CURS 1 MNSU

LEMNUL

Lemnul este una din cele mai importante materii prime naturale, fiind utilizat în principal la
fabricarea mobilei, ca material de construcţii, la fabricarea hârtiei, a fibrelor celulozice, a
articolelor de uz casnic, jucăriilor, a articolelor de papetărie, a ambarcaţiunilor, a ambalajelor etc.

1. Structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului

Lemnul este un material de natură organică cu o compoziţie chimică complexă, eterogen şi

anizotrop, obţinut din arbori forestieri de esenţă răşinoasă sau foioasă. Lemnul are o structură
fibroasă şi orientată, formată din celule cu membrane lignificate. Acestea formează ţesuturi
specializate care conferă rezistenţă şi totodată servesc la conducerea apei cu substanţe minerale
din sol şi a sevei elaborate. Structura lemnului poate fi abordată atât la nivel microscopic, dar și la
nivel macroscopic.

1.1 Structura microscopică a lemnului

Lemnul este constituit din celule variate ca formă, mărime şi poziţie, după funcţiile pe care
le îndeplinesc în arbore. După forma lor, celulele din lemn sunt de două tipuri: parenchimatice şi
prozenchimatice.
Celulele parenchimatice sunt izodiametrice sau puţin alungite, iar cele prozenchimatice sunt
alungite şi înguste. În lemnul de răşinoase există celulele de parenchim din razele medulare şi
celulele epiteliale ale canalelor rezinifiere, iar în lemnul de foioase regăsim celulele de parenchim
din razele medulare, parenchimul lemnos, precum și celulele epiteliale ale canalelor gumifere.
Celulele prozenchimatice prezente în lemnul de răşinoase sunt traheidele, iar în lemnul de foioase
vasele (traheele), traheidele şi fibrele.
Elementele anatomice principale ale lemnului sunt: traheidele, vasele (traheele), fibrele,
parenchimul şi canalele intercelulare.
Traheidele sunt celule alungite, închise, ale căror capete sunt mai ascuţite în lemnul târziu şi
mai rotunjite în lemnul timpuriu. La unele specii, pereţii prezintă îngroşări spiralate. Traheidele
ocupă volumul cel mai mare (aproximativ 90 %) al lemnului de răşinoase şi se găsesc în lemnul
multor specii de foioase.
Vasele sau traheele sunt formate prin fuzionarea unui număr mare de celule prozenchimatice
cu pereţi relativ subţiri – elemente de vase – aşezate cap la cap în direcţie longitudinală şi ai căror
pereţi intermediari au dispărut total sau parţial, rezultând astfel tuburi de diferite lungimi. Acestea
servesc, la speciile de foioase, la conducerea în arbore a sevei brute. Elementele de vase la
maturitate sunt celule deschise, perforate. Ele sunt foarte variate ca formă, dimensiuni, îngroşări
ale pereţilor, perforaţii şi incluziuni.
Fibrele (fibrele liberiene) constituie elementele de rezistenţă ale lemnului de foioase. Ele
sunt celule foarte alungite şi subţiri, cu pereţi groşi. Au contur de obicei poligonal în secţiune
transversală, iar la capete sunt uneori dentate sau bifurcate spre a se ancora mai bine unele de
altele. Fibrele sunt distribuite foarte variat în lemn, de la împrăştiate uniform, până la grupări
caracteristice (benzi, zone sub formă de flăcări, zone insulare cu contur neregulat etc.). Lungimea
şi grosimea fibrelor variază de la o specie lemnoasă la alta. De asemenea, proporţia fibrelor în
lemn variază foarte mult de la o specie la alta, ajungând până la 70 % sau chiar mai mult.
Parenchimul din lemn, după poziţia pe care o are, este de două tipuri: parenchim lemnos şi
parenchim de rază, întrucât se află în razele medulare. Parenchimul lemnos este format din celule
parenchimatice dispuse paralel cu axa arborelui. Parenchimul de rază este format din celule
parenchimatice dispuse radial, în formă de benzi, constituind în unele cazuri, împreună cu celulele
de parenchim epitelial şi celulele prozenchimatice (traheidele), razele medulare ale lemnului.
Canalele intercelulare sunt reprezentate prin canalele rezinifere la răşinoase şi canalele
gumifere la foioase. Canalele rezinifere conţin doar răşini, în schimb cele gumifere conţin
substanţe de diferite naturi: gume, răşini, uleiuri etc.

1.2 Structura macroscopică a lemnului

Datorită neomogenităţii, structura, aspectul şi proprietăţile lemnului diferă în funcţie de cele
trei secţiuni principale care se pot executa prin trunchi:
• secţiunea transversală, făcută perpendicular pe axa longitudinală a trunchiului;
• secţiunea radială, longitudinală, care trece prin axa trunchiului;
• secţiunea tangenţială, făcută perpendicular pe rază şi tangentă la inelul anual.
În secţiune transversală, trunchiul prezintă, de la exterior către interior, următoarele zone
concentrice principale: scoarţa, cambiul şi lemnul propriu zis (partea lemnoasă).
Scoarţa (coaja) este ţesutul exterior al trunchiului, care înveleşte lemnul protejându-l. Ocupă
un volum de 7-30 % din volumul arborelui şi este alcătuită din ritidom şi liber.
Ritidomul este partea moartă exterioară a scoarţei care are rolul de a apăra trunchiul de
acţiunea agenţilor fizici sau biologici din mediul exterior. În funcţie de specie, ritidomul poate fi
neted sau poate prezenta crăpături, brăzdări sau poate fi desprins în diferite moduri (în solzi, în
fâşii sau în plăci).
Liberul este partea vie a scoarţei care se găseşte spre interiorul trunchiului. Se dezvoltă anual
din cambiu şi este alcătuit din vase, fibre liberiene şi ţesuturi de parenchim. Scoarţa se îndepărtează
la prelucrarea lemnului, doar cea a anumitor specii beneficiind de o valorificare superioară. De
exemplu, din coaja stejarului se extrag substanţe tanante, iar din cea a arborelui de chinină se obţin
diferite substanţe medicinale, în timp ce arborele de plută oferă principala bază de materie primă
pentru confecționarea dopurilor pentru sticlele de vin, șampanie etc.
Cambiul este un ţesut generator, format dintr-un singur strat de celule situat între scoarţă şi
lemn, care determină creşterea în grosime. Celulele care alcătuiesc acest ţesut au proprietatea de a
se multiplica în mod continuu în timpul perioadei de vegetaţie a arborelui, dând naştere în fiecare
an, spre interior, la ţesuturi care formează liberul.
Lemnul este o grupare de ţesuturi de structură complexă, care constituie cea mai mare parte
din volumul trunchiului, al ramurilor şi al rădăcinilor, fiind totodată şi cea mai valoroasă parte. În
secţiune transversală, lemnul prezintă, de la exterior către interior, următoarele trei zone
concentrice principale: alburnul, duramenul şi măduva.
Alburnul este zona de la exterior a trunchiului cu ţesut rar, cu umiditate ridicată, obişnuit de
culoare deschisă (gălbui-albicioasă), prin care se face circulaţia ascendentă a sevei brute. Ocupă
un volum mai mic sau mai mare în raport cu volumul întregului trunchi în funcţie de specie, vârsta
arborelui şi condiţiile climatice.
Duramenul sau lemnul matur este o zonă interioară situată după alburn, formată prin
procesul de duramnificare a alburnului. Din punct de vedere fiziologic duramenul este inactiv, el
servind numai pentru rezistenţa arborelui. Formarea sa începe la diferite vârste cuprinse între 3-5
ani la salcâm şi 30-55 de ani la stejar. Duramenul prezintă un ţesut dens, rezistent, puţin permeabil
la lichide şi cu proprietăţi fizico-mecanice superioare alburnului. Grosimea şi culoarea
duramenului variază după specie, vârstă, locul secţiunii etc. De exemplu, la speciile de foioase
duramenul este mai dezvoltat decât la cele de răşinoase. De asemenea, la anumite specii precum:
stejarul, nucul, ulmul, laricele etc. duramenul are o culoare distinctă de cea a alburnului, iar la
altele (fag, tei, molid etc.) cele două zone nu pot fi diferenţiate cu ochiul liber, apelându-se în acest
caz la analize chimice.
Măduva este partea din mijloc a tulpinii, situată central sau excentric, formată din ţesut de
parenchim, afânat, moale, deosebită în general de lemnul înconjurător şi prin culoare. În secţiune
transversală măduva se prezintă în variate forme (circulară, ovală, triunghiulară, pentagonală etc.).
În mod obişnuit măduva poate fi de culoare albicioasă, alb-verzuie, alb-roşcată, alb-cenuşie, alb-
brun deschis, gălbuie, galben-roşcată, roşiatică, roşie-brună, brună, brun-verzuie, cenuşiu deschis,
negricioasă etc. Diametrul măduvei variază de la o specie la alta, de la câteva fracţiuni de milimetru
până la 10-12 mm şi chiar mai mult. Dintre speciile cu măduvă foarte dezvoltată pot fi menţionate
socul, oţetarul, iar dintre cele cu măduva foarte mică, ienupărul, mesteacănul, tisa, ienupărul etc.
În jurul măduvei se grupează primele formaţiuni de lemn primar. Măduva împreună cu
lemnul primar se numeşte canal medular şi reprezintă 0,001-0,003 % din trunchi. Măduva este
lipsită de valoare şi se înlătură în procesul de debitare.
În afara elementelor menţionate, în secţiunea transversală prin trunchi mai pot fi observate:
inelele anuale şi razele medulare.
Inelele anuale sunt inelele concentrice formate succesiv în fiecare an şi sunt vizibile în toată
partea lemnoasă a trunchiului. Conturul inelelor anuale poate fi regulat (la molid), ondulat grosolan
(ex: carpen, ienupăr) sau ondulat fin (la anin, fag), uneori prezentând retrageri vizibile în dreptul
trecerii razelor medulare (la fag, anin, stejar). Lăţimea inelelor anuale depinde de specie, de
condiţiile de vegetaţie, de vârstă şi de poziţia lor în arbore. Unele specii prezintă inele anuale foarte
late (ex. plopul negru, cenuşarul etc.), iar altele, inele anuale foarte înguste (tisa, jneapănul etc.).
La unele specii, inelele anuale sunt distincte datorită prezenţei a două zone deosebite în cuprinsul
lor şi anume: zona de lemn timpuriu (lemn de primăvară), mai puţin densă şi de culoare mai
deschisă, formată în prima parte a perioadei de vegetaţie şi zona de lemn târziu (lemn de vară),
mai densă şi mai închisă la culoare, formată în a doua parte a perioadei de vegetaţie. Trecerea de
la lemnul timpuriu la cel târziu este treptată la unele specii (molid, brad, cireş) şi bruscă la altele
(larice, pin, ulm).
Razele medulare sunt linii radiale foarte subţiri de culoare şi luciu diferite de masa lemnoasă
înconjurătoare. Ele pornesc din măduvă sau dintr-un inel anual şi se continuă până la scoarţă,
deoarece au rolul de a conduce şi înmagazina substanţele nutritive primite de la frunze şi, totodată,
de a conduce apa din lemn către scoarţă. În număr mic, razele medulare late şi cele înguste conferă
un aspect deosebit suprafeţei, crescând valoarea estetică a produsului; în schimb, prezenţa în
număr mare a razelor medulare late înrăutăţeşte proprietăţile mecanice ale lemnului.

1.3 Compoziţia chimică a lemnului

Lemnul este constituit în principal din substanţe organice ce au la bază carbonul (49,5 %),
oxigenul (43,2 %), hidrogenul (6,3 %), azotul (0,1 %), din substanţe anorganice compuse din
diferiţi oxizi (oxid de potasiu, oxid de sodiu, oxid de calciu, pentaoxid de fosfor etc.) şi din oxigen.
Substanţele organice se împart în:
• componenţi principali precum: celuloză, hemiceluloză şi lignină, care au o pondere
ridicată (96 %) în compoziţia chimică a lemnului;
• componenţi secundari precum: răşinile, uleiurile eterice, substanţele tanante, gumele,
coloranţii, acizii organici, acizii graşi, alcaloizii etc. care se găsesc în cantităţi mai mici în
compoziţia chimică a lemnului.
Celuloza este o polizaharidă cu structură macromoleculară, care constituie componenta
principală a pereţilor celulari din plante. Celuloza se prezintă sub formă de macromolecule
filiforme. Lemnul are un conţinut de celuloză cuprins între 50-70 %, variind în funcţie de specie.
Celuloza se întrebuinţează la fabricarea hârtiei, lacurilor, fibrelor artificiale, alcoolului etilic etc.
Hemicelulozele sunt grupuri de polizaharide care însoţesc celuloza în pereţii celulelor
vegetale. Cantitatea de hemiceluloze din lemn variază între 15-27 %. Nu au o compoziţie bine
definită chimic, fiind considerate ca amestecuri complexe de pentoze şi hexoze. Pentozele
predomină în lemnul de foioase, iar hexozele în cel de răşinoase.
Lignina este o substanţă organică de natură vegetală care impregnează celulele, fibrele şi
canalele lemnului, conferindu-i impermeabilitate şi rigiditate; se formează pe măsura îmbătrânirii
celulelor, o dată ce acestea nu se mai înmulţesc. După celuloză, lignina este constituentul cel mai
important al lemnului. Lignina are o structură macromoleculară complexă, fiind un compus amorf.
Conţinutul de lignină din lemn este de 26-29 % la speciile de răşinoase şi de 19-26 % la speciile
de foioase.
Răşinile sunt produse organice rezultate din procese vitale, fiziologice sau patologice, care
se produc în anumite specii de arbori. Sunt sisteme coloidale de acizi rezinici în uleiuri eterice,
esteri aromatici de consistenţă moale până la solidă. Răşinile se găsesc în proporţie de 0,5-0,8 %
în lemnul de răşinoase, fiind în cantitate mai mare în duramen decât în alburn. Prin prelucrarea lor
se obţin terebentina, colofoniul, copalul, răşina de guaiac este utilizată în medicină etc.
Uleiurile eterice sunt substanţe volatile de natură vegetală, insolubile în apă, având de obicei
un miros plăcut, caracteristic. Din punct de vedere chimic sunt amestecuri de substanţe complexe
cu funcţiuni chimice diverse (hidrocarburi, alcooli, cetone, eteri, esteri). Se extrag din lemnul
răşinoaselor, eucaliptului, santalului etc.
Substanţele tanante se găsesc în coaja, frunzele şi fructele unor plante: în coaja stejarului,
salciei şi molidului, în lemnul de stejar (în proporţie de 5-10 %) şi în cel de quebracho (în proporţie
de peste 25 %), în fructe de valonee, mirobalan, în gogoşile de ristic etc.
Gumele sunt materii vâscoase, amorfe, din clasa polizaharidelor, produse de sucurile
ţesuturilor cambiale ale unor plante, sub acţiunea luminii, a aerului şi a bacteriilor. Guma ia naştere
în coaja sau lemnul plantei şi apare în exterior datorită unor leziuni în locurile în care coaja este
rănită. Gumele sunt utilizate în industrie, în farmacie, în lucrările de papetărie etc. Un exemplu de
gumă este guma arabică care este obţinută prin evaporarea apei din lichidul vâscos secretat de
unele specii de Accacia.
Coloranţii sunt caracterizaţi de prezenţa în molecula lor a anumitor grupări funcţionale,
numite grupări cromofore, cărora li se datorează culoarea substanţei şi grupări, care dau substanţei
proprietatea de a colora un produs. Coloranţii se găsesc în special în duramenul unor specii exotice,
cei mai cunoscuţi fiind: hematoxilena, xantolina, brazilina, tinctorina. Sunt folosiţi pentru
colorarea fibrelor textile, pieilor, materialelor plastice etc.
Acizii organici influenţează pH-ul lemnului. În lemn pot fi întâlniţi, în cantităţi mai mici,
acidul formic, acidul acetic, acidul lactic, acidul butiric, acidul citric.
Acizii graşi care pot fi întâlniţi în lemn sunt: acidul oleic, acidul palmitic şi acidul linoleic.
Prezenţa acizilor graşi în lemn influenţează în mod negativ încleierea şi finisarea.

1.4 Proprietăţi fizice

Lemnul, fiind un material anizotrop şi un produs al vieţii vegetale, proprietăţile sale fizico-
mecanice depind de:
 structura sa fibroasă şi orientată,
 conţinutul de apă,
 defectele sale.
Proprietăţile sale se referă la materialul sănătos, fără defecte, cu un conţinut de apă de 15 %
şi la secţiunea avută în vedere (transversală, radială sau longitudinală).
Culoarea lemnului variază de la o specie la alta, de la alb la negru. Totodată, ea poate varia
chiar la aceeaşi specie, în jurul unei culori caracteristice de bază. La operaţiile de identificare a
speciei se ia în considerare culoarea lemnului netratat, deoarece culoarea se modifică în urma
tratamentelor termice sau chimice. Culoarea lemnului se schimbă sub acţiunea razelor solare,
devenind în general cenuşie sau negricioasă şi, totodată, ca urmare a oxidării. La speciile cu alburn
şi duramen, culorile celor două zone sunt diferite, având fie nuanţe ale aceleiaşi culori de bază, fie
culori de bază complet diferite. Lemnele fără diferenţă de culoare între alburn şi lemnul matur sunt
denumite şi unicolore, iar cele cu alburn şi duramen distinct, lemne bicolore, ţinându-se seama
doar de diferenţa de culoare dintre cele două zone, nu şi de variaţia de culoare a acestora. Culoarea
lemnului poate fi uniformă sau variată, în zone sau benzi de diferite nuanţe sau chiar culori de bază
deosebite. În general, lemnele se pot grupa după următoarele culori de bază: alb, galben, brun,
roşu, cenuşiu, verde, violet şi negru.
Luciul lemnului este determinat de proprietatea sa de a reflecta lumina. Luciul depinde de
structura lemnului, poziţia secţiunii prin lemn (respectiv faţă de elementele anatomice), calitatea
netezirii suprafeţei şi unghiul sub care cade lumina pe ea. Razele medulare sunt elementele
anatomice care contribuie cel mai mult la formarea luciului lemnului, deoarece secţiunea radială
reflectă foarte bine lumina (cu excepţia aninului, carpenului şi plopului tremurător). În al doilea
rând, fibrele lemnului, prin aşezarea lor compactă în zone, în anumite poziţii de secţionare dau un
luciu caracteristic. Lemnul este foarte puţin lucios pe secţiunea transversală, este uneori lucios pe
secţiunea tangenţială şi prezintă luciul caracteristic pe secţiunea radială. Spre a sugera caracterul
luciului, acesta este indicat prin comparaţie cu alte materiale. De exemplu, paltinul, platanul şi
bradul prezintă un luciu mătăsos, mesteacănul un luciu argintiu, salcâmul un luciu auriu etc.
Speciile de lemn care prezintă luciu sunt utilizate la fabricarea furnirelor estetice radiale.
Desenul lemnului rezultă din combinarea elementelor structurale vizibile precum: inelele
de creştere anuală, razele medulare, fibrele, nodurile, culoarea şi sunt puse în evidenţă prin modul
de debitare. În timp ce desenul lemnului debitat în secţiune transversală nu prezintă interes din
punct de vedere estetic, secţiunile radiale, tangenţiale şi cele derivate (oblice, semiradiale,
semitangenţiale) conduc la obţinerea unor desene cu un aspect deosebit. În general, speciile de
răşinoase, datorită constituţiei mai regulate şi mai omogene, au desenul simplu, iar cele de foioase,
mult mai variat, datorită structurii neomogene. Un desen frumos se obţine prin tăierea în plan
tangenţial în special a speciilor: nuc, frasin, ulm, arţar, paltin, mesteacăn. O serie de defecte de
structură ale lemnului conduc la apariţia unor desene foarte valoroase din punct de vedere estetic.
Astfel, nodurile mici, provenind din muguri dorminzi, conduc la apariţia desenului „ochi de
pasăre” la paltin, mesteacăn, arin, iar existenţa fibrelor creţe conduce la apariţia unui desen ondulat
(la paltin şi frasin), înflorat (la mahon), penat sau „coadă de păun” (paltin). Desenul lemnului
prezintă importanţă îndeosebi la alegerea furnirelor utilizate la acoperirea pieselor de mobilier.
Textura este o caracteristică a suprafeţei lemnului determinată de forma, dimensiunile şi
gruparea elementelor anatomice. Textura este specifică fiecărei specii de lemn şi poate fi: foarte
fină (tisă, mahon), fină (nuc, paltin), semifină (mesteacăn, anin) sau aspră (stejar, ulm, frasin).
Densitatea lemnului, definită ca raport între masa şi volumul acestuia, determinate la aceeaşi
valoare a umidităţii, diferă de la o specie la alta. Ea este influenţată de condiţiile de vegetaţie din
timpul dezvoltării arborilor, variind chiar în cuprinsul aceluiaşi arbore şi este foarte mult
dependentă de umiditatea lemnului. De aceea, în practică se determină mai ales densitatea
aparentă1 corespunzătoare unei umidităţi de 15 %. Din acest punct de vedere, speciile de lemn se
împart în şase clase:
• lemn foarte greu, cu densitatea aparentă mai mare de 0,8 g/cm3 (stejar brumăriu, ulm,
corn, jugastru de Banat, abanos, guaiac, lemnul de lămâi, macore, lemn de măslin etc.);
• lemn greu, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,71-0,8 g/cm3 (stejar, carpen, salcâm,
amarant, palisandru, santal etc.);
• lemn semigreu, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,61-0,70 g/cm3 (mesteacăn, nuc,
fag, frasin, tisă, mahon american, tec – uneori scris și teck etc.);
• lemn semiuşor, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,51-0,60 g/cm3 (tei, castan, arin,
nuc american, cedru de Liban etc.);
• lemn uşor, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,41-0,50 g/cm3 (brad, molid, plop, salcie
etc.);
• lemn foarte uşor, cu densitatea aparentă sub 0,40 g/cm3 (plopul negru, balsa etc.).

Umiditatea lemnului după tăiere, în funcţie de specie, este de 60-100 % (raportată la masa
lemnului uscat). Este neuniform repartizată în masa lemnului, fiind mai ridicată în ţesuturile tinere
şi în partea superioară a trunchiului.
În lemn, apa se găseşte sub următoarele forme:
• apă liberă sau de îmbibaţie, prezentă în cavitatea celulelor lemnoase, vase, traheide şi
spaţii intercelulare;

1
Densitatea aparentă este dată de raportul dintre masa lemnului şi volumul total ocupat de masa lemnoasă, pori şi
golurile interioare
 • apă de higroscopicitate sau de saturaţie, fixată prin adsorbţie şi condensare capilară pe
fibrele de celuloză din pereţii celulelor;
• apă legată chimic în substanţele ce intră în compoziţia chimică a lemnului şi care poate fi
eliminată numai prin arderea sa.
Un lemn cu peste 30 % apă este un lemn verde şi, lăsat în aer, pierde treptat toată apa liberă.
În acel moment, el conţine numai apa de higroscopicitate şi apa legată chimic, ajungând la punctul
de saturaţie al fibrelor lemnoase. Acesta corespunde unei umidităţi relative în lemn de 25-40 %,
în funcţie de specie. Până în acest punct proprietăţile fizico-mecanice ale lemnului nu variază
semnificativ. Dacă lemnul este lăsat timp îndelungat în aer cu umiditatea relativă şi temperatură
constante, evaporarea continuă, lemnul pierde în continuare şi o parte din apa de higroscopicitate,
până când se stabileşte un echilibru de umiditate a lemnului, cu umiditatea din atmosferă. Această
umiditate de echilibru, numită şi umiditate normală, este practic egală pentru toate speciile de
lemn, fiind de 15 % pentru condiţiile climatice din ţara noastră. Variaţia conţinutului în apă de
higroscopicitate a lemnului antrenează o variaţie a proprietăţilor fizico-mecanice ale lemnului.
Astfel, dacă umiditatea lemnului se reduce sub punctul de saturaţie, rezistenţele mecanice cresc,
atingând valori maxime când apa de higroscopicitate dispare complet.
Contragerea şi umflarea. Variaţia conţinutului în apă de higroscopicitate provoacă şi
variaţia de volum a lemnului (lemnul „lucrează”). Prin micşorarea conţinutului în apă de
higroscopicitate sub punctul de saturaţie, lemnul suferă un fenomen de contragere, datorită
adsorbţiei apei de pe suprafeţele pachetelor celulozice, ele apropiindu-se unele de altele. Prin
creşterea conţinutului în apă de higroscopicitate peste punctul de saturaţie, lemnul suferă un
fenomen de umflare datorită adsorbţiei apei pe suprafeţele pachetelor celulozice hidrofile, apa
având în acest caz rolul unei pene care desface şi îndepărtează pachetele unele de altele. Umflarea
şi contragerea nu se manifestă uniform datorită elementelor anatomice care au o comportare
diferită la variaţia umidităţii. Astfel, contragerea pe direcţia tangenţială este de 4-14 %, pe direcţia
radială de 2-8,5 % şi pe direcţia longitudinală de 0,1-0,35 %, iar umflarea pe direcţia tangenţială
este de 613 %, pe direcţia radială 3-5 % şi pe direcţia longitudinală de 0,1-0,8 %. De asemenea
umflarea şi contragerea lemnului diferă în funcţie de specie. Din acest punct de vedere distingem
specii cu:
• contragere mică (nucul, plopul);
• contragere medie (răşinoasele);
• contragere mare (stejarul, fagul, frasinul).
Contragerea şi umflarea sunt fenomene nedorite, deoarece provoacă deformarea şi crăparea
lemnului, iar umiditatea ridicată îi micşorează rezistenţa mecanică favorizând, totodată, putrezirea
sa.
Dilatarea termică a lemnului este redusă. Coeficientul de dilatare termică a lemnului este
de 3-8 ⋅10-6 1/°C în sensul fibrelor şi de 10-20 de ori mai mare în sens perpendicular. Coeficientul
de dilatare termică la lemn este de 2-4 ori mai mic decât la oţel.
Conductibilitatea termică este în general mică, coeficientul de conductibilitate termică fiind
în medie de 0,09-0,30 kcal/m⋅h⋅grd, ceea ce face ca lemnul să fie considerat un material
termoizolant. Coeficientul de conductibilitate termică este de două ori mai mare în direcţia paralelă
cu fibrele decât perpendicular pe fibre; în direcţia radială este puţin mai mare decât în direcţia
tangenţială. Coeficientul de conductibilitate termică creşte cu densitatea aparentă, cu umiditatea şi
temperatura lemnului.
Conductibilitatea electrică a lemnului depinde în mod determinant de umiditatea sa. Astfel,
lemnul verde sau umed este un bun conducător de electricitate, în timp ce lemnul uscat, vopsit,
lăcuit sau impregnat cu răşini, electroizolant este un bun izolator. Rezistivitatea de volum a
lemnului cu umiditatea de 15 % variază în funcţie de specie între 1,5⋅1010-3,6⋅1016 Ω⋅cm, iar
rigiditatea dielectrică este în jur de 27-28 kV/mm.
Conductibilitatea acustică a lemnului depinde de specie, de umiditate, de direcţia de
propagare a undelor acustice şi de grosimea obiectelor din lemn. O conductibilitate acustică bună
prezintă molidul, bradul, paltinul şi carpenul. De asemenea, conductibilitatea acustică este mai
bună în lungul fibrelor şi mai slabă în sens perpendicular. Datorită şi altor fenomene care au loc
la transmiterea undelor sonore prin masa lemnului, precum: reflexia, absorbţia şi rezonanţa, lemnul
este un material valoros nu numai ca fonoizolant, ci şi pentru confecţionarea instrumentelor
muzicale.
 CURS 2 MNSU

DEFECTE ȘI SEMIFABRICATE DIN LEMN

1. Principalele defecte ale lemnului

În perioada de creştere şi dezvoltare a arborilor, cât şi în timpul tăierii şi apoi ulterior, după
tăiere, pot interveni diverşi factori în măsură să afecteze structura, aspectul şi compoziţia chimică
a materialului lemnos. Aceste defecte prezente uneori la lemn influenţează în sens negativ calitatea
şi posibilităţile de utilizare ale acestuia. Principalele defecte ale lemnului, grupate după natura lor,
sunt:

1.1 Defecte de formă:

 Curbură într-un singur plan, simplă (o singură deviere curbă a axei longitudinale a
lemnului rotund);
 Însăbirea (curbură într-un singur plan, simplă, localizată la capătul gros al lemnului
rotund, provenit de la cioată);
 Curbură într-un singur plan, multiplă (devierea curbă multiplă a axei longitudinale a
lemnului într-un singur plan);
 Curbură în planuri diferite (devierea curbă a axei longitudinale a lemnului în planuri
diferite);
 Conicitatea (descreşterea semnificativă a diametrului trunchiului de la bază spre vârf,
se manifestă mai frecvent la foioase);
 Ovalitatea (variaţia diametrului trunchiului în secţiune transversală);
 Canelura (valuri existente pe circumferinţa trunchiului care dau un contur sinuos
secţiunii transversale);
 Înfurcirea (despărţirea trunchiului în două ramificaţii principale care pornesc din
acelaşi loc);
 Scobitura (adâncitură longitudinală care apare de obicei sub locul de pătrundere în
trunchi a unei crengi mari.

1.2 Defecte de structură:

 Excentricitatea (plasarea laterală a măduvei faţă de centrul secţiunii transversale a
trunchiului ca urmare a expunerii inegale la soare);
 Fibră înclinată (devierea într-un singur plan a fibrelor lemnului în raport cu axa
longitudinală a trunchiului);
 Fibră încâlcită (deviere neregulată a fibrelor lemnului);
 Fibră ondulată (devierea relativ regulată a fibrelor lemnului după linii ondulate. În
cazul în care devierea fibrelor lemnului este accentuată, fibra ondulată este denumită
fibră creaţă);
 Fibră răsucită (deviere elicoidală a fibrelor în jurul axei lemnului rotund, fibrele
menţinându-şi distanţa dintre ele. Devierea poate fi de la dreapta spre stânga sau de
la stânga spre dreapta şi apare pe piesele debitate ca fibră înclinată);
 Excrescenţă (umflături de diverse forme ale lemnului rotund. Se caracterizează
printr-o structură neregulată, care uneori cuprinde în interior sau la suprafaţă noduri
mici izolate sau în cuiburi provenind de la muguri);
 Buclă (devierea fibrelor şi inelelor anuale în jurul nodurilor sau a rănilor cicatrizate)
 Lunură (inele anuale în cuprinsul duramenului, având culoarea şi proprietăţile
alburnului);
 Inimi concrescute (provin din creşterea împreună a două sau mai multe tulpini);
  Neregularitatea inelelor anuale (constă în lăţimea diferită a unui inel anual, a uneia
sau mai multor grupe de inele anuale, comparate cu lăţimea medie a inelelor de pe
secţiunea transversală a unei piese);
 Coajă înfundată (fragmente din coaja arborelui, înglobate total sau parţial în masa
lemnului);
 Ondularea normală a contururilor inelelor anuale (apare ca ondulaţii echidistante ale
contururilor inelelor anuale, ce nu afectează în general rezistenţa mecanică a
lemnului);
 Pungă de răşină (cavitate între inelele anuale umplută cu răşină);
 Nod (parte din ramură, înglobată în masa lemnului);
 Nod concrescut (nod ale cărui inele anuale aderă la lemnul înconjurător pe cel puţin
3/4 din perimetrul său);
 Nod parţial concrescut (nod ale cărui inele anuale aderă la lemnul înconjurător pe o
lungime cuprinsă între 1/4 şi ¾ din perimetrul său);
 Nod căzător (nod ale cărui inele anuale nu aderă la lemnul înconjurător decât pe cel
mult 1/4 din perimetrul său);
 Nod sănătos (nod care nu prezintă semne de alterare sau putrezire);
 Nod normal colorat (nod sănătos având culoarea apropiată de cea a lemnului
înconjurător);
 Nod de culoare închisă (nod sănătos, de culoare mai închisă decât lemnul
înconjurător);
 Nod vicios (nod putrezit pe cel mult 1/3 din suprafaţa secţiunii);
 Nod putred (nod putrezit pe mai mult de 1/3 din suprafaţa secţiunii);
 Crăpături (discontinuităţi în masa lemnului rezultate prin separarea elementelor
anatomice ale lemnului);
 Crăpături de inimă (crăpătură radială a duramenului pornind din inimă, având o
întindere mare);
 Crăpătura de ger sau gelivura (crăpătură datorită gerului având direcţia radială şi în
lungul trunchiului. Poate fi deschisă sau închisă şi prezintă în general pe marginile
exterioare umflături de forma unei creste, precum şi ovalizarea zonală a secţiunii
trunchiului datorită inelelor anuale de acoperire a crăpăturii);
 Crăpătura inelară sau rulura (crăpătură orientată după inelul anual).

1.3 Coloraţii anormale şi alteraţii provocate de ciuperci:

 Duramen fals (coloraţii anormale ale zonei centrale a trunchiului, deosebite de
culoarea normală a lemnului, ce apare la speciile care în mod normal nu formează
duramen. Nu modifică în mod sensibil rezistenţa lemnului);
 Inima roşie a fagului (coloraţie de la roşu deschis la roşu-brun, uneori cu nuanţe
violacee sau cenuşienegricioasă, cu contur neregulat, fără a urmări inelul anual. Zona
colorată este formată din porţiuni uniform sau neuniform colorate, variate, ca nuanţă,
delimitate prin linii colorate mai închis);
 Inima roşiatică a stejarului (coloraţie roşiatică-brună a duramenului. Lemnul îşi
păstrează consistenţa sa dură, prezentând uneori un anumit stadiu de alterare);
 Oxidarea foioaselor (coloraţie roşiatică-fumurie fără a diminua rezistenţa lemnului şi
fără putrezirea lui);
 Roşeaţa răşinoaselor (coloraţie în diverse nuanţe de roz, roz-gălbui, roşiatic, roşu
până la roşu-brun, care apare sub formă de pete sau fâşii, fără a diminua rezistenţa
lemnului şi fără putrezirea lui);
 Albăstreală (coloraţie albăstruie cu nuanţe cenuşii sau verzui. Este frecventă la
răşinoase şi mai rar la foioase);
  Mucegai (miceliu şi spori de ciuperci pe suprafaţa cherestelei, de diferite culori, după
specia lemnului şi a sporilor de ciuperci);
 Putregai (schimbare profundă a culorii, structurii, consistenţei şi proprietăţilor fizice
şi mecanice ale lemnului, provocată de atacul ciupercilor xilofage. În stadiul avansat
al putregaiului, lemnul devine sfărâmicios).

1.4 Defecte cauzate de insecte:

 Găuri şi galerii (excavaţii în lemn datorate acţiunii diverselor insecte şi a altor
vătămători animali. Din punct de vedere al diametrului pe care îl prezintă, găurile şi
galeriile se împart în:
 mici, cu diametrul până la 1 mm;
 mijlocii, cu diametrul de 1-3 mm;
 mari, cu diametrul de peste 3 mm.

2. Semifabricatele din lemn

Semifabricatele sunt produse obţinute din lemnul brut prin prelucrare manuală sau mecanică.
Din punct de vedere al gradului de prelucrare a lemnului, semifabricatele se împart la rândul lor
în:
• semifabricate din lemn obişnuit (brut);
• semifabricate din lemn cu structură ameliorată;
• semifabricate din lemn cu structură modificată.

2.1 Semifabricate din lemn obişnuit (brut)

În această grupă de semifabricate intră toate produsele din lemn care menţin structura
fibroasă, caracteristică, a arborelui din care provin. Principalele produse din această grupă sunt
cheresteaua şi furnirul.

2.1.1 Cheresteaua este un material lemnos cu feţe plane şi paralele obţinut prin debitarea în
direcţie longitudinală a buştenilor. În locul termenului de cherestea se mai întrebuinţează
sinonimele de material fasonat şi material ecarisat. Elementele geometrice ale unei piese de
cherestea sunt:
• faţa, considerată în general suprafaţa lată longitudinală a oricărei piese cu secţiune
dreptunghiulară, iar la cele cu secţiune pătrată oricare din suprafeţele longitudinale;
• faţa exterioară. Este faţa cea mai depărtată de inima buşteanului;
• faţa interioară. Este faţa cea mai apropiată de inima buşteanului;
• cantul. Este suprafaţa îngustă longitudinală a unei piese de cherestea tivită sau suprafaţa
îngustă longitudinală rotunjită a unei piese de cherestea netivită;
• capătul este secţiunea transversală de la extremitatea unei piese de cherestea;
• muchia este linia de intersecţie a două suprafeţe învecinate ale unei piese de cherestea.
Debitarea lemnului în cherestea se poate face în mai multe moduri, în funcţie de dimensiunile
şi calitatea buşteanului, sortimentul necesar şi destinaţia cherestelei, urmărindu-se totodată ca
numărul de operaţii să fie mai mic.
Alte procedee de debitare folosite în principal la obţinerea cherestelei de rezonanţă sunt
debitarea radială şi spintecarea tangenţială. Cheresteaua obţinută prin debitare radială este
întrebuinţată la construcţia componentelor muzicale destinate propagării sunetului: capace de
vioară, violoncel, contrabas, mandolină, funduri de pian. Cheresteaua obţinută prin spintecare
tangenţială se utilizează în locuri care cer o elasticitate ridicată (de exemplu la confecţionarea
clapelor de pian).
Cheresteaua se poate clasifica după următoarele criterii:
a) specia de lemn din care este obţinută:
 • cherestea de foioase, provenind din debitarea buştenilor de fag, stejar, arin, salcie,
plop
• cherestea de răşinoase, provenind din debitarea buştenilor de molid, brad, pin, larice
b) forma secţiunii şi gradul de prelucrare:
• cherestea netivită (ne-ecarisată), la care canturile păstrează forma buşteanului
• cherestea semitivită (semiecarisată), având un singur cant plan şi perpendicular pe
feţe
• cherestea tivită (ecarisată), cu ambele canturi plane, paralele şi perpendiculare
c) umiditatea lemnului:
• cherestea verde, cu umiditatea mai mare de 30 %
• cherestea uscată, la aer având umiditatea de circa 24 %
d) dimensiuni:
• cherestea lungă, având lungimea de 3 m la răşinoase şi 1,8 m la foioase
• cherestea scurtă, cu lungimea cuprinsă între 1-2,75 m la răşinoase, respectiv 1-1,70
m la foioase
• cherestea subscurtă, cu lungimi cuprinse între 0,45-0,95 m la foioase şi 0,50-0,90 m
la răşinoase
e) poziţia planului de debitare faţă de poziţia inelelor anuale:
• cherestea radială, la care planul de debitare este orientat după raza secţiunii
transversale sau aproape de această direcţie, formând cu planul tangent la conturul
inelelor anuale unghiuri cuprinse între 61-90º
• cherestea semiradială, la care planul de debitare formează cu planul tangent la
conturul inelelor anuale unghiuri cuprinse între 45-60º
• cherestea tangenţială, la care planul de debitare formează cu planul tangent la
conturul inelelor anuale unghiuri mai mici de 45º
f) clasa de calitate:
• clasa A, marcată cu o linie de culoare verde
• clasa B, marcată cu două linii paralele de culoare albastră
• clasa C, marcată cu trei linii paralele de culoare roşie
• clasa D, marcată cu litera X de culoare neagră

Sortimentul de cherestea cuprinde: scândurile, dulapii, frizele, şipcile, riglele, grinzile,

marginile şi lăturoaiele.
Cheresteaua de rezonanţă provine din debitarea în condiţii speciale a buştenilor de molid din
clasa selecţionată sau din foioase rare (paltin creţ, paltin cu „ochi de pitulice”). Este folosită la
construcţia părţilor de instrumente muzicale care trebuie să posede proprietăţi acustice foarte bune.
Sub denumirea de cherestea sau generic lemn de rezonanţă se comercializează cheresteaua de
rezonanţă propriu-zisă şi lemnul de bară. Cheresteaua de rezonanţă propriu-zisă are grosimi de 14-
65 mm şi lăţimi de minimum 6 cm. Lemnul de bară are grosimi de 26, 30, 32 mm din care se pot
fasona baghete pătrate de 26x26 mm, 30x30 mm, 32x32 mm şi lungimi de minimum 5 cm.

2.1.2 Furnirele sunt foi subţiri din lemn cu grosimi de 0,2-6 mm, obţinute prin decuparea
plană sau derularea buştenilor de diferite specii, dar de clasă selecţionată. La fabricarea furnirelor
este utilizat în principal lemnul de foioase din speciile: nuc, paltin, cireş, păr, stejar, frasin, ulm,
fag, salcâm, mesteacăn, tei, plop, anin şi lemnul unor specii exotice precum mahonul, palisandrul,
abanosul etc.
Metoda de debitare se alege în funcţie de domeniul de utilizare al furnirului şi de aspectul
acestuia. Decuparea plană se obţine prin acţiunea unui cuţit care execută o mişcare rectilinie
alternativă în plan orizontal sau vertical, paralel cu suprafaţa plană a prismei sau a pieselor fasonate
din buştean. Decuparea plană se poate face pe direcţia tangenţială, radială sau semiradială,
obţinându-se furnire estetice cu desene deosebite, a căror grosime variază între 0,4-0,8 mm.
Furnirele decupate radial sau semiradial prezintă o dispunere a inelelor anuale sub formă de linii
paralele, iar razele medulare formează oglinzi. La furnirele decupate tangenţial inelele anuale apar
ca linii curbe alungite, parabolice.
Furnirul derulat se obţine sub forma unei foi continue, tăiată dintr-un buştean care se roteşte
în faţa unui cuţit, al cărui tăiş este paralel cu axa buşteanului. Derularea se poate face centric,
atunci când axa de rotaţie coincide de axa sa geometrică, sau excentric, în cazul în care axa de
rotaţie este în afara axei sale geometrice. Prin derulare se obţin furnire de calitate inferioară celei
a furnirelor obţinute prin tăiere plană.
După locul ocupat de stratul de furnir cu ocazia întrebuinţării, acesta poartă următoarele
denumiri:
• furnir estetic (de faţă) cu grosimea de 0,3-1,5 mm folosit la acoperirea panourilor de
lemn pentru mobilă, uşi şi lambriuri obţinute din specii comune;
• furnir de bază, folosit ca strat de bază la furniruire sau ca strat exterior al panelelor;
• furnir intermediar (subfurnir), folosit în cazuri speciale, între furnirul de bază şi cel
estetic;
• furnir tehnic (de uz general) cu grosimea de 0,2-3 mm, obţinut prin derularea centrică;
este întrebuinţat la fabricarea placajelor, panelelor, a lemnului stratificat etc.
• microfurnir, cu grosimi de 0,08-0,4 mm, obţinut fie prin derulare şi încleiere pe un suport
de hârtie sulfat, fie prin decupare plană şi lipire pe un suport textil; este utilizat pentru
finisări de pereţi şi decorări interioare.
În funcţie de dimensiuni, aspect şi specie, furnirele estetice şi cele de bază se sortează în trei
clase de calitate (I, II, III) iar furnirele tehnice în patru clase de calitate (A, B, C, D).

2.2 Semifabricate din lemn cu structură ameliorată

În această grupă intră o serie de produse obţinute prin lipirea cu ajutorul adezivilor a unor
elemente de lemn cu structură normală (nemodificată). La aşezarea elementelor componente se
are grijă ca orientarea fibrelor din două piese vecine să nu coincidă. În acest fel se obţin elemente
de dimensiuni mari, rezistente şi nedeformabile, realizându-se totodată şi o creştere a gradului de
utilizare a materialului lemnos. Sortimentul semifabricatelor din lemn cu structură ameliorată
cuprinde placajul, panelul şi plăcile celulare.

2.2.1 Placajul se realizează prin încleierea mai multor foi de furnir aşezate suprapus, astfel
încât direcţia fibrelor din foile vecine să difere cu 30, 45, 60 sau 90º. Încleierea se realizează fie
cu adezivi obişnuiţi de tâmplărie, fie cu adezivi pe bază de răşini sintetice. În acest caz, placajele
obţinute au o rezistenţă sporită la umiditate.
Sortimentul de placaj se poate clasifica după următoarele criterii:
a) unghiul pe care îl formează între ele fibrele straturilor de furnir adiacente:
• placaj normal, când unghiul dintre fibrele straturilor alăturate este de 90º;
• placaj stelat, alcătuit din cel puţin 5 straturi în care unghiul dintre fibrele straturilor
alăturate este de 60, 45 sau 30º.
b) specia furnirelor care intră în alcătuirea placajului:
• placaje din foioase moi obţinute din furnire de tei, plop, anin etc.;
• placaje din foioase tari, din furnire de fag, stejar, carpen, mesteacăn etc.
c) locul de întrebuinţare şi aspectul exterior:
• placaj de interior, destinat a fi folosit în spaţii închise, în condiţii normale de
temperatură şi umiditate;
• placaj de exterior, rezistent la apă şi intemperii;
• placaj de uz general (obişnuit); este un placaj de interior, cu straturi din specii
indigene, încleiate cu răşini sintetice;
• placaj cu feţe prelucrate, la care unul sau ambele straturi exterioare sunt prelucrate
sau acoperite;
 • placaj acoperit cu hârtie decorativă de imitaţie pe care sunt imprimate diferite desene
(desenul şi culoarea marmurei; a unor esenţe de lemn foarte valoroase etc.);
• placaj blindat cu foi metalice, care are pe una sau pe ambele feţe o foaie subţire de
oţel, zinc, aluminiu, alamă etc. cu grosimea de 0,4-0,5 mm, încleiată cu răşini
sintetice;
• placaj cu desene imprimate în relief, care are o faţă imprimată cu un desen în relief,
realizat prin prelucrare mecanică, pirogravare, sablare sau imprimare la cald şi
presiuni mari, între plăci de oţel gravate cu negativul modelului respectiv;
• placaj decorativ, format din placaj obişnuit la care se lipesc pe o faţă foi de furnir
estetic, de obicei din specii exotice, iar pe cealaltă faţă furnir dintr-o specie comună;
• placaj metalizat, a cărui suprafaţă se acoperă prin pulverizare cu pulbere metalică
suflată la o presiune de 6-7 atmosfere;
• placaj din furnire impregnate, obţinute prin încleierea furnirelor impregnate în
prealabil cu diferite soluţii;
• placaj antiseptizat obţinut din furnire tratate cu fungicide sau insecticide;
• placaj bachelizat, rezistent la umezeală şi intemperii obţinut din furnire impregnate
cu răşini fenolice;
• placaj ignifugat, cu rezistenţă mărită la aprindere, datorită impregnării foilor de furnir
cu substanţe ignifuge;
• placaj melaminat, acoperit cu 1-3 straturi de hârtie impregnată cu răşină
melaminoformaldehidică, presate la cald;
• placaj emailat, realizat prin acoperirea stratului exterior cu o peliculă de finisare,
constând dintr-un email de alchidal cu întărire la cald sau din email pe bază de răşini,
de uree, melamină etc.
• placaj mulat, care are curburi într-unul sau două plane, obţinut prin încleierea şi
presarea concomitentă între matriţe a mai multor straturi de furnir;
• placaj pentru cofraje, care este un placaj rezistent la acţiunea apei şi intemperii,
protejat la exterior printr-unul sau două pelicule dintre cele folosite la încleiere;
• placaj armat, care are intercalate între straturile de furnir ţesături metalice;
• placaj ondulat pentru învelitori; este un placaj de exterior ondulat, acoperit cu film
de bachelită sau vopsele ignifuge;
• placaj termoizolant, alcătuit din două foi de furnir de faţă, lipite pe un miez din
material termoizolant;
Cel mai des utilizat este placajul de uz general, fabricat din furnire tehnice de fag cu
straturile exterioare de aceeaşi grosime. Pentru încleiere se folosesc adezivi pe bază de răşini
sintetice. Dimensiunile placajului de uz general sunt cuprinse între 1250x1250 mm şi 2000x1250
mm, iar grosimea între 3-12 mm. În funcţie de anomaliile şi defectele furnirului tehnic, straturile
exterioare ale placajului se clasifică în 5 categorii (A, B, C, D, E) şi pe baza acestora se stabilesc
următoarele clase de calitate, care se aplică într-un colţ prin ştampilare: clasa A/B, clasa B/C, clasa
C/D, clasa D/D, clasa E/E.

2.2.2 Panelul este alcătuit dintr-un miez de şipci, acoperit pe ambele feţe cu câte un strat de
furnir de bază, aşezat cu fibrele perpendiculare pe direcţia fibrelor miezului şi încleiat. Straturile
exterioare au grosimi de 3-4 mm şi se execută din lemn de tei, plop, anin şi fag, folosindu-se furnir
de aceeaşi specie şi aceeaşi grosime pentru ambele feţe ale panelului. Miezul panelului se execută
din şipci de răşinoase şi foioase cu lăţimea de maxim 25 mm. În funcţie de destinaţie, miezul de
şipci poate să fie încleiat, neîncleiat sau parţial încleiat.
Sortimentul de panel poate fi clasificat după următoarele criterii:
a) direcţia fibrelor straturilor exterioare:
• panele longitudinale
• panele transversale
b) defectele straturilor exterioare:
 • clasa de calitate A/A
• clasa de calitate A/B
• clasa de calitate B/C.
Principalele caracteristici ale panelelor sunt dimensiunile. Lungimea şi lăţimea panelelor
variază între 600x1700 mm şi 1250x2000 mm, iar grosimea este cuprinsă între 16 şi 40 mm.
Panelele sunt utilizate la fabricarea uşilor interioare, a mobilei şi la decoraţiuni interioare.

2.2.3 Plăcile celulare sunt panouri alcătuite dintr-o ramă executată din şipci şi acoperită pe
ambele feţe cu foi de placaj sau de furnir de bază. În interiorul ramei se fixează, de asemenea, prin
lipire, benzi subţiri din lemn sub formă de melci sau de bucăţele de fâşii frânte, obţinute din plăci
fibrolemnoase. Feţele plăcii se execută din placaj de 4 mm calitatea A/B, B/C şi C/D sau din plăci
de fibre de lemn dure de 3,2 sau 4 mm grosime. Plăcile celulare sunt utilizate la fabricarea uşilor
de acces în locuinţe şi a uşilor interioare.

2.3 Semifabricate din lemn cu structură modificată

Semifabricatele din această categorie se realizează din aşchii sau fibre de lemn aglomerate
cu răşini sintetice şi apoi presate puternic. Principalele semifabricate din lemn cu structură
modificată sunt plăcile din aşchii de lemn (PAL) şi plăcile din fibre de lemn (PFL).
2.3.1 Plăcile din aşchii de lemn (PAL) sunt obţinute prin aglomerarea sub presiune a
aşchiilor de lemn cu un liant sintetic. Aşchiile sunt fragmente de lemn, de obicei alungite, cu
grosimea de maxim 2 mm şi lungimea de maxim 20 mm, desprinse din lemn printr-o acţiune
mecanică. Se obţin din lemn de foioase tari (fag şi mesteacăn), foioase moi (salcie, plop, anin, tei)
sau din răşinoase (molid şi brad). Adezivul folosit la încleierea aşchiilor este o răşină sintetică
ureoformaldehidică.
Plăcile din aşchii de lemn se pot clasifica după următoarele criterii:
a) densitatea aparentă:
• plăci uşoare, cu densitatea aparentă sub 0,40 g/cm3;
• plăci semigrele, cu densitatea aparentă între 0,40-0,80 g/cm3;
• plăci grele, cu densitatea aparentă mai mare de 0,80 g/cm3;
b) procedeul de fabricaţie:
• plăci presate perpendicular pe feţe, realizate cu ajutorul unei prese calde cu platane
paralele, prin aplicarea forţei de presare perpendicular pe feţe;
• plăci extrudate, obţinute prin aplicarea forţei de presare într-o direcţie paralelă cu
suprafaţa plăcii şi în sensul extinderii, care pot fi pline sau cu miezul străbătut de
goluri;
c) gradul şi modul de prelucrare a suprafeţelor:
• plăci brute, cu suprafeţele neprelucrate, aşa cum rezultă de la presare;
• plăci şlefuite, cu grosimea uniformă şi suprafeţe plane, obţinute prin şlefuire;
• plăci furniruite, acoperite pe una sau ambele părţi cu furnir;
• plăci melaminate, acoperite pe una sau ambele feţe cu un film de răşină
melaminoformaldehidic;
• plăci emailate, acoperite pe una pe sau ambele părţi cu o peliculă de email cu uscare
la cald (plăcile melaminate şi cele emailate mai sunt cunoscute şi sub numele de plăci
înnobiliate);
d) modul de tratament al aşchiilor care alcătuiesc structura plăcii:
• plăci hidrofugate, în a căror masă a fost introdus o dată cu liantul şi un produs
hidrofug;
• plăci ignifugate, în a căror masă a fost înglobat o dată cu liantul şi un produs ignifug
sau care, printr-un tratament de suprafaţă, a devenit greu inflamabil;
 • plăci antiseptizate, în a căror masă a fost introdus o dată cu liantul un produs
antiseptic (fungicid sau insecticid) sau care, printr-un tratament de suprafaţă, a
obţinut o protecţie împotriva ciupercilor şi insectelor.
Plăcile din aşchii de lemn au grosimi cuprinse între 4 şi 65 mm, iar lungimea şi lăţimea
variază între 1830x1830 mm şi 4100x1830 mm. Pe baza aspectului suprafeţelor şi defectelor de
suprafaţă, plăcile din aşchii de lemn se sortează în trei clase de calitate: A, B și C; ele sunt
întrebuinţate la fabricarea mobilei şi în construcţii, unde sunt folosite la pereţi, uşi, tavane,
pardoseli, căptuşeli interioare etc.

2.3.2 Plăcile din fibre de lemn (PFL) sunt plăci cu o grosime mai mare de 1,5 mm, fabricate
din fibre de lemn, a căror coeziune primară rezultă din împrăştierea fibrelor şi din proprietăţile
adezive proprii, în ele putând fi adăugaţi lianţi şi alte materiale.
Plăcile din fibre de lemn se pot clasifica după următoarele criterii:
a) densitatea aparentă:
• plăci nepresate din fibre de lemn a căror densitate aparentă este de maximum 0,40 g/cm3
şi care se împart la rândul lor în:
- plăci extramoi (extraporoase), a căror densitate aparentă este mai mică de 0,22
g/cm3;
- plăci moi (poroase) cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,22 − 0,40 g/cm3;
• plăci presate din fibre de lemn, a căror densitate aparentă este de maxim 0,65 g/cm3 şi
care au fost presate la cald în timpul procesului de fabricaţie. Plăcile presate se împart la
rândul lor în:
- plăci semidure, cu densitatea aparentă între 0,65 − 0,85 g/cm3;
- plăci dure, a căror densitate aparentă este mai mare de 0,85 g/cm3;
- plăci extradure, cu densitatea aparentă mai mare de 0,85 g/cm3, dar care sunt
impregnate cu uleiuri sicative sau tratate special termic pentru îmbunătăţirea
caracteristicilor fizico-mecanice.
b) materialul de adaos înglobat în masa fibrelor:
• plăci bituminate, nepresate, cu densitatea aparentă de 0,25−0,40 g/cm3, care au înglobat
în masa de fibre o emulsie de bitum;
• plăci antiseptizate, care pot fi nepresate sau presate, cu suprafaţa tratată sau având în
masa de fibre un produs antiseptic (fungicid sau insecticid);
• plăci ignifugate, presate sau nepresate, care au tratată suprafaţa sau înglobată în masa de
fibre o substanţă ignifugă pentru a creşte rezistenţa la aprindere.
c) modul de prelucrare a suprafeţelor şi aspectul lor exterior:
• plăci cu o faţă netedă, care sunt presate şi au o faţă netedă, iar pe faţa opusă prezintă
urmele sitei de deshidratare;
• plăci cu ambele feţe netede, obţinute prin presare la cald între două platane netede, a unui
covor uscat de fibre;
• plăci perforate din fibre de lemn obţinute din plăci extradure, dure, semidure sau moi,
prevăzute cu găuri străpunse realizate în timpul procesului de fabricaţie în vederea
sporirii capacităţii de absorbţie sonoră;
• plăci decorative din fibre lemn, obţinute din plăci dure şi semidure finisate în cursul
procesului de fabricaţie, în vederea îmbunătăţirii aspectului exterior prin aplicarea de
furnir, email, melamină, pastă mecanică etc. sau prin presare pe matriţe speciale. În
funcţie de tratamentul aplicat, plăcile decorative din fibre de lemn poartă următoarele
denumiri:
- plăci furniruite, când sunt acoperite cu furnir;
- plăci emailate, finisate prin acoperire cu o peliculă de email cu uscare la cald;
- plăci melaminate, finisate prin acoperire cu filme melaminice decorative sau cu
filme fenolice şi melaminice;
- plăci canelate, obţinute din fibre nepresate prevăzute cu caneluri longitudinale;
 - plăci riflate, obţinute din plăci dure sau semidure, care au pe faţă dungi în relief
pe întreaga lungime a plăcii.

Plăcile din fibre de lemn au grosimea cuprinsă între 3,2−7 mm, iar lungimea şi lăţimea
variază între 1830x1700 mm şi 5500x1700 mm. În funcţie de aspectul suprafeţei şi defectele
admise, plăcile din lemn se sortează în trei clase de calitate: A, B, C. Plăcile din fibre de lemn au
o largă întrebuinţare la fabricarea mobilei şi în construcţii unde sunt folosite la căptuşirea pereţilor,
tavanelor, ca dale de pardoseală la decoraţiunile interioare etc.
 CURS 3 MNSU

PRODUSE FINITE DIN LEMN

Produsele finite din lemn sunt produse cu un grad ridicat de prelucrare şi pot fi întrebuinţate
ca atare, fără nici un fel de transformare. Principalele produse din lemn sunt:
 parchetul;
 tâmplăria pentru construcţii;
 lambriurile;
 mobila.

Mobila este un ansamblu de piese de mobilier fabricate din lemn, metal şi mase plastice,
întrebuinţate în locuinţe şi localuri publice pentru a satisface o serie de necesităţi de ordin
funcţional, estetic şi de confort. Mobila reprezintă cea mai înaltă treaptă de valorificare a lemnului.
Ea încorporează, pe lângă materialul lemnos cu un grad superior de prelucrare, şi creativitatea
designerilor care au proiectat-o.

1.1 Materiale utilizate la fabricarea mobilei

Materialele folosite la fabricarea mobilei se împart după rolul lor în cadrul procesului
tehnologic în:
 materii prime;
 materiale auxiliare.
Materiile prime servesc la obţinerea reperelor de bază din care este format mobilierul. Din
această grupă de materiale fac parte: cheresteaua, furnirul, placajul, panelul, plăcile din aşchii de
lemn (PAL) şi plăcile din fibre de lemn (PFL) simple sau înnobilate.
Materialele auxiliare au atât rol tehnologic cât şi unul estetic şi de asigurare a confortului.
Ca materiale auxiliare se utilizează o serie de articole de feronerie, materiale pentru tapiţerie,
adezivi, materiale pentru finisare.
Articolele de feronerie cuprind o serie de accesorii precum: mânere, broaşte, balamale,
zăvoare, elemente de susţinere. Acestea sunt confecţionate din oţel obişnuit, oţel inoxidabil, aliaje
de zinc, aluminiu, alamă, antimoniu, mase plastice şi sunt acoperite cu un strat de nichel, crom,
alamă cu rol estetic şi de protecţie împotriva coroziunii.
Materialele pentru tapiţerie cuprind materialele de susţinere şi arcuire, materialele de
umplutură, materialele pentru căptuşirea interioară şi cele pentru tapiţarea feţelor. Materialele de
susţinere şi arcuire constituie, alături de suportul de lemn sau metalic, elementul de rezistenţă al
pieselor de mobilier tapiţate. Materialele de umplutură sunt necesare pentru obţinerea formei
generale a obiectului tapiţat, pentru mărirea rezistenţei la uzură precum şi pentru asigurarea unei
bune izolări termice. După natura lor, materialele de umplutură pot fi din fibre vegetale (zegras,
câlţi de in şi cânepă, scame de bumbac), de origine animală (lână de oi, păr de cal, penele unor
specii de păsări) sau sintetice (cauciuc spongios, plăci din poliuretan etc.). Materialele pentru
căptuşirea interioară au rolul de a acoperi arcurile şi materialele de umplutură. Ele sunt realizate
din fibre de in, cânepă şi bumbac şi cuprind: pânza de sac, pânza nealbită, inletul, gradelul,
moltonul. Materialele pentru tapiţeria feţelor, denumite în general stofe, sunt folosite la îmbrăcarea
ansamblurilor elastice şi a altor elemente ale mobilierului. În acest scop sunt folosite: drilul,
goblenul, damascul, brocartul, atlasul, muselina, catifeaua, pluşul, pielea şi înlocuitorii din piele.
Adezivii servesc la îmbinarea într-un tot unitar a reperelor ce compun piesa de mobilier. În
industria mobilei adezivii de bază sunt cleiurile. Acestea sunt substanţe care, aplicate sub formă
de strat subţire, pe o suprafaţă sau între suprafeţele a două repere, se întăresc sau polimerizează,
realizându-se astfel o coeziune puternică a suprafeţelor de contact. La fabricarea mobilei se
întrebuinţează cleiul pe bază de poliacetat de vinil, alcool vinilic în apă, clei colagenic, clei de
nitroceluloză.
 Materialele pentru finisare cuprind baiţurile şi lacurile. Baiţurile sunt materiale cu ajutorul
cărora se colorează lemnul. Ele trebuie să fie constituite din compuşi solubili care, după uscarea
lemnului, să rămână aderenţi la fibra lemnului şi să-l coloreze uniform. Se utilizează baiţuri
minerale sau organice. Lacurile aplicate într-un strat subţire pe o suprafaţă formează după un
anumit timp o peliculă solidă, elastică, cu sau fără luciu. Se utilizează lacuri pe bază de derivaţi
celulozici, lacuri poliesterice.

Principalele criterii de clasificare a mobilei sunt:

a) natura materiei prime:
• mobilier din lemn masiv;
• mobilier din plăci aglomerate;
• mobilier din rame placate (cu placaj, PFL şi PAL);
• mobilier din materiale lemnoase combinate (lemn masiv, PAL, PFL, panel, placaj);
b) modul de construcţie:
• mobilier corp;
• mobilier pe schelet;
• mobilier din panouri;
• mobilier din panouri şi schelet;
• mobilier curbat
c) modul de asamblare:
• mobilier nedemontabil
• mobilier demontabil
• mobilier asamblat mixt
d) modul de finisare:
• mobilă şlefuită;
• mobilă băiţuită;
• mobilă ceruită;
• mobilă emailată;
• mobilă lăcuită care poate fi finisată:
- cu luciu;
- cu semiluciu;
- semimată;
- mată.
e) felul ornamentelor:
• mobilă profilată;
• mobilă sculptată;
• mobilă încrustată;
• mobilă mozaicată;
• mobilă gravată;
• mobilă pictată
f) destinaţie:
• mobilier pentru uz casnic;
• mobilier pentru instalaţii publice;
• mobilier pentru clădiri social-culturale;
• mobilier comercial şi hotelier;
• mobilier pentru spitale şi sanatorii;
• mobilier şcolar;
• mobilier industrial
g) modul de utilizare:
• mobilier pentru depozitare;
• mobilier pentru lucru şi servit masa;
• mobilier pentru odihnă şi şedere;
 h) modul de aranjare în spaţiul de locuit:
• mobilă aparentă;
• mobilă înzidită;
• mobilă camuflată;
• mobilă modulară
i) stil:
• mobilă stil antic grec şi roman;
• mobilă stil gotic;
• mobilă stil Renaştere;
• mobilă stil baroc;
• mobilă stil Regence;
• mobilă stil Rococo;
• mobilă stil neoclasic;
• mobilă stil rustic;
• mobilă realizată în stiluri moderne;
• mobilă în stil contemporan.

1.2 Mobila stil

Mobila, ca obiect de utilizare personală sau colectivă, a fost realizată din cele mai vechi
timpuri, în zilele noastre căpătând noi atribute în viaţa oamenilor. În timp, mobila a evoluat şi a
îmbrăcat diferite forme caracteristice, specifice pentru o anumită perioadă, numite stiluri.
Stilul cuprinde mijloacele de expresie comune, atât în formă cât şi în conţinut, pe care le au
arhitectura, decoraţia interioară, mobila, operele de artă şi arta industrială a unei societăţi într-o
anumită epocă. Gusturile oamenilor, fineţea şi frumuseţea ornamentelor, funcţionalitatea, culorile,
alături de condiţiile socio-istorice au fost elemente care au realizat diferenţieri importante în durata
de menţinere a unui stil. Chiar în zilele noastre abordarea stilurilor în proiectarea mobilei se
realizează diferenţiat, în funcţie de tradiţiile din ţara producătoare şi din cea consumatoare, de
nivelul de dezvoltare al producătorilor, de puterea de cumpărare a consumatorilor. În cele ce
urmează sunt prezentate particularităţile stilurilor care au cea mai largă utilizare în proiectarea şi
execuţia mobilei stil din zilele noastre.

a. Stilul antic egiptean

Mobilierul, din lemn de cedru vopsit mai ales în alb, avea, uneori, încrustaţii de pietre
semipreţioase şi ceramică, care formau un bogat decor de suprafaţă. Dintre piesele de mobilier din
aceea perioadă, merită amintite:
• scaunele-comode, cu spătarul şi planul de şedere înclinate;
• taburetele simple sau pliante;
• tronurile somptuoase cu picioarele în forma labelor de leu;
• paturile amintind silueta unor animale;
• lăzile pictate sau încrustate, unele dintre acestea având patru picioare şi acoperiş boltit
sau în două pante.
Mobila egipteană a influenţat puternic dezvoltarea mobilierului antichităţii greco-romane şi
a constituit, la începutul secolului al XIX-lea, una din principalele surse de inspiraţie ale stilului
Empire.

b. Stilul antic asirian

Mobilierul asirian era ornamentat cu capete de lei, tauri şi berbeci. Mesele, tronurile şi
paturile erau executate din metal şi lemn. Scaunele din perioada timpurie erau lipsite de spătare,
iar picioarele se terminau cu labe de leu şi copite de tauri din aur, argint sau bronz. Pernele erau
somptuos tapiţate.
Figurile reprezentate pe mobilierul asirian erau mult mai grosolane şi rigide decât cele
reprezentate pe mobilierul egiptean. În general, mobilierul asirian era mult mai masiv decât cel
egiptean. Un motiv ornamental deseori utilizat la tronuri şi scaune este reprezentarea
convenţională a copacului sfinţit Asshur (Jupiter în varianta asiriană); de asemenea, poate fi
întâlnit destul de des conul de pin, un alt motiv sacru, care este utilizat la decorarea elementelor
sau joacă rolul de picior ornamental.

c. Stilul antic grec

În perioada Greciei antice, mobilierul a evoluat de la forme arhaice mai rigide la forme
modelate mai suplu, după modelul corpului omenesc. Principalele piese de mobilier erau:
• lăzile cu rol de păstrare
• scaunele şi jilţurile
• taburetele simple sau pliante
• paturile cu funcţiuni multiple;
• mesele.
La fabricarea mobilei se folosea lemnul de paltin, cedru, măslin, palmier, nuc. În general,
lemnul utilizat la fabricarea mobilei era colorat, dominante fiind culorile: albastru, galben, roşu,
roz şi brun deschis. Ornamentele în relief sunt dominante, dar se utilizau şi cele obţinute prin
pictare. Motivele vegetale, animale şi corpul uman erau utilizate cu predilecţie. Frunza de acant,
de laur, precum şi crengile cu frunze de măslin au constituit baza ornamentelor vegetale,
realizându-se o reproducere fidelă sau stilizată şi simplificată sub forma palmetelor. Un alt motiv
prezent în ornamentaţia mobilierului grecesc îl reprezintă marea, al cărei freamăt a fost simbolizat
prin meandre sau forme stilizate ale valurilor.

d. Stilul antic roman

Mobilierul roman a fost folosit ca sursă de inspiraţie, începând din Renaştere şi până în
secolul al XIX-lea. Principalele piese caracteristice mobilierului roman sunt:
• taburetul cu patru picioare şi scaunul pliant, preluate de la greci;
• jilţurile din bronz sau marmură, având elemente de susţinere sub formă de animale
fantastice;
• paturile pentru citit, şedere sau servire a mesei, dotate cu forme corespunzătoare acestor
funcţii, erau turnate din bronz, unele având căpătâiul mobil;
• mesele, care sunt la romani piese principale ale interiorului, fără a mai avea un caracter
mobil. Executate din lemn, marmură sau bronz, în forme variate (dreptunghiulare,
rotunde sau trapezoidale), acestea erau susţinute de capre sau de unul, trei sau patru
picioare în formă de animale, sfincşi, himere, satiri, realizate într-o factură realistă.
Ornamentele de pe mobilierul roman sunt preluate de la greci, dezvoltate şi îmbogăţite după
gustul celor care-l utilizau şi adaptate tehnicilor folosite de meşterii executanţi. Frunza de acant
este preluată şi transformată, ajungându-se la un ornament complet diferit, specific romanilor.
Elementele strunjite, utilizate ca picioare pentru paturi, taburete, scaune, sunt dominante. De
asemenea, sculpturile rondebosse, care reprezintă animale sau corpul uman, domină în construcţia
meselor, jilţurilor, impunând prin perfecţiunea execuţiei şi dimensiuni. Pentru prima dată apare
piciorul de căprioară în construcţia meselor, formă care va constitui elementul dominant al
barocului. În decorarea mobilierului roman sunt prezente şi ornamente vegetale sub formă de
ghirlande, lujeri, rozete, cornuri ale abundenţei.

e. Stilul gotic (sec. XIII – XIV)

Mobilierul în stil gotic are un aspect auster. Decorul este sculptat în relief plat. Elementele
de rezistenţă ale mobilelor formează un sistem de cadre rigide, în câmpurile cărora se montează
tăblii uşoare, ornamentate în relief plat sau în ajur.
 Motivele decorative caracteristice mobilierului gotic sunt, pe lângă cele arhitecturale (arce
frânte, profiluri, colonete, grupaje de străpungeri), cele vegetale (frunzişuri, flori) şi cele figurative
(himere, capete omeneşti, dragoni). Ornamentaţia în fier forjat ca: platbande, broaşte cu paftale,
zăvoare grele (la uşi şi cufere) se practică alături de celelalte tehnici decorative. În ornamentarea
bogată a mobilierului spaniol şi a celui veneţian se pot distinge şi unele influenţe orientale.
Principalele piese de mobilier folosite erau:
• scaunele şi taburetele cu spătar
• mesele prevăzute adesea cu un corp sertar
• paturile aşezate pe estrade şi cu baldachin (drept sau boltit)
• bufetul prevăzut cu două uşi şi două sertare
• lăzile şi dulapurile, formate din două lăzi suprapuse, unele având chiar două corpuri
distincte.

f. Stilul Renaşterii (sec. XV-XVI)

Mobilele Renaşterii italiene devin piese independente, sistemul constructiv cu rame şi tăblii
ia forme arhitecturale în care se evită scheletul aparent, caracteristic mobilierului gotic. Mobilierul
reproduce compartimentările faţadelor cu soclu, cu zidul decorat cu pilaştri şi cornişe specifice
arhitecturii Renaşterii. Studiul atent al proporţiilor şi al armoniei, căutarea legilor echilibrului,
alegând ca dominantă linia orizontală, sunt preocupări comune în arhitectură şi în arta
mobilierului. Secolul al XVI-lea înseamnă triumful sculpturii în mobilier, sculptură realizată cu
un relief din ce în ce mai puternic. Sunt utilizate motivele decorative inspirate din antichitatea
greco-romană (medalioane, vrejuri ale unor plante, lire, dragoni, himere, grifoni, cariatide), alături
de alte elemente decorative preluate din sculptura monumentală (coloane, arcaturi, pilaştri,
arabescuri, volute etc.). Decorul plastic se dezvoltă în mod excesiv ascunzând structura şi
funcţiunea mobilei, ale cărei suprafeţe sunt tot mai abundent încărcate cu ornamente sculptate
reprezentând scene alegorice şi mitologice. Evoluţia spre efecte plastice şi supraîncărcarea
decorativă anunţă stilul baroc.
Principalele piese de mobilier erau:
• bufetul, cu rol de păstrare a veselei;
• dulapul, care înlocuieşte treptat lada cu destinaţia de mobilă pentru depozitare;
• masa având blatul de formă dreptunghiulară sau rotundă cu 4, 6 sau 8 picioare;
• cabinetul, o creaţie a Renaşterii italiene, care a evoluat de la o simplă casetă cu sertare
închisă cu o uşă la o piesă de mobilier cu două corpuri;
• taburetele, scaunele cu spătar, fotoliile;
• paturile aşezate pe estrade şi acoperite cu baldachin.
Mobilierul Renaşterii franceze îmbină structurile tradiţionale gotice cu ornamentaţia bogată
a mobilierului Renaşterii italiene. Principalele piese de mobilier păstrează încă forme articulate:
frontoanele încununează bufetele, tăbliile cuferelor sunt decorate cu busturi în medalioane, paturile
sunt acoperite cu baldachin, unele scaune cu montanţi în formă de colonete. Motivele decorative
principale (coloane, capiteluri, nişe, cariatide, motive florale şi arabescuri) sunt preluate din Italia.
În secolul al XVI-lea arcul frânt se îmbină cu vrejurile vegetale specifice Renaşterii. Se poate
remarca spre sfârşitul perioadei renascentiste prezenţa unei ornamentaţii cu motive florale stilizate,
care sunt la rândul lor înlocuite cu formele cărnoase ale decorului de tip italian. Stilul mobilierului
francez rămâne totuşi arhitectural, având piese de mobilier organizate după principiul faţetelor.
Mobilierul Renaşterii germane este mai abundent decorat cu sculpturi decât cel francez,
supraîncărcarea cu ornamente fiind echilibrată de aspectul masiv al elementelor structurale. Se
execută după moda italiană cabinete din lemn de abanos cu încrustaţii de baga şi mici scene pictate.
Principiile arhitecturii clasice s-au integrat destul de greu în formele mobilierului german ca
urmare a persistenţei tradiţiei gotice. De-abia secolul al XVII-lea impune construcţia intensivă a
lăzilor şi dulapurilor cu elemente ornamentale clasice preluate din arhitectură (coloane, pilaştri,
ancadramente de ferestre şi uşi).
 Mobilierul Renaşterii engleze este caracterizat atât de persistenţa stilului gotic, cât şi de
împrumuturi târzii de elemente decorative din Germania şi Italia. Mobilierul englez din perioada
Renaşterii se distinge printr-o ornamentaţie mai simplificată şi mai austeră, exprimată prin
compoziţii inspirate din motivele Renaşterii continentale.
Mobilierul Renaşterii spaniole se caracterizează prin sobrietatea şi conturarea clară a
formelor, în contradicţie cu gustul pentru desfăşurările de ornamente bogate şi materiale preţioase.
Intarsii de lemn exotic, aurărie, catifele, fier forjat, piele colorată şi aurită îmbracă mobilele.
Mobilierul Renaşterii spaniole îmbină decorurile gotice cu motivele maure şi decoraţia flamandă,
influenţate hotărâtor de Renaşterea italiană.

g. Stilurile baroce (sec. XVII – XVIII)

Formele, în general regulate şi masive, sunt supraîncărcate cu ornamentaţii. Se caută
curburi şi contorsionări, efecte cromatice bazate pe contraste de culoare, jocuri violente de lumină
şi umbră, linii şi suprafeţe frământate. Suprafeţele mobilei se îmbracă în furniruri de lemn preţios,
iar elementele portante din lemn masiv, cornişele şi soclurile sunt abundent decorate cu reliefuri,
cu motive mai puţin riguros echilibrate decât formele folosite în Renaştere.
Mobilierul baroc italian tinde către mobile luxoase, cu o ornamentaţie bogată, folosind
marchetăria cu toate fanteziile posibile, încrustaţiile de pietre colorate şi motive puternic reliefate
executate în lemn masiv sau în stuc1 vopsit. Mesele şi cabinetele au blatul din plăci de marmură
sau din mozaic de piatră, rezemat pe elemente portante puternice, decorate prin sculptare, cu genii,
naiade, lei şi vulturi, spirale ample de acant, volute, scoici, baluştri proeminenţi. Scaunele au
scheletul reliefat plastic şi aurit. Montanţii (barele) scaunelor şi ai meselor au contururi curbate şi
sunt consolidaţi cu volute. Pe ramele meselor sau pe spătarele unor scaune se sculptează cartuşe2
proeminente. Mobilierul veneţian se distinge prin aurirea lemnului şi aplicarea unor încrustaţii de
ceramică şi sticlă colorată.
Stilul baroc francez se mai numeşte şi „stilul regilor francezi”, deoarece perioada sa coincide
cu perioada domniei celor mai vestiţi regi. Barocul francez poate fi împărţit în patru perioade
distincte:
• barocul timpuriu în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643);
• barocul clasic în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715);
• regence, stil de tranziţie între barocul clasic şi Rococo, în timpul minoratului lui Ludovic
al XV-lea (1715-1723);
• Rococo, în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea (1723-1774).

Stilul Ludovic al XIII-lea. Mobilierul are forme şi suprafeţe sobre, delimitate de linii drepte,
inspirate din arhitectură. Aspectul general este de masivitate austeră, iar decoraţia este dispusă în
compoziţii geometrice guvernate de legea simetriei. Se întrebuinţează foarte mult lemnul masiv,
dar se impun şi noi tehnici: placajul de abanos realizat din foi sculptate în relief, încrustaţiile cu
lame de lemn colorat sau cu marmură, marchetăria din mici bucăţi de lemn care compun un decor.
Pe ramele planurilor de şedere şi ale spătarelor se fixează garnituri de piele, catifea sau tapiţerie.
În ceea ce priveşte decoraţia, principalele motive ornamentale sunt: arabescurile, torsadele,
colonetele, baluştrii, motivele florale, ghirlandele şi cartuşele; pe uşile dulapurilor apar ornamente
cu tăieturi în formă de diamant. Alte motive folosite pentru ornamentarea mobilierului sunt: crucea
de Malta, simplă sau faţetată, cornul abundenţei, fructe, palmete, măşti de heruvimi, botul de leu
care ţine în gură un inel metalic, ramuri încrucişate de laur şi de palmier, frunze de acant, vulturi
cu aripile desfăşurate, capete de femeie, rozete etc.
Principalele piese de mobilier erau:
• scaunele cu sau fără braţe, taburetele, banchetele şi fotoliile;

1
stuc – material sub formă de pastă, folosit pentru decoraţii care se prepară dintr-un amestec de var stins vechi, praf
de marmură şi praf de cretă
2
cartuş – ornament sculptat sau gravat pe care se scriu de obicei inscripţii sau monograme
 • mesele sprijinite pe picioare strunjite în formă de baluştri, coloane torsionate;
• birourile (care sunt menţionate pentru prima dată);
• cabinetele bogat decorate cu marchetărie, încrustaţii şi reliefuri
• dulapurile existente în varianta înaltă cu două uşi sau în varianta cu două corpuri
suprapuse având între ele sertare;
• patul acoperit cu baldachin.

Stilul Ludovic al XIV-lea. André Charles Boulle (1642-1732), cel mai mare creator de
mobilier al timpului, introduce în Franţa tehnica italiană a marchetăriei cu baga, cupru şi cositor.
Colţurile mobilierului sunt protejate şi decorate cu elemente din bronz aurit. Motivele ornamentale,
de o mare bogăţie, executate cu mare grijă pentru detalii sunt grupate în compoziţii riguros
simetrice. Principalele elemente decorative sunt: scoica plată sau reliefată, frunza de acant,
palmetele, iniţiala regală (două litere L înlănţuite) şi emblema apolinică a regelui (soarele, adesea
cu un cap de femeie în centru), ramuri cu frunze şi fructe încolăcite, reţele de romburi şi pătrate
presărate cu perle şi mici motive florale. Se mai folosesc ornamente de origine greco-romană,
trofee, căşti, coroane, săbii, platoşe, tridente, coarne de berbec, draperii, volute în formă de C sau
S, delfini, cai de mare etc.
Principalele piese de mobilier erau:
• scaunele, fotoliile clasice şi cele de odihnă, prevăzute în partea superioară cu două
elemente proeminente pentru sprijinirea capului
• mesele, încărcate cu decoruri bogate şi preţioase, construite în două variante: masa
consolă şi masa obişnuită
• masa-birou, specifică acestui stil, formată din două corpuri cu sertare care se sprijină pe
8 picioare în consolă
• masa de scris, apărută spre sfârşitul secolului al XVII-lea, este prevăzută cu 3 sertare şi
4 picioare
• comodele apar pentru prima dată, luând locul cuferelor; sunt piese de mobilier scunde
având 2 până la 4 sertare sprijinite pe picioare scurte
• dulapurile, de formă rectangulară, sunt mobile ample terminate în partea superioară cu o
cornişă proeminentă; se sprijină pe picioare în formă de sferă aplatizată sau de labă de
leu
• paturile acoperite de baldachine suspendate sau susţinute pe 4 stâlpi .

Stilul Regence. Aspectul general al mobilei continuă să fie solemn. Liniile şi structurile
devin mai elegante. Liniile curbe le înlocuiesc pe cele rectangulare, caracteristice stilului
precedent. Mobilele pentru şedere sunt desenate cu supleţe, având rotunjimi şi arcuiri continue,
care trec fără întreruperi de la un element al structurii la altul. Picioarele devin mai cambrate,
traversele de legături tind să dispară, iar centurile au frecvent un profil în dublă acoladă. Se
foloseşte lemnul de esenţă nobilă (trandafir, lămâi etc.) sub forma unor lamele de furnir, dispuse
astfel încât să urmeze direcţiile fibrelor de lemn sau să compună un joc de fond în formă de
romburi, tablă de şah şi alte desene geometrice. Tehnica savantă şi complicată a marchetăriei este
preferată în decoraţie. Cu ajutorul ei se creează adevărate tablouri din lemn, utilizându-se până la
o sută de esenţe diferite. În ceea ce priveşte ornamentaţia, decorul echilibrat al stilului evoluează
către o artă mai graţioasă şi mai plină de fantezie. Cu toate că se mai păstrează unele reguli de
simetrie, motivele, compuse după un desen sinuos, devin mai aerisite. Motivele folosite cu
predilecţie sunt: scoici pentalobate, frunze de acant asimetrice şi vrejuri curbe alături de capete de
faun sau de femei cu diademe. Se mai folosesc şi motive inspirate din arta barocului italian (flori,
plante, scoici, fructe, animale) sau motive de provenienţă orientală (pagode, maimuţe, umbrele,
flori exotice). Bronzurile aurite şi cizelate, aplicate mai ales pe mese, comode şi sertare, rămân la
modă.
Stilul Ludovic al XV-lea (rococo, rocaille). Stilul rococo este definit prin rafinamentul
formelor şi decorurilor, prin fineţea liniilor şi jocul curgător, asimetric al ornamentaţiei. Speciile
de lemn utilizate cu predilecţie la fabricarea mobilierului sunt: nucul, fagul, stejarul, paltinul,
mahonul, palisandrul şi trandafirul. Mobilierul este fie lăcuit cu roşu şi negru, fie pictat cu alb, roz,
verde şi albastru deschis, fie marchetat. Liniile se arcuiesc în curbe şi contracurbe elegante, formele
sunt cambrate, iar ornamentaţia este delicată şi asimetrică.
Motivele ornamentale principale sunt: scoica asimetrică, frunza de acant, ramuri înlănţuite,
cascadele de flori, păsările, buchetele, fructele. Definitorii sunt motivele denumite de francezi
„rocaille”, extravagante, frământate şi asimetrice, inspirate după forma unor scoici. Astfel, cartuşul
devine o compoziţie având ca elemente cochilia înaripată şi două tolbe de săgeţi încrucişate.
Inspiraţia de natură orientală este şi ea o particularitate a decoraţiei rococo. Abundă peisaje şi
personaje exotice, flori, dragoni, păsări, fluturi, stânci, munţi, case şi poduri.
Piesele de mobilier specifice stilului Ludovic al XV-lea sunt de o mare varietate, atât ca
structură, cât şi ca formă:
• scaunele şi fotoliile sunt mai uşoare şi mai confortabile decât cele aparţinând stilului
anterior. Fotoliile au braţele tapiţate şi spătarele curbate urmărind linia corpului; în
această perioadă, apare şi fotoliul de tabinet
• canapelele pentru şedere au şezutul şi spătarul tapiţate, cu scheletul vizibil. Sunt realizate
cu două sau trei locuri, fiind prevăzute cu perne cilindrice detaşabile
• canapelele pentru odihnă şi fotoliile canapea, independente sau alăturate, formează
complexe de mobilă specifice stilului
• mesele devin uşoare şi uşor de manevrat. Ele se diferenţiază după destinaţie: mese pentru
lucrul de mână, mese de scris cu sertare şi tablete mobile, mese de cafea cu platou de
marmură sau porţelan, servante rotunde sau pătrate, noptiere, măsuţe de joc, măsuţe de
toaletă cu oglindă mobilă şi tablete rabatabile etc.
• birourile sunt disponibile în următoarele variante: birou plat de formă rectangulară cu
colţuri rotunjite şi având 3 sertare, biroul „capucin” cu ascunzători, sertare şi resorturi
secrete, măsuţa de scris care dispune în partea superioară de casete şi sertare mascate de
un panou mobil, iar în partea inferioară de sertare şi un dulăpior, mascate de două uşi
culisante, biroul cu cilindru mobil (cu rulouri din lamele articulate)
• comodele devin mobile la modă şi sunt folosite uneori în locul dulapurilor. Există în
două variante: cu două sertare suprapuse şi cu picioare înalte, cambrate sau masive, cu
mai multe sertare şi picioare scurte
• șifonierul este o mobilă mică, derivată din comodă, dezvoltată în înălţime.

Mobilierul baroc englez se caracterizează prin împletirea stilului Renaşterii cu

reminiscenţele târzii ale ornamentaţiei gotice, dezvoltat în limitele sobrietăţii specifice locale. În
acest sens se remarcă liniile drepte dominante, fără a fi eliminate profilurile, ornamentele şi liniile
curbe. Mobilierul este decorat cu marchetării bogate din diferite specii de lemn, fildeş sau metal,
care figurează motive de inspiraţie florală. Panourile lăcuite încep să fie folosite şi în Anglia.
Picioarele mobilelor pentru şedere iau o formă caracteristică, evazată, cu partea de jos în formă de
labă de animal. Sub denumirea de baroc englez sunt reunite următoarele stiluri:
• stilul „Queen Anne” (Regina Anne), care este corespondentul englez al stilului Ludovic
al XIV-lea. Caracteristic acestui stil sunt suprafeţele plane neprofilate, picioarele arcuite
în S, dulapurile şi comodele cu sertare care înlocuiesc lăzile tradiţionale;
• stilul Chippendale, care reprezintă o interpretare engleză a Rococo-ului, îmbinând forme
franceze ale stilului Ludovic al XV-lea cu elemente de tradiţie gotică şi cu unele influenţe
chinezeşti.

h. stilurile neoclasice (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-
lea)
Ca urmare a descoperirilor arheologice de la Herculanum şi Pompei, în Europa începe să
se manifeste interesul pentru creaţiile echilibrate ale antichităţii greco-romane, determinând
înlocuirea formelor agitate ale Rococo-ului cu forme mai concise, dominate de liniile drepte şi de
principiile simetriei.
Neoclasicismul francez cuprinde trei perioade distincte:
• perioada domniei regelui Ludovic al XVI-lea (1774-1792)
• perioada Directoratului (1795-1799)
• perioada imperiului lui Napoleon I (1800-1815).

Stilul Ludovic al XVI-lea. Mobila stil Ludovic al XVI-lea renunţă la liniile curbe, revenind
la simetrie în construcţie şi ornamentaţie. Formele geometrice regulate (dreptunghi, prismă, cerc,
elipsă) şi liniile drepte recapătă importanţă în definirea formelor şi ornamentaţiei pieselor de
mobilier. Liniile fluente, continue, specifice barocului, sunt abandonate, aşa încât noul stil prezintă
structura constructivă a mobilei prin zone vizibile de îmbinare a elementelor. Alături de motive
greceşti, elenistice şi pompeiene (meandre, capete de berbec, vulturi romani, cornuri ale
abundenţei, frunze de acant, cariatide), sunt folosite motive rustice şi idilice (fluiere, coşuleţe cu
flori, stupi de albine, instrumente muzicale, inimi străpunse de săgeată, păsări, rozete, împletituri
geometrice, coroniţe şi ghirlande de flori, palmete, medalioane, capete de animale). Pentru cornişe
şi cadre se utilizează ornamente repetitive.
Lemnul de acaju este frecvent întrebuinţat, pictat sau ceruit. Abanosul revine la modă. Se
practică pictarea şi lăcuirea mobilei, în culori slabe, în acord cu culorile ţesăturilor. Marchetăria se
execută din lemn de palisandru şi trandafir, defectele şi nodurile lemnului fiind utilizate şi ele
pentru obţinerea unor efecte decorative. Pe panourile comodelor şi ale meselor se practică placarea
cu porţelan de Sèvres şi încrustaţii cu sidef şi pietre colorate. Picioarele mobilelor sunt drepte şi
uşoare, mai subţiri în partea de jos şi au forma de colonetă dreaptă sau de spirală. Ele au terminaţii
în formă de sabot, de gheară de vultur sau de sfârlează. Spătarele scaunelor, fotoliilor şi canapelelor
sunt ovale, rotunde, dreptunghiulare sau în formă de liră şi sunt totdeauna încadrate cu elemente
sculptate sau profilate.
Stilul Directoire face tranziţia între stilurile Ludovic al XVI-lea şi Empire. Mobilierul este
destul de greoi şi de pretenţios. Picioarele mobilierului sunt drepte, în formă de colonete rotunjite
sau canelate. Motivele decorative principale sunt: palmeta greacă, vasele antice, urnele sculptate,
coloanele, săgeţile, leii înaripaţi, rozetele înscrise în romb sau în pătrat, dragonii, sirenele, busturile
feminine cu aripi de vultur, sfincşi purtând pe cap un coş cu fructe. Unele piese de mobilier sunt
ornate cu motive simbolice, caracteristice epocii Revoluţiei franceze: victorii înaripate, ramuri de
stejar, cocoşul galic, căşti, trofee şi lănci etc. Centurile şi picioarele mobilelor pentru şedere sunt
adesea decorate cu motivul margaretei; rombul apare pe dulapuri, spătare şi suporturi de braţe.
Furnirurile, marchetăria şi bronzurile se folosesc mai puţin.
Stilul Empire. Una din caracteristicile acestui stil somptuos în perioada neoclasică este
influenţa egipteană: linii drepte, forme masive, simetrice, bronzurile aurite etc. Formele
mobilierului sunt în general rectangulare. Scaunele au spătar drept, uneori terminat în fronton,
picioarele sunt drepte şi masive, în forme de coloană, balustru sau sabie, adesea terminate în labă
de animal. Suporturile braţelor au formă de capete de femeie sau de sfincşi înaripaţi. Predomină
motivele ornamentale de inspiraţie clasică: pilaştri şi cariatide, victorii înaripate şi încoronate cu
lauri, tridentul lui Neptun şi caduceul lui Hermes, centauri, delfini, frunze de acant stilizate, roze
cu patru lobi. Motivele războinice sunt de asemenea frecvente: trofee, săbii, armuri, căşti, ca şi
semnele imperiale: vulturul, albina napoleoniană, iniţiala N. Bronzurile reprezintă zeiţe şi
dansatoare eline, scene mitologice şi sunt aplicate uneori abuziv. Marchetăria este părăsită în
favoarea lemnului de acaju masiv, uneori încrustat cu abanos, cu lemn de culoare deschisă sau cu
metal. Ornamentele sunt dispuse riguros geometric, în friză sau în mijlocul panourilor.
Stilul neoclasic în Anglia a fost dezvoltat de creatorii de mobilă Robert Adams, George
Hepplewhite şi Thomas Sheraton.
Stilul Adams. Mobilele au forme rigide şi un caracter pretenţios. Sunt folosite cu predilecţie
ornamentele de provenienţă greco-romană, realizându-se o îmbinare între diferite tehnici de
decorare (sculptură, intarsie, pictură) pe aceeaşi piesă de mobilier. Materialul de bază este lemnul
de mahon (masiv sau în furnire), ornamentele fiind realizate în culori deschise, contrastante cu
culoarea roşcată a fondului. Influenţele stilului Ludovic al XVI-lea sunt vizibile prin forma
picioarelor şi a spătarelor scaunelor.
Stilul Hepplewhite preia stilul Ludovic al XVI-lea, asociindu-i mai multe linii curbe.
Ornamentaţia este mai restrânsă, efectul estetic deosebit fiind obţinut prin forma ovală, rotundă
sau parabolică a spătarelor scaunelor, fotoliilor şi canapelelor. Frumuseţea scaunelor, fotoliilor şi
canapelelor este obţinută prin forma spătarelor, realizate prin traforare, sculptare sau prin
aranjament de baghete strunjite. Corpurile de mobilă sunt dominate de liniile drepte şi de figurile
geometrice ordonate (dreptunghi, pătrat), ornamente cu elemente sculptate sau obţinute prin
marchetărie şi pictură. Uşile cu sticlă păstrează rama fagure cu elemente faţetate. Tapiţeria este
realizată din stofe cu dungi.
Stilul Sheraton. Caracteristice acestui stil sunt liniile drepte. Ornamentaţia mai mult plană
este realizată în special prin lucrări de intarsie, culoarea fondului fiind cea a mahonului, specia cu
cea mai largă utilizare.
Stilul neoclasic german este reprezentat de stilul Biedermeier. Concepţia şi realizarea
mobilierului în neoclasicismul german are în vedere simplificarea formelor şi ornamentaţiei şi
folosirea în construcţie a speciilor indigene, acoperite cu specii exotice, astfel încât să rezulte un
mobilier ieftin. Este folosit lemnul de cireş, frasin, păr colorat în nuanţe maronii, atât sub formă
masivă cât şi sub formă de furnir. Mahonul este folosit cu predilecţie sub formă de furnire.
Ornamentele dominante sunt cele de natură vegetală, stilizate (flori, frunze, coroane, rozete,
crenguţe cu flori) şi mai puţin cele de origine animală (lebede, grifoni, păsări). Ornamentele
aplicate din alamă se realizează din tablă prin ambutisare. Stilul Biedermeier a influenţat
mobilierul din Anglia, Austria, Danemarca, ţările baltice, Ungaria, Ţările Române şi Rusia.

i. Stilurile eclectice (sec. al XIX-lea)

După 1815, stilul neoclasic este îndepărtat de pe linia modei de către stilurile eclectice, care
marchează astfel revenirea la stilurile anterioare (rococo, baroc, renascentist, gotic). Stilul eclectic
se răspândeşte în majoritatea ţărilor europene, unde are denumiri specifice (de exemplu, în Anglia
se numeşte stil victorian).
Stilul Restauration (1815-1830). În această perioadă persistă stilul Empire, dar cu forme mai
suple, revenindu-se la linia curbă. Mobilierul îşi pierde rigiditatea şi simetria, devenind mai
confortabil. Scaunele şi fotoliile au din nou picioarele, spătarele şi braţele curbate. În locul
ornamentaţiei cu aplice din bronz şi alamă se preferă încrustaţiile, pictarea lemnului în alb şi
aplicaţiile de porţelan. Ca motive decorative se folosesc palmete, rozete, flori, stele, lebede, care
triumfale, cai de mare, perle, panglici, de inspiraţie antică ca şi alte elemente moştenite de la
stilurile anterioare. Fotoliile „în gondolă” sunt la modă: ele au picioarele arcuite în formă de sabie,
spătarul rotunjit şi braţele răsucite în volută sau sub formă de gât de lebădă până în partea din faţă
a planului de şedere. Apare tipul de fotoliu numit „voltaire”, cu planul de şedere scund, spătar înalt
şi cambrat şi braţele în formă de gât de lebădă. Canapelele sunt foarte joase, centura servind uneori
drept soclu. Caracteristică este canapeaua denumită „recamier” cu braţele inegale legate printr-un
spătar înclinat. Comodele au numeroase sertare şi se sprijină pe picioare scurte. Alături de patul
„în gondolă” apar primele paturi din fier pictat şi aurit.
Stilul Ludovic Filip (1830-1848) se caracterizează prin mobile masive şi greoaie, dar
confortabile. Sunt copiate toate genurile stilistice din secolele precedente, ca şi vechile motive
ornamentale. Mobilierul mult simplificat începe să fie produs pe cale industrială. Se dezvoltă
mobilierul de mare serie lipsit de ornamentaţie.
În această perioadă se manifestă şi curentul neogotic: spătarele scaunelor şi uşile dulapurilor
sunt decorate cu motive medievale, rozete şi ogive etc. Canapelele capitonate se fac din ce în ce
mai joase, se fabrică fotolii gondolă şi fotolii în formă de coş, având spătarul şi braţele unite. Apare
masa de sufragerie cu blaturi rabatabile sau culisante, cu picioarele arcuite şi aşezate pe rotiţe care
facilitează deplasarea mobilei.
 Stilul Napoleon al III-lea (1852-1870). Se caracterizează printr-o împletire eclectică a
stilurilor precedente, dominată însă de eleganţa stilului rococo. Se folosesc lemnul închis la culoare
sau lăcuit în negru, încrustaţiile şi marchetăria cu sidef, baga, metal, email şi lemn de specii
exotice, pictura aurită, panourile de porţelan, bronzurile bogate pe fond de abanos sau palisandru.
Motivele decorative cele mai frecvent folosite sunt cele aparţinând stilului Ludovic al XV-lea.

j. Stilurile rustice Stilurile artistice create şi dezvoltate la curţile regale nu au fost accesibile
marii mase a populaţiei, care şi-a rezolvat problemele de confort cu piese de mobilier mai simple,
mai puţin ornamentate, la care accentul se punea pe rolul funcţional şi mai puţin pe cel estetic.
Stilurile rustice sunt specifice fiecărei ţări şi, mai mult chiar, fiecărei zone sau regiuni geografice
cu elemente de interferenţă şi cu influenţe greu de descifrat şi departajat. Formele constructive şi
modul de ornamentare sunt simple şi specifice regiunii respective, nefiind agreate şi acceptate în
alte regiuni.

k. Stilul contemporan Mobilierul contemporan se proiectează pe baza unor metode care

tind din ce în ce mai mult să devină ştiinţifice. Se fabrică pe cale industrială, ţinând seama de
cerinţele practic-utilitare, economice şi estetice. Mobila din elemente tipizate (moduli standard) se
produce în serii mari, în condiţiile mecanizării şi automatizării proceselor de fabricaţie. Se folosesc
materiale noi: mase plastice, ţesături de poliester, plăci aglomerate din fibre de lemn, oţel cromat,
aluminiu etc. Formele obiectelor sunt concepute în strictă concordanţă cu structura lor, elementele
portante fiind clar detaşate de cele de susţinere. Forma nu mai este împrumutată din natură sau din
stilurile tradiţionale. Ea nu mai este nici simbolică, nici ornamentală, ci exprimată prin accentuarea
unor calităţi structurale sau plastice, oscilând între o expresie geometrică şi una organică. Mobila,
proiectată în forme noi - care să se integreze realităţilor sociale contemporane, respectă exigenţele
economiei şi tehnicii moderne, oferind un maximum de avantaje pentru un preţ minim.
 CURS 4 MNSU

STICLA
Sticla este un material solid, amorf, casant, izotrop, având o strălucire caracteristică, care se
obţine prin topirea împreună a unor substanţe chimice anorganice, în principal bioxid de siliciu şi
oxizi metalici şi care, prin răcire, se transformă într-o masă vitroasă (sticloasă).
Din punct de vedere chimic, sticla este un amestec complex de silicaţi şi borosilicaţi de sodiu,
potasiu, calciu, aluminiu, plumb şi ai altor metale alcalino-pământoase şi grele.
Sticla comună este un silicat dublu de sodiu şi calciu. Diferitele tipuri de sticlă au compoziţia
chimică diferită. Astfel, sticla de potasiu folosită la fabricarea de aparate speciale de laborator se
obţine înlocuind sărurile de sodiu prin carbonat de potasiu. Sticla de plumb, numită şi sticlă cristal,
conţine în loc de sodiu, potasiu.

1. Proprietățile sticlei
1.1 Proprietăţi fizice
Starea de agregare. La temperatura ambiantă sticla se află în stare solidă. Sticla nu posedă
un punct de topire; trecerea din stare solidă în stare lichidă se realizează într-un interval de
temperatură.
Culoarea. Sticla este un material care se poate prezenta în diverse culori, în funcţie de
compoziţia sa chimică. În mod obişnuit, sticla este incoloră sau cu o nuanţă verzuie, dar prin
introducerea unor oxizi sau săruri poate lua culori precum: galben, roşu, purpuriu, roşu rubiniu,
verde, albastru, acvamarin etc.
Densitatea sticlei variază în funcţie de compoziţia sa chimică, fiind cuprinsă între 2,2 şi 6
g/cm3. Cele mai grele sticle sunt cele cu un conţinut ridicat de plumb, bariu, zinc sau alte metale
grele. Astfel, sticla pentru geamuri are densitatea de aproximativ 2,5 g/cm3, sticla cristal uşoară
3,3 g/cm3, iar sticla cristal grea peste 4 g/cm3.
Dilatarea sticlei este descrisă de coeficientul de dilatare termică. Sticla are un coeficient de
dilatare mai redus decât cel al metalelor şi este influenţat de compoziţia sa chimică. Astfel,
coeficientul de dilatare este mai redus când sticla are un conţinut bogat în bioxid de siliciu şi
anhidridă borică şi creşte o dată cu mărirea conţinutului de oxizi de sodiu sau de potasiu.
Coeficientul de dilatare termică al sticlei variază între 0,3 – 0,9·10-5 1/°C pentru sticla comună,
respectiv 0,05·10-5 1/°C pentru sticlele de cuarţ.
Dilatarea liniară a sticlei are un rol important în rezistenţa la şoc termic. Sticla rezistă la
această solicitare cu atât mai bine cu cât are un coeficient de dilatare mai mic.
Conductibilitatea termică a sticlei este foarte redusă, sticla fiind un izolator termic. În
general, este cuprinsă între 0,4 – 0,9 kcal/m·h·grd, variaţia datorându-se compoziţiei chimice.
Conductibilitatea termică creşte o dată cu creşterea conţinutului de anhidridă borică, oxid de
magneziu, oxid de calciu şi oxid de sodiu.
Capacitatea calorică este proprietatea sticlei de a acumula căldură; este o proprietate termică
importantă, întrucât de ea depinde rezistenţa la şoc termic.
Stabilitatea termică reprezintă capacitatea sticlei de a rezista la şocuri termice fără a suferi
deteriorări. Conductibilitatea termică şi capacitatea calorică au o influenţă majoră asupra
stabilităţii termice a sticlei. Această proprietate este direct proporţională cu conductibilitatea
termică şi invers proporţională cu dilatarea şi capacitatea calorică. Produsele din sticlă
caracterizate de pereţi subţiri sunt mai rezistente la şoc termic decât cele cu pereţi groşi.
Transparenţa este proprietatea sticlei de a permite trecerea radiaţiilor electromagnetice, în
special din spectrul vizibil, fără ca acestea să fie absorbite sau difuzate. Ea este determinată deci
de factorii de transmisie, absorbţie, reflexie şi de indicele de refracţie.
Sticla comună pentru geamuri cu grosimea de 2 mm lasă să treacă 90 %, reflectă 8 % şi
absoarbe 4 % din fluxul luminos incident.
 Transparenţa sticlei variază cu lungimea de undă a radiaţiei incidente. De exemplu, sticla
comună este transparentă pentru radiaţiile vizibile şi opacă pentru radiaţiile ultraviolete şi
infraroşii. Există unele varietăţi de sticlă specială care sunt transparente şi pentru aceste tipuri de
radiaţii.
Indicele de refracţie (n). Sticla generează fenomenul de refracţie care constă în schimbarea
direcţiei razelor de lumină la trecerea dintr-un mediu transparent (care este aerul) în altul (din
sticlă). Această proprietate, care se exprimă prin indicele de refracţie (n), are o importanţă
deosebită, mai ales pentru sticla optică. Refracţia favorizează şi aspectul plăcut al obiectelor din
sticlă, întrucât sticla cu indice de refracţie ridicat prezintă un luciu puternic. Astfel, sticla cristal
cu un conţinut de 82 % plumb are indicele de refracţie 1,86, iar sticla comună are indicele de
refracţie cuprins între 1,5 – 1,6.
Conductibilitatea electrică. Din acest punct de vedere sticla este un bun material izolator,
fiind folosită în electrotehnică. Inversul mărimii asociate acestei proprietăţi, rezistivitatea electrică,
este în cazul sticlei de 1013 Ω·cm. Rezistivitatea este influenţată de compoziţia chimică a sticlei.
Oxizii metalelor alcaline micşorează, iar oxizii metalelor alcalinopământoase măresc rezistivitatea
electrică a sticlei.

1.2 Proprietăţi mecanice

Proprietăţile mecanice determină durabilitatea mărfurilor din sticlă. Cele mai importante
sunt:
 fragilitatea;
 duritatea;
 rezistenţa la solicitări precum tracţiunea, compresiunea sau încovoierea.
Fragilitatea. Sticla este un material foarte fragil la temperatura ambiantă. Fragilitatea se
datorează pe de o parte compoziţiei chimice a sticlei, iar pe de alta existenţei în masa sticlei a unor
puncte sau zone cu tensiuni interne. Fragilitatea, care este o proprietate negativă a sticlei, poate fi
ameliorată prin utilizarea unor tratamente termice. Sticla care este supusă unui tratament de călire,
fiind răcită brusc, are o fragilitate de 5 – 7 ori mai mică decât sticla obişnuită, care este răcită lent.
Duritatea sticlei este de 4,5 – 7,5 unităţi pe scara Mohs. Este o proprietate importantă,
deoarece în timpul utilizării lor mărfurile din sticlă pot suferi unele zgârieturi, ceea ce le
micşorează rezistenţa mecanică şi le influenţează negativ aspectul. Oxizii alcalini, precum oxidul
de sodiu şi oxidul de potasiu, micşorează duritatea sticlei, iar oxizii alcalino-pământoşi cum sunt
oxidul de magneziu, oxidul de bariu şi oxidul de zinc măresc considerabil duritatea ei. Sticla cristal
şi sticla optică, având un conţinut bogat în oxid de plumb, au o duritate redusă.
Rezistenţa la tracţiune a sticlei variază între 4–12 daN/mm2. Depinde de compoziţia chimică
a sticlei şi de tratamentele termice la care aceasta este supusă. Oxizii alcalino-pământoşi
influenţează în sens pozitiv rezistenţa la tracţiune, cel mai important rol în acest sens avându-l
oxizii de calciu şi de bariu. Pe de altă parte, sticla călită are rezistenţa la tracţiune de 4 – 6 ori mai
mare decât sticla obişnuită.
Rezistenţa la compresiune prezintă o importanţă deosebită, în special în cazul sticlei pentru
construcţii. Valorile uzuale sunt cuprinse între 60 – 160 daN/mm2. În general, rezistenţa la
compresiune a sticlei este de 15 – 16 ori mai mare decât rezistenţa la tracţiune. Prezenţa bioxidului
de siliciu, a oxidului de magneziu şi oxidului de aluminiu influenţează favorabil rezistenţa la
compresiune, iar oxizii alcalini o micşorează.
Rezistenţa la încovoiere prezintă interes în special în cazul geamurilor. Sticla pentru geamuri
are o rezistenţă la încovoiere de 6 – 8 daN/mm2. Această proprietate este influenţată, de asemenea,
de compoziţia chimică a sticlei.

1.3 Proprietăţi chimice

Proprietăţile chimice determină stabilitatea acesteia faţă de apă, acizi şi baze.
Sticla conţine un procent ridicat de oxizi alcalini, care sunt atacaţi de apă. Prin dizolvarea
acestor oxizi în apă rezultă hidroxizii respectivi, care, disociindu-se în soluţie apoasă, continuă să
acţioneze asupra sticlei. Ca rezultat al acestui fenomen, sticla prezintă la suprafaţă un strat sau pete
cu o transparenţă mai redusă ca restul suprafeţei neatacate, ceea ce afectează în sens negativ
aspectul produsului.
Stabilitatea sticlei faţă de apă este influenţată de compoziţia chimică a sticlei. Ea poate fi
mărită prin creşterea conţinutului de dioxid de siliciu, prin adăugarea de oxid de aluminiu care
favorizează formarea de aluminosilicaţi insolubili, prin mărirea conţinutului de oxid de calciu care
formează un silicat de calciu greu solubil sau prin înlocuirea parţială a oxidului de calciu cu oxid
de magneziu care formează compuşi insolubili. De asemenea, înlocuirea oxidului de sodiu cu oxid
de potasiu şi introducerea unei mici cantităţi de anhidridă borică (până la 12 %) influenţează în
mod pozitiv stabilitatea sticlei faţă de apă. Din punctul de vedere al stabilităţii faţă de apă, sticla
se clasifică în cinci clase de stabilitate, diferenţiate prin cantitatea de substanţă alcalină extrasă,
exprimată în miligrame oxid de sodiu pentru 1 g de sticlă.
Stabilitatea sticlei faţă de acizi. Sticla este atacată numai de acidul fluorhidric. Acizii tari
care vin în contact cu ea o perioadă mai îndelungată o atacă, având o acţiune asemănătoare apei.
Foarte sensibilă la acţiunea acizilor este sticla cu un conţinut ridicat de substanţe alcaline. Din
punct de vedere al stabilităţii faţă de acizi, sticla se împarte în trei clase, diferenţiate prin pierderea
de masă pe unitatea de suprafaţă, exprimată în mg/dm2.
Stabilitatea sticlei faţă de baze. Bazele solubile atacă de asemenea sticla. Rezistenţa la
acţiunea bazelor creşte o dată cu mărirea proporţiei de oxid de calciu. Din punct de vedere al
stabilităţii faţă de baze, sticla se clasifică în trei clase de stabilitate, diferenţiate prin pierderea de
masă pe unitatea de suprafaţă, exprimată în mg/dm2.
Cunoaşterea proprietăţilor chimice este importantă mai ales pentru sticla de ambalaj şi sticla
de laborator.

2. Materii prime utilizate la obţinerea sticlei

Materiile prime utilizate la fabricarea sticlei se împart în două grupe:
• materii prime principale, care determină proprietăţile fundamentale ale sticlei;
• materii prime secundare, care sunt adăugate în cantităţi foarte mici pentru a conferi sticlei
anumite proprietăţi: culoare, caracter translucid sau opac etc.

2.1 Materiile prime principale

Acestea sunt:
• vitrifianţii;
• fondanţii;
• stabilizanţii.
Vitrifianţii sunt substanţe care se transformă printr-un proces de topire şi răcire în masă
vitroasă, conferind sticlei caracterul de corp solid transparent. Au rolul principal în formarea sticlei
şi, de aceea, au cea mai mare pondere în amestecul de materii prime utilizate. Materiile prime cu
rol de vitrifianţi sunt nisipul, boraxul (Na2B4O7·10H2O) şi rar bioxidul de germaniu (GeO2).
Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de topire a vitrifianţilor sub 1200 °C. Din grupa
fondanţilor fac parte următoarele materii prime: soda calcinată (Na2CO3), carbonatul de potasiu
(K2CO3) şi sulfatul de sodiu (sarea Glauber – Na2SO4).
Stabilizanţii au în primul rând rolul de a îmbunătăţi stabilitatea chimică a sticlei. Silicatul de
sodiu sau de potasiu, rezultat în urma reacţiilor dintre vitrifianţi şi fondanţi, este solubil în apă.
Pentru a se obţine o sticlă insolubilă se adaugă stabilizanţi. Aceştia mai au şi rolul de a îmbunătăţi
unele proprietăţi fizice şi mecanice precum: reducerea coeficientului de dilatare, creşterea indicelui
de refracţie, creşterea rezistenţei mecanice şi a durităţii etc.

2.2 Materii prime secundare

Din grupa materiilor prime secundare fac parte:
• afânanţii;
 • opacizanţii;
• decoloranţii;
• coloranţii.
Afânanţii (agenţii de limpezire) au rolul de a antrena spre suprafaţa topiturii bulele de gaze
rezultate în urma reacţiilor chimice dintre componenţi, contribuind la limpezirea sticlei. În acest
scop se utilizează: trioxidul de arsen (AsO3), nitraţii alcalini precum azotatul de sodiu (NaNO3)
sau de potasiu (KNO3), sulfaţii de sodiu (NaSO4), de calciu (CaSO4) sau bariu (BaSO4) şi trioxidul
de antimoniu (Sb2O3).
Opacizanţii sunt substanţe cu indici de refracţie diferiţi de cei ai sticlei. Datorită acestei
proprietăţi, ei difuzează razele de lumină conferind sticlei un aspect translucid sau opac
(opalescent). Opacizarea sticlei se datorează cristalelor de mici dimensiuni (0,3 – 1,3 µm) care se
formează în mod uniform în masa sticlei. Gradul de difuzie a luminii este direct proporţional cu
numărul cristalelor formate şi diferenţa dintre indicii lor de refracţie şi cei ai sticlei. Rol de
opacizanţi îl au următoarele materii prime: criolitul (Na3AlF6), fluorina (CaF2), bioxidul de staniu
(SnO2), fosfaţi di- şi tricalcici, talcul (Mg3(HO)2(Si2O5)2), oxidul de zirconiu (ZrO2).
Decoloranţii au rolul de a elimina culoarea verzuie imprimată sticlei de oxizii de fier
existenţi ca impurităţi în materiile prime principale. Decolorarea se poate obţine:
 pe cale chimică, prin oxidarea oxidului feros (FeO) care colorează sticla intens în verde
albăstrui la oxid feric (Fe2O3) cu o acţiune colorantă mai slabă;
 pe cale fizică, prin folosirea unor substanţe care colorează sticla în culori complementare
celor produse de oxizii de fier; culorile complementare, compunându-se optic cu culoarea
verde a sticlei, determină obţinerea unei sticle incolore.
Din categoria decoloranţilor chimici fac parte trioxidul de arsen (As2O3), trioxidul de
antimoniu (Sb2O3), azotatul de sodiu (NaNO3), sulfatul de sodiu (Na2SO4) etc. Pentru decolorarea
prin metode fizice a sticlei se folosesc oxidul de cobalt (CoO), oxidul de nichel (NiO), bioxidul de
mangan (MnO2) şi alţi compuşi chimici care conferă sticlei o culoare violet-albastră,
complementară culorii galben-verzuie generată de oxizii de fier.
Coloranţii sunt folosiţi pentru obţinerea unor varietăţi de sticlă parţial sau total colorate.
Amestecul în diverse proporţii al coloranţilor conduce la obţinerea unor combinaţii de culori.
Astfel, culoarea roşu-brun se obţine cu un amestec de oxizi de mangan şi de fier, culoarea neagră
va rezulta dintr-un amestec de oxid de cobalt, bioxid de mangan şi oxid feric. Nuanţa culorii este
determinată de cantitatea de colorant introdusă în amestecul de materii prime.

3. Sortimentul mărfurilor din sticlă

Mărfurile din sticlă sunt utilizate într-o multitudine de domenii de activitate şi se prezintă
într-o gamă extrem de variată.

3.1 Mărfuri din sticlă pentru menaj

Sticla comună este o sticlă calcosodică sau calcopotasică obţinută din nisip cuarţos,
carbonat de sodiu, respectiv carbonat de calciu şi oxid de calciu şi are un aspect uşor verzui.
Produsele din sticlă comună se încadrează în clasa 4 de stabilitate faţă de apă şi clasa 3 de stabilitate
faţă de acizi şi substanţe alcaline.
Sticla incoloră este o sticlă comună caracterizată de un factor de transmisie a luminii de
minim 75%.
Sticla albă este o sticlă comună incoloră cu un conţinut de Fe2O3 de maximum 0,04% şi
este caracterizată de un factor de transmisie a luminii de minimum 87%.
Sticla semialbă este o sticlă comună incoloră, cu un conţinut de Fe2O3 cuprins între 0,04 –
0,20% şi este caracterizată de un factor de transmisie a luminii cuprins între 75 – 87%.
 Sticla călită (incasabilă) este o sticlă comună incoloră, calcosodică, a cărei suprafaţă a
suferit un proces de răcire rapid, controlat, care-i conferă o rezistenţă termică şi mecanică
superioară.
Sticla cristal este o sticlă incoloră, foarte transparentă şi foarte omogenă, cu un conţinut de
Fe2O3 de maximum 0,02 % şi cu un conţinut variat de oxizi de plumb, de potasiu, de bariu şi de
zinc care-i conferă valori ridicate ale indicelui de refracţie. Sticla cristal se deosebeşte de sticla
comună prin omogenitate şi transparenţă ridicată, luciu puternic şi sunetul cristalin şi prelung pe
care-l produce la lovire. De asemenea, este finisată prin şlefuire cu şlifuri adânci şi faţete care-i
pun în valoare indicele de refracţie ridicat. Sticla cristal este folosită la producerea articolelor de
menaj de calitate superioară şi a obiectelor de podoabă.
După conţinutul în oxizi ai metalelor grele, sticla cristal se împarte în:
• cristal superior care conţine cel puţin 30% oxid de plumb (PbO), cu o densitate de
minimum 3,00 g/cm3 şi un indice de refracţie mai mare de 1,545;
• cristal cu plumb care conţine cel puţin 24% oxid de plumb (PbO), cu o densitate de
minimum 2,90 g/cm3 şi un indice de refracţie mai mare de 1,545;
• sticlă cristalină care conţine separat sau la un loc cel puţin 10% oxid de plumb (PbO),
oxid de zinc (ZnO), oxid de bariu (BaO) sau oxid de potasiu (K2O), având o densitate de
minimum 2,45 g/cm3 şi un indice de refracţie mai mare de 1,520;
• cristalin – sticlă sonoră – care conţine separat sau la un loc minimum 10% oxid de plumb
(PbO), oxid de bariu (BaO) sau oxid de potasiu (K2O), având o densitate de minimum
2,40 g/cm3 şi a cărei duritate Vickers la suprafaţă este de 550 HV.

Sticla rezistentă la foc este o sticlă borosilicatică cu un coeficient de dilatare foarte mic (30
- 60·10-7 1/°C) folosită la fasonarea articolelor de menaj rezistente la încălziri directe la flacără.
Din această grupă de sticle fac parte sticla de Jena, sticla Arcoroc, sticla Turdaterm, sticla Pyrom
etc.
Sticla ceramică prezintă proprietăţi mecanice superioare sticlei obişnuite datorită obţinerii
unui anumit grad de cristalizare, produs de substanţe care generează microcristale în masa sticlei.
Sticla ceramică este o sticlă de regulă opal, cu un conţinut mai ridicat de aluminiu şi mai scăzut de
oxid feros. La materialul sticlos se adaugă până la 20% caolin sau steatită, iar pentru a determina
apariţia microcristalelor se foloseşte fluorină. Din această grupă face parte şi sticla de tip Arcopal,
din care se produc diverse articole de menaj.

3.2 Mărfuri din sticlă pentru construcţii

Sticla pentru geamuri obişnuite este o sticlă plană, trasă sau laminată, silico-calcosodică,
care se încadrează în clasa 4 de stabilitate faţă de apă.
Sticla transparentă este o sticlă pentru geamuri, cu factor de transmisie a luminii de
minimum 85%.
Sticla cu model imprimat este o sticlă pentru geamuri, translucidă, laminată din topitură
colorată sau incoloră, cu model imprimat pe una din feţe.
Sticla gravată este o sticlă pentru geamuri translucidă, cu model în relief aplicat prin atac
chimic sau prin abraziune mecanică.
Sticla opal este o sticlă pentru geamuri translucidă opalizată cu diverşi opacizanţi.
Sticla peliculizată este o sticlă pentru geamuri sau ornamentală, care are pe una din
suprafeţe o peliculă aderentă realizată prin tratament termic sau chimic.
Distingem următoