păpuşa) spre vest, depăşind Valea Dunării (v. PI. IV). Spre sud sînt delimitaţi de falia
pericarpatică, care se prelungeşte din faţa Carpaţilor Orientali însă este acoperită de depozite
mai recente. Pe sub acestea din urmă, falia trece pe la sud de Piteşti, pe la nord de Drăgăşani,
nord de Strehaia şi atinge Dunărea la Drobeta-Turnu Severin. În lungul ei, structurile alpine
sud-carpatice vin în contact cu Platforma Valahă.
Din punct de vedere morfologic, în Carpaţii Meridionali se distinge o parte cu
caractere montane tipice şi alta cu aspect colinar, aceasta din urmă alcătuind zona
subcarpatică.
Zona muntoasă este constituită din masive a căror înălţime adesea trece de 2000 m.
între izvoarele Dîmboviţei şi Valea Oltului se situează Munţii Făgăraş, care ating 2536 m în
vîrful Negoiu şi 2543 în vîrful Moldovanu. La sud de Munţii Făgăraş, separată prin
Depresiunea Loviştei, se găseşte Culmea Cozia, între Olt şi Jiu se disting două şiruri de munţi
separate între ele prin rîurile Lotru şi Jiul de Est; la sud sunt Munţii Căpăţînii între Olt şi
Olteţ, şi Munţii Parîng între Olteţ şi Jiu. La nord sînt Munţii Lotrului între rîurile Lotru şi
Sadu, Munţii Cibin între rîurile Sadu şi Sebeş, şi Munţii Sebeşului între rîurile Sebeş şi Strei.
De la Valea Jiului spre vest şi sud-vest pînă în Valea Cernei şi Culoarul Caransebeş-Mehadia,
zona muntoasă este fragmentată longitudinal în trei compartimente, compartimentul central
fiind cel mai impozant prin altitudine. Acesta include: Munţii Retezat situaţi între Jiul de Vest,
Depresiunea Haţeg şi Rîul Mare; Munţii Ţarcu între Rîul Bistra culoarul Caransebeş-
Mehadia şi Valea Idegului; Munţii Godeanu, care se prelungesc în Munţii Cernei, cuprinşi
între Valea Cernei şi Rîul Timiş. La nord de acest compartimenta se întind Munţii Poiana
Ruscă cuprinşi între Depresiunea Streiului, Depresiunea Lugojului, Valea Bistrei şi Valea
Mureşului la nord. Pe aliniamentul sudic se găsesc Munţii Vîlcan între Jiu şi Motru, Platoul
Mehedinţi între Valea Motrului, Valea Cernei şi Dunăre. La vest de culoarul Caransebeş-
Mehadia se întind Munţii Semenic, iar între Valea Cernei şi Valea Nerei sînt Munţii Almăj,
între cursul inferior al Văii Nerei şi Dunăre se întind Munţii Locva, iar între Valea Caraşului
şi Rîul Pogăniş la nord se găsesc Munţii Dognecea.

155
156
Planşa III
În structura geologică actuală a Carpaţilor Meridionali se pot identifică elemente
specifice care permit reconstituirea evoluţiei proceselor structogenetice. Semnificative în
acest sens sînt: complexul ofiolitic din Platoul Mehedinţi; suita sedimentară cu factură de fliş
de vîrstă tithonic-neocomiană (flişul de Severin); vulcanitele calcoalcaline constituind bana-
titele etc.. Mai trebuie avut în vedere că, după modul cum sînt distribuite clementele
transilvane în Carpaţii Orientali, acestea găsindu-se pînă în Munţii Perşani, se poate conchide
că mai departe, sutura transilvană este implicată în structura Carpaţilor Meridionali. Toate
acestea sugerează că şi Carpaţii Meridionali au evoluat din aceleaşi zone de rifting şi din
aceleaşi arii continentale limitrofe că şi Carpaţii Orientali şi anume: zona de rifting
transilvană deschisă în Triasic, care a condus la individualizarea blocului sau microplăcii
transilvano-panonice, şi zona de rifting central-carpatică deschisă în Mezo-Neojurasic, din
care a evoluat marea flişului şi care a dus la individualizarea blocului central-carpatic. Fireşte
însă că au existat diferenţieri pe întinsul acestor zone în ceea ce priveşte desfăşurarea
proceselor structogenetice, fapt ce conferă celor două ramuri carpatice rol de unităţi
structurale majore distincte. Astfel, în etapa de expansiune, cele două blocuri separate prin
aria de rifting central-carpatică, constituind blocul getic şi respectiv blocul danubian, au
cunoscut o mişcare divergentă, iar în marea cu substrat de crustă oceanică dintre ele,
constituind fosa de Severin, s -au acumulat depozite tipice de fliş (flişul de Severin) într-o
etapă mai tîrzie, spre sfîrşitul Eocretacicului, a avut loc închiderea zonei de expansiune
transilvană. În felul acesta s-au individualizat unităţile din nordul şi vestul acesteia constituind
unităţile supragetice şi s-a ajuns la coliziunea dintre ele şi blocul getic. În acelaşi timp
blocutilc getic şi danubian, la rîndul, lor au fost implicate într-o mişcare de convergenţă
determinată de antrenarea crustei oceanice în procese de subducţie. Consecinţa a fost
îngustarea fosei de Severin şi înaintarea blocului getic peste flişul de Severin.
Procesele de subducţie şi de consum a scoarţei oceanice au continuat, iar spre sfîrşitul
Cretacicului blocul getic, solidar cu unităţile supragetice, a înaintat venind în coliziune cu
masa continentală danubiană. În înaintarea lui, blocul getic a antrenat şi flişul de Severin,
întregul ansamblu a alunecat pe masa ofiolitică, aceasta reprezentînd fragmente detaşate şi
obduse din crusta oceanică în curs de subducere. În final s-a ajuns la suprapunerea
tectonică a blocului getic peste blocul danubian. În felul acesta, unităţilor supragetice, care
se individualizaseră în tectogeneza mezocretacică, li se adaugă o nouă unitate cu rol de pînză
constituind pînza getică, şi o altă unitate, subiacentă, cu rol de autohton reprezentînd
autohtonul danubian; între autohtonul danubian şi pînza getică este prins flişul de Severin şi 157
fragmente de crustă oceanică obdusă care, în structura actuală, constituie eeea ce se numeşte
pînza sau parăutohtonul de Severin.
Ca o consecinţă a consumării crustei oceanice din fosa de Severin, în păturile profunde
ale litosferei au avut loc intense şi complexe procese magmatice. Acestora, la suprafaţă, le-a
corespuns un vulcanism care s-a desfăşurat spre sfîrşitul Cretacicului şi începutul
Paleogenului, cînd s-a pus în loc o imensă masă de vulcanite şi subvulcanite de compoziţie
calcoalcalină, constituind ceea ce B. Cotta a descris sub numele de banatite.
Odată cu ridicarea ansamblului structogenetic sub forma unei catene muntoase, în faţa
acesteia s-a creat o zonă depresionară premontană, care a preluat funcţia de bazin de
sedimentare evoluînd în continuare că avânt-fosă şi care, în structura actuală, constituie
Depresiunea Getică.
În concordanţă cu modelul sugerat, în structura actuală a Carpaţilor Meridionali se
disting următoarele unităţi tectogenetice: autohtonul danubian, pînza getică şi unităţile
supragetice, toate fiind generate de implicarea marginii continentale deformată a plăcii
euroasiatice; pînza de Severin şi zona de solzi rezultate din evoluţia unor zone de expansiune
secundară. Acestora li se adaugă magmatitele banatitice, ca provincie petrogenetică şi
Depresiunea Getică.
În această idee, grupa Bucegi - Leaota - Piatra Craiului se încadrează la Carpaţii
Meridionali. Agumentele pentru ataşarea acestei grupei ramei meridionale sunt de ordin
geotectonic şi sedimentologic. Astfel suitele sedimentare transilvane alohtone, care
împreună cu cele autohtone alcătuiec cuvertura sedimentară a zonelor cristaline mezozoice în
Carpaţii Orientali, lipsesc în gupele Carpaţilor Meridionali, inclusiv în grupa Bucegi -
Leaota - Perşani. În altă ordine de idei, suita sedimentară calcaroasă similară stratigrafic şi
petrografic cu cele din Carpaţii Orientali se dispune peste cristalinul getic de Leaota. Poziţia
grupei în continuarea cristalinului central-est-carpatic din Perşani, se datoreşte mişcărilor dea
lungul faliei subcrustale sud-transilvane. Bazinele central-est-carpatic şi meridional au avut
evoluţii diferite până în Apţian, de abia în acest moment producându-se „sudarea"
tronsoanelor nordice şi sudice ale faliei crustale sud-transilvane şi se declanşează evoluţia
comună a sedimentării pe aria Carpaţilor Orientali şi Grupei meridionale Bucegi - Leaota -
Piatra Craiului.
Din punct de vedere al evoluţiei bazinului de sedimentare şi structurilor rezultate,
Carpaţii Meridionali prezintă nişte particularităţi care-i diferenţiază atât de Carpaţii Orientali
cât şi de M-ţii Apuseni (Fig. 1). 158
ZONA ZONA ZONA ZONA ZONA ZONA ZONA

Schema evoluţiei Carpaţilor Meridionali: a — în Neojurasic (deschiderea riîtului central-carpatic); b — în Jurasicul terminal şi
Eocretacic (expansiunea secundară central-carpatică); c — sfîrşitul Eocretacicului (prima fază getică); d — sfîrşitul
Cretacicului (a doua fază getică, închiderea zonei de expansiune central-carpatice). A — blocul danubian ( A ' — autohtonul
danubian); B — blocul getic (B ' — pînza getică); C — blocul supragetic (C' — unităţile supragetice); D — complex ofiolitic
l I ) — pînza de Severin); .ST — sutura transilvană; SCC — sutura central-carpatică.

Fig. 1. Evoluţia geotectonică a Orogenului Carpaţilor Meridionali (Mutihac, 1990)


Astfel:
 bazinul de geosinclinal avea o structură alcătuită din două blocuri sialice, continentale,
separate de riftul extern al Severinului (continuarea riftului extern din Carpaţii
Orientali);
 pe blocul nordic s-au format domeniile getic şi supragetic, din care au luat naştere
dacidele mediane (pânzele getice şi supragetice), echivalente cu cele din Zona
cistalino- mesozoică a Carpaţilor Orientali. Pe blocul sudic s-a format domeniul
danubian, din care au luat naştere dacidele marginale (autohtonul danubian);
 spre deosebire de Carpaţii Orientali, sedimentarul de pe soclul cristalin debutează cu
formaţiuni paleozoice superioare (foste molase hercinice);
 în bazinul riftului extern s-au acumulat depozitele de fliş, din care în etapa compresivă
au luat naştere dacidele externe (Pânza de Severin), similare cu flişul de Ceahlău.
Zona de fliş din Meridionali este incomplet şi slab dezvoltată, comparativ cu flişul
Carpaţilor Orientali;
 în ciclul compresiv pânza flişului de Severin a fost prinsă între blocurile sialice getic şi
danubian şi şariate sprea sud, împreună cu molasa getică, peste Platforma Valahă. În
consecinţă cristalinul Meridionalilor vine în contact direct cu molasa getică;
 în ciclul compresiv în Carpaţii Meridionali a luat naştere o structură în pânze de şariaj,
distribuite pe verticală astfel: în partea inferioară autohtonul danubian, peste care este 159
şariată pânza de Severin, iar la partea superioară se găsesc pânzele getice şi
supragetice. Acest eşafodaj tectonic a fost şariat spre sud, peste molasa getică (Pânza
pericarpatică).
Prezentarea unităţilor se va face începând cu zonele cristaline, în ordinea distribuţie pe
verticală, iar în final molasa getică.

1. DOMENIUL CRISTALINO-MESOZOIC (DACIDELE MARGINALE


ŞI MEDIANE)
1.1. Autohtonul danubian (dacidele marginale)
Domeniul danubian sau Autohtonul danubian, care constituie dacidele marginale,
grupează cele mai externe elemente deformate în timpul tectogenezelor cretacice şi este
cuprins între domeniile dacidelor externe (Pânza de Severin) şi molasa getică.
În conceptul tectonicii globale, în etapa distensională care debutează în Jurasicul
inferior sau mediu, în bazinul geosinclinal aferent orogenului Meridionalilor a luat naştere o
structură constituită din două blocuri sialice (continentale), separate de riftul dacidelor externe
(fosa Severinului). Blocul sialic nordic a constituit domeniul dacidelor mediane (unităţile
getice şi supragetice), iar cel sudic domeniul dacidelor marginale (danubian). Această
situaţie este diferită de aceea din aria geosinclinală a Carpaţilor Orientali, prin aceea că aici
riftul dacidelor externe separa domeniul dacidelor mediane (unităţile infra-, sub-, şi
bucovinice) de cel al moldavidelor, reprezentate de pânzele sedimentare de cuvertură.
În etapa compresională, iniţiată probabil în Cretacic, s-a realizat structura majoră în
pânze de şariaj, în fazele getice (getică I = tectogeneza austrică; getică II = tectogeneza
laramică).
Zona de aflorare a autohtonului danubian
Autohtonul danubian a fost descoperit de eroziune de sub Pânza getică şi aflorează ca
o imensă semifereastră în partea sud-vestică a Carpaţilor Meridionali, din Valea Olteţului
până la Dunăre. Limita dintre Autohtonul danubian şi Pânza getică se urmăreşte de la
localitatea Polovraci spre nord şi, după ce descrie un arc de cerc în zona izvoarelor Lotrului,
trece prin Depresiunea Petroşani, pe la nord de M-ţii Retezat şi se curbează spre sud, pe la
vest de M-ţii Almăjului, atingând Dunărea în apropiere de localitatea Berzasca. Limitele la
suprafaţă a danubianului sunt reprezentate de conturul de eroziune getic şi de marginea
avanfosei carpatice, sedimentele căreia acoperă discordant structurile dacidice.

160
Geomorfologic, formele de relief majore care se suprapun peste autohton sunt
reprezentate de munţii Parâng, Vâlcan, Retezat, Cernei, Almăj, masivele Petreanu şi Ţarcu
şi Platoul Mehedinţi.
Pe anumite zone ale semiferestrei se mai păstrează resturi din carapacea getică, sub
formă de petice de acoperire: în M-ţii Godeanu, Bahna, în Platoul Mehedinţi şi la nord de
localitatea Vălari.
Stratigrafia
Autohtonul danubian este constituit în cea mai mare parte din formaţiuni litologice
cristalofiliene şi corpuri magmatice, care au luat naştere în mai multe cicluri tectono-
magmatice prealpine. Acestea suportă formaţiuni sedimentare de vârstă prealpină şi/sau
alpină. Formaţiunile cristalofiliene, străbătute de corpurile magmatice intră în alcătuirea
unităţilor prealpine de soclu, iar celelalte formează cuvertura sedimentară.
1. Soclul prealpin
Soclul prealpin cuprinde două generaţii de metamorfite, prehercinice şi hercinice,
străbătute de corpuri magmatice de granitoide şi corpuri bazice şi ultrabazice.
Mezometamorfitele prehercineice aparţin grupurilor Lainici-Păiuş, Drăgşan, Poiana
Mraconia şi Neamţu.
Şisturile epimetamorfice aflorează numai în M-ţii Almăjului, pe o arie flancată în vest
de cristalinul de Poiana Mraconia şi în est de cristalinul de Neamţu. Acestea aparţin Grupului
de Corbu.
2. Corpurile magmatice prehercinice
O caracteristică importantă a formaţiunilor cristaline prealpine din autohtonul
danubian este reprezentată de prezenţa a numeroase corpuri de granitoide sincinematice sau
tardicinematice. Acestea au forme eliptice, alungite, de dom, sau neregulate şi pot fi
concordante sau discordante în şisturile cristaline. Masivele de granitoide formează axul unor
structuri anticlinale, care se dispun pe aliniamente ce pot fi urmărite pe tot cuprinsul
domeniului danubian.
a. Masivul granitoid de Suşiţa este un pluton sincinematic, de formă eliptică şi se
urmăreşte din Valea Olteţului spre vest pe o lungime de cca. 60 km şi o lăţime de 3-8 km. Este
concordant în şisturile Grupului de Lainici-Păiuş. Este alcătuit din granodiorite, granite,
diorite cuarţifere, cu dezvoltare locală întâlnindu-se granite cu fenocristale de feldspat roşu.
Metodele radiometrice indică o vârstă de 524 Ma.
161
b. Masivul granitoid de la Tismana este localizat în sud-vestul M-ţilor Vâlcan şi se
urmăreşte pe cca. 25 km/10 km. Străbate cristalinul de Lainici-Păiuş, fiindu-i atribuită o
vârstă de 650 Ma.
c. Masivul granitoid de Retezat - Petreanu apare concordant în şisturile de Lainici -
Păiuş, sub forma unei boltiri anticlinale. Este un corp sincinematic, alcătuit din granodiorite
porfirice cu textură masivă.
d. Masivul granitoid de Sfârdinu este intrus în cristalinul de Poiana Mraconia, fiind
alcătuit din microgranite leucocrate, granite porfiroide cu biotit şi muscovit şi granodiorite cu
biotit şi hornblendă.
e. Masivul granitoid de Cerna se urmăreşte în lungul Văii Cerna, fiind intrus în
amfibolitele de Drăgşan.
f. Masivul granitoid de Ogradena, are poziţia cea mai sudică şi este intrus în rocile
Grupului de Neamţu. Este alcătuit din granite de culoare albă, cu microclin, oligoclaz,
muscovit, biotit, sillimanit şi granat.

3. Şisturi hercinice
Cristalinul hercinic este exclusiv epimetamorfic şi cuprinde grupurile de Tulişa şi
Drencova. Grupul care domină este cel de Tulişa, fiind răspândit în M-ţii Parâng, Vâlcan şi
Retezat. Ocupă de obicei zonele axiale al unor sinclinale, sau urmăreşte contactul dintre
Autohtonul danubian şi Pânza getică. Grosimea acestor depozite poate atinge 2000 m, fiind
constituită din formaţiuni predominant terigene, de vârstă paleozoică, metamorfozate în
faciesul şisturilor verzi.
4. Masivele de roci bazice şi ultrabazice
Vârsta masivelor este considerată paleozoică datorită faptului că acestea străbat
Grupul epimetmorfic de Corbu, de vârstă Proterozoic terminal - Cambrian.
a. Masivul gabroic Iuţi, localizat în sudul M-ţilor Almăj, este alcătuit din roci de tipul
gabroului şi este străbătut de filoane aplitice, lamprofire şi porfire cuarţifere.
b. Masivul gabroic de la Plavişeviţa, de asemenea localizat în sudul M-ţilor Almăj,
este alcătuit din gabrouri şi străbate cristalinul de Corbu.
c. Masivul de serpentinite de la Tisoviţa este alcătuit de asemenea din roci bazice de
tipul gabroului.
5. Cuvertura sedimentară
Succesiunea seriei sedimentare danubiene debutează cu formaţiuni molasice ale 162
Carboniferului superior şi Permianului, depuse în zone mai largi de sedimentare, care le
prefigurează pe cele ale ciclului alpin. Acestea sunt asociate cu roci vulcanice acide, riolotice.
În suita sedimentară alpină la nord de Dunăre depozitele triasice lipsesc, ciclul alpin debutând
cu formaţiuni Jurasic inferior, dezvoltate în facies de Gresten sau asemănător cu acesta. Ciclul
de sedimentare alpin este marcat de o întrerupere corespunzătoare tectogenezei mezocretacice
(„primei faze getice"), după care sedimentarea este reluată în Cretacicul superior. Sedimentele
neocretacice prezintă o mai mică diversitate litofacială comparativ cu cele jurasic-eocretacice,
recunoscându-se o secvenţă inferioară pelitică urmată de formaţiuni de wildflysch de vârstă
turonian-senoniană. În părţile interne ale domeniului se depun conglomerate masive,
neocretacice.
Cuvertura sedimentară s-a conservat în zonele depresionare: Sviniţa-Svinecea,
Presacina şi Cerna-Jiu.

Tectonica

Fig. 2. Structura şi litostratigrafia Carpaţilor Meridionali la vest de Olteţ (după Mutihac,


1990)
În aria carpatică autohtonul danubian reprezintă marginea continentală instabilă a
plăcii euroasiatice. Aspectul structural al danubianului este rezultatul orgenezelor hercinice şi
alpine (tectogenezele austrică şi laramică) - Fig. 2. 163
Tectonica prealpină se referă la deformările suferite de formaţiunile metamorfice, de
soclu, în ciclurile geotectonice precambriene (precadomiene, cadomiene, baikaliene) şi
paleozoice (caledoniene şi hercinice). Cele mai vechi serii metamorfice ale dacidelor
marginale pot fi grupate în două categorii principale:
 serii metamorfice alcătuite predominant din formaţiuni metaclastice: Lainici-
Păiuş şi Poiana Mraconia;
 serii metamorfice alcătuite predominant din formaţiuni metaeruptive bazice:
Drăgşan şi Neamţu.
Această grupare sugerează, în opinia unor autori, că au existat două domenii majore
precambriene, cu o constituţie diferită a scoarţei, care apoi au fost implicate în procese de
şariaj.
Tectonica hercinică a danubianului poate fi comparată într-o oarecare măsură cu
structura prealpină a dacidelor mediane. Unul din cele mai importante efecte tectonice
hercinice conservate în structurile alpine, este reprezentat de şariajul grupului de Drăgşan
peste cristalinul de Lainici - Păiuş.
Tectonica alpină. Structurile prealpine ale autohtonului danubian au fost reluate în
ciclul geotectonic alpin, rezultând un eşafodaj tectonic complicat, în care şi-au lăsat amprenta
fazele getice, respectiv tectogenezele austrică şi laramică. Principalele elemente tectonice care
caracterizează danubianul sunt duplicaturile. Acestea ar fi fost generate de stressurile
determinate de mişcările din prima (tectogeneza austrică) şi a doua (tectogeneza laramică)
fază getică. Soclul şi cuvertura au fost afectate de fracturi, după care s-au produs încălecări
secundare, echivalente cu duplicaturile. În consecinţă, în autohtonul danubian s-au separat
danubianidele superioare (interne) şi danubianidele inferioare (externe). Acestea vin în contact
de-a lungul accidentului tectonic major, denumit falia Cerna. Sedimentarul de Sviniţa -
Svinecea şi Presacina crespunde danubianidelor interne, iar cel de Cerna-Jiu, danubianidelor
externe.
Autohtonul danubian a fost afectat şi de deformări postlaramice, cu efecte rupturale.
Postlaramic este şi grabenul Cernei, care s-a format prin reactivarea faliei jurasice, Cerna.
O altă problemă este legată de semnificaţia masivului de roci bazice şi ultrabazice de
la Iuţi pentru geodinamica hercinică. Acesta este încălecat de la vest de formaţiunile cristaline
ale seriei de Poiana Mraconia şi încalecă la rândul său pe cele ale seriilor de Neamţu şi Corbu,
spre est. În această situaţie, masivul ar putea constitui o sutură cu resturi de scoarţă oceanică
hercinică. 164
Deformărilor prealpine au fost determinate în parte de punerea în loc a masivelor
granitoide, a căror abundenţă este specifică pentru domeniul danubian şi care au determinat
crearea unor structuri anticlinale, a căror zonă axială o ocupă.
Relaţiile cu Platforma Moesică. Marginea externă a domeniului danubian este
acoperită de formaţiunile de molasă ale avanfosei carpatice şi/sau ale cuverturii postectonice
paleogene getice, motiv pentru care relaţiile dintre domeniile getic şi moesic nu sunt
accesibile observaţiei directe.
Discuţia asupra raporturilor dintre cele două domenii se face diferit pentru unităţile
prealpine şi cele alpine propriu-zise. La nivelul soclului prealpin se poate presupune o
încălecare, probabil prejurasică, peste depresiunea permiană, suprapusă marginii moesice. La
nivelul formaţiunilor mezozoice se admit existenţa unor fracturi verticale sau subverticale,
care ar separa domeniul danubian de cel moesic, posibil inverse, sincrone cu subsidenţa
terţiară a avanfosei.

Implicaţii geomorfologice, pedologice, hidrografice


Geomorfologice: corpurile de granitoide din Parâng, Retezat, Muntele Mic, Almăj dau
forme de relief specifice şi contribuie la păstrarea poziţiei altitudinale dominante; peticul getic
Godeanu contribuie la realizarea altitudinii maxime în acest masiv; formaţiunile calcaroase
Jurasic superioare şi Cretacic inferioare au favorizat formarea reliefului carstic din M-ţii
Vâlcan, Platoul Mehedinţi, M-ţii Cernei;
Pedologice: formarea solurilor zonale de tipul podzolurilor pe şisturile cristaline
cuarţitice; formarea solurilor azonale de tipul rendzinelor pe rocile calcaroase sau de tipul
solurilor brune feriiluviale pe materiale vulcanice şi metamorfice acide;
Hidrografice: formarea sistemelor hidrografice sub control tectonic sau/şi al
contactelor litologice; de exemplu sistemul hidrografic al Cernei, a fost condiţionat de
evoluţia faliei subcrustale Cerna şi a grabenului Cernei.

165
1.2. Pânza getică (dacidele mediane)
Dintre unităţile dacidelor mediane, Pânza getică are cea mai întinsă arie de aflorare.
Pânza getică s-a conturat ca o mare carapace, constituită din formaţiuni cristaline şi depozite
sedimentare, şariată peste Autohtonul danubian şi antrenând în frunte Pânza flişului de
Severin.
Pânza prezintă două discontinuităţi majore: una în partea de sud-vest, la vest de Olteţ,
unde eroziunea a fost foarte accentuată, descoperind semifereastra danubiană (în această zonă
Pânza getică se păstrează ca petice de acoperire) şi între Olt şi Dâmboviţa (în masivul
Făgăraş, unde a fost acoperită de Pânza supragetică).
Datorită proceselor de eroziune depozitele sedimentare ale pânzei s-au păstrat doar în
zonele Reşiţa - Moldova Nouă, Haţeg - Rusca Montană, Vânturariţa şi Bucegi - Piatra
Craiului - Braşov.
Din punct de vedere geomorfologic, cele mai multe culmi din Carpaţii Meridionali
aparţin Unităţii getice: munţii Cozia din grupa Făgăraş, Lotrului, Cibin-Sebeş, partea sudică
a munţilor Poiana Ruscă, Semenic, Dognecea şi Locva. Tot domeniului getic aparţin şi
depozitele păstrate sub formă de petice de acoperire Godeanu, Bahna, Mehedinţi şi Vălari.

A. Stratigrafia
Stratigrafic, pânza este alcătuită dintr-un soclu cristalin prealpin şi o cuvertură
sedimentară de vârstă paleozoic superior-mezozoică.
1. Soclul cristalin prealpin
Cuprinde şisturi mezometamorfice, repartizate grupurilor (seriilor) mezometamorfice
de Sebeş-Lotru şi Voineşti şi seriilor epimetamorfice de Dăbâca, Miniş şi Leaota.
Şisturi cristaline mezometamorfice
Seria de Sebeş-Lotru - are o extindere mare în munţii Căpăţânii, Lotrului, Cibin,
Sebeş, partea centrală şi vestică a Semenicului, jumătatea sudică a munţilor Poiana Ruscă şi în
peticele de acoperire Godeanu, Bahna şi Mehedinţi.
Petrografic include serii masive, gnaisice, în care se intercalează amfibolite cu
magnetit, micaşisturi, şisturi manganifere, cuarţite, lentile de pegmatite şi serpentinite.
Seria de Voineşti - reprezintă echivalentul stratigrafic al seriei de Sebeş - Lotru, care
aflorează în Leaota. Petrografic este alcătuită din gnaise, roci amfibolice, cuarţite şi
micaşituri. Vârsta cristalinului mezometamorfic este considerată Proterozoic mediu.

167
Şisturi cristaline epimetamorfice
Acestea apar pe suprafeţe restrânse şi sunt repartizate seriilor cristaline baikalian-
caledoniene de Dăbâca - în M-ţii Poiana Ruscă, Miniş - în M-ţii Semenic şi Leaota.
Litologic, sunt alcătuite dintr-un fond de şisturi şi filite cloritoase, sericitoase şi calcare
cristaline.
Cutarea şi metamorfismul cristalinului de grad scăzută, epizonal, s-a produs în
orogenezele baikaliană şi eventual caledonică timpurie (Paleozoic bazal).

Masive de granitoide prehercinice


În domeniul getic, activitate magmatică a avut o amploare mai mică decât în domeniul
danubian, astfel încât corpurile de granitoide sunt mai puţine, iar dimensiuni importante au
numai plutonul Poneasca şi plutonul de la Sicheviţa. Celelalte, precum masivele Buchin,
Criva, etc. au dimensiuni mici.
Plutonul Poneasca - se găseşte în partea central-vestică a M-ţilor Semenic, concordant
în cristalinul de Sebeş-Lotru. Are o lungime de ordinul kilometrilor şi apare în axul structurii
anticlinale Poneasca.
Petrografic, este alcătuit din granite cu muscovit şi biotit, granodiorite şi diorite
cuarţifere.
Plutonul Sicheviţa - este situat în partea vestică a M-ţilor Almăj şi se întinde din
Defileul Dunării spre nord, până în Valea Nerei. Străbate cristalinul de Sebeş-Lotru şi este
alcătuit din granite şi granodiorite.

2. Cuvertura sedimentară a Pânzei getice


După formarea cristalinului epimetamorfic în ciclurile baikalian-caledonian, domeniul
getic a evoluat ca arie continentală până în Carboniferul superior, când reintră în circuitul de
sedimentare.
În Paleozoicul superior sedimentarea are un caracter molasic, în facies continental-
lacustru. După depunerea formaţiunilor permiene, urmează o nouă fază de exondare pe
întreaga arie getică extinsă în Triasic (cca. 30 mil. ani). Sedimentarea se reia în Jurasicul
inferior, după schiţarea zonelor depresionare Reşiţa - Moldova Nouă, Haţeg, Rusca Montană,
Vânturariţa şi Bucegi - Piatra Craiului - Braşov.
Zona Reşiţa - Moldova Nouă
Este situată în partea de vest a Banatului, extinzându-se pe direcţia nord-sud, între
localităţile Reşiţa şi Moldova Nouă. Sedimentarul aparţine la două cicluri: unul paleozoic

168
superior, interesant din punct de vedere economic prin zăcămintele de cărbuni conţinute şi
unul alpin, Jurasic inferior- Cretacic inferior, timp în care s-a format o platformă carbonatică
(Fig. 3).
Seria paleozoic superioară - a luat naştere în condiţii continental lacustre, depozitele
fiind de vârstă Carbonifer superior şi Permian inferior.
În Carbonifer s-au acumulat brecii, conglomerate şi gresii în care se intercalează
şisturi argiloase cu cărbuni (zăcămintele de la Secu, Lupac).
În Permianul inferior depozitele sunt formate din argile negre cu intercalaţii de gresii,
microconglomerate, tufuri şi tufite, în partea inferioară, peste care urmează depozite cu o
coloraţie predominant roşie, cu conglomerate, gresii şi argile roşii. Coloraţia roşie indică un
mediu puternic oxidant.

Secţiune prin zona Reşiţa—Moldova Nouă:
1  — cristalinul de Sebeş—Lotru; 2 — Permian; 3 — Liasic; 4 —  Dogger;
5 — Oxfordian;  6   —  Kimmeridgian; 7 — Tithonic;  8  — Neocomian;
__________________________9 — Barremian­Apţian._________________________

Fig. 3. Secţiune geologică în zona Reşiţa - Moldova Nouă (după Mutihac, 1990)

Seria alpină - după exondarea din Triasic, procesul de sedimentare în această zonă s-a
reluat în Jurasic inferior (Liasic). Ca şi în domeniul danubian, sedimentarea se desfăşoară în
intervalul Jurasic inferior - Cretacic mediu (Albian). Spre deosebire de bazinul de sedimentare
al Carpaţiilor Orientali, aici lipsesc depozitele triasice.
Zona Haţeg
Zona mărgineşte depresiunea Haţegului, depozitele aflorând în partesud-vestică a M-
ţilor Şureanu, sudul M-ţilor Retezat, sud-estul M-ţilor Poiana Ruscă. În această zonă
sedimentarea debutează în Permian şi se menţine până la sfârşitul Cretacicului.
Zona Vânturariţa
Este situată în partea de sud-est a M-ţilor Căpăţânii. Aici sedimentarea în domeniul
getic s-a desfăşurat pe întervalul Jurasic mediu (Dogger) - Jurasic superior (Malm).

169
Zona Leaota - Bucegi - Braşov
Sedimentarul din această zonă este asemănător celui din domeniul getic. Corespunde
geomorfologic cu masivele Leaota, Bucegi, Postăvarul, Piatra Mare, Piatra Craiului şi
Culoarul Rucăr - Bran - Dragoslavele. Reamintim că unii autori tratează acest
compartiment ca făcând parte din Carpaţii Orientali.
Spre deosebire de zonele getice vestice aici lipsesc depozitele paleozoice,
sedimentarea în zonele Codlea, Cristian şi Vulcan debutând din Triasic. Sedimentarul s-a
format în două cicluri: ciclul preaustric, Triasic - Apţian şi ciclul postaustric, Albian -
Senonian…………………………………………………………………………………………
Albian - datorită înălţărilor austrice, în zonele marginale bazinului de sedimentare
rezultă un relief viguros, cu o reţea hidrografică scurtă şi cu o mare capacitete de transport,
ceea ce a determinat acumularea unei stive groase de depozite, predominant ruditice,
denumite conglomerate de Bucegi. Grosimea acestora este de cca. 2000 m şi sunt alcătuite
din fragmentele rocilor mai vechi: roci cristaline, jaspuri, însă predomină fragmentele de
calcare de tip Stramberg, ceea ce la conferă caracterul de conglomerate calcaroase.

B. Tectonica
Structogeneza Pânzei getice s-a realizat în două faze tectogenetice: prima fază getică
şi a doua fază getică.
Prima fază getică - se datoreşte mişcărilor austrice din Apţian. Acum are loc formarea
stucturii interne şi avansarea domeniului getic peste fosa riftului extern a Severinului. Se
formează structura cutată, cute sinclinale şi anticlinale largi sau de tip solzi şi digitaţiile
frontaje ale pânzei (digitaţia Holbav).
În zona Moldova Nouă s-a format un sistem de cute falii, cu o uşoară vergenţă sud-
estică.
Zona Leaota - Bucegi - Piatra Craiului prezintă o zonă mediană anticlinală, constituită
din cristalinul de Leaota, care separă spre vest sinclinalul Piatra Craiului şi spre est sinclinalul
Bucegi, cu umplutură sedimentară. Culoarul Dâmbovicioarei se grefează pe o litologie cu
calcare urgoniene masive şi depozite grezo-conglomeratice cenomaniene, cu un
comportament casant, ceea ce a determinat dezvoltarea unui sistem important de falii (fig. 5).
A doua fază getică - are loc în Senonian, când are loc şariajul laramic al domeniului
getic peste domeniul danubian, purtând în bază pânza flişului de Severin. In acest fel, şariajul

170
petrecut în tectogeneza laramică din Senonian a condus la individualizarea Pânzei getice ca
unitate tectonică majoră a Carpaţilor Meridionali.

Fig. 5. Secţiune geologică Piatra Craiului - Valea Prahovei (după Mutihac et al., 2003) 3.
Pânzele supragetice (dacidele mediane)
Pânza getică suportă la rândul ei şariajul unor volume de roci metamorfice şi
sedimentare, care au luat naştere într-o zonă mai internă faţă de domeniul getic, formând
pânzele supragetice.
Acestea aflorează în vestul M-ţilor Banatului, în jumătatea nordică a M-ţilor Poiana
Ruscă şi în M-ţii Făgăraş. Sunt alcătuite din formaţiuni cristaline prealpine şi depozite
sedimentare paleozoic superioare şi mezozoice, subţiri, cu multe lacune. Raritatea
aflorimentelor cu depozite sedimentare supragetice, se datoreşte eroziunii puternice pe care au
suferit-o unităţile superioare din Carpaţii Meridionali în Terţiar.

2. DOMENIUL FLIŞULUI
Pânza de Severin (dacide externe)
Corespondentul Pânzei de Ceahlău în Carpaţii Meridionali este pânza de Severin. Ea
reprezintă Dacidele externe, fiind situată între Pânza getică (Dacidele mediane) şi Autohtonul
danubian (Dacidele marginale). Dezvoltarea cea mai importantă o are între Dunăre şi Motru,
în M-ţii Mehedinţi. Este situată deasupra formaţiunilor cretacice ale Unităţii danubiene şi

171
suportă tectonic, cristalinul getic. Formaţiuni ce aparţin Pânzei de Severin se mai găsesc în
baza Pânzei getice de la Polovraci, în M-ţii Lotrului şi în bazinul Jiului de Vest.
Stratigrafic, pânza este alcătuită dintr-un complex ofiolitic (peridotite, gabrouri,
dolerite, bazalte, tufuri) şi un complex sedimentar similar cu Formaţiunea de Sinaia din
flişul de Ceahlău al Carpaţilor Orientali.
Din punct de vedere tectonic a evoluat solidar cu domeniile getic şi danubian, în fazele
getice legate de tectogenezele austrice (Apţian) şi laramice (Senonian).

3. DOMENIUL DE MOLASă
Pânza subcarpatică (Molasa getică = Depresiunea getică)
Evoluţia zonei de molasă la vest de Dâmboviţa comportă diferenţe de ordin
geotectonic şi cronostratigrafic faţă de sectorul estic şi nordic al Carpaţilor Orientali.
La vest de Dâmboviţa, în sudul Carpaţilor Meridionali, moldavidele flişului oriental se
efilează şi dispar. După şariajele dacidice (austrice şi laramice) domeniul subcarpatic devine
încă din Paleogen domeniul de avanfosă, în care se acumulează depozitele de molasă.
În structura actuală acest domeniu se suprapune peste ceea ce este cunoscut drept
Depresiunea getică. Se întinde din est, de la Valea Târgului, până la Dunăre. Spre sud vine în
contact cu Platforma Valahă, de-a lungul faliei pericarpatice. Aceasta este acoperită de
sedimentele sarmato-pliocene, însă a fost interceptată cu foraje (la Mitrofani, Spineni) sau
detectată geofizic, pe aliniamentul: Găieşti - nord Drăgăşani - Bibeşti - Strehaia - Turnu
Severin.
Se suprapune geomorfologic peste Subcarpaţii getici şi parţial peste Podişul getic.
1. Stratigrafia
Afundarea părţii externe, sudice, a dacidelor marginale şi încărcătura realizată de
şariajele cretacice pe marginea vorlandului, a determinat formarea avanfosei pe un fundament
mixt: de origine carpatică în nord şi de origine moesică în sud.
Formaţiunile sedimentare ale Depresiunii getice s-au acumulat peste acest fundament,
începând din Paleogen. Domeniul a funcţionat ca avanfosa sud-carpatică, până la sfârşitul
Pliocenului. În acest interval s-au acumulat depozite molasice, în care ponderea o au
depozitele rudito-arenitice (conglomeratice şi grezoase). La acestea se mai adaugă evaporite,
calcare, cărbuni şi roci piroclastitice. Sedimentele s-au acumulat în faciesuri de tip litoral-
neritic, grosiere şi calcaroase recifale, alături de cele de tip pelagic, arenito-pelitice. Sursa

172
majoră de alimentare cu material terigen a constituit-o aria carpatică, însă într-o oarecare
măsură bazinul a fost alimentat şi din părţile sudice, platformice.
Sedimentarea a fost întreruptă de mişcările stirice vechi, din Burdigalian şi de cele
moldavice din Volhinian. În consecinţă coloana sedimentară a Depresiunii getice s-a format în
trei cicluri de sedimentare: Paleogen - Burdigalian inferior; Burdigalian superior -
Volhinian inferior; Basarabian - Pliocen.
2. Tectonica
Aranjamentul structural al molasei getice s-a realizat în mişcările stirice veche şi nouă,
însă efectele majore se datoresc tectogenezei moldavice.
Structura cutată poate fi observată la zi între Olt şi Olteţ, în structura anticlinală
Govora - Slătioara. În ax se dezvoltă depozitele conglomeratice burdigaliene, structura având
o extensiune pe direcţia est-vest, pe mai mulţi kilometri. La nord se conturează sinclinalul
Horezu, cu depozite sarmaţiene în ax. Spre est, între Ocnele Mari şi sud Râmnicul Vâlcea sa
format o structură anticlinală, urmată la nord de sinclinalul Râmnicu Vâlcea, cu depozite
sarmaţiene în ax. În partea de vest apare la zi axul anticlinalului Săcel-Gorj, cu conglomerate
eocene.
La vest de Olt, depozitele sarmato-pliocene acoperă aproape integral depozitele mai
vechi, iar spre est de Valea Oltului, depozitele paleogene aflorează pe suprafeţe întinse.
Acestea sunt sedimentate pe o treaptă mai ridicată a fundamentului carpatic, formând o
structură monoclinală cu înclinări sudice. Se consideră că acest sector înălţat al fundamentului
carpatic, dintre Argeş şi Dâmboviţa, reprezintă pragul care separă Depresiunea getică de
Depresiunea moldo-valahă a Carpaţilor Orientali.
După mişcările moldave, mişcările valahe au avut efecte reduse. Mişcările
neotectonice din Cuaternar au determinat realizarea morfostructurilor actuale.
Olonesti Govora Băbeni Galicea Mitrofani

Secţiune prin Depresiunea Getică
1 — fundament carpatic; 2 — Cretacic sup; 3 — Eocen; 4 — Oligocen­Acvitanian; 5 —
Burdigalian inf; 6 — Burdigalian sup; 7 — Badenian; 8 — Sarmaţian; 9 — Pliocen; 10 —
Volhinian. FP— falia pericarpatică. 
Fig. 7. Secţiune geologică prin Pânza subcarpatică (după Mutihac et al., 2003)

173
10.3. MUNŢII APUSENI
Munţii Apuseni au o poziţie particulară, abătându-se de la direcţia lanţ sinuos al
Carpaţilor româneşti şi închid triunghiul care circumscrie Depresiunea Transilvaniei.
Munţii Apuseni, ca unitate geostructurală, se întind din valea Mureşului spre nord,
dând câteva promontorii spre vest care înaintează în Câmpia de Vest. Spre est, limita descrie o
curbă cu un intrând care conturează golful de la Huedin (planşa XXVI, planşa III).
Existenţa aurului în Munţii Apuseni a atras atenţia din cele mai vechi timp iar
cercetările geologice au început foarte de timpuriu. Imaginea geologică de ansamblu a
Munţilor Apuseni se datorează lui Gh. Ghiţulescu şi M. Socolescu urmat lucrările de sinteză
ale lui M. Ilie. După 1950, cercetările s-au amplificat, şi şi-au adus contribuţia D. Giuşcă,
V Papiu, G. Cioflica, H. Savu, R. Dimitrescu, S. Bordea, D. Iacob, M. Bleahu, M. Lupu,
I. Mârza şi mulţi alţii.
Munţii Apuseni au rezultat din evoluţia unei arii labile de tip rift şi a marginii
continentale învecinate, respectiv a blocului panonic. Ţinând seamă de tectogeneza Munţilor
Apuseni şi de aranjamentul lor arhitectural, în cuprinsul acestora se disi ca unităţi structurale
maj ore Munţii Apuseni de Nord şi Munţii Apuseni de Sud.

10.3.1. MUNŢII APUSENI DE NORD


Munţii Apuseni de Nord, ca unitate structogenetică a Munţilor Apuseni, includ munţii
Gilău, Bihor, Vlădeasa, Pădurea Craiului, Codru Moma şi Zarand, iar spre nord Munţii Plopiş
şi Munţii Mezeş. În arhitectura actuală a Munţilor Apuseni de Nord se disting următoarele
entităţi structurale: Autohtonul de Bihor, Pânzele de Codru şi Pânzele de Biharia. La acestea
se adaugă magmatitele laramice şi învelişul sedimentar postparoxismal (planşa XXVII).

174
Planşa XXVI – Schiţa Munţilor Apuseni

175
Planşa III

176
STRATIGRAFIE ŞI LITOFACIESURI
La alcătuirea Munţilor Apuseni de Nord participă şisturi cristaline şi magmatite
asociate, învelişul sedimentar preparoxismal al acestora, magmatitele laramice şi un
sedimentar postparoxismal (posttectonic).
Dintre constituienţii petrofaciali menţionaţi, şisturile cristaline cu magmatitele asociate
care formează fundamentul Munţilor Apuseni de Nord, deşi fragmentate de tectonica alpină,
reprezintă entităţi petrofaciale bine distincte. În consecinţă, şisturile cristaline vor fi tratate
unitar. În ceea ce priveşte învelişul sedimentar, acesta prezintă anumite particularităţi, în
primul rând stratigrafice, dovadă că aparţine la paleozone distincte. Diferenţierile litofaciale
din cadrul fiecărei zone, care, de regulă, se iau drept argumente pentru a justifica existenţa
diverselor pânze, sunt mai puţin semnificative, în această situaţie, tratarea învelişului
sedimentar (preparoxismal) pe domenii de sedimentare este de preferat.

177
1. Masivele cristaline prealpine
În formaţiunile cristalofiliene ale fundamentului Munţilor Apuseni de Nord se disting,
ca şi în celelalte segmente carpatice, şisturi cristaline prehercinice şi şisturi cristaline
hercinice.
a. Şisturile prehercinice şi magmatitele asociate
Şisturile cristaline prehercinice acoperă o suprafaţă întinsă în Munţii Apuseni de Nord
şi prezintă largi variaţii petrofaciale. Dacă la acestea se adaugă fragmentarea tectonică alpină,
se înţelege că se întâmpină dificultăţi în corelarea diverselor petrofaciesuri din diferitele
unităţi tectonice. în consecinţă, aceste petrofaciesuri au fost descrise ca entităţi distincte
dându-li-se denumiri locale. Se identifică cele două grupe care diferă prin intensitatea
metamorfismului care le-a generat.
Grupa şisturilor cristaline mezometamorflce. Acestea au o largă răspândire în Munţii
Apuseni de Nord. în cuprinsul lor se disting două petrofaciesuri principale, alcătuind
Cristalinul de Someş şi Cristalinul de Baia de Arieş, la care se mai adaugă Cristalinul de
Mădrizeşti.
Cristalinul de Someş se consideră a fi termenul cel mai profund şi aflorează pe arii
întinse în munţii Gilău, Bihor, Vlădeasa, Plopiş şi Mezeş. Acesta prezintă un metamorfism
foarte avansat incluzând micaşisturi, paragnaise, calcare cristaline etc.. Cristalinul de Someş
prezintă şi fenomene de retromorfism care au afectat mai ales partea superioară a
mezometamorfitelor. Analizele radiometrice au indicat 381 -483 M.a., însă acestea sunt valori
ce indică remobilizările din ciclul hercinic. Se apreciază că vârsta metamorfismului este
antecadomiană (eoproterozoică).
Cristalmul de Baia de Arieş formează ceea ce se cunoaşte sub numele de pintenul de
Arieş care traversează râul Arieş. Acest cristalin este constituit din şisturi cuarţitice micacee,
micaşisturi etc..
Cristalinul de Mădrizeşti apare pe o suprafaţă foarte limitată la marginea estică a
Munţilor Zarand. Este reprezentat prin paragnaise cuarţito-muscovitice la care se adaugă
serpentinite.
Grupa şisturilor cristaline epimetamorfice. Urmează peste Cristalinul de Someş şi
are o largă zonă de aflorare în sudul şi estul Munţilor Gilău. Apare şi în Munţii Biharia, în
Munţii Codru etc.. Şisturile cristaline epimetamorfice prezintă largi variaţii petrofaciale care
au fost descrise sub denumiri locale.

178
Cristalinul de Arada este reprezentat prin şisturi sericito-cloritoase, dolomite
cristaline etc. şi aflorează în sud-vestul Munţilor Gilău şi în alte câteva puncte.
Cristalinul de Biharia are o largă extindere în Munţii Biharia şi este reprezentat prin
diverse specii de şisturi cristaline şi printr-un nivel de calcare dolomitice cristaline, precum şi
mici corpuri de ortoamfibolite (metagabbrouri). Şisturile cristaline de Biharia au furnizat o
asociaţie palinologică cu Protosphaeridium sp, Leiosphaeridium bituminosum etc. ceea ce ar
sugera apartenenţa materialului premetamorfic la Neoproterozoic şi deci vârsta cadomiană a
metamorfismului care a generat Cristalinul de Biharia.
Cristalinul de Muncel are dezvoltarea tipică în Munţii Muncel din sudul Munţilor
Biharia de unde se continuă spre est în lungul Arieşului şi în estul Munţilor Gilău. Include
diverse varietăţi de şisturi epimetamorfice din care provine o microasociaţie palinologică
indicativă pentru Eocambrian.
Magmatitele prehercinice. Activitatea magmatică din timpurile prehercinice a dus la
punerea în loc a unor corpuri magmatice care însoţesc sau străbat formaţiunile cristalofiliene.
Masivul Muntele Mare situat în-centrul Munţilor Gilău este cel mai mare corp
magmatic din Munţii Apuseni. Este considerat a reprezenta un batolit care măsoară 35 km în
lungime şi 10 km lăţime. Acesta este intrus în Cristalinul de Someş şi în Cristalinul de Arada
pe care le metamorfozează la contact.
Intruziunile de Codru, denumite şi migmatitele de Codru, reprezintă o asociere ntimă
între şisturile cristaline şi intruziunile cu caracter magmatic. Şisturile cristaline nigmatizate
sunt reprezentate printr-o alternanţă de gnaise, micaşisturi şi jrtoamfibolite. Materialul
intrusiv este constituit, în parte, din produse bazice care s-au intrus primele şi au generat
metagabbrouri, amfibolite, hornblendite, iar într-o a loua fază s-au intrus granitoide. Acestea
din urmă au migmatizat atât şisturile cristaline, cât şi intruziunile bazice anterioare.
Intruziunile de Codru sunt magmatite iincinematice tipice. Asemenea formaţiuni se întâlnesc
în partea vestică a Munţilor Todru şi în sudul Munţilor Gilău.
Granitoidul de Şiria se găseşte în partea nord-vestică a Munţilor Zarand. Este
constituit din adamelite cu biotit străbătute de filoane de graniţe pegmatoide nuscovitice.
Intruziunile de Mădrizeşti străbat mezometamorfitele de Mădrizeşti şi se orezintă ca injecţii
de graniţe cu muscovit şi biotit străbătute de granitoide jegmatoide.
Corpul intrusiv de la Vinţa străbate Cristalinul de Baia de Arieş. Este alcătuit din
graniţe biotitice porfiroide şi varietăţi de gnaise. Corpul de la Vinţa este considerat in corp
tardicinematic.

179
b. Şisturile cristaline hercinice şi magmatitele asociate
Şisturile cristaline hercinice din Munţii Apuseni de Nord formează în întregime Munţii
Zarand, iar pe arii limitate se întâlnesc în bazinul Crişului Negru, pe Arieşul Mic etc.. Acestea
se caracterizează printr-un metamorfism slab. Ansamblul lor formează o grupă în care se
deosebesc mai multe petrofaciesuri descrise ca entităţi petrofaciale distincte. Astfel se distinge
Cristalinul de Păiuşeni, Cristalinul de Arieşeni şi Cristalinul de Vulturese-Belioara.
Cristalinul de Păiuşeni ocupă aproape în întregime Munţii Zarand şi arii restrânse din
Munţii Biharia. Include şisturi cristaline epimetamorfice în care se delimitează trei complexe.
Din Cristalinul de Păiuşeni provine o asociaţie palinologică ce atestă vârsta eocarboniferă a
materialului premetamorfic.
Cristalinul de Arieşeni aflorează în bazinul Arieşului. Acesta reprezintă un facies
lateral (pelitic) al cristalinului de Păiuşeni, fiind alcătuit dintr-o suită metapelitică cu o
intercalaţie de metaconglomerate. Acestea au furnizat o microasociaţie palinologică
semnificativă pentru Eocarbonifer.
Cristalinul de Vulturese-Belioara aflorează în partea nordică a pintenului Baia de
Arieş şi este reprezentat prin metaconglomerate, dolomite grafitoase etc. Acesta este atribuit
Carboniferului.
Marmurele de Sohodol se întâlnesc la sud de Arieşul Mic între Vidra şi Câmpeni.
Vârsta paleozoică a acestora este dovedită de faptul că în ele s-au găsit entroce de crinoizi
ceea ce le plasează în rândul hercinidelor.
În concluzie, formaţiunile premetamorfice încadrate în cristalinul hercinic aparţin
Eocarboniferului, iar metamorfozarea lor a avut loc în faza sudetă.
Magmatitele hercinice. Orogeneza hercinică a fost însoţită de un magmatism
sincinematic acid, urmat de un magmatism tardicinematic alcalin.
Magmatitele sincinematice sunt reprezentate prin granitoide intruse în Cristalinul de
Păiuşeni care formează, în partea centrală a Munţilor Zarand, un important masiv, iar în partea
sud-vestică apar ca stokuri. Plutonul din partea centrală este alcătuit din diorite şi gabbrouri la
care se asociază roci granitice, iar stokurile sunt alcătuite din graniţe cu orientare slabă.
Determinările radiometrice indică 351-358 M.a..
Magmatitele tardicinematice alcaline formează plutonul de pe valea Bârzava din
partea central-estică a Munţilor Zarand. Este alcătuit din sieno-diorite şi sienite alcaline la
care se adaugă diorite cuarţifere şi graniţe alcaline. Intruziunile de la Bârzava au dat şi aureole
de contact cu albit epidotic.

180
2. ÎNVELIŞUL SEDIMENTAR PREPAROXISMAL
În Permian, aria nord apuseană a constituit sediul unei acumulări de depozite
predominant continentale în care materialul piroclastic avea o mare pondere.
O dată cu începutul ciclului alpin, când s-a individualizat Microplaca Transilvano-
Pannonică, cea mai mare parte a acesteia a fost acoperită de o mare epicontinentală. în
cuprinsul ei se delimitau arii care au avut o evoluţie întrucâtva proprie constituind zone sau
domenii distincte.
Din analiza structurii şi stării actuale ale Munţilor Apuseni de Nord se deduce că
spaţiul nord-apusean a aparţinut la trei domenii de sedimentare, care pot fi desemnate ca:
domeniul de Bihor, domeniul de Codru şi domeniul de Biharia. în urma tectogenezelor
cretacice, aceste trei domenii au suferit deformări şi reaşezări arhitecturale profunde şi
definitorii, însă caracteristicile litofaciale şi mai ales stratigrafice se recunosc cu uşurinţă.
a. Domeniul de Bihor
Domeniul de Bihor (în structura actuală Autohtonul de Bihor) se delimitează în partea
nordică a Munţilor Apuseni de Nord (v. planşa XXVI) şi include Munţii Gilău, o bună parte
din Munţii Bihor, Munţii Vlădeasa şi aproape în întregime Munţii Pădurea Craiului.
Învelişul sedimentar preparoxismal s-a conservat pe anumite zone cu întinderi variate.
Cea mai largă răspândire o are în Munţii Pădurea Craiului şi în Munţii Bihorului, iar pe
suprafeţe mai restrânse se întâlneşte în Grabenul Someşului Cald şi în Grabenul de la Remeţi
(v. planşa XXVI). La alcătuirea învelişului sedimentar din domeniul de Bihor participă
formaţiuni începând cu Permianul până la Neocretacic, fară a fi vorba însă de o suită continuă.
Permianul. Depozitele permiene se întâlnesc pe suprafeţe restrânse în Grabenul
Someşului Cald, în Grabenul Remeţi etc.. Acestea sunt reprezentate prin conglomerate care se
dispun transgresiv peste fundamentul cristalin. Lor li se adaugă material piroclastic (riolite
ignimbritice şi tufuri). Vârsta eopermiană pentru aceste depozite se deduce din similitudinea
lor litofacială cu depozitele de vârstă permiană din alte regiuni.
Triasicul. Depozitele triasice au poziţie transgresivă şi se întâlnesc în Munţii Pădurea
Craiului şi în Munţii Bihorului. Exceptând primele secvenţe din baza suitei triasice care sunt
predominant psefito-psamitice, în rest se dezvoltă aproape exclusiv depozite carbonatice.
Jurasicul. în domeniul de Bihor, Jurasicul are o dezvoltare completă. După o primă
secvenţă psefito-psamitică, se dezvoltă preponderent roci carbonatice (calcare spatice, calcare
nodulare, marnocalcare), bogat fosilifere, astfel încât au fost identificate toate etajele
sistemului. Depozitele jurasice aflorează pe suprafeţe întinse în partea centrală a Munţilor

181
Pădurea Craiului şi în Munţii Bihor, iar pe arii restrânse se întâlnesc în cele două grabene. La
sfârşitul Jurasicului se înscrie o lacună de sedimentare.

Planşa XXVI

182
Cretacicul. Lacuna de sedimentare de la sfârşitul Jurasicului s-a prelungit şi la
începutul Cretacicului, iar pe suprafaţa carstificată s-a format bauxita.
Cretacicul inferior debutează printr-un episod de depozite de apă dulce reprezentat
prin calcare negre cu fructificaţii de characee. în continuitate de sedimentare urmează calcare
masive, organogene cu pachiodonte, în alternanţă cu marne cu orbitoline reprezentând
Barremian-Apţianul în facies urgonian. Cretacicul inferior se încheie prin depozite
preponderent detritice, fosilifere, revenind Albianului. Depozitele eocretacice ocupă suprafeţe
întinse în Munţii Pădurea Craiului.
Cretacicul superior include depozitele cu care se încheie sedimentarul preparoxismal
şi care sunt reprezentate printr-o formaţiune grezoasă-argiloasă, adesea roşiatică, fosiliferă,
revenind Vraconian-Cenomanianului, poate chiar şi Turonianului. Aceasta ocupă o suprafaţă
foarte limitată pe marginea sudică a Munţilor Pădurea Craiului. A urmat diastrofismul
neocretacic.
b. Domeniul de Codru
Domeniul de Codru se întinde la sud de domeniul de Bihor, iar în structura actuală este
reprezentat prin Sistemul Pânzelor de Codru incluzând Pânzele de Codru-Gârda, de Tărcăiţa-
Bătrânescu şi de Moma-Arieşeni. în structura actuală, domeniul de Codru se regăseşte între
urma şariajului Pânzei de Codru şi urma şariajului Pânzei de Highiş-Poiana (v. planşele
XXVI şi XXVII).
Învelişul sedimentar în domeniul de Codru acoperă suprafeţe întinse în Munţii Codru-
Moma, în Munţii Bihor şi pe marginea sudică a Munţilor Pădurea Craiului. Acesta include
depozite aparţinând Permianului, Triasicului, Jurasicului şi Cretacicului.
Permianul. în domeniul de Codru, depozitele permiene s-au conservat pe suprafeţe
mult mai întinse decât în domeniul de Bihor şi prezintă o dezvoltare litofacială mult mai
variată, putând atinge grosimea de 2 000 m. Include, în general, depozite terigene asociate cu
produsele unui vulcanism bimodal. Sub aspectul său litofacial general, Permianul este acelaşi
în tot domeniul de Codru şi acoperă suprafeţe importante, fiind prezent în toate cele trei
pânze. Se întâlneşte în Munţii Codru, în Munţii Moma, în Munţii Bihor şi în bazinul Arieşului
(v. planşa XXVI).
În ansamblul formaţiunilor permiene din domeniul de Codru se disting două entităţi
litofaciale, şi anume: complexul inferior sau formaţiunea conglomeratelor laminate şi
complexul superior sau formaţiunea vulcanogen-sedimentară.
Complexul conglomeratelor laminate este format exclusiv din elemente de şisturi
cristaline care se prezintă aplatizate şi orientate, fiind prinse într-un ciment sericitos-

183
muscovitic. Adesea trec lateral la gresii cuarţoase cu intercalaţii de filite. în general, sunt slab
metamorfozate.

Complexul vulcanogen-sedimentar urmează peste conglomeratele laminate şi se


caracterizează prin asocierea în proporţii foarte variate a unui material de origine piroclastică
cu material terigen.
Materialul vulcanogen a fost furnizat de o activitate vulcanică ce a cunoscut două faze
acide separate de o fază bazică. în faza acidă s-au pus în ioc două pânze ignimbritice riolitice
şi material piroclastic (tufuri şi aglomerate riolitice). în faza bazică s-au pus în loc curgeri de
bazalte şi piroclastite (tufuri).
Depozitele terigene sunt, de asemenea, foarte variate fiind reprezentate prin
conglomerate, gresii şi argile. Se disting gresii vermiculate (urme ale unor organisme
psamofage de regim lacustru), gresii feldspatice, gresii cuarţitice, calcare lacustre etc. Vârsta
permiană a depozitelor descrise rezultă atât din relaţiile cu formaţiunile sub- şi supraiacente,
cât şi din caracterele litofaciale.

184
Triasicul. Spre deosebire de domeniul de Bihor, în domeniul de Codru s-a depus suita
completă a Triasicului, aceasta suportând în continuitate de sedimentare depozite jurasice.
Triasicul are o răspândire regională, întâlnindu-se în toate cele trei pânze. Ocupă suprafeţe
importante în Munţii Codru-Moma unde, pe Valea Şase, se poate urmări suita completă. în
generai, în Triasic, în domeniul de Codru au existat condiţii de formare a depozitelor
carbonatice, dar în diferite zone au existat condiţii proprii de acumulare, ceea ce a dus la
anumite diferenţieri litofaciale de la o zonă la alta, însă nu se remarcă variaţii semnificative
de facies.
Jurasicul. Spre deosebire de domeniul de Bihor, domeniul de Codru, în cea mai mare
parte din Perioada jurasică, a fost exondat. Aici nu se întâlneşte decât o parte din Jurasicul
inferior şi partea terminală a jurasicului superior.
Jurasicul inferior are o largă dezvoltare în Munţii Codru între văile Finiş şi Moneasa.
Este reprezentat prin depozite variate bogate în fosile care atestă prezenţa Hettangian-
Sinemurianului şi se încheie cu calcare encrinitice, nodulare (Marmura de Moneasa), de
asemenea fosilifere, revenind Pliensbachianului. Urmează o îndelungată lacună de
sedimentare până spre sfârşitul perioadei.
Tithonic-Neocomianului îi revin ultimele depozite ale învelişului preparoxismal din
domeniul de Codru, reprezentate de acumulări detritice în grosime de 700-800 m. Acestea
s-au conservat doar în Pânza de Codru şi conţin o faună de aptychi pe baza căreia au fost
atribuite Tithonic-Neocomianului. în domeniul de Codru a urmat o îndelungată fază de
exondare însoţită de eroziune.
c. Domeniul de Biharia
Domeniul de Biharia se întinde la sud de linia care marchează contactul tectonic dintre
Sistemul Pânzelor de Codru şi Sistemul Pânzelor de Biharia şi include pânzele de: Highiş-
Poiana, Biharia, Muncel şi Baia de Arieş (v. planşele XXVI şi XXVII). Spre sud, domeniul de
Biharia ia contact cu Munţii Apuseni de Sud în lungul zonei ce corespunde culoarului
Bârzava-Mâdrizeşti şi mai departe culoarul Sălciua-Ocoliş.
Învelişul sedimentar din domeniul de Biharia se reduce la depozitele prealpine atribuite
Permianului. Acestea s-au conservat pe o suprafaţă foarte limitată în Munţii Zarand aparţinând
Pânzei de Highiş-Poiana. Sunt reprezentate prin acumulări psamito-pelitice (argilite bariolate
şi gresii violacee negricioase) micacee. Vârsta permiană a acestora nu este argumentată
paleontologic. Lipsa totală din domeniul de Biharia a depozitelor din ciclul alpin sugerează fie
că în timpul ciclului alpin domeniul de Biharia a evoluat ca uscat, fie că depozitele alpine au

185
fost complet erodate într-o fază de exondare anterioară paroxismului principal (neocretacic),
ceea ce este mai puţin probabil.

3. MAGMATITELE LARAMICE
Spre sfârşitul Cretacicului şi începutul Paleogenului, în Munţii Apuseni de Nord s-a
desfăşurat o intensă activitate magmatică legată de diastrofismul neocretacic. Activitatea
magmatică a cunosci ei faze, distingându-se:
 un vulcanism laramic timpuriu cu ca ter exploziv-efuziv, când au fost puse în loc
curgeri de lave şi material piroclastic andezitic şi riolitic;
 un magmatism laramic intermediar, care a generat corpuri hipabisice constituite din
diorite, tonalite şi granodiorite;
 un magmatism laramic final, când s-au format dyke-uri şi filoane de aplite,
microgranite, bazalte etc.
Cea mai impozantă masă de magmatite laramice din Munţii Apuseni de Nord o
constituie Complexul vulcano-plutonic Vlădeasa (v. planşele XXVI şi XXVII). Acesta ocupă
o structură de graben. De aici caracterul de tafrolit al Masivului Vlădeasa care acoperă o
suprafaţă de 500 km3. Masivul Vlădeasa este alcătuit, în principal, din diferite varietăţi de
andezite, dacite şi riolite (v.planşa XXVI). Acestea din urmă constituie elementul
caracteristic, prezentându-se ca o masă foarte heterogenă în care predomină o formaţiune
ignimbritică.
Corpurile intrusive sunt reprezentate prin lacolite sau apofize ale unor corpuri
plutonice. Acestea sunt constituite din graniţe, granodiorite, cuarţdiorite etc. în afară de
corpurile legate de masivul Vlădeasa, mai sunt de menţionat lacolitul Budureasa şi corpul
Pietroasa de la sud de Vlădeasa.
Activitatea magmatică finală a generat dyke-uri şi filoane frecvente în Munţii Bihor,
fiind constituite din bazalte, microdiorite etc. în general, corpurile hipabisice au dat zone de
contact termic.
În evoluţia Munţilor Apuseni de Nord, magmatismul laramic reprezintă magmatismul
subsecvent, iar în cadrul geostructural mai larg, constituie vulcanismul subsecvent timpuriu.
Din chimismul evident calco-alcalin al magmatitelor laramice reiese caracterul lor de
magmatite de subducţie.

186
ÎNVELIŞUL SEDIMENTAR POSTPAROXISMAL
După desăvârşirea aranjamentului tectonic major ai Munţilor Apuseni de Nord în
Senonianul timpuriu, depozitele sedimentare care s-au acumulat au caractere de înveliş
posttectonic. Acestea s-au conservat pe suprafeţe limitate, adesea constituind mici bazine. Cel
mai important dintre acestea este Depresiunea Roşia. Acesta se găseşte în partea sudică a
Munţilor Pădurea Craiului şi acoperă contactul dintre Pânza de Codru şi Autohtonul de Bihor
(v. planşa XXVII). Sedimentarul Depresiunii Roşia este alcătuit din depozite variate, de la
pelitice la grosiere, la care se adaugă şi calcare recifale. Spre partea superioară a stivei,
materialul piroclastic este foarte abundent. Depozitele sunt foarte fosilifere şi aparţin ca vârstă
Santonian-Maastrichtianului. Aceasta dovedeşte că tectonica majoră a Munţilor Apuseni de
Nord este anterioară Santonianului şi posterioară Turonianului.
Învelişul sedimentar posttectonic s-a mai conservat pe suprafeţe relativ extinse în
Munţii Vlădeasa, unde materialul piroclastic este foarte abundent, sedimentarul devenind o
formaţiune vulcanogen-sedimentară. De asemenea s-a conservat în cele doua semigrabene
(Remeţi şi Someşul Cald) şi pe marginea sudică a Munţilor Plopiş. în general, Cretacicul
superior care constituie învelişul sedimentar posttectonic este dezvoltat în facies de Gosau cu
hipuriţi, aceştia fiind foarte numeroşi în Depresiunea Roşia şi în Dealul Melcilor de la Vidra.

EVOLUŢIE Şl TECTOGENEZĂ
O dată cu începutul ciclului alpin, când s-a individualizat Microplaca Transilvano-
Pannnonică, cea mai mare parte a acesteia a fost acoperită de o mare epicontinentală. în
cuprinsul ei s-au individualizat zone cu condiţii de sedimentare întrucâtva deosebite care au
dus la conturarea domeniilor despre care s-a amintit (Bihor, Codru şi Biharia).
Spre sfârşitul Jurasicului mediu şi începutul Neojurasicului, prin divizarea Microplăcii
Transilvano-Pannonice ca urmare a apariţiei riftului vest-carpatic (sud-apusean), s-a produs şi
o fragmentare a marginii celor două blocuri şi, în primul rând, a blocului panonic. Prin
procesele de scurtare a scoarţei care au urmat etapei de extensie, diversele compartimente ale
marginii continentale (mai instabile) au suferit deplasări încălecându-se unele peste altele.
Acestea, la rândul lor, au încălecat peste marginea blocului panonic rămasă mai rigidă
(neafectată sensibil de procesele de deformare). în felul acesta s-a ajuns la un aranjament
arhitectural în pânze de şariaj, în care se deosebeşte un Autohton de Bihor şi două unităţi cu
rol de pânze, la rândul lor deformate, constituind Sistemul Pânzelor de Codru şi Sistemul
Pânzelor de Biharia (v. planşele XXVI şi XXVII).

187
Autohtonul de Bihor
Autohtonul de Bihor se delimitează în partea nordică a Munţilor Apuseni şi prezintă
un aranjament tectonic ruptural ca urmare, în primul rând, a rigidităţii învelişului sedimentar
preponderent calcaros. Sedimentarul prezintă înclinări slabe şi este fracturat, astfel încât apare
fragmentat în blocuri adesea deplasate diferenţiat pe verticală, generând structuri de horst şi
de graben. Astfel, în partea centrală a Autohtonului de Bihor se recunoaşte un mare graben,
Vlădeasa, umplut cu produsele magmatismului laramic. Pe laturile acestuia se desenează două
grabene mai mici, mai bine zis două semigrabene, deoarece acestea reprezintă de fapt
marginile grabenului major Vlădeasa. Unul dintre acestea este cel de la Remeţi, iar cel de-al
doilea este acela de pe Someşul Cald. în afară de grabenele menţionate, Autohtonul de Bihor
este traversat de numeroase falii care îi imprimă o fragmentare specifică (v. planşele XXVI şi
XXVII).

188
Sistemul Pânzelor de Codru
Sistemul Pânzelor de Codru se delimitează între urma şariajului de Codru (care se
urmăreşte din partea sud-vestică a Munţilor Pădurea Craiului, până în sudul Munţilor Gilău) şi
urma şariajului Sistemului Pânzelor de Biharia. Sistemul Pânzelor de Codru este alcătuit, în
cea mai mare parte, din formaţiuni sedimentare, iar în baza acestora a fost antrenat şi
fundamentul cristalin, astfel încât acest sistem include pânze de soclu.

Structura în pânze a domeniului de Codru este clară şi se poate urmări ca atare în


Munţii Codru-Moma. Aici se disting: Pânza de Codru (inferioară), Pânza de Tărcăiţa
(mijlocie) şi Pânza de Moma (superioară) (v. planşele XXVII şi XXVIII). Urmărirea
extinderii celor trei pânze din Munţii Codru-Moma mai departe în Munţii Apuseni de Nord
este anevoioasă datorită faptului că părţi întinse ale acestora din urmă s-au afundat, dând
depresiunile celor trei Crişuri ocupate de depozite mio-pliocene. Aceste depresiuni au
fragmentat Munţii Apuseni de Nord în mai multe compartimente: Zarand (Highiş), Codru-
Moma, Pădurea Craiului, Bihor şi Gilău. în această situaţie, continuitatea directă a celor trei
pânze în compartimentele menţionate este ascunsă obsevaţiilor directe, astfel încât
recunoaşterea lor cu rigurozitate este greu de realizat şi rămâne relativă.

189
Planşa XXVIII
1. Mezometamorfite; 2. Epimetamorfite de Biharia; 3. Epimetamorfite de Muncel; 4.
Cristalinul de Păiuşeni; 5. Permian (a. Codru; b. de Bihor); 6. Triasic; 7. Jurasic; 8.
Cretacic sup. (înveliş postpânză); 9: Magmatite laramice.
2. Munţii Apuseni de sud: 10. Ofiolite; 11. Cretacic inferior; 12. Sarmato-pliocen; CG-
Pânza de Codru-Gârda; TB. Pânza Tărcăiţa-Bătrânescu;MA. Pânza de Moma-
Arieşeni; HP. Pânza de Highiş-Poiana; B. Pânza de Biharia; N. Pânza de Muncel; Fp –
Falia Plopiş.
Datorită acestui fapt s-a ajuns la interpretări care susţin existenţa unui număr mult mai
mare de pânze (de Vetre, de Următ, de Vălani etc.). însă cele mai multe dintre acestea sunt
fragmente ale uneia sau alteia dintre cele trei pânze majore cunoscute în Munţii Codru-Moma.
Astfel privită situaţia, în urma corelărilor făcute în toate compartimentele Munţilor Apuseni
de Nord, se poate spune că Sistemul Pânzelor de Codru include: Pânza de Codru-Gârda,
Pânza de Tărcăiţa-Bătrânescu şi Pânza de Moma-Arieşeni.
Pânza de Codru-Gârda. Pânza de Codru-Gârda se delimitează clar în Munţii
Codru, astfel încât denumirea ca atare introdusă de Th. Krăutner are prioritate şi trebuie
păstrată. Formaţiuni proprii acesteia au fost recunoscute în Munţii Bihorului la Gârda, astfel
încât prima pânză a sistemului devine Pânza de Codru-Gârda. Aceasta se urmăreşte cu un
contur foarte sinuos al urmei şariajului, din sudul Munţilor Pădurea Craiului până în sudul
Munţilor Gilău (v. planşele XXVI, XXVII şi XXVIII). Este alcătuită din şisturi cristaline
(intruziunile de Codru), depozite permiene, suita completă a Triasicului, Liasicul în faciesul
calcarelor de Moneasa şi Tithonic- Neocomianul în facies flişoid. Pânza de Codru-Gârda, la
rândul ei, a suferit deformări, mai ales cu caracter ruptural, adesea de amploarea unor cute-
solzi. Cele mai noi depozite prinse sub planul de şariaj aparţin Turonianului şi se găsesc pe

190
marginea sudică a Munţilor Pădurea Craiului. Această situaţie atestă vârsta neocretacică a
punerii în loc a Pânzei de Codru-Gârda.
Pânza de Tărcăiţa-Bătrânescu. Aceasta a fost identificată de P. Rozloznik în bazinul
râului Tărcăiţa din Munţii Codru, care o traversează complet şi a fost denumită ca atare,
denumire de preferat aceleia de Pânza de Dieva. Formaţiunile Pânzei de Tărcăiţa au fost
regăsite în masivul Bătrânescu din Munţii Bihorului, astfel încât aceasta a devenit Pânza de
Tărcăiţa-Bătrânescu. La alcătuirea ei participă Permianul sub variatele lui aspecte litofaciale
şi suita completă a Triasicului. Pânza de Tărcăiţa- Bătrânescu nu prezintă complicaţii
tectonice.
Pânza de Moma-Arieşeni. A fost sesizată pentru prima dată tot de Rozloznik în
Munţii Moma, unde se întâlneşte suita stratigrafică în întregime a acesteia, incluzând depozite
permiene, suita completă a Triasicului şi depozite liasice detritice. Nota caracteristică o
constituie dezvoltarea unor calcare recifale (în Platoul Vaşcău). Pânza de Moma-Arieşeni se
regăseşte în Munţii Bihor, în zona Arieşeni, unde este alcătuită în cea mai mare parte din
depozite permiene şi mai puţin din depozite eo- şi mezotriasice. Pânza de Moma-Arieşeni se
dispune peste Pânza de Codru-Gârda şi peste Pânza de Tărcăiţa-Bătrânescu pe care adesea le
acoperă complet. La rândul ei, Pânza de Moma-Arieşeni este afectată de mai multe fracturi
evidente mai ales în Platoul Vaşcău. în unele interpretări, acestea au fost considerate că ar
reprezenta structuri de pânză (de Vaşcău, de Coleşti etc.). Acestea însă sunt mai curând
accidente tectonice minore.

Sistemul Pânzelor de Biharia


Sistemul Pânzelor de Biharia circumscrie Munţii Zarand, partea de sud a Munţilor
Bihor, porţiuni limitate din Munţii Gilău, precum şi zona Baia de Arieş. în comparaţie cu
Sistemul Pânzelor de Codru, Pânzele de Biharia sunt pânze tipice de soclu, fiind constituite
numai din şisturi cristaline (sedimentarul permian nu are nici o semnificaţie).
Sistemul Pânzelor de Biharia include patru pânze (v. planşele XXVI, XXVII şi
XXVIII): Pânza de Highiş-Poiana; Pânza de Biharia; Pânza de Muncel; Pânza de Baia de
Arieş. Primele trei se conturează clar în Munţii Biharia, iar cea de a patra în regiunea Baia de
Arieş.
Pânza de Highiş-Poiana. Este pânza cea mai de jos a sistemului Pânzelor de Biharia
şi include şisturile cristaline de Mădrizeşti cu granitoidele asociate şi şisturile cristaline
hercinice de Păiuşeni din Munţii Highiş. Mai departe, spre nord-est, pânza reapare în bazinul
Crişului Negru, îngustându-se treptat până în vârful Biharia, unde dispare sub Pânza de

191
Biharia. Tot Pânzei de Highiş-Poiana aparţin şisturile cristaline de Arieşeni care apar pe mai
multe aliniamente la est de localitatea cu acelaşi nume.
În vestul Munţilor Zarand, în Pânza de Highiş-Poiana se observă cum Cristalinul de
Păiuşeni încalecă peste depozitele permiene, singurul sedimentar din Sistemul Pânzelor de
Biharia.
Pânza de Biharia. Se conturează clar în vârful Biharia, unde se surprind şi relaţiile de
superpoziţie tectonică faţă de Pânza de Highiş-Poiana. La alcătuirea Pânze: de Biharia
participă şisturi cristaline epimetamorfice (Cristalinul de Biharia) şi şisturile cristaline
hercinice de Păiuşeni.
Pânza de Muncel. Aceasta se delimitează în sudul Munţilor Biharia, unde şisturile
cristaline prehercinice de Muncel se dispun tectonic peste şisturile cristaline hercinice de
Păiuşeni. în afară de Cristalinul de Muncel, în componenţa Pânzei de Muncel mai intră
marmurele de Sohodol şi Cristalinul de Vulturese-Belioara.
Pânza Baia de Arieş. Este ultima pânză (cea mai de sus) din Sistemul Pânzelor de
Biharia. Aceasta include şisturile cristaline mezometamorfice din zona Sălciua- Baia de Arieş
cu masivul granitic de la Vinţa, care vin în contact tectonic cu cristalinul epimetamorfic de
Vulturese-Belioara din Pânza de Muncel.
Vârsta alpină a punerii în loc a Sistemului Pânzelor de Biharia nu poate fi
argumentată, dată fiind lipsa totală a formaţiunilor sedimentare alpine care să fie implicate în
procesul de cutare.
O privire de ansamblu arată că Sistemul Pânzelor de Biharia, în partea estică a
Munţilor Apuseni de Nord, îşi schimbă orientarea trecând la direcţia nord-sud şi apoi cu
tendinţă sud-est/nord-vest. Această situaţie poate fi pusă pe seama mişcării de rotire pe care a
executat-o Autohtonul de Bihor. Pe de altă parte, arată că structurile Munţilor Apuseni, în
ansamblu, nu se prelungesc sub Depresiunea Transilvaniei, ci se orientează spre nord-vest.

192
10.3.2. MUNŢII APUSENI DE SUD
Munţii Apuseni de Sud, denumiţi şi Munţii Metaliferi, includ Munţii Trascău, Munţii
Vinţului, Munţii Drocea şi Munţii Abrudului sau Munţii Auriferi.

1. STRATIGRAFIE Şl LITOFACIESURI
Munţii Apuseni de Sud au rezultat din evoluţia unei arii labile care a apărut nu cu mult
înainte de Neojurasic. Primul act a constat în crearea unei zone depresionare de tip rift care a
declanşat şi a favorizat o activitate magmatică, generând produse ofiolitice urmate de
vulcanite calco-alcaline. Zona de rift s-a lărgit, ceea ce a dus la divizarea ariei continentale
transilvano-panonice.
Începând din Neojurasic sau chiar din Mezojurasicul terminal, s-a declanşat şi procesul
de sedimentare care a continuat până la sfârşitul Cretacicului, în timp ce activitatea
magmatică a durat, cu intermitenţă, până în Cretacicul timpuriu. La sfârşitul Eocretacicului a
avut loc paroxismul austrie. în Neocretacic s-a produs paroxismul laramic timpuriu însoţit de
vulcanismul subsecvent timpuriu. în Miocen s-au format depresiunile intramontane şi s-a
produs vulcanismul subsecvent târziu. Ca urmare a evenimentelor amintite, în structura
actuală a Munţilor Apuseni de Sud se deosebesc următoarele unităţi lito- şi structogenetice:
masivele cristaline prealpine, magmatitele ofiolitice şi vulcanitele calco-alcaline, sedimentarul
prelaramic, magmatitele laramice, depresiunile intramontane cu sedimentarul postlaramic şi
vulcanitele neogene (v. planşa XXVI).
MASIVELE CRISTALINE PREALPINE
Şisturile cristaline din Munţii Apuseni de Sud ocupă arii foarte restrânse delimitându-
se sub forma a două insule în Munţii Trascău şi o a treia în zona Rapolt de pe valea Mureşului
(v. planşa XXVI). La alcătuirea acestora participă şisturi cristaline prehercinice şi şisturi
cristaline hercinice.
a. Şisturile cristaline prehercinice
Acestea formează cea mai mare parte din insulele de cristalin din nordul Munţilor
Trascău. Cristalinul de aici a fost descris sub numele de Cristalinul de Vidolm-Lunca şi se
încadrează în rândul mezometamorfitelor, fiind similar cristalinului de Baia de Arieş cu care
iniţial a făcut corp comun. Este alcătuit din şisturi cristaline mezometamorfîce tipice, iar mai
spre sud apare o insulă de mezometamorfite pe valea Galda.

193
b. Şisturile cristaline hercinice
Acestea ocupă suprafeţe restrânse în Munţii Trascău, iar în sud constituie insula de la
Rapolt. Sunt reprezentate prin şisturi cristaline sericito-cloritoase, cuarţite grafitoase etc..
Distribuţia cu aspect insular a şisturilor cristaline din Munţi Apuseni de Sud,
sugerează că acestea reprezintă doar relicte rămase în urma fragmentării Microplăcii
Transilvano-Panonice în două blocuri care s-au îndepărtat unul de altul.

Planşa XXVI

194
MAGMATITELE OFIOLITICE ŞI VULCANITELE CALCO-ALCALINE
O bună parte din Munţii Apuseni de Sud este alcătuită din magmatite ofiolitice şi
vulcanite calco-alcaline. Acestea formează o imensă masă care se întinde pe o lugime de 190
km între valea Arieşului şi localitatea Zăbalţ de pe valea Mureşului, cu o lăţime de 40 km (v.
planşa XXVI). Activitatea magmatică a început nu cu mult înainte de Neojurasic şi a durat
până în Eocretacicul timpuriu. Primele depozite sedimentare intercalate, reprezentate prin
argile roşii şi jaspuri, nu sunt mai vechi decât Jurasicul superior, iar ultimele veniri de lavă
sunt asociate cu depozite eocretacice timpurii.
În cuprinsul masei magmatice, în ansamblu, se disting două formaţiuni petro- grafice
şi petrostructurale net distincte: o formaţiune ofiolitică de vârstă mezo-neoju- rasică timpurie
şi o altă formaţiune calco-alcalină de vârstă malm-neocomiană timpurie.
Fomaţiunea ofiolitică este alcătuit preponderent din curgeri de bazalte la care frecvent,
se adaugă intruziuni gabbroice (pânze intrusive, dyke-uri, corpuri ultrabazice corpuri de
gabbrouri compuse etc.), iar subordonat intercalaţii de aglomerate.
Fomaţiunea calco-alcalină este formată din bazalte, andezite, şi diferenţiate cide
(dacite şi riolite), la care, subordonat, se adaugă roci de tendinţă alcalină imburgite, oligofire,
keratofire).
Aceasta din urmă acoperă formaţiunea ofiolitică şi în cadrul Munţilor Apuseni e Sud şi
ocupă o poziţie central-estică. în ceea ce priveşte rolul şi funcţia tectogenetică a magmatitelor
din Munţii Apuseni de Sud, faţă de opinia susţinută de ei mai mulţi geologi, că acestea ar
reprezenta o unică secvenţă ofiolitică, I. Nicolae şi E. Saccani (2003) susţin că cele două
formaţiuni nu au nici o legătură genetică şi că ormaţiunea ofiolitică este anterioară celei calco-
alcaline, reprezentând fragmente de crustă oceanică.
În concluzie, ţinând seamă de caracterele petrochimice şi de apariţia spaţială a
nagmatitelor avute în vedere, se poate conchide că formaţiunea ofiolitică reprezintă clemente
de crustă oceanică, în timp ce formaţiunea calco-alcalină este legată de procesul de subducţie.

ÎNVELIŞUL SEDIMENTAR PRELARAMIC


Sedimentarul din Munţii Apuseni de Sud aparţine exclusiv Mezozoicului. Acesta s-a
acumulat în anumite zone cu condiţii de sedimentare proprii şi care se situau în jurul unei arii
centrale cu poziţie mai ridicată formată din ofiolite şi vulcanite calco-alcaline. în jurul acestei
arii ridicate se delimitau mai multe zone de sedimentare.
Zona Trascău-valea Ampoiului. Aceasta se caracterizează prin prezenţa faciesurilor
recifale pentru intervalul Malm-Neocomian timpuriu, prin prezenţa faciesului pelagic pentru

195
Tithonic-Neocomian şi prin dezvoltarea unor faciesuri stromatitice pentru Eocretacic în
general.
Zona Deva-Zam. Este situată în lungul culoarului Mureşului şi se caracterizează prin
dezvoltarea faciesurilor recifale pentru Malm-Neocomianul timpuriu şi a faciesurilor detritice
pentru Eocretacic.
Zona Bârzava-Mădrizeşti. Se găseşte în vestul Munţilor Drocea şi se distinge prin
dezvoltarea Tithonic-Neocomianului în facies flişoid şi a Barremian-Apţianului în facies de
wildfliş.
Zona Hălmagiu-Abrud. Aceasta se delimitează în partea nordică a Munţilor Apuseni
de Sud şi este caracterizată prin dezvoltarea Eocretacicului în facies detritic (flişoid şi
wildfliş).
Ţinând seama de frecventele schimbări laterale de facies, formaţiunile sedimentarului
prelaramic, pentru intervalul Malm-Eocretacic al Munţilor Apuseni de Sud, pot fi grupate şi
delimitate în următoarele intervale de timp: Malm- Neocomian timpuriu, Neocomian,
Barremian-Albian, iar pentru Cretacicul superior, formaţiunile pot fi grupate pe intervalele
Vraconian-Cenomanian, Vraconian- Coniacian şi Santonian-Maastrichtian.
Malm-Neocomianul. Pentru domeniul Munţilor Apuseni de Sud, acest interval de timp
a însemnat o epocă de calm tectonic. în asemenea condiţii, în părţile marginale ale bazinelor
de sedimentare s-au format depozite recifale, în timp ce în zonele de larg s-au acumulat
depozite pelagice.
Faciesul recifal (Calcare de Stramberg) aparţine ca vârstă Tithonic-Berria- sianului şi
se întâlneşte în zona Trascău-valea Ampoiului, unde formează Culmea Bedeleu, Cheile
Cibului etc., în zona Deva-Zam şi în zona Hălmagiu-Abrud.
Faciesurile pelito-terigene sunt reprezentate fie prin depozite pelitice de tipul stratelor
cu Aptychus, silicolite etc, fie prin depozite detritice adesea cu caracter turbiditic. Acestea, ca
vârstă, se plasează în intervalul Malm-Neocomian şi se întâlnesc în zonele Trascău-valea
Ampoiului, Bârzava-Mădrizeşti şi Hălma- giu-Abrud, unde adesea sunt descrise sub denumiri
locale (Strate de Şoimuş-Buceava, Strate de Crişul Alb etc.).
Neocomianul. în afară de faciesurile menţionate care sunt inseparabile de partea
terminală a Jurasicului superior, depozitele neocomiene se pot delimita ca atare îmbrăcând
faciesuri sensibil deosebite de la o zonă la alta: faciesuri carbonatice (Strate de Feneş
inferioare) în zona Trascău-valea Ampoiului, faciesuri detritice (Stratele de Curechiu) în Zona
Hălmagiu-Abrud, faciesuri stromatitice (asociaţie intimă de argile şi vulcanite) în Zona Deva-
Zam.

196
Barremian-Albianul. Pentru Munţii Apuseni de Sud, intervalul barremian-albi- an este
timpul când au început mişcările tectonice precursoare paroxismului austrie. în aceste condiţii
s-au acumulat depozite preponderent detritice cu un pronunţat caracter flişoid. Adesea aceste
depozite includ şi blocuri însedimentate amintind caracterele formaţiunilor de wildfliş.
Variaţiile litofaciale atât laterale, cât şi pe verticală constituie o caracteristică a depozitelor
barremian-albiene. în consecinţă, stabilirea succesiunii stratigrafice şi corelarea
cronostratigrafică la scară regională este greu de realizat. De cele mai multe ori o anumită
orizontare litostratigrafică riguros stabilită rămâne valabilă numai pentru zona în cauză şi
care, de regulă, a fost desemnată sub denumiri locale (Formaţiunea de Feneş, Formaţiunea de
Mezeş etc. în Zona Trascău - valea Ampoiului şi Formaţiunea de Căbeşti, Formaţiunea de
Ponor etc. pentru Zona Hălmagiu-Abrud etc.).
Cretacicul superior. Pentru Munţii Apuseni de Sud, Neocretacicul a însemnat
conturarea a două zone emerse, una corespunzătoare Munţilor Trascău şi cea de-a doua
corespunzătoare ariei Munţilor Drocea. Acestea erau separate printr-un culoar căruia, în
structura actuală, i-ar corespunde valea Ampoiului. Drept urmare, bazinele de sedimentare au
căpătat o altă distribuţie decât în Eocretacic. Cele două zone emerse, spre est şi spre sud, erau
mărginite de zone depresionare cu o subsidenţă activă, în timp ce bazinele de sedimentare de
la nord de ariile exondate aveau drept substrat marginea sudică, mai rigidă, a Munţilor
Apuseni de Nord care funcţiona ca zonă de şelf. Mai trebuie adăugat faptul că în domeniul
Munţilor Apuseni de Sud, mişcările tectonice au continuat şi în Neocretacic şi deşi s-a
înregistrat un paroxism intrasenonian, acesta nu a avut un rol definitoriu. în aceste condiţii,
depozitele neocretacice au căpătat faciesuri predominant detritice cu frecvente episoade
flişoide. Având în vedere raporturile acestora cu formaţiunile preaustrice şi caracterele
litofaciale, ansamblul depozitelor neocretacice se poate grupa şi delimita pe intervalele de
timp deja amintite: Vraconian-Cenomanian, Vraconian-Coniacian, Santonian-Maastrichtian.

MAGMATITELE LARAMICE
În Munţii Apuseni de Sud, magmatismul laramic s-a manifestat numai prin cea de-a
doua etapă, când s-au pus în loc câteva corpuri intrusive. Acestea sunt dispuse pe două
aliniamente.
Pe un aliniament vestic se găseşte corpul de la Săvârşin, alcătuit din diorite cuarţifere
şi granite porfirice străbătute de filoane aplitice, şi corpul de la Căzăneşti constituit, de
asemenea, din diorite cuarţifere cu separaţii granitice.

197
Pe un aliniament estic se află corpul de la Cerbia format din graniţe şi granodiorite, şi
corpul de la Măgureaua Vaţei, alcătuit din mai multe corpuri mai mici constituite din graniţe,
granodiorite şi diorite cuarţifere. Corpurile magmatice amintite au dat fenomene de
metamorfism termic.
VULCANITELE NEOGENE
Începând din Badenian, în Munţii Apuseni de Sud s-a desfăşurat vulcanismul
subsecvent tardiv. Produsele acestuia se întâlnesc pe suprafeţe relativ întinse dispuse pe
anumite aliniamente (v. planşa XXVI). Vulcanitele sunt reprezentate prin riolite, dacite,
andezite cuarţifere, andezite şi andezite bazaltoide.
Ca forme de zăcământ, produsele vulcanismului neogen se prezintă fie ca structuri
înrădăcinate, fie sub formă de curgeri de lavă, fie ca formaţiuni vulcano- gen-sedimentare.
Structurile înrădăcinate se caracterizează prin poziţia lor predominant verticală, fiind în
legătură directă sau indirectă cu sursa de alimentare. Asemenea structuri sunt foarte frecvente
în Munţii Apuseni de Sud constituind vulcanii şi subvulcanii de diferite tipuri (Săcărâmb,
Arama, Corabia, Câinel, Măgura Băii etc.).
Curgerile de lavă se întâlnesc în jurul majorităţii vulcanilor, iar piroclastitele au o
largă dezvoltare în nord-vestul Munţilor Drocea şi Zarand.
Formaţiunile vulcanogen-sedimentare includ acumulări care au fost generate printr-un
aport de material terigen şi vulcanogen asociat în proporţii diferite.
Vulcanitele sunt dispuse pe mai multe zone în lungul unor aliniamente oblice faţă de
structurile Munţilor Apuseni de Sud din partea lor centrală, şi conforme în zonele de margine.
Se individualizează patru asemenea aliniamente (v. planşa XXVI):
 un prim aliniament se suprapune Depresiunii Brad-Săcărâmb;
 al doilea, mai spre nord-est de precedentul, se suprapune, parţial, Depresiunii Zlatna-
Almaş;
 aliniamentul nordic se suprapune Depresiunii Roşia Montană;
 al patrulea aliniament se întinde în sudul Munţilor Apuseni, în lungul Mureşului, între
Deva şi Căpâlnaş.
Desfăşurarea vulcanismului neogen s-a produs în trei cicluri, înţelegând prin aceasta
că fiecare etapă a avut un început, a cunoscut un paroxism, urmat de o fază de calm.
Primul ciclu, cel care marchează începutul activităţii vulcanice neogene în Munţii
Apuseni de Sud, s-a desfăşurat în Badenian şi a avut un caracter pulsatoriu. A predominat
vulcanismul exploziv, produsele fiind reprezentate prin riolite şi andezite, iar spre sfârşitul

198
ciclului tufuri şi riodacite (facies ignimbritic). Printre centrii vulcanici aparţinând acestui ciclu
sunt Dealul Teiuş, Vârful Podii etc..

Planşa XXVI

199
Al doilea ciclu a fost cel mai important atât ca intensitate, cât şi ca volum al
produselor. S-a desfăşurat începând din Badenianul târziu până spre sfârşitul Miocenului şi a
avut o activitate mixtă care s-a manifestat prin curgeri de lavă şi produse piroclastice. într-o
primă fază au fost puse în loc dacite (de Câinel-Roşia Montană etc.). într-o a doua fază s-au
depus andezite cuarţifere (de Barza, de Săcărâmb etc.), iar în a treia, din nou dacite (de Cetraş
etc.). Ciclul al doilea, spre sfârşit, a fost însoţit de procese de metalogeneză.
Al treilea ciclu s-a desfăşurat în Pliocen şi a avut o intensitate slabă. S-a manifestat,
mai ales, în zonele marginale. A avut caracter efuziv-slab exploziv. Produsele puse în loc au
fost andezitele bazaltoide şi subordonat andezite amfibolice. Ca extindere, produsele celui de-
al treilea ciclu ocupă arii foarte restrânse, mai frecvente fiind în zona Roşia Montană (vulcanii
Rotunda şi Vârful Poenii).

DEPRESIUNILE INTRAMONTANE ŞI VULCANITELE BAZALTICE


CUATERNARE
După paroxismul laramic, Munţii Apuseni de Sud au evoluat ca sistem stabilizat
emers, care nu a mai suferit deformări plicative. Mişcările distensionale postlaramice au avut
drept consecinţă doar formarea sau reactivarea unui sistem de falii şi afundarea unor arii
restrânse care au devenit bazine de acumulare.
a. Depresiunea Brad-Săcărâmb
Aceasta se întinde ca un culoar între Valea Mureşului şi bazinul Crişului Alb. S-a
format în Badenian şi a evoluat ca atare şi în Sarmaţian. Umplutura bazinului include depozite
cu caractere de molasă care debutează prin pietrişuri (Pietrişurile de Almaşu Mare), urmate de
argile cu cărbuni (Badenian superior). Suita se încheie cu depozite grosiere în care predomină
materialul piroclastic. Sunt fosilifere (Abra reflexa, Mactra vitaliana) şi aparţin
Sarmaţianului.
b. Depresiunea Zlatna-Almaş
Este situată pe cursul mijlociu al Ampoiului. A funcţionat ca bazin de sedimentare în
Badenian. Depozitele acumulate sunt predominant grosiere, iar local s-au dezvoltat faciesuri
calcaroase sau evaporitice. Suita debutează prin conglomerate (Conglomeratele de Almaşu
Mare) şi se încheie prin marne tufacee cu Globigerina biloba. Totul aparţine Badenianului.
c. Depresiunea Roşia Montană
Pe arii restrânse, în zona localităţii Roşia Montană se întâlnesc depozite badeniene şi
sarmaţiene constituind Depresiunea Roşia Montană. Suita depozitelor sedimentare debutează
prin conglomerate, urmate de marne tufacee cu Globigerina triloba care, la rândul lor, suportă

200
marne cu Elphidium fichtelianum, totul revenind Badenianului. Suita se încheie cu mame şi
argile cu Elphidium aculeatum revenind Sarmaţianului.
Vulcanitele bazaltice
În câteva puncte din Munţii Apuseni de Sud, la Lucareţ şi la Detunata, se întâlnesc
importante mase de bazalte. Acestea sunt vulcanite cuaternare, similare acelora din Carpaţii
Orientali de la Racoş şi li se dă aceeaşi interpretare.
Lucareţ, de pe malul râului Bega, este unul din punctele unde se întâlnesc bazalte
compacte sau poroase, cu separaţii în plăci.
Cele două Detunate, Detunata Golaşă şi Detunata Flocoasă din zona Roşia
Montană, sunt constituite din bazalte sub formă de coloane. Detunata Golaşă are aspect de
orgă reprezentând unul din punctele de atracţie pentru iubitorii şi admiratorii monumentelor
naturii.
EVOLUŢIE Şl TECTOGENEZĂ
Munţii Apuseni de Sud reprezintă sutura sau cicatricea zonei de rift vest-car- patice
(sud-apuseană). Aceasta este analoagă zonei de rift central-carpatică, însă prezintă unele
particularităţi care totuşi o diferenţiază de aceasta din urmă. Astfel, în Munţii Apuseni de Sud
s-au conservat mase importante de ofiolite, ca urmare a unor procese limitate de consum de
scoarţă prin subducţie; s-a dezvoltat, de asemenea, un fliş şi un wildfliş atipic, iar deformările
scoarţei au fost mult mai modeste etc. Aceste caracteristici distinctive se datorează faptului că
zona de rift sud-apuseană a evoluat ca zonă labilă intramicroplacă, spre deosebire de zona de
rift central-carpatică a cărei evoluţie a fost intraplacă continentală.
Elementul tectonic major al Munţilor Apuseni de Sud îl reprezintă Pânza de Drocea-
Trascău.
Pânza de Drocea-Trascău constă în fragmentarea masei magmatice şi înaintarea
acesteia peste sedimentarul din zonele marginale dinspre nord şi nord vest. Urma şariajului se
recunoaşte din valea Mureşului spre nord-est şi suferă unele decroşări în zona depresiunilor
Brad-Săcărâmb şi Zlatna-Almaş (v. planşa XXVI). Mai departe în valea Ampoiului şi în zona
Munţilor Trascău, contactul de superpoziţie tectonică se face între formaţiunile eocretacice
din Zona Trascău-valea Ampoiului (Formaţiunea de Feneş) şi formaţiunile neocretacice din
Zona Hălmagiu-Abrud.
Pânza de Drocea-Trascău, la rândul ei, a fost deformată dând structuri de cute- solzi,
mai ales în Munţii Trascău. O dată cu încălecarea Pânzei de Drocea-Trascău, sedimentarul din
faţa acesteia a fost cutat dând structuri de cute-solzi, cum sunt solzii Groşi şi Criş din Munţii
Drocea (v. planşa XXVI).

201
Secţiune geologică prin Munţii Trascău-Abrud:
1 - cristalin mezometamorfic; 2 - formaţiune mixtă (vulcanogen-sedimentară); 3 - magmatite ofiolitice; 4 -
calcare recifale (Malm-Berriasian); 5 - Strate cu Aptychus (Tithonic-Neocomian);

6 - calcare stratificate (Kimmeridgian); 7 - Barremian-Apţian; 8 - Neocretacic;


9 - Senonian în facies de Gosau

(după Mutihac, 2004)


Cu privire la punerea în loc a Pânzei de Drocea-Trascău, judecând după faptul că
solzii Groşi şi Criş, din faţa pânzei, încalecă peste formaţiuni neocretacice, se poate spune că
desăvârşirea punerii în loc a pânzei este efectul tectogenezei laramice intrasenoniene. Având
în vedere faptul că în zona Munţilor Trascău, în depozitele de vârstă barremian-apţiană se
găsesc însedimentate blocuri de calcare malm-neocomiene provenind din alunecarea maselor
calcaroase de pe substratul vulcanic, se poate conchide că primele deformări au început foarte
de timpuriu şi au cunoscut un paroxism cu efecte majore în Mezocretacic. însă desăvârşirea

Seţiune geologică prin Munţii Drocea-Zarand:


1 - aluviuni; 2 - formaţiuni vulcanogen-sedimentare neogene; 3 - Cretacic superior; 4 - Barremian-Apţian
(wildfliş); 5 - Neocomian (facies flişoid); 6 - Malm-Berriasian (facies recifal);

7 - Neocretacic în facies de Gosau; 8 - magmatite oflolitice; 9 - banatite. Pânza de Codru: 10 - Triasic; 11 -


Permian; 12 - granitoide. Pânza de Highiş-Poiana: 13 - Cristalinul de Păiuşeni. Solzul de Mădrizeşti: 14 -
Cristalinul de Mădrizeşti. Unităţi Supragetice (Poiana Ruscă); 15 - Cristalinul de Padeş; SG - Solzul de
Groşi; SC - Solzul de Criş; PD - Pânza de Drocea-Trascău
aranjamentului arhitectural s-a realizat în tectogeneza laramică timpurie.
Ultimele deformări pe care le-au suferit Munţii Apuseni de Sud s-au petrecut in
Miocen şi sunt exclusiv rupturale distensionale. Acestea constituie sistemul de fracturi care a
generat depresiunile intramontane posttectonice (Brad-Săcărâmb, Almaş-Zlatna, Roşia

202
Montană). Fracturile sunt probabil falii mai vechi reactivate. Acestea au constituit şi căile de
acces pentru vulcanitele neogene şi chiar cele cuaternare, cu care Munţii Apuseni de Sud îşi
încheie evoluţia de arie labilă.

RESURSE NATURALE MINERALE


Munţii Apuseni, încă din timpuri foarte vechi, au fost renumiţi prin zăcămintele de
minereuri şi, în primul rând, aurifere. Distribuţia acestora este legată, în principal, de fazele de
metalogeneză ale vulcanismului neogen, dar şi de cele legate de magmatismul ofiolitic.
Metalogeneza legată de stadiul lichid-magmatic al vulcanismului ofiolitic a dus la
formarea unor concentraţii de substanţe minerale. Din acest punct de vedere sunt de luat în
considerare gabbrourile cu titano-magnetit vanadifer de la Căzăneşti-Ciungani, Almaş-Sălişte,
Cuiaş etc..Tot de această fază metalogenetică se leagă acumulările de pirotină nicheliferă, cum
sunt acelea de la Căzăneşti-Ciungani. Soluţiile hidrotermale legate de magmatismul ofiolitic
au dat mineralizaţii de sulfuri, cum sunt acelea de la Corbeşti şi Troaş, şi mineralizaţiile de
cupru, ca acelea de la Almaş.
Metalogeneza legată de vulcanismul neogen este mult mai importantă şi a dat naştere
la concentraţii de substanţe minerale utile mult mai variate şi mai bogate, în primul rând sunt
de menţionat zăcămintele auroargintifere din zona Arieş-Caraciu-Săcărâmb-Zlatna-Roşia
Montană, cunoscută şi sub numele de Patrulaterul aurifer. Acestea sunt zăcăminte de origine
hidrotermală asociate andezitelor şi dacitelor celui de-al doilea ciclu; se întâlnesc filoane de
aur nativ, volburi de aur nativ sau filoane de telururi aurifere.
Zăcăminte de sulfuri polimetalice, cum sunt acelea de la Troiţa-Băiţa Crăciuneşti, de
la Almaşu Nou-Stănija sau de la Baia de Arieş, s-au format în legătură cu acelaşi ciclu
vulcanic.
Zăcăminte cuprifere, în care predomină calcopirita şi mai rar argint sau molibdenit, se
cunosc în regiunea Bucium şi în împrejurimile Devei. Tot în legătură cu metalogeneza legată
de vulcanitele neogene sunt minereurile de mercur (cinabru).
În legătură cu faza de exondare de la sfârşitul Jurasicului şi începutul Cretacicului,
prin procese de alterare a calcarelor mezozoice, s-au format zăcămintele de bauxită din
Munţii Pădurea Craiului.
Alte categorii de resurse minerale, în afară de minereuri, sunt de importanţă minoră,
cum ar fi cărbunii localizaţi în Badenianul din Depresiunea Brad-Săcărâmb (la Ţebea) sau

203
cărbunii din depozitele cretacice (faciesul de Gosau) de la Corniţel-Borod. Rezervele sunt
foarte mici, astfel încât prezintă doar importanţă locală.
Mai sunt de menţionat argilele refractare legate de depozitele liasice, cum este cazul
la Bratca în Munţii Pădurea Craiului, şi diatomitele legate de produsele vulcanice neogene,
cum sunt acelea din nordul Munţilor Highiş.
Ca roci utile, în Munţii Apuseni de Nord sunt imense rezerve de calcare.

204
11. DEPRESIUNILE INTERNE Şl ZONELE ADIACENTE
În domeniul de cutare alpină, unităţile carpatice delimitează între ele suprafeţe întinse
cu aspect depresionar, care, din punct de vedere geologic, au o structură net diferită de aceea a
zonelor montane. În cadrul geostructural general al domeniului alpin, acestea alcătuiesc
depresiunile interne. în spaţiul Orogenului Carpato-Balcanic se delimitează două asemenea
depresiuni: Depresiunea Pannonică şi Depresiunea Transilvaniei. Dintre acestea, prima atinge
teritoriul ţării noastre, în timp ce Depresiunea Transilvaniei se înscrie integral între ramurile
Carpaţilor româneşti.
Depresiunile interne s-au individualizat şi au evoluat ca atare după paroxismul laramic
din Neocretacicul târziu.
După mişcările stirice vechi, începând din Badenian, apele mării care ocupau
depresiunile interne şi, în primul rând, Depresiunea Pannonică, s-au extins şi peste zonele
marginale mai coborâte ale edificiilor muntoase limitrofe, mai ales ale Munţilor Apuseni,
zone care în continuare au evoluat ca bazine de sedimentare, în comun cu Depresiunea
Pannonică. Geostructural însă, aceste zone nu aparţin Depresiunii Pannonice, ci se
individualizează ca depresiuni adiacente. Elementul distinctiv îl constituie structura
fundamentului care, pentru aceste depresiuni, este cutat în ciclul alpin, spre deosebire de acela
al depresiunilor interne care este un fundament stabil (de tip masiv median) neafectat de
cutările alpine.
Un alt eveniment important în urma căruia depresiunile interne, în primul rând
Depresiunea Pannonică împreună cu zonele adiacente au avut o evoluţie particulară, s-a
petrecut în Miocenul mediu când întreg edificiul carpatic a suferit o ridicare. Prin aceasta,
depresiunile interne au pierdut legăturile cu marea deschisă (extracarpatică). Astfel, începând
din Basarabianul târziu, acestea au evoluat independent de bazinul extracarpatic; fie că au
devenit temporar arii emerse, fie că în bazinul de sedimentare s-au creat condiţii deosebite. în
cel de-al doilea caz, acumulările au primit trăsături lito- şi biofaciale particulare caracterizâdu-
se printr-o pronunţată monotonie litofa- cială şi prin dezvoltarea unor faune endemice. Acest
ansamblu de depozite, care nu poate fi corelat riguros cu ceea ce se găseşte la exteriorul
Carpaţilor, a fost desemnat sub numele de „Pannonian"; însă limitele acestuia în scara

205
cronostratigrafică nu au putut fi stabilite cu certitudine. în asemenea situaţie este mai potrivit
să fie considerat un facies, reprezentând Faciesul Panonic al Sarmato-Pliocenului.

11.1. DEPRESIUNEA TRANSILVANIEI


Ca unitate geostructurală, Depresiunea Transilvaniei este delimitată de cele trei ramuri
ale Carpaţilor româneşti (Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni). Deşi pe
harta tectonică a României (de I. Dumitrescu, M. Săndulescu et al. 1962), aceasta este
restrânsă la partea central-estică a spaţiului transilvan, în lucrările recente s-a revenit şi
depresiunea este tratată în înţelesul larg, acela de spaţiul dintre cele trei ramuri carpatice
(fig. 73).

Din punct de vedere geomorfologic, Depresiunea Transilvaniei se prezintă cu relief


de podiş în partea nord-vestică şi cu relief colinar sau de câmpie în partea central-sudică.

206
Depresiunea este străbătută, prin partea ei centrală, de Mureş cu afluenţii principali, cele două
Târnave şi Ampoiul, iar în partea nordică, de Someş .
În cunoaşterea geologiei Depresiunii Transilvaniei, la lucrările clasice ale lui K.
Hofmann şi A. Koch se adaugă lucrările lui Gr. Răileanu, I. Dumitrescu, E. Saulea, N.
Meszaroş, N. Şuraru, Gh. Bombiţă, Gh. Popescu, A. Rusu, I. Mârza şi alţii, precum şi lucrările
de detaliu şi corelarea datelor din foraje întreprinse de A. Vancea şi D. Ciupagea. Investigaţiile
geofizice întreprinse de Şt. Airinei, J. Gavăt, M. Visarion, M. Săndulescu, C. Boucker etc. au
adus date importante mai ales în ceea ce priveşte fundamentul.
11.1.1. STRUCTURA GEOLOGICĂ
În acceptul că Orogenul Carpato-Balcanic a rezultat din evoluţia celor patru paleozone
de rift (transilvană, central-carpatică, vest-carpatică şi transcarpatică), spaţiul transilvan, până
spre sfârşitul Jurasicului mediu, aparţinea şi evolua în cadrul Microplăcii Transilvano-
Pannonice. Individualizarea ca bloc transilvan s-a produs după apariţia rifitului sud-apusean
(vest-carpatic) care a dus la divizarea Microplăcii Transilvano-Pannonice într-un bloc
transilvan şi altul panonic (V. Mutihac, 1988). în această situaţie, din punct de vedere
geodinamic, spaţiul transilvan a evoluat şi s-a comportat ca un bloc relativ rigid care nu a mai
suferit deformări plicative, ci numai mişcări de rotire şi deformări rupturale.
La rândul său, fundamentul transilvan era compartimentat în mai multe blocuri, unele
ridicate, altele coborâte, separate prin falii verticale sau inverse. Datele din foraje, dar şi
rezultatele investigaţiilor geofizice, inclusiv cele seismice nu atestă ideea continuării
structurilor carpatice limitrofe în fundamentul Depresiunii Transilvaniei, iar unele chiar
contravin unei atare interpretări. Faptul că în zona apexului anomaliei centrale de maxim
gravimetric de pe aliniamentul Stupini-Pogăceaua-Band, la adâncimea de 3 200 m, forajele au
intrat în şisturi cristaline, nu este de natură să confirme ipoteza amintită (fig. 74). Este drept
că într-un foraj situat mai spre sud/sud-est în zona Mediaş, la adâncimea de 1 700 m, s-au
traversat calcare jurasice din care s-a intrat în vulcanite bazice, presupuse similare celor din
Munţii Apuseni de Sud. Aceasta înseamnă fie că apele mării terţiare din Bazinul Transilvaniei
în această parte au înaintat mai mult peste zonele de margine ale structurilor carpatice, fie că
în partea centrală a spaţiului transilvan s-a format o zonă depresionară de tip graben-rift în
care s-a produs şi o activitate vulcanică bazică. Cert este că fundamentul Depresiunii
Transilvaniei şi-a păstrat o rigiditate relativă având un comportament de tip masiv median.

207
Fig.74. Harta geologică a Depresiunii Transilvaniei:

1 - Cuaternar; 2 - Pliocen; 3 - Sarmaţian; 4 - Badenian; 5 - Acvitanian-Burdigalian; 6 -


OUgocen; 7 - Eocen; 8 - vulcanite neogene; 9 - unităţi carpatice limitrofe; 10 - câmpuri de
domuri gazeifere; 11 - masive de sare; 12 - structuri depresionare; 13 - zone de ridicare

11.1.2. STRATIGRAFIE ŞI LITOFACIESURI


Ca urmare a evoluţiei conform modelului prezentat, în structura spaţiului transilvan se
disting un fundament preterţiar, alcătuit dintr-un soclu cristalin cu o cuvertură sedimentară
mezozoică, şi formaţiunile terţiare proprii Depresiunii Transilvaniei.
a. Fundamentul preterţiar
În mod firesc, formaţiunile premezojurasice şi, în general, cuvertura sedimentară a
soclului se presupune a fi întrucâtva similară sedimentarului din Munţii Apuseni de Nord,
deoarece, în epocile respective, ambele zone aparţineau Microplăcii Transilvano-Panonice.

208
Soclul cristalin în spaţiul transilvan a fost întâlnit în câteva foraje. Astfel, la
Pogăceaua, şisturile cristaline au fost atinse la adâncimea de 3 200 m, unde sunt reprezentate
prin mezometamorfite. Spre nord-vest, soclul cristalin se ridică pe aliniamentul Sic-Lujerdiu-
Dârja, iar mai departe, pe aliniamentul Mezeş-Preluca cristalinul apare la zi sub forma unor
horsturi la Bâcu, în Măgura Şimleului etc..
Şi aici, cristalinul este reprezentat prin micaşisturi cu granaţi, paragnaise, amfibolite
etc. în general, cristalinul aparţine mai multor cicluri ca şi acela din unităţile carpatice, însă,
spre deosebire de acestea din urmă, cristalinul din spaţiul transilvan nu a fost afectat de
cutările din ciclul alpin. În ciclu transilvan a suferit doar deformări rupturale. Din acest punct
de vedere se prezintă compartimentat în mai multe blocuri deplasate pe verticală, dând
structuri de tip graben-horst, astfel încât morfologia suprafeţei soclului este foarte variată
(v. fig. 73). Prin investigaţii geofizice, ca blocuri ridicate au fost puse în evidenţă ridicările
(horsturile): Stupini-Pogăceaua-Band, Târgu Mureş-Sighişoara, Ilimbav-Rotbav etc., iar ca
zone depresionare (grabene): Depresiunea Târnavelor, Depresiunea Ocna Mureş-Beudiu, Daia
Română-Şura Mare etc. (v. fig. 74).
Cuvertura sedimentară. Aceasta acoperă soclul cristalin şi este atribuită intervalului
Triasic-Cretacic, însă pe baze paleontologice este argumentată doar prezenţa Apţianului şi a
Neocretacicului (fig. 76). Succesiunea completă a cuverturii sedimentare se presupune a se
găsi în zonele coborâte, cum ar fi Depresiunea Târnavelor, însă aceasta nu a putut fi verificată
deoarece se găseşte la mare adâncime.
Triasicul a fost atins în zonele de margine (la Ucea şi Agnita) la circa 1000 m
adâncime, fiind reprezentat prin conglomerate roşiatice, dolomite şi marnocalcare.
Jurasicul include calcare compacte ca acelea întâlnite prin foraje pe aliniamentul
Stupini-Pogăceaua-Band.
Cretacicul inferior ar fi reprezentat prin marne negricioase şi argile roşii cu
intercalaţii de gresii şi conglomerate de vârstă baremiană care, la Agnita şi Band, se dispun
direct peste soclul cristalin. Se presupune că Neocomianul corespunde unei discontinuităţi în
sedimentare. Depozitele baremiene suportă calcare cu Orbitolina lenticularis, O.discoidea,
O.conoidea etc. indicând Apţianul. Depozitele eocretacice au o răspândire mai largă decât
cele jurasice.
b. Formaţiunile depresiunii
Spaţiul transilvan a început să evolueze ca bazin de acumulare intermontan la sfaşitul
Cretacicului, mai exact după desăvârşirea paroxismului laramic timpuriu. Apele mării
paleogene nu acopereau tot spaţiul transilvan, astfel că o parte a acestuia a evoluat ca arie

209
emersă până în Miocenul mediu. Dovada este oferită de faptul că depozitele paleogene şi
eomiocene nu se găsesc pe tot întinsul depresiunii. Acestea lipsesc în partea central sud-estică
(fig. 77), unde forajele au pătruns din depozitele miocene direct în formaţiunile
fundamentului. Aceasta dovedeşte că în evoluţia terţiară a spaţiului transilvan se disting două
etape: una care s-a desfăşurat în Paleogen şi Eomiocen, când partea nord-vestică a spaţiului
transilvan a evoluat ca şelf, în timp ce partea central/sud-estică funcţiona ca arie emersă şi o a
doua etapă care a început în Badenian, când partea central/sud-estică a devenit bazin de
sedimentare cu o subsi- denţă foarte activă.
Paleogenul. Depozitele paleogene au dezvoltarea completă în nord-vestul depresiunii
şi poartă amprenta mişcărilor de basculare pe verticală la care a fost supus fundamentul având
tendinţa de continentalizare. Aceasta se reflectă în alternanţa pe verticală a depozitelor de tip
continental, cu depozite de facies marin. A avut loc, de asemenea, o importantă schimbare
laterală de faciesuri a căror corelare adesea este anevoioasă din cauza lipsei unor repere
sigure, deoarece fauna fosilă, deşi foarte bogată, este o faună legată de facies, lipsită, în
general, de valoare cronostratigrafică. De aceea, diversele entităţi litofaciale au fost
desemnate sub denumiri locale (fig. 78).
Eocenul include un complex lagunar-continental inferior (Formaţiunea de Jibou)
alcătuit din conglomerate, argile roşii (argilele vărgate inferioare) şi evaporite (gipsurile
inferioare), urmat de o suită marină inferioară constituită din marne (de Căpuşu, de
Mortănuşa) care suportă calcare (de Leghia), Succesiunea stratigrafică se repetă printr-un
complex lagunar-continental superior (argilele vărgate superioare, gipsurile superioare), urmat
de o formaţiune marină superioară reprezentată prin calcare (de Cluj), marne (de Brebi) şi se
încheie prin Formaţiunea de Hoia reprezentată prin marne şi calcare recifale, aceasta din urmă
revenind Oligocenului.

Fig. 76. Secţiune geologică prin Depresiunea Transilvaniei (din V.Mutihac,1990): 1 - Pleistocen; 2 - Sarmaţian;
3 - Buglovian; 4 - Badenian (Formaţiunea cu sare; 5 - Miocen inf; 6 - Paleogen; 7 - Cretacic sup.; 8 - Cretacic
inf.; 9 - Jurasic; 10 - Triasic; 11 - şisturi cristaline; 12 - aglomerate vulcanice neogene; 13 - bazalte

210
Oligocenul debutează cu ultima secvenţă a formaţiunii marine superioare
(Formaţiunea de Hoia), după care se dezvoltă depozite de facies lagunar-continental
reprezentate prin gresii şi argile cu episoade calcaroase şi strate de cărbuni (Strate de Mera,
Strate de Ticu, Strate de Cetate) şi se încheie cu gresii silicioase cu cărbuni (Formaţiunea de
Zimbor).

Fig. 78

211
Miocenul inferior include în bază depozite argiloase-grezoase care revin
Acvitanianului cu care se încheie ciclul de sedimentare început în Paleogen.
Burdigalianul este transgresiv şi debutează prin prundişuri, conglomerate şi gresii
(Stratele de Coruş), umate de depozite argiloase (Stratele de Chechiş). Burdigalianul şi
totodată prima etapă din evoluţia Depresiunii Transilvaniei se încheie cu o formaţiune
grezoasă-conglomeratică şi subordonat argiloasă (Formaţiunea de Hida) având o grosime de
câteva sute de metri şi o extindere mare (v. figurile 74 şi 78).
Depozitele paleogene şi eomiocene descrise îşi au dezvoltarea cea mai largă începând
din zona Cluj-Napoca până în Valea Almaşului. Din zona localităţii Jibou de pe valea
Someşului spre nord până în zona Preluca au avut loc unele schimbări laterale de facies.
Diversele varietăţi litofaciale au fost, de asemenea, descrise cu denumiri locale: Strate de
Turbuţa, de Ileanda, de Vima etc. (v. fig. 78).
Badenianul include o parte din Formaţiunea de Hida subiacentă urmată de depozite
piroclastice. Acestea marchează debutul celei de a doua etape din evoluţia Depresiunii
Transilvaniei şi corespund cu începutul activităţii vulcanice neogene. Materialul piroclastic a
generat o formaţiune bine individualizată, alcătuind formaţiunea tufurilor şi marnelor cu
globigerine, similară aceleia din molasa Carpaţilor Orientali. Principalul orizont de tufuri
poartă numele de tuful de Dej. în jurul acestei localităţi, tuful are cea mai mare grosime şi o
dezvoltare tipică, recunoscându-se uşor după culoarea verde. în continuitate de sedimentare
urmează formaţiunea cu sare, formaţiunea şisturilor cu radiolari şi formaţiunea marnelor cu
Spiratella cu care se încheie suita badeniană. Depozitele badeniene aflorează de jur-
împrejurul centrului Depresiunii Transilvaniei, având o mai largă dezvoltare în partea vestică
(v. fig. 74).
Sarmaţianul urmează în continuitate de sedimentare peste marnele cu Spiratella şi
debutează cu un nivel de tufite, denumit Tuful de Borşa. Acesta este urmat de o suită
monotonă argiloasă, în grosime de 1 500 m, din care se cunoaşte o faună cu Abra reflexa,
Mactrapodolica, Elphidium granosum etc. şi se încheie cu un nivel de tufite (Tuful de
Hădăreni) care conţine Elphidium crespinae. Conţinutul paleontologic indică vârsta volhinian-
basarabiană inferioară a depozitelor de deasupra Tufului de Borşa. Depozitele sarmaţiene
ocupă centrul depresiunii la nord de Mureş (v. fig. 74).
Meoţian-Ponţianul urmează peste tuful cu Elphidium crespinae şi include, de
asemenea, o suită monotonă argilo-nisipoasă. Aceasta debutează cu o secvenţă marnoasă de
câteva zeci de metri grosime care are la partea superioară un nivel de tufite denumit Tuful de
Bazna. Depozitele subjacente acestui tufit conţin ostracode printre care Cyprideis

212
heterostigma indcativă pentru Meoţian. Depozitele de deasupra Tufului de Bazna, care pot
atinge sute de metri grosime, conţin o faună de congerii printre care Congeria partschi, C.
rumana etc. şi Valenncienius reusi care indică Ponţianul.
De reţinut este faptul că în Depresiunea Transilvaniei nu există indicii care să ateste
prezenţa Basarabianului superior şi a Kersonianului. Faptul că peste Basarabianul inferior
urmează Meoţianul, în mod firesc, duce la concluzia că în Depresiunea Transilvaniei,
Basarabianului superior şi Kersonianului le corespunde o lacună stratigrafică. Cu alte cuvinte,
depozitele corespunzătoare a ceea ce în Depresiunea Pannonică s-a denumit Pannonian, în
Depresiunea Transilvaniei lipsesc.
Cu depozitele meoţian-ponţiene, care ocupă centrul depresiunii de la sud de Mureş, se
încheie suita depozitelor Depresiunii Transilvaniei.

11.1.3. EVOLUŢIE Şl TECTOGENEZĂ


În interpretarea datelor şi elaborarea unui model privind evoluţia spaţiului transilvan
trebuie avute în vedere două aspecte, şi anume:
 un prim aspect are în vedere elementele oferite de zonele din afara spaţiului transilvan,
dar limitrofe acestuia;
 un al doilea aspect priveşte elementele oferite de structura proprie a spaţiului
transilvan.
Analizând situaţia geostructurală a zonelor limitrofe spaţiului transilvan, respectiv cele
trei ramuri ale Carpaţilor româneşti, este cât se poate de evident că structurile acestora nu sunt
şi nu au fost orientate spre spaţiul transilvan, indiferent de configuraţia paleostructurală din
etapa la care s-ar face referire. Dimpotrivă, structurile carpatice ocolesc şi mulează un bloc
mai rigid. Nici chiar structurile Munţilor Apuseni de Sud care, iniţial, au o orientare vest-est,
începând din zona văii Ampoiului, structurile se orientează spre nord-est apropiindu-se de
direcţia nord-sud şi chiar nord-vest/sud-est (v. planşa XXVI). Aşadar, pe sub formaţiunile
depresiunii, structurile sud-apusene nu se întind prea mult spre est şi nu depăşesc aliniamentul
Band-Pogăceaua. Este evident că structurile Munţilor Apuseni execută o curbură ce pare o
replică a curburii Carpaţilor Orientali. Acest fapt sugerează că atât structurile est-carpatice, cât
şi cele ale Munţilor Apuseni, în dinamica lor, au întâmpinat o rezistenţă din partea unei
structuri mai rigide, situată în spaţiul transilvan, care nu putea fi decât blocul transilvan cu rol
de masiv median. în sprijinul acestui mod de interpretare pot fi invocate şi vergenţele contrarii

213
din segmentele carpatice (nord/nord-estice în Carpaţii Orientali, sudice în Carpaţii
Meridionali, nord/nord-vestice în Munţii Apuseni).
Spaţiul transilvan propriu-zis s-a individualizat ca unitate geostructurală după apariţia
riftului vest-carpatic (sud-apusean) spre sfârşitul Jurasicului mediu şi care a evoluat
independent ca zonă de rift intramicroplacă. Aceasta nu poate fi interpretată ca o continuare a
zonei, respectiv a suturii Vardarului care a evoluat din Triasic, astfel încât ideea unei zone de
rift Vardar-Mureş nu pare viabilă.
Blocul transilvan a moştenit un aranjament tectonic prealpin constând într-un sistem
de blocuri deplasate diferenţiat pe verticală şi separate între ele prin falii verticale sau inverse
cu înclinări mari, astfel încât au generat structuri de tip horsturi şi grabene (fig. 79). Aceste
structuri, sub influenţa proceselor tectonice ce aveau loc în zonele carpatice limitrofe, au fost
reactivate, amplificate şi eventual inversate în ciclul alpin. In procesul de sedimentare acest
fapt se reflectă în grosimea foarte diferită a cuverturii sedimentare de la o zonă la alta şi
prezenţa feliilor de vârste diferite.

Fig. 79. Secţiune VSV-ENE prin Depresiunea Transilvaniei (din D. Ciulavu, 1998, v.fîg. 73):
B - interpretarea geologică
Principala structură de graben a funcţionat în partea centrală a spaţiului transilvan (în
zona Târnavelor), unde se apreciază că soclul cristalin s-ar găsi la 7 000 m adâncime, şi unde
ar fi suita cea mai completă a sedimentarului, deşi firajele care au ajuns la peste 5 000 m s-au
oprit în depozite neocretacice (v. fig. 76). Grabenul Târnavelor pare să fi avut o evoluţie mai
complexă ajungând la stadiul de graben-rift în care a avu loc şi o activitate vulcanică bazică.
Forajul recent de la Mediaş, care la 1 700 m adâncime a întâlnit roci bazice, sugerează o atare
interpretare.
Ridicarea (horstul) cea mai importantă în partea centrală este aliniamentul Stupini-
Pogăceaua-Band care mărgineşte spre vest Depresiunea, în care, la adâncimea de 3200 m
s-au întâlnit şisturi cristaline. Despre caracterul complex al grabenului Târnavelor vorbeşte şi

214
această denivelare majoră. în restul spaţiului transilvan se întâlnesc mai multe asemenea
structuri ridicate, mai frecvente în zonele de margine şi spre nord-vest, care sunt separate prin
structuri de tip graben (v. fig. 77).
Alternanţa horst-graben şi faliile aproape verticale nu sugerează un aranjament în
pânze de şariaj, aşa cum se presupune în unele interpretări, ci evidenţiază caracterul de
tectonică în blocuri specifică ariilor rigide, dar instabile.
Investigaţiile seismice (G. Broucker, 1998) şi studiile de paleostress (D. Ciulavu,
1998) au arătat că şi în epocile postlaramice, Bazinul Transilvaniei a fost sub influenţa şi
afectat de procesele tectonice care se desfăşurau în zonele carpatice labile din vecinătate.
Acestea, pe fondul unui aranjament tectonic ruptural, au determinat tensiuni şi compresiuni
care au generat diferite tipuri de deformări rupturale, ca: falii verticale, falii inverse cu
încălecare, falii de alunecare etc., astfel încât, în ansamblul aranjamentului tectonic se
recunosc mai multe sisteme de falii de vârstă diferită (fig. 80). Cel mai bine cercetat, din acest
punct de vedere, este sectorul transilvan central, respectiv Depresiunea Târnavelor.
Aici au fost puse în evidenţă:
 un sistem de falii austrice, care afectează numai fundamentul cristalino- mezozoic;
 o generaţie de falii de vârstă neocretacică (laramică);
 o categorie de falii de alunecare, care afectează depozitele eomiocene.
Formaţiunile Miocenului târziu şi ale Pliocenului sunt dominate de tectonica
specifică sării (cutarea diapiră, v. fig. 76). La acestea se adaugă structurile de domuri
determinate de procesele de îngrămădire tectonică a sării prin alunecare. Domurile sunt
grupate în trei zone, formând câmpuri de domuri. O primă grupă se găseşte la nord de Mureş
şi include structurile Luduş, Sânger, Sărmăşel-Crăeşti etc., o a doua grupă la sud de Mureş
care cuprinde structurile Deleni, Cetatea de Baltă, Bazna, Copşa Mică etc., şi o a treia grupă
care se găseşte mai spre sud şi include structurile Cristur, Telinaetc. (v. fig. 74).
În încheiere se poate conchide că spaţiul transilvan a avut o evoluţie proprie, diferită
de aceea a catenelor montane înconjurătoare, însă a fost influenţată de acestea. Distincţia
esenţială constă în faptul că fundamentul Depresiunii Transilvaniei nu a fost implicat în
cutările alpine, ci s-a comportat ca un bloc cu o oarecare rigiditate (de tip masiv median). în
această situaţie a suferit mişcări şi deformări rupturale. Principalele elemente tectonice sunt
cele două falii de margine, la nord falia nord-transilvană şi la sud falia sud-transilvană, la care
se adaugă Depresiunea Târnavelor şi horstul Stupini-Pogăceaua-Band. Astfel privită situaţia,
nu poate fi vorba de continuarea structurilor carpatice în fundamentul Depresiunii

215
Transilvane. Altfel spus, Depresiunea Transilvaniei nu a rezultat din afundarea unei porţiuni
din aria carpatică, ci a evoluat pe un fundament propriu de tip masiv median, însă intens
influenţat de procesele tectonice ce se desfăşurau în zoneîe carpatice labile limitrofe.

11.2. DEPRESIUNEA PANNONICĂ Şl ZONELE ADIACENTE


11.2.1. DEPRESIUNEA PANNONICĂ
Depresiunea Pannonică se suprapune celui de-al doilea bloc rezultat din divizarea
Microplăcii Transilvano-Pannonice. Această depresiune a avut o evoluţie şi prezintă o
structură similară Depresiunii Transilvaniei.
Limita estică a fundamentului panonic (prelaramic) este dată de o falie care rămâne în
afara graniţei ţării noastre, doar pe o mică distanţă, în zona Carei-Secueni la nord, şi în zona
Arad-Timişoara. în sud, această falie s-ar găsi şi pe teritoriul ţării noastre (v. planşa III).
Formaţiunile terţiare ale depresiunii, începând cu cele badeniene, se întind mult spre est
acoperind părţile marginale ale structurilor carpatice, iar în Munţii Apuseni înaintează în
lungul celor trei Crişuri. Aceasta arată că ariile de câmpie (Câmpia de Vest), care de regulă,
din punct de vedere geologic, sunt incluse la Depresiunea Pannonică, reprezintă doar zone
adiacente ale acesteia. Distincţia esenţială, aşa cum s-a mai amintit, este dată de structura
fundamentului, care este diferită de aceea a Depresiunii Pannonice.

11.2.2. ZONELE ADIACENTE


Zonele adiacente, aşa cum s-a amintit deja, reprezintă arii depresionare ale Munţilor
Apuseni care, în Miocenul mediu, au fost invadate de apele Lacului Pannonic şi, în
continuare, au avut o evoluţie similară acestuia.
Formaţiunile geologice constituiente ale zonelor adiacente sunt reprezentate prin
depozite neogene, preponderent grosiere, cu frecvente schimbări laterale de facies. La acestea
se adaugă material piroclastic, în unele zone acesta fiind preponderente. Pe baze
paleontologice, s-a dovedit prezenţa Badenianului şi a Sarmaţianului, până la Basarabianul
inferior inclusiv, după care se înscrie o lacună stratigrafică. Mai departe, în scara
cronostratigrafică se dezvoltă faciesul Panonic al Sarmato-Pliocenului care, deşi foarte
fosilifer, fauna are caracter endemic, fiind lipsită de valoare cronostratigrafică.
Alcătuirea litofacială şi aranjamentul tectonic ale zonelor adiacente au făcut ca acestea
să se individualizeze în ansamblul peisajului morfostructural ca unităţi morfologice distincte,
prezentând aspect de câmpie (v. planşa I). începând de la nord se delimitează: Depresiunea

216
Baia Mare, Depresiunea Şimleului, Depresiunea Borodului, Depresiunea Beiuşului,
Depresiunea Zarand, Depresiunea Făget, Depresiunea Lugojului şi Depresiunea Oraviţei
(v. planşa III).

217
Depresiunea Baia Mare. S-a format prin afundarea unei părţi din zona transcarpatică
şi a evoluat ca atare din Badenian până în Pliocen. La depozitele psefito-psamitice se adugă
formaţiuni vulcanice şi piroclastite care alcătuiesc o mare parte din acumulările depresiunii
Din punct de vedere tetonic, Depresiunea Baia Mare nu prezintă complicaţii. Suita
sedimentară se încheie cu faciesul panonic.
Depresiunea Şimleului. Este cea mai mare dintre depresiunile adiacente şi s-a format
în urma afundării unei arii întinse dintre Munţii Plopiş şi Munţii Mezeş.
Formaţiunile constituiente sunt preponderent detritice şi bogat fosilifere, aparţinând în
cea mai mare parte Badenianului şi Sarmaţianului inferior. Umplutura sedimentară se încheie
cu faciesul panonic al Sarmato-Pliocenului. Din punct de vedere tectonic, Depresiunea
Şimleului nu prezintă complicaţii, însă în largul ei apare la zi sub forma unui horst în Măgura
Şimleului, fundamentul cristalin cu învelişul sedimentar paleogen.
Depresiunea Borodului. Sau Depresiunea Vadului se întinde în lungul Crişului
Repede fiind cuprinsă între Munţii Plopiş şi Munţii Pădurea Craiului. S-a format prin
afundarea unei arii din Munţii Apuseni de Nord. Sedimentarul depresiunii este format din
depozite grosiere (prundişuri, conglomerate) şi depozite argiloase cu cărbuni. La zi nu apar
decât formaţiunile începând cu Sarmaţianul, dar prin foraje s-a întâlnit şi Badenianul.
Pliocenul, care se întâlneşte numai în partea de vest a depresiunii, este reprezentat prin
nispuri.
Depresiunea Beiuşului. Este situată între Munţii Pădurea Craiului şi Munţii Codru-
Moma şi este străbătută de Crişul Negru. Depozitele constituiente sunt preponderent grosiere
sau calcaroase în zona de margine, şi psefito-pelitice în zona de larg (v. fig. 81). Acestea revin
Badenianului şi Sarmato-Pliocenului. Depozitele sunt foarte fosilifere, astfel încât Ioana Pană
a realizat o stratigrafie foarte detaliată, stabilind o serie de complexe caracterizate
paleontologic şi care se succed pe verticală, dovedind existenţa, peste depozitele
eosarmaţiene, a Meoţianului şi Ponţianului.
Depresiunea Zarandului. Este cuprinsă între Munţii Codru-Moma la nord-est şi
Munţii Zarand la sud. Depresiunea Zarand este larg deschisă spre vest, iar spre est face
legătura cu Depresiunea Beiuşului şi cu Depresiunea Brad-Săcărâmb. Formaţiunile
depresiunii sunt constituite din depozite grosiere şi din depozite piroclastice, acestea din urmă
având o mare pondere. Dealtfel, o bună parte a depresiunii este acoperită de piroclastite, de
sub care apar depozitele badeniene şi sarmato-pliocene.
Depresiunea Făget. Este situată la sud de Mureş şi la vest de Munţii Poiana Ruscă,
fiind traversată de râul Bega. Umplutura sedimentară a depresiunii aparţine Badenianului şi

218
Sarmato-Pliocenului. Depozitele badeniene, marno-argiloase sau calcaroase, sunt foarte
fosilifere, localitatea Lăpugiu fiind un punct fosilifer devenit clasic. Sarmaţianul este
reprezentat printr-o formaţiune grosieră cimentată printr-o matrice argilo-nisipoasă, fosiliferă.
Pliocenul este nisipos-argilos, fosilifer la Coşteiu şi Rădmăneşti.
Depresiunea Lugojului. Este cuprinsă între Munţii Poiana Ruscă la est şi Munţii
Dognecea şi Semenic la sud-vest. în lungul ei curge râul Timiş. Depresiunea Lugojului face
un intrând spre sud până aproape de Reşiţa, dând golful de la Soceni-Târnova. Spre sud-est,
depresiunea se leagă cu Culoarul Caransebeş-Mehadia, iar spre vest este larg deschisă.
Umplutura propriu-zisă a depresiunii aparţine Badenianului şi Sarmato-Pliocenului.
Badenianul include depozite psamito-pelitice, iar cu dezvoltare locală faciesuri calcaroase de
tip Leitha. Depozitele sunt foarte fosilifere, localităţile Delineşti şi Rugi fiind bine cunoscute.
Sarmaţianului îi revin depozite variate (nisipuri, prundişuri etc.), adesea cu cărbuni, foarte
fosilifere. Zona localităţii Soceni a furnizat o faună care a constituit obiectul unei monografii
elaborată de E. Jekelius („Sarmat undPont von Soceni"). Ultimele depozite Sarmato-pliocene
îmbracă faciesul panonic cu congerii.
Depresiunea Oraviţei. Cea mai sudică depresiune s-a format în Badenian prin
afundarea unei arii marginale a Munţilor Banatului. Este situată între Munţii Dognecea la
nord şi Munţii Locva la sud. Formaţiunile depresiunii includ depozite grosiere şi calcare
recifale cu Ostrea digitalina, revenind Badenianului. Acestea sunt urmate tot de depozite
grosiere, dar care conţin o faună cu Abra reflexa, Mactra vitaliana, Mohrenşternia inflata etc.,
revenind Sarmaţianului. Ultimele depozite au carcter transgresiv şi sunt reprezentate prin
nisipuri şi marne cu Congeria sp. şi Valenncienius reuşi indicând Ponţianul.
Din analiza formaţiunilor din depresiunile adiacente Depresiunii Pannonice se poate conchide
că nu există nici o dovadă despre prezenţa depozitelor corespunzătoare intervalului
Basarabian târziu-Kersonian. Depozitele mio-pliocene sunt transgresive peste Basarabianul
inferior şi debutează fie prin Meoţianul superior în faciesul stratelor cu Congerii, fie cu
Ponţianul, situaţie similară cu aceea din Depresiunea Transilvaniei. Aceasta înseamnă că, cel
puţin pe teritoriul României, nu se poate vorbi de aşa-zisul „Pannonian".

11.3. RESURSE NATURALE MINERALE


Din acest punct de vedere, depresiunile interne şi zonele adiacente, dar în primul rând
Depresiunea Transilvaniei, au importante acumulări de hidrocarburi şi sare la care se mai
adaugă şi alte diverse roci utile.

219
Hidrocarburi. Gaze naturale, în primul rând gazul metan, se găseşte în partea centrală
a Depresiunii Transilvaniei şi este cantonat în depozite sarmaţiene. Acumulările s-au format în
boltirile sub formă de cupole sau domuri care sunt grupate, dând mai multe câmpuri de
domuri situate la nord şi la sud de Mureş.
Acumulările de petrol sunt de mai mică importanţă. Se cunosc la nord-vest de Arad şi
la nord-vest de Oradea. Zăcămintele de petrol sunt cantonate, în principal, în depozitele
pliocene, dar şi în formaţiuni mai vechi şi chiar în şisturi cristaline alterate, în Depresiunea
Şimleul Silvaniei, la Derna-Tătăruş, în legătură cu acumulările de petrol se găseşte şi asfalt.
Cărbuni. Aceştia prezintă o mai mică importanţă, rezervele fiind foarte limitate. în
Depresiunea Transilvaniei, cărbuni se găsesc în depozitele paleogene din bazinele Almaşului
şi Agrişului la Surduc-Cristolţel şi la Tic-Tămaşu. Este un cărbune brun. în Pliocen, cărbunii
sunt ligniţi şi se găsesc în Depresiunea Lugojului la Sinerşig şi Cireşu şi la Derna Tătăruş în
Depresiunea Şimleului, unde se exploatează împreună cu asfaltul. Zăcăminte de cărbuni cu
importanţă locală se mai găsesc în depresiunile Baia Mare, Borod şi Beiuş, unde sunt
cantonate tot în depozitele pliocene.
Sarea. în Depresiunea Transilvaniei, sarea constituie o pătură aproape continuă în
partea centrală a depresiunii care, prin îngrămădiri tectonice, poate atinge grosimea de 1 000
m, dar se poate efila până la câţiva metri. La zi, sarea apare în zonele de margine, sub formă
de cute diapire.
Roci utile. Pe lângă cele obişnuite, cum ar fi calcarele, tufurile etc. care se exploatează
în diferite cariere, se mai întâlnesc bentonite şi gipsuri.
Bentonite se cunosc la Ocna-Mureş, Breaza şi Sfânta Maria de Piatră. Acestea sunt
legate de depozitele neogene vulcano-sedimentare.
Gipsurile sunt asociate fie depozitelor paleogene care sunt gipsuri pure, cum sunt
acelea de la Aghireş, fie depozitelor miocene.

220
12. EVOLUŢIA TERITORIULUI ROMÂNIEI
ÎN CUATERNAR

Începând din Cuaternar, întreg teritoriul României a intrat într-o perioadă de calm
relativ, în schimb s-au desfăşurat evenimente importante. Astfel, în Cuaternar, lanţul carpatic a
cunoscut cea mai accentuată înălţare, în timp ce arii întinse din faţa Carpaţilor au suferit
afundări, devenind zone de subsidenţă.
Mişcările de ridicare au determinat accentuarea proceselor exogene, mai ales
denudarea şi acumularea. Ariile exondate înalte au fost supuse unei eroziuni intense, în timp
ce acumulările în aceste zone se reduceau la formarea unor depozite subaeriene (eluviale,
coluviale, deluviale, depozite glaciare etc.). în regiunile exondate mai joase, depozitele
subaeriene sunt mult mai abundente.
Ariile de subsidenţă activă au rămas acoperite de ape în care s-au acumulat depozite
lacustre. Aici se poate urmări succesiunea cea mai completă a Cuaternarului.
O notă particulară o dau Cuaternarului depozitele loessoide a căror geneză este încă
neelucidată.
Pe uscatul din preajma lacului pleistocen a trăit şi s-a dezvoltat o bogată faună de
mamifere, astfel încât depozitele cuaternare includ, pe alocuri, bogate zăcăminte de mamifere
fosile. Se cunosc, de asemenea, urmele activităţii omului paleolitic şi epipaleolitic.
Activitatea endogenă a întregit suita evenimentelor din Cuaternar. Produsele de
această natură se întâlnesc pe suprafeţe restrânse şi se caracterizează prin chimismul lor bazic.
Pentru formaţiunile cuaternare, la scara întregului teritoriu al ţării, s-a adoptat
următoarea sistematică:
 Pleistocenul inferior, care corespunde intervalului dintre Pliocen şi interglaciarul
Günţ-Mindel;
 Pleistocenul mediu, care corespunde intervalului dintre Pleistocenul inferior şi Rissian
incluzând interglaciarul Giinţ-Mindel, Mindelianul şi interglaciarul Mindel-Riss;
 Pleistocenul superior corespunzător Rissianului, interglaciarului Riss-Wiirm şi
Würmianului;

221
 Holocenul corespunzător timpului postpleistocen până în actual.
În Cuaternar, pe teritoriul României s-au format depozite foarte variate din punct de
vedere genetic, dar şi litofacial, însă nu toate aceste depozite oferă elemente concludente de
corelare pentru a putea fi încadrate riguros în schema stratigrafică amintită.
Regiunea din partea sudică şi sud-estică a ţării, în Pleistocen a continuat să
funcţioneze ca zonă de subsidenţă alcătuind Depresiunea Valahă, ce corespunde (geografic)
aproximativ cu Câmpia Română. În această arie, în unele zone, Cuaternarul are o dezvoltare
completă. În afară de aceasta, ca arii de sedimentare cuaternare se mai pot delimita: Câmpia
de Vest, Delta Dunării şi Dobrogea, lanţul carpatic cu depresiunile intramontane şi
depresiunile interne (planşa XXIX).
Pleistocenul inferior are dezvoltarea completă în Câmpia Română, unde include
partea terminală a Stratelor de Cândeşti şi Stratelor de Frăteşti, în subsolul Deltei Dunării,
unde include argile roşii şi o alternanţă de depozite de apă dulcicolă cu depozite de apă
salmastră, în regiunile extracarpatice, unde include unele depozite ale teraselor superioare ale
Şiretului, şi în lanţul carpatic, unde cuprinde unele depozite cuaternare din depresiunile
Borsec, Bilbor, Gheorghieni, Ciuc şi Depresiunea Bârsei (v. planşa XXIX).
Pleistocenul mediu-superior aflorează sau s-a păstrat pe arii mai restrânse şi include
depozite loessoide, nisipurile de Mostiştea etc., depozite fluvio-lacustre şi subordonat
depozite marine în aria Deltei Dunării şi depozite rnorenaice în ţinuturile carpatice şi în
depresiunile intramontane.
Cuaternar nediferenţiat este consemnat ca atare pe hărţi în Depresiunea Transilvaniei.
Holocenul este reprezentat preponderent prin depozite fluviatile la care se adaugă
depozite eoliene şi depozite mlăştinoase de turbărie.
Urmele activităţii umane. Evenimentul principal din Cuaternar îl constituie apariţia
omului, iar existenţa unei sistematici a acestei perioade bazată pe produsul activităţii
conştiente a fiinţei care a atins treapta cea mai înaltă a evoluţiei, este pe măsura
evenimentului.
Dacă dovezile directe (resturi scheletice) despre existenţa celor mai vechi oameni pe
pământul românesc sunt rare, urme ale activităţii lor sunt mult mai numeroase.
Cele mai vechi produse ale activităţii umane (galeţi de silex şi cuarţite cu prelucrare
rudimentară) au fost găsite în Stratele de Cândeşti şi în Stratele de Frăteşti pe văile Dârjovului
şi Tesluiului, afluenţi ai Oltului. Se consideră că acestea sunt contemporane cu
Australopithecus şi cu Pithecantropus aparţinând culturii prundului.

222
Planşa XXIX

223
Căpuşu Mic (bazinul Someşului) s-a găsit aşa-numita Plătică acheuliană aparţinând
Abbevillianului şi Acheullianului, iar la Ripiceni (pe Prut) şi la valea Lupului (Iaşi) s-au găsit
obiecte ale culturii clactoniene.
Din Paleoliticul mediu se cunosc obiecte ale culturii musteriene (aşchii, răzuitoare
etc.) la Ripiceni, Mamaia sat, Bran şi în peştera Ohaba Ponor, alături de resturi de Ursus
speleus, Bos primigenius şi falange presupuse a aparţine lui Homo neanderthalensis.
Cea mai mare răspândire o au produsele culturii neolitice (industria aurigna- ciană). La
Sita Buzăului pe valea Cremenea este cunoscut un atelier aurignacian care conţine peste
20.000 piese prelucrate. În peştera Cioclovina din Carpaţii Meridionali s-au găsit resturi
scheletice de Homo sapiens fossilis.
Produsele culturii mai recente, contemporane lui Homo sapiens recens, urmată de
cultura metalelor, sunt des întâlnite.
Urmele activităţii umane de pe teritoriul ţării noastre vin să lege trecutul îndepărtat de
prezent, completând astfel istoria pământului românesc.

224
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Anastasiu N., Popa M., Roban R./D. (2007). Sisteme depoziţionale. Analize secvenţiale în
Carpaţi şi Dobrogea. Editura Academiei Române Bucureşti.
Anastasiu N., Grigorescu D., Mutihac V., Popescu C. Gh. (2007). Dicţionar de geologie. Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Bădescu D. (2005). Evoluţia tectono-stratigrafică a Carpaţilor Orientali în decursul
Mezozoicului şi Neozoicului. Ed. Economică Bucureşti.
Borcoş M., Lang B., et al.. Vulcanisme neogene des Monts Gutâi, Rev. Roum. Geol., Geoph.,
Geogr., (Geol.). Acad. Rom., Bucureşti, 1973.
Brânzilă M. (1999). Geologia părţii sudice a Câmpiei Moldovei. Ed. Corson Iaşi.
Ciupagea D., Paucă M., Ichim T. (1970). Geologia depresiunii Transilvaniei. Ed. Academiei
RSR Bucureşti.
Donisă I., Boboc N., Ioniţă I. (2009). Dicţionar geomorfologic cu termeni corespondenţi în
limbile engleză, franceză şi rusă. Ed. Univ. "Al. I. Cuza" Iaşi.
Enciu P. (2007). Pliocenul şi Cuaternarul din vestul Bazinului Dacic. Ed. Academiei Române
Bucureşti.
Grasu C., Catană C., Grinea D. (1988). Flişul carpatic. Petrografie şi consideraţii economice.
Ed. Tehnică Bucureşti.
Grasu C., Catană C., Boboş I. (1996). Petrografia formaţiunilor din flişul intern carpatic. Ed.
Tehnică Bucureşti.
Grasu C., Catană C., Miclăuş C., Boboş I. (1999). Molasa Carpaţilor Orientali. Petrografie şi
sedimentogeneză. Ed. Tehnică Bucureşti.
Grasu C., Miclăuş C., Brânzilă M., Boboş I. (2002). Sarmaţianul din sistemul bazinelor de
foreland ale Carpaţilor Orientali. Ed. Tehnică Bucureşti.
Grasu C., Miclăuş C., Brânzilă M., Baciu S. D. (2010). Munţii Hăşmaşului. Monografie
geologică şi fizico-geografică. Ed. Univ. "Al. I. Cuza" Iaşi.
Grasu C. (1984). Geologie structurală cu elemente de cartografie geologică, curs. Ed. Univ.
"Al. I. Cuza" Iaşi.
Ianovici V., Borcoş M., Bleahu M., Patrulius D., Lupu M., Dimitrescu R., Savu M. (1976).
Geologia Munţilor Apuseni. Ed. Academiei RSR Bucureşti.
Ionesi L. (1994). Geologia unităţilor de platformă şi a Orogenului Nord-Dobrogean. Ed.
Tehnică Bucureşti.
Ionesi L., Ionesi Bica, Roşca V., Lungu Al., Ionesi V. (2005). Sarmaţianul mediu şi superior
de pe Platforma Moldovenească. Ed. Academiei Române Bucureşti.
Ionesi, L., 1994. Geologia unităţilor de platformă şi a orogenului Nord-Dobrogean. Ed.
Tehnică, Bucureşti, 280 pp.
Jipa C. D. (2006). Bazinul Dacic. Arhitectură sedimentară, evoluţie, factori de control. Editor
Dan C. Jipa, Universitatea din Bucureşti
Juravle D.-T. (2013). Geologia României. Suport de curs online, sursa:
http://doru.juravle.com/cursuri/cursun_2013-2014.php
Juravle D-T. (2007). Geologia regiunii dintre Valea Sucevei şi Valea Putnei (Carpaţii
Orientali). Casa Editorială Demiurg, Iaşi. ISBN 978-973-7603-78-4, 319 p. Volum editat cu
sprijinul A NCS.
Juravle D.-T. (2013). Geologia României. Suport de curs online, sursa:
http://doru.juravle.com/cursuri/cursuri_2013-2014.php.
Mutihac V., Ionesi L. (1974). Geologia României. Ed. Tehnică Bucureşti.
Mutihac, V., Ionesi, L., 1974. Geologia României. Ed. Tehnică, Bucureşti, 646 pp.
Mutihac, V., 1990. Structura geologică a teritoriului României. Ed. Tehnică, Bucureşti, 336
pp.
Mutihac, V., Stratulat, M.I., Fechet, R.M., 2004. Geologia României. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 249 pp.
Mutihac, V., Stratulat, M.I., Fechet, R.M., 2007. Geologia României. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 249 pp.
Mutihac, V., Mutihac, G., 2010. The geology of Romania, within the Central East European
geostructural context. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 690 pp.
Popescu, V. – Geologie generală – note de curs şi lucrări practice, Editura Pământul, 425 p.,
147 figuri, 15 tabele, Piteşti, 2004.
Popescu, V.– Petrografie – pentru ecologi, ediţia a IV a, 157 p, 2007.
Popescu, V. – Geologie generală – note de curs şi lucrări practice, 435 p., 147 figuri, 15
tabele, Editura Prouniversitaria, 2007
Popescu, V. - Petrografie – pentru ecologi, ediţia a V a, 2009, Editura Mustang.
Popescu, V. - Geologie generală – Cristalografie, Mineralogie, Petrologie magmatică, Editura
Prouniversitaria, Bucureşti, 2012.
Popescu, V. - Teorie şi practică in gestiunea resurselor minerale şi energetice - Editura
Prouniversitaria, Bucureşti, 2016, ISBN, Parte electronică.
Popescu, V. - Geologie generală – Cristalografie, Mineralogie, Petrologie magmatică,
Editura Prouniversitaria, Bucureşti, ISBN, Parte electronică, 2016.
Săndulescu, M., 1984. Geotectonica României. Ed. Tehnică, Bucureşti, 329 pp.
Ţicleanu, N., Csiki, Z., 2004. Introducere in Geologia României. Ed. Credis,
Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 114 pp.
Winter J.V., - An Introduction to Igneous and Metamorphic Petrology, Prentice Hall, 2001 şi
Prelegeri Igneous Petrology, 2003.
Harta geologică a României, sc. 1:1000000. Editat Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Harta geologică a României, sc. 1:200000. Editat Institutul Geologic al României, Bucureşti.
Harta geologică a României, sc. 1:50000. Editat Institutul Geologic al României, Bucureşti.
NTS - Norme de tehnica securităţii muncii.
*** Enciclopedia geologică. Elsevier Sursa: http://en.wikipedia.org/
*** http://sepmstrata.org/
*** http://en.wikipedia.org/
*** Ron Blakey – sursa: jan.ucc.nau.edu
*** Quaternary Science Reviews 24, 241–304. Elsevier
*** grafica Scotese, 2004
Fotografii: Juravle D-T, Hreţu T, Popescu V., Internet