STRUCTURA LEMNULUI

Lemnul are o structură fibroasă şi orientată, formată din celule cu membrane lignificate.
Acestea formează ţesuturi specializate care conferă rezistenţă şi totodată servesc la conducerea
apei cu substanţe minerale din sol şi a sevei elaborate.
b. Structura macroscopică a lemnului
Datorită neomogenităţii, structura, aspectul şi proprietăţile lemnului diferă în funcţie de
cele trei secţiuni principale care se pot executa prin trunchi (fig. 2):
 secţiunea transversală, făcută perpendicular pe axa longitudinală a trunchiului; 2
 secţiunea radială, longitudinală, care trece prin axa trunchiului; 3
 secţiunea tangenţială, făcută perpendicular pe rază şi tangentă la inelul anual. 1

Secţiune transversal-1

Secţiune radială-2

Secţiune tangenţială-3

Secţiuni principale prin trunchi

1 3 2

Zonele structurii macroscopice ale lemnului

În secţiune transversală, trunchiul prezintă de la exterior către interior următoarele zone
concentrice principale: scoarţa, cambiul şi lemnul (partea lemnoasă).
Scoarţa (coaja) este ţesutul exterior al trunchiului, care înveleşte lemnul protejându-l.
Ocupă un volum de 7-30 % din volumul arborelui şi este alcătuită din ritidom şi liber.
Ritidomul este partea moartă exterioară a scoarţei care are rolul de a apăra trunchiul de
acţiunea agenţilor fizici sau biologici din mediul exterior. În funcţie de specie, ritidomul poate fi
neted sau poate prezenta crăpături, brăzdări sau poate fi desprins în diferite moduri (în solzi, în
fâşii sau în plăci).

Liberul este partea vie a scoarţei care se găseşte spre interiorul trunchiului. Se dezvoltă
anual din cambiu şi este alcătuit din vase, fibre liberiene şi ţesuturi de parenchim.
Scoarţa se îndepărtează la prelucrarea lemnului, doar cea a anumitor specii beneficiind de
o valorificare superioară. Astfel, din coaja stejarului se extrag substanţe tanante, iar din cea a
arborelui de chinină se obţin diferite substanţe medicinale.
Cambiul este un ţesut generator, format dintr-un singur strat de celule situat între scoarţă
şi lemn, care determină creşterea în grosime.
Celulele care alcătuiesc acest ţesut au proprietatea de a se multiplica în mod continuu în
timpul perioadei de vegetaţie a arborelui, dând naştere în fiecare an, spre interior, la ţesuturi care
formează liberul.
Lemnul este o grupare de ţesuturi de structură complexă, care constituie cea mai mare
parte din volumul trunchiului, al ramurilor şi al rădăcinilor, fiind totodată şi cea mai valoroasă
parte. În secţiune transversală, lemnul prezintă, de la exterior către interior, următoarele trei zone
concentrice principale:
 alburnul
 duramenul
 măduva.
Alburnul este zona de la exterior a trunchiului cu ţesut rar, cu umiditate ridicată, obişnuit
de culoare deschisă (gălbui-albicioasă), prin care se face circulaţia ascendentă a sevei brute.
Duramenul sau lemnul matur este o zonă interioară situată după alburn, formată prin
procesul de duramnificare a alburnului. Din punct de vedere fiziologic duramenul este inactiv, el
servind numai pentru rezistenţa arborelui. Formarea sa începe la diferite vârste cuprinse între 3-5
ani la salcâm şi 30-55 de ani la stejar. Duramenul prezintă un ţesut dens, rezistent, puţin
permeabil la lichide şi cu proprietăţi fizico-mecanice superioare alburnului.
Măduva este partea din mijloc a tulpinii, situată central sau excentric, formată din ţesut de
parenchim, afânat, moale, deosebită în general de lemnul înconjurător şi prin culoare.
În secţiune transversală măduva se prezintă în variate forme (circulară, ovală,
triunghiulară, pentagonală etc.). În mod obişnuit măduva poate fi de culoare albicioasă, alb-
verzuie, alb-roşcată, alb-cenuşie, alb-brun deschis, gălbuie, galben-roşcată, roşiatică, roşie-brună,
brună, brun-verzuie, cenuşiu deschis, negricioasă etc. Diametrul măduvei variază de la o specie
la alta, de la câteva fracţiuni de milimetru până la 10-12 mm şi chiar mai mult. Dintre speciile cu
măduvă foarte dezvoltată pot fi menţionate socul, oţetarul, iar dintre cele cu măduva foarte mică,
ienupărul, mesteacănul, tisa, ienupărul etc.
În jurul măduvei se grupează primele formaţiuni de lemn primar. Măduva împreună cu
lemnul primar se numeşte canal medular şi reprezintă 0,001-0,003 % din trunchi. Măduva este
lipsită de valoare şi se înlătură în procesul de debitare.
În afara elementelor menţionate, în secţiunea transversală prin trunchi mai pot fi observate:
inelele anuale şi razele medulare.
Inelele anuale sunt inelele concentrice formate succesiv în fiecare an şi sunt vizibile în
toată partea lemnoasă a trunchiului.
 Conturul inelelor anuale poate fi regulat (la molid), ondulat grosolan (ex: carpen, ienupăr)
sau ondulat fin (la anin, fag), uneori prezentând retrageri vizibile în dreptul trecerii razelor
medulare (la fag, anin, stejar).
Lăţimea inelelor anuale depinde de specie, de condiţiile de vegetaţie, de vârstă şi de poziţia
lor în arbore. Unele specii prezintă inele anuale foarte late (ex. plopul negru, cenuşarul etc.), iar
altele, inele anuale foarte înguste (tisa, jneapănul etc.). La unele specii, inelele anuale sunt
distincte datorită prezenţei a două zone deosebite în cuprinsul lor şi anume:
 zona de lemn timpuriu (lemn de primăvară), mai puţin densă şi de culoare mai deschisă,
formată în prima parte a perioadei de vegetaţie şi
 zona de lemn târziu (lemn de vară), mai densă şi mai închisă la culoare, formată în a
doua parte a perioadei de vegetaţie. Trecerea de la lemnul timpuriu la cel târziu este
treptată la unele specii (molid, brad, cireş) şi bruscă la altele (larice, pin, ulm).
Razele medulare sunt linii radiale foarte subţiri de culoare şi luciu diferite de masa
lemnoasă înconjurătoare. Ele pornesc din măduvă sau dintr-un inel anual şi se continuă până la
scoarţă, deoarece au rolul de a conduce şi înmagazina substanţele nutritive primite de la frunze
şi, totodată, de a conduce apa din lemn către scoarţă.
În număr mic, razele medulare late şi cele înguste conferă un aspect deosebit suprafeţei,
crescând valoarea estetică a produsului; în schimb, prezenţa în număr mare a razelor medulare
late înrăutăţeşte proprietăţile mecanice ale lemnului.

Compoziţia chimică a lemnului

Lemnul este constituit în principal din substanţe organice ce au la bază carbonul (49,5 %),
oxigenul (43,2 %), hidrogenul (6,3 %), azotul (0,1 %), din substanţe anorganice compuse din
diferiţi oxizi (oxid de potasiu – K 2O, oxid de sodiu – Na2O, oxid de calciu – CaO, pentaoxid de
fosfor – P2O5 etc.) şi din oxigen.
Substanţele organice se împart în:
 componenţi principali precum: celuloză, hemiceluloză şi lignină, care au o pondere ridicată
(96 %) în compoziţia chimică a lemnului;
 componenţi secundari precum: răşinile, uleiurile eterice, substanţele tanante, gumele,
coloranţii, acizii organici, acizii graşi, alcaloizii etc. care se găsesc în cantităţi mai mici în
compoziţia chimică a lemnului.
0 = Măduvă;
1 Inele anuale;
2 Canal de rășină;
3 Raze primare;;
4 Raze secundare;
5 Cambiu;
6 Razele bastului;
7 Felogen;
8 Bast;
9 Scoarță
 1.2. CARACTERISTICILE FIZICE ALE MATERIALULUI LEMNOS.
Lemnul fiind un material anizotrop (Despre un corp) Care nu are aceleaşi proprietăţi fizice în toate
direcţiile; şi un produs al vieţii vegetale, proprietăţile sale fizico-mecanice depind de: structura sa fibroasă şi
orientată, conţinutul de apă, defectele sale. De aceea, proprietăţile sale se referă la materialul sănătos, fără
defecte, cu un conţinut de apă de 15 % şi la secţiunea avută în vedere (transversală, radială sau
longitudinală).
Culoarea lemnului variază de la o specie la alta, de la alb la negru. Totodată, ea poate varia chiar la
aceeaşi specie, în jurul unei culori caracteristice de bază. La operaţiile de identificare a speciei se ia în
considerare culoarea lemnului netratat, deoarece culoarea se modifică în urma tratamentelor termice sau
chimice.
Culoarea lemnului se schimbă sub acţiunea razelor solare, devenind în general cenuşie sau negricioasă
şi, totodată, ca urmare a oxidării.
Culoarea lemnului- depinde de varsta arborelui, conditiile de vegetatie si umiditate, de starea de sanatate:
o lemn alb-galbui-brad, molid, paltin;
o lemn alb-rosiatic- fag, mesteacan;
o lemn alb-roz- frasin;
o lemn alb-cenusiu- parpen, plop tremurator;
o lemn negru- abanos.
Luciul lemnului este determinat de proprietatea sa de a reflecta lumina. Luciul depinde de structura
lemnului, poziţia secţiunii prin lemn (respectiv faţă de elementele anatomice), calitatea netezirii suprafeţei şi
unghiul sub care cade lumina pe ea. Razele medulare sunt elementele anatomice care contribuie cel mai mult
la formarea luciului lemnului, deoarece secţiunea radială reflectă foarte bine lumina (cu excepţia aninului,
carpenului şi plopului tremurător). În al doilea rând, fibrele lemnului, prin aşezarea lor compactă în zone, în
anumite poziţii de secţionare dau un luciu caracteristic.
Speciile de lemn care prezintă luciu sunt utilizate la fabricarea furnirelor estetice radiale.
o luciu matasos- paltin;
o luciu argintiu- mesteacan;
o luciu auriu- unele plante exotice.
Desenul lemnului rezultă din combinarea elementelor structurale vizibile precum: inelele de creştere
anuală, razele medulare, fibrele, nodurile, culoarea şi sunt puse în evidenţă prin modul de debitare. În timp
ce desenul lemnului debitat în secţiune transversală nu prezintă interes din punct de vedere estetic, secţiunile
radiale, tangenţiale şi cele derivate (oblice, semiradiale, semitangenţiale) conduc la obţinerea unor desene cu
un aspect deosebit.
În general, speciile de răşinoase, datorită constituţiei mai regulate şi mai omogene, au desenul simplu,
iar cele de foioase, mult mai variat, datorită structurii neomogene. Un desen frumos se obţine prin tăierea în
plan tangenţial în special a speciilor: nuc, frasin, ulm, arţar, paltin, mesteacăn.
Desenul lemnului- este determinat de combinarea liniilor de contur si a celor rezultate prin taierea liniilor
anuale:
o ochi de pasare- paltin, frasin, mesteacan;
o piele de sarpe dungat- stejar, ulm, rasinoase;
o ondulat sau cret- frasin, nuc.

Textura este o caracteristică a suprafeţei lemnului determinată de forma, dimensiunile şi gruparea

elementelor anatomice. Textura este specifică fiecărei specii de lemn şi poate fi: foarte fină (tisă, mahon),
fină (nuc, paltin), semifină (mesteacăn, anin) sau aspră (stejar, ulm, frasin).