IRIGAREA ÎN SPAȚIILE VERZI

1. RELAȚIILE PLANTELOR ORNAMENTALE LEMNOASE CU APA

Activitatea biologică a tuturor organismelor vegetale este condiţionată de prezenţa apei.

Componentă indispensabilă a materiei vii, apa constituie şi principalul mijloc de vehiculare a
substanţei nutritive, asigurând desfăşurarea metabolismului, fotosintezei şi transpiraţiei plantelor.

Precipitaţiile reprezintă sursa principală de apă a plantelor, la care se adaugă şi apa din
pânza freatică. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta, influenţând astfel
distribuţia zonală a speciilor lemnoase. Umiditatea atmosferică intervine în procesul de
transpiraţie, jucând un rol important în viaţa plantelor, alături de temperatura atmosferică.

Exigenţele şi adaptările speciilor lemnoase ornamentale la regimul de umiditate sunt

variate, motiv pentru care se pot clasifica astfel:

1.Specii hidrofile (exigente faţă de apă) cum ar fi: chiparosul de baltă, aninul negru,
frasinul pufos, salciile, plopul alb, stejarul de baltă ş.a.

Speciile hidrofile se adaptează pe terenuri umede. Adaptările rădăcinilor le permit

supravieţuirea chiar în condiţii de inundare. Specii hidrofile, care tolereazăperioade lungi de
inundaţii sunt: Alnus glutinosa, Salix sp., Populus sp., Liquidambarstyraciflua, Catalpa
bignonioides, Cornus alba, Viburnum opulus, Lonicera caprifolium.Specia Taxodium distichum
formează rădăcini de respiraţie (pneumatofori) pe terenurileumede, reuşind chiar să trăiască
condiţii de indundare permanentă.

1
 2. Specii mezofile (cu exigenţe medii faţă de apă), de exemplu: bradul, laricele, molidul,
duglasul, tisa, castanul porcesc, arborele lalea, pinul negru, ilexul ş.a.

Speciile mezofile au exigenţe moderate faţă de apă, dar necesită umiditate atât însol cât şi
în aer. Din această categorie fac parte majoritatea coniferelor. Plantarea acestor specii în zonele
de câmpie, unde umiditatea atmosfericăeste redusă poate fi făcută cu rezultate mai bune, dacă
plantarea se face într-o locaţiesemiumbrită. În acest fel umiditatea este menţinută la un nivel
acceptabil, iar temperaturase reduce cu câteva grade în timpul verii. Totuşi în acest caz se
considerăşi pretenţiilespeciilor faţă de lumină.

3. Specii submezofile (cu exigenţe modeste faţă de apă) şi anume: bradul argintiu,
ienupărul comun, molidul argintiu, paltinul de munte, paltinul de câmp, carpenul, mojdreanul,
salcâmul japonez ş.a.

4. Specii xerofile (cu exigenţe foarte reduse faţă de apă sau care tolerează solurile uscate):
pinul de pădure, jugastrul, cenuşarul, caragana ş.a. Aceste specii tolerează solurile uscate.

5. Specii eurifile (neexigente sau cu o amplitudine ecologică relativ mare faţă de apă),
cum sunt: mesteacănul, catalpa, salbele, oţetarul, socul,ulmul de câmp ş.a.

În climatul ţării noastre predomină speciile mezofile, care au capacitatea de a-şi regla în
anumite limite consumul de apă.

Speciile reacţionează diferit la lipsa apei. Primele semne ale stresului hidric se manifestă
prin ofilirea frunzelor şi răsucirea lor. Unele specii încearcă să se salveze de lipsa apei prin
eliminarea unor frunze, astfel că, o parte din frunze, mai ales cele tinere, din vârful lăstarilor
încep să se usuce.

Lipsa apei pe o perioadă mai lungă, combinată cu temperaturi ridicate determinăuscarea

unor ramuri (începând cu vârful acestora) sau chiar a întregii plante. La conifere,stresul hidric se
poate manifesta după câteva zile sau chiar săptămâni. De exemplu,Thuja şi Chamaecyparis,
specii cu frunze solzoase, îşi pierd prin uscare porţiuni deramuri cu frunze abia după o vreme,
când lipsa apei din aer şi sol nu mai este o problemă.

