Desfășurându-se latitudinal de o parte și de alta a Ecuatorului, până în regiunea arctică și respectiv

antarctică, uscatul american prezintă toate zonele de climă terestre. Regional sau local, succesiunea
climatelor specifice acestor zone sunt influențate/modificate de o serie de factori geografici, dintre care
se remarcă îndeosebi relieful și curenții oceanici. Prin poziția în vestul uscatului american și desfășurarea
sa în lungul meridianelor, sistemul muntos cordiliero-andin favorizează pătrunderea și înaintarea
maselor de aer rece (polar) la latitudini mai mici: în America de Nord, înaintează iarna până spre Golful
Mexic, iar în America de Sud aerul rece antarctic pătrunde spre nord până pe Platoul Brazilian și uneori
chiar în zona amazoniană. Lanțurile muntoase paralele cu linia țărmului reprezintă totodată baraje
naturale în calea maselor de aer umed venite dinspre Oceanul Pacific, fapt care determină precipitații
mai bogate pe versanții vestici și un climat arid în podișurile intramontane. Relieful creează diferențieri
și prin altitudine, etajarea climatică fiind foarte evidentă îndeosebi în masivele ce depășesc 5 000 de m.
Curenții oceanici imprimă zonelor de coastă caracteristicile lor termice și de umiditate, cei reci
determinând în anumite zone formarea deșerturilor din imediata apropiere a litoralului (Atacama, cel
mai arid deșert din lume).

Principalele zone biogeografice americane sunt:

• tundra – specifică în nordul Americii de Nord, Arhipelagul Arctic și pe coastele Groenlandei;

• pădurea de conifere – ocupă areale importante din America de Nord (taigaua nordamericană) de la
Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic; aici apar și specii de arbori diferite

de cele din pădurile europene (tsuga, bradul Douglas etc.);

• pădurea de foioase – ocupă îndeosebi versanții Munților Apalași și regiunile învecinate;

• stepa – care poartă numele de prerie în Marile Câmpii/Great Plains (în mare parte a

fost înlocuită cu terenuri agricole) și regiunile înconjurătoare și de pampas în câmpiile

temperate sud-americane;

• vegetația de deșert și semideșert specifică podișurilor intracordiliere nord-americane cu

climat temperat arid și semiarid (Marelui Bazin, Columbiei), Podișului Patagonia etc.;

• vegetația subtropicală cu păduri veșnic verzi (Golful Mexic, peninsulele Florida și

California, sud-estul Braziliei) și asociații de tufișuri de tip chaparral (în Peninsula

California) și matorral (în zona pacifică sud-americană, între 32-37° lat. S);

• vegetația de deșert și semideșert din regiunile cu climat tropical arid și semiarid

(deșerturile nord-americane Sonora și Mojave; Deșertul Atacama, platourile sudamericane) unde apar
numeroase specii de cactuși, yucca, agave, unele fiind endemice;
• savana – întâlnită numai în America de Sud, prezintă aspecte și denumiri diferite: llanos

(în Câmpia Orinoco, vestul Podișului Guyanelor), campos (în Podișul Braziliei), caatinga

(în nord-estul Podișului Braziliei);

• pădurea ecuatorială – are cea mai mare extindere în Câmpia Amazonului, unde este

cunoscută sub numele de selvas);

• vegetația montană, etajată, specifică sistemului cordiliero-andin