Inundaţiile din Lunca Dunării – între utopie şi mistificare

Inundaţiile catastrofale care au afectat în ultimii ani vaste zone din

Lunca Dunării pun în discuţie chestiuni de ordin istoric.
In acelasi timp, fenomenele catastrofale, in randul carora se pot
include si aceste inundatii, constituie un bun prilej pentru a ne îndrepta
atenţia asupra unui domeniu al istoriei noastre, abordat de către cercetători
cu destulă reţinere: istoria catastrofelor naturale (epidemii, cutremure,
inundaţii, geruri năprasnice, secete distrugătoare, incendii, alunecări de
teren).
Tot atât de interesantă ar fi şi studierea modificărilor antropice, cum ar
fi defrişarea pădurilor, distrugerea unor specii de păsări şi animale, prin
vânat şi pescuit iraţional, deşertizarea unor suprafeţe de teren cultivabil, prin
neluarea unor măsuri de prevenire, dezvoltarea unor industrii ce afectează
mediul, realizarea de lacuri artificiale, canale, cariere, baraje, diguri, multe
cu efecte nocive asupra habitatului, etc.
Dar nu asupra aceste aspecte vrem să zăbovim acum ci asupra unora
dintre amplele lucrări ce au avut un efect hotărâtor asupra locuitorilor şi
ţinuturilor din vecinătatea Dunării: îndiguirile şi desecările din secolul XX.
Este ştiut că încă din secolul al XVIII-lea şi începutul veacului
următor domnitorii Ţării Româneşti au întreprins unele acţiuni de îndiguire
sau de asanare a zonelor afectate de inundaţii.
Capitala ţării cădea adesea victimă acestor fenomene naturale, a căror
ciclicitate dădea mult de furcă autorităţilor. De aceea, primele măsuri au fost
regularizarea râurilor şi bălţilor, dărâmarea construcţiilor ilegale făcute pe
malul cursurilor de apă, săparea de canale („şanţuri”) şi înălţarea unor diguri
(„maluri”) de protecţie.
Aceste lucrări de interes obştesc, au devenit tot mai frecvente în
veacul al XIX-lea, râul Dâmboviţa şi afluenţii săi fiind cel mai adesea supuşi
atenţiei ocârmuirii.
La sfârşitul veacului al XIX-lea începe însă o acţiune de asanare a
zonei inundabile a lacurilor din Lunca Dunării.
Primul care s-a ocupat temeinic de punerea în valoare a întregii regiuni
inundabile a Dunării, prin obţinerea unui maxim de rentabilizare a fost dr.
Gr. Antipa. Acesta a propus ca experiment îndiguirea moşiei Spanţov, de
lângă Olteniţa, cu folosirea alternativă a zonei neinundabile, pentru
agricultură şi pescuit.
Este ştiut că, înainte de 1910, în zona inundabilă a Dunării au fost
efectuate îndiguiri pe suprafeţe relativ restrânse, în special în Judeţul Ilfov:
Chirnogi (1658 ha), pe proprietatea Eforiei Spitalelor Civile, Spanţov (178
ha), pe proprietatea unor terenuri aparţinând statului, Chiselet (200 ha), pe
terenuri aparţinând locuitorilor, Mânăstirea ( 334 ha), moşie regală, dar şi în
Judeţul Ialomiţa, la Luciu-Giurgeni (3150 ha), de asemenea pe proprietatea
Eforiei Spitalelor Civile.
În anul 1910, apărând numeroase cereri de concesiuni pentru îndiguiri
pe scară largă şi lărgirea suprafeţelor agricole, guvernul de atunci a elaborat
„Legea pentru punerea în valoare a pământurilor din zona de inundaţie
a Dunării” din 21.12.1910, cu modificările survenite la 04.04.1914. Firul
conducător al acestei legi era acela ca lucrările de hidroamelioraţii să fie
făcute de către autorităţile statului.
Pentru organizarea unei activităţi metodice în acest domeniu, s-a
înfiinţat o Direcţie Generală a Îmbunătăţirilor Funciare, având în frunte un
Inspector General, în persoana lui Anghel Saligny.
Acesta a îmbrăţişat ideea propusă de dr. Gr. Antipa, privind utilizarea
regiunii inundabile a Dunării, în parte pentru agricultură, în parte pentru
pescuit, conform condiţiilor topografice şi hidrografice locale, dar în mod
permanent şi metodic. În consecinţă, părţile cele mai înalte urmau să fie
îndiguite, lăsând pentru pescuit pe cele mai joase, cu bălţi mai mari şi mai
adânci.
În anul 1912, Anghel Saligny a propus un program coerent pentru
începerea lucrărilor, faţă de care însă Gr. Antipa şi-a manifestat oarecare
rezerve, înaintând o întâmpinare Ministrului Agriculturii şi Domeniilor.
Ministrul de resort, Ion Lahovary, aflat în imposibilitatea adoptării unor
decizii şi ţinând cont de divergenţele existente între conducătorii Direcţiei
Generale a Serviciului Îmbunătăţiri Funciare şi cei ai Direcţiei Pescăriilor
Statului, faţă de începerea lucrărilor de îndiguire, va numi o comisie lărgită,
compusă printre alţii din dr. I. Cantacuzino, ing. I. B. Cantacuzino, Şt.
Hepiteş, L. Mrazec, E. Miclesxcu, G. Mironescu, pe de o parte, precum şi
din dr. Gr. Antipa, G-ral Averescu, D. Burileanu, Gr. Cerkez, H. Cottescu,
C. Disescu, Dr. Herescu, N. Râmniceanu şi D. Ştirbey ( membri ai
Consiliului de Administraţie al Direcţiei Îmbunătăţiri Funciare), pe de altă
parte, care să analizeze problema şi să înainteze propuneri corespunzătoare
Ministerului Agriculturii şi Domeniilor.

2
 Anghel Saligny propunea îndiguirea a circa 200-300 000 ha în Lunca
Dunării, în special cele cuprinse între Giurgeni şi Brăila, respectiv cele în
stânga Dunării navigabile, de la Giurgeni la Gropeni (30 km în sus de
Brăila), terenuri care aveau o suprafaţă de circa 180 000 ha.
„ De altfel, îndiguirea acestor porţiuni va dura vre-o 9 ani; până atunci
vom avea destul timp să ne gândim în ce mod să continuăm lucrările”,
spunea Anghel Saligny. Prin aceste proiecte se ajungea, într-o primă etapă,
la îndiguirea a circa o cincime din toată suprafaţa inundabilă a Dunării, iar
digurile erau calculate a fi înălţate cu minim 1,5 m deasupra nivelului mediu
al Dunării.
În baza Legii din 1912, toate terenurile ce urmau a fi desecate şi
îndiguite urmau a fi grupate zonal, în aşa numitele
„ sindicate”. Din cauza începerii războiului şi până în primii ani de după
încheierea acestuia, din lipsă acută de fonduri, întregul proiect a rămas doar
pe hârtie.
Însă, la 25.02.1925. C. I. C. Brătianu, printre altele şi în calitate de
Director General al Societăţii de Credit Funciar din Bucureşti, obţinea
asigurări din partea Guvernatorului Băncii Naţionale pentru suma de 100
000 000 lei. Aceşti bani urmau să fie acordaţi proprietarilor de terenuri, prin
intermediul Creditului Rural. Înţelegerea purta girul lui C. I. C. Brătianu,
Vintilă Brătianu ( Ministrul de Finanţe), M. Oromolu (Guvernatorul Băncii
Naţionale), Al. Constantinescu (Ministrul Agriculturii şi Domeniilor),
stabilindu-se finalizarea lucrărilor de îndiguire şi desecare în zona Surlari-
Dorobanţu unde, din cele 3304 ha, Principele Carol, proprietar al Moşiei
Mânăstirea, deţinea 2144 ha, statul 508 ha, Eforia Spitalelor civile 351 ha iar
locuitorii 508 ha.
Consiliul de Administraţie al Direcţiei Generale a Serviciului
Îmbunătăţiri Funciare decidea în aceeaşi zi, executarea lucrărilor de
ameliorare funciară şi în perimetrele Olteniţa-Surlari, Surlari-Dorobanţu,
Brateşul de Sus.
Până în anul 1929, din uriaşul program de îndiguire a Dunării,
concepute de liberali, au fost realizate doar 25 405 ha, în special în cele 3
perimetre menţionate anterior, dar şi la Bereteşti, Jud. Brăila (3800 ha).
Planul liberalilor mai prevedea îndiguiri în alte 10 zone inundabile, şi
anume:
1. Zăvalu-Bechet (4000 ha);
2. Bechet-Călăraşi (1800 ha);
3. Giurgiu-Prundu (Greaca) (19 530 ha);
4. Gura Borcii-Călăraşi-Gura Râului (10 050 ha);
5. Borcea de Sus (29 465 ha);

3
6. Borcea de Jos (24 400 ha);
7. Stelnica-Borduşani (1530 ha);
8. Domeniul Brăila-Viziru (35 500 ha);
9. Călmăţui-Gropeni (14 350 ha);
10. Igliţa-Carcaliu (845 ha).
Total: 141 650 ha.
Ţinând cont de dificultăţile întâmpinate, autorităţile vremii au decis să
nu se mai înceapă nici o lucrare de ameliorare, fără a se asigura surse de
finanţare.
Ținând cont de faptul că Partidul Naţional Liberal nu mai era la
putere, pe de o parte, iar criza economică începuse să bântuie cu sălbăticie,
pe de altă parte, rezultatul a fost acela că planurile de asanare şi îndiguire a
Dunării au fost stopate pentru multe decenii.
Lucrările de îndiguire şi asanare a lacurilor şi bălţilor din lunca
inundabilă a Dunării şi a afluenţilor săi, realizate începând cu anii 60 ai
veacului trecut, nu au făcut altceva decât să finalizeze o operă iniţiată în inca
in vremea lui C.I.C. Brătianu.
Dan Toma Dulciu
15.05.2006