2
 Excesul de apă acţioneazăîn mod negativ asupra plantelor lemnoase. Rădăcinilese
asfixiazăşi încep să putrezească, iar curând planta afectată se va uscacomplet. Apa administrată
plantelor însezonul rece de toamnăîntreţine creşterilevegetative şi întârzie lemnificarea
lăstarilorprecum şi intrarea în repaus a plantei,determinând sensibilizarea plantelor şiscăderea
rezistenţei lor la frig.

De multe ori apa freatică la micăadâncime limitează alegerea speciilor pentruo

anumitălocaţie. Nivelul apei freatice nueste constant, acesta crescând sau scăzândodată cu
cantitatea de precipitaţii. În acestfel, apa freatică aduce cu ea la suprafaţasolului săruri, care în
cantităţi mari devinnocive pentru majoritatea speciilor. Speciilefoarte sensibile la prezenţa apei
freatice demicăadâncime sunt: Prunus serrulata(cireşul japonez), Paulownia
tomentosa,Liriodendron tulipifera (arborele cu lalele).

Excesul de umiditate în aer favorizează apariţia de boli şi dăunători. Apa subformă de

picături fine este o cale de favorizare a transmiterii bolilor sau a proliferăriilichenilor, a
muşchilor.

Apa sub formă solidă, zăpadăşi chiciură provoacă daune prin depunerea peramuri,
îngreunarea şi ruperea acestora. Speciile cu frunze persistente, conduse în formesferice,
piramidale, fastigiate îşi pot pierde ireversibil forma, datorită depunerilor dezăpadă, iar
îngheţarea zăpezii pe ramuri determină degerarea şi uscarea acestora.

Pentru a evita aceste inconveniente, înainte de sosirea iernii se recomandă ca plantele

săfie legate. Scuturarea de zăpadă poate fi o alternativă, dacă plantele nu au fost legate
dindiferite motive.

Poleiul survine uneori toamna târziu sau primăvara devreme când după ploaie sautopirea
zăpezii urmeazăîngheţ. Plantele suferă prin degerarea mugurilor, a ramurilor sauchiar a întregii
plante. Uneori gheaţa formată pe ramuri poate determina ruperea acestoradatorităîngreunării.
Poleiul este mult mai nociv comparativ cu zăpada sauchiciura, pentru că gheaţa formatăîn urma
ploilor sau topirii zăpezii, pătrunde mult maiadânc în muguri şi scoarţă. Mai mult, dacă zăpada şi
chiciura se scutură uşor de peramuri, poleiul persistă o vreme îndelungată.

3
 Grindina este printre cele mai distructive forme de apă solidă. Ea apare în timpulverii şi
determină rănirea şi ruperea frunzelor, florilor, fructelor, răni pe lăstari şi pescoarţa trunchiului.
La plantele tinere daunele sunt foarte mari, determinând uneori chiardistrugerea completă a
acestora şi de aceea dacă zona unde se află pepiniera estecunoscută ca una în care frecvenţa
apariţiei grindinei este mare, se instalează plaseantigrindină deasupra rândurilor de plante. În
cazul în care apariţia grindinei esteocazionalăşi prin urmare nu sunt luate măsuri de protecţie,
refacerea plantelor poate fifăcută printr-un program riguros ce cuprinde tăieri, fertilizări şi udări.

Nu numai cantitatea de apă care ajunge la plante este importantă, ci şi calitateaacesteia.

Apa din pârâuri, râuri, lacuri sau apa freatică, nu este întotdeauna potrivităpentru udarea
plantelor, putând avea cantităţi ridicate de săruri sau fiind contaminată cudiferiţi
poluanţi.Majoritatea speciilor reacţioneazărapid la un conţinut ridicat de săruri în apă sau
poluanţi. Efectele negative apar în primăfază sub formă imperceptibilă, fiind afectate procesele
fiziologice (se reduce ratafotosintezei, creşte transpiraţia). Ca urmare, dacă udarea cu apă de
slabă calitate continuă,rădăcinile se modifică, creşterea plantelor se reduce, frunzişul îşi
micşoreazădimensiunile, la unele specii apărând chiar pete, colorări inestetice, brunificări,
iarînflorirea se reduce sau dispare complet. Odată cu acumularea în sol a sărurilor saupoluanţilor,
plantele se pot usca complet. Cele mai afectate de calitatea apei sunt planteletinere. Totuşi
speciile sensibile la conţinut de săruri ridicat sau anumiţi poluanţireacţioneazăîn mod negativ
chiar atunci când plantele sunt mature. De aceea, se impuneca în amenajările de spaţii verzi,
udarea să se facă folosind apă de calitate, din surseverificate.

Umiditatea atmosferică ridicatăîntr-o zonă poluată agravează daunele asupraplantelor

lemnoase. Oxizii de azot, de sulf, de fosfor în combinaţie cu particulele de apădin atmosferă se
transformăîn ploaie acidăşi provoacă arsuri foliajului plantelor. Maimult, rădăcinile suferăşi ele
din cauza schimbării pH-ului solului, fiind astfel afectatăabsorbţia apei şi a nutrienţilor. Ceaţa
acidă este mult mai nocivă comparativ cu ploaia,prin persistenţa mai mare pe care o are pe
frunze. Chiar şi scoarţa de pe ramuri şi trunchieste afectată mai mult de ceaţa acidă, plantele
devind mai sensibile la boli, dăunători,temperaturi coborâte sau ridicate.

2. IRIGAREA ÎN SPAȚIILE VERZI

4
 Apa de udat se administrează plantelor atât pe coronamente (pentru menținerea unei stări
de umiditate în atmosferă) cât și la rădăcini.

Administrarea se face sub formă de ploaie artificială, pe toată perioada de vară.

În zona rădăcinilor, apa de udat se va distribui pe cât posibil în zona perilor absorbanți,
unde absorbți acseteia se face cu intensitate mai mare. Administrarea apei sub formă de ploaie
artificială se face dimineața devreme, înainte să înceapă arșița, și apoi seara. La rădăcini, udatul
se face periodic, de câte ori este nevoie, și începe din momentul în care a fost încheiată plantarea.

În ambele cazuri, temperatura apei trebuie să fie cât mai apropiată de cea a mediului
înconjurător.

În cazul când temperatura apei diferă cu mult față de cea a mediului înconjurător, ea
trebuie să fie condiționată în prelabil. Cea mai bună apă de udat este apa de ploaie.

Metode de udare.

Administrarea apei se face prin inundare la suprafața solului, în interiorul farfuriilor

efectuate special de jur împrejurul plantei. Se maipoate face și udatul la adâncime, cu ajutorul
unor tuburi perforate, confecționate din azbociment sau ceramică poroasă, nesmălțuite, care se
plasează în zona rădăcinilor active.

Necesitățile de apă ale plantelor lemnoase din spațiile verzi sunt diferite pe parcursul
anului.

Cele mai mari cantități de apă trebuie asigurate primăvara și la începutul verii. Această
perioadă corespunde cu umflarea mugurilor, cu apariția frunzelor, cu înflorirea și apoi, la 14-21
de zile după înflorire - epocă în care plantele absorb și elimină prin evaporare cantități mari de
apă. Aceasta este perioda care reprezintă punctul maxim de nevoie de apă. În cursul verii, când
planta a ajuns la o dezvoltare normală, udarea se reduce astfel încât solul să fie reavăn până la
sfărșitul anotimpului, apoi se udă din ce în ce mai rar iar în momentul căderii frunzelor
(încheierea ciclului de vegetație), nu se mai udă.

5
 Dacă timpul este foarte secetos, solul fiind lipsit de rezerve de apă, se recomandă reluarea
udatului, deoarece rădăcinile continuă să crească și în timpul iernii, când solul nu este înghețat.

Cele mai bune condiții de prindere și de creștere și dezvoltare armonioase sunt în anii în
care lunile aprilie și mai sunt ploioase.

De asemenea, un udat bun la baza plantelor trebuie să fie completat de stropirea sub
formă de ploaie artificială a ramurilor, frunzelor și trunchiului.

În concluzie, udatul se face mai abundent la sfărșitul primăverii și la începutul verii,

staționar în a doua parte a verii sau chiar mai redus, pentru a lua sfârșit în cursul toamnei.

Udatul cel mai eficient este cel care pătrunde profund în sol și care cuprinde întreg
volumul de rădăcini.

La arborii care intră mai devreme în vegetație, udatul începe mai devreme, la sfârșitul
lunii martie, iar la cei cu o vegetație mai tardivă, în aprilie.

Udatul arborior și arbuștilor care au ca acoperământ gazonul poate fi început la 2-3

săptămâni de la topirea zăpezii și oprit în luna septembrie sau chiar octombrie în regiunile mai
calde.

O udare făcută mai rar dar din abundență este mai eficientă pentru plante decât un număr
mai mare de udări, dar cu cantități mai mici de apă. Cantitatea de apă pentru fiecare udat este în
funcție de volumul de pământ ocupat de rădăcini.

Exemple:

- arbori în vârstă de 4 ani: 4-6 udări cu câte 20-50 l apă/m² la o udare;

- arbori în vârstă de 8-12 ani: 4-6 udări cu câte 150 l apă/m² la o udare;

- arbori în vârstă de 20-25 ani: 5-7 udări cu câte 150-200 l apă/m² la fiecare udat.

Udatul se face în așa fel încât pământul din zona rădăcinilor și din jurul acestora să fie în
permanență reavăn. Crearea unei stări de umiditate prea pronunțată pe o suprafață de pământ
restrânsă, fără posibilități de aerisire, are consecințe nefaste asupra sistemului radicular.

6
 Udatul arbuștilor.

Arbuștii care înfloresc în primăvară au nevoie de apă mai multă în momentul în care
mugurii floriferi încep să se umfle. Cei care înfloresc la sfârșitul verii sau toamna vor fi supuși
aceluiași regim. Orientativ, cantitățile de apă ce se administrează sunt următoarele:

- arbuști în vârstă de 2-3 ani, plantați cu rădăcina nudă: 15-20 l apă la o udare;

- arbuști în vârstă de 4-6 ani, plantați cu balot de pământ la rădăcină: 30-50 l apă la o
udare;

- arbuști în vârstă de 6-8 ani, plantați cu balot de pământ la rădăcină: 50-100 l apă la o
udare.

Udarea gardurilor vii.

Udarea arbuștilor plantați sub formă de garduri vii se face prin deschiuderea unui șanț (cu
sapa) de 10-20 cm adâncime, cât mai aproape de baza trunchiului plantelor, fără să se descopere
sau rănească sistemul radicular. Acest șanț nu trebuie să depășească 10-15 m lungime și 20-25
cm lățime. După deschiderea șanțului, se udă prin inundare, până la umplerea acestuia cu apă.
După ce apa a intrat complet în sol, pământul care a rezultat din deschidere șanțului este tras la
loc, formând un bilon continuu, care va împiedica evaporarea apei. După astuparea primului
tronson de 10-15 m lungime, se va deschide al doilea tronson, apoi al treilea și așa mai departe,
până se udă toată lungimea gardului viu. Operația se repetă atunci când, prin sondaje ce constau
în darea la o parte a pământului din bilon, se constată că acesta nu mai este reavăn.

7
 BIBLIOGRAFIE

1. Mateescu R., 2002Arbori și arbuști ornamentali. Editura M.A.S.T., București.

2. Mănescu Cristina, 2010. Arboricultură ornamentală. Facultatea de Horticultură
Specializarea Horticultură - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ. București.
3. Sandu Tatiana, R. Bernardis, 2006. Arboricultură ornamentală – Curs I.D. USAMV
„Ion Ionescu de la Brad, Iași”.
4. Sandu Tatiana, 2009. Arboricultură ornamentală. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași.
5. Tomescu C. V., 2006. Arhitectură peisageră și design forestier – suport de curs.
Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava. Facultatea de Silvicultură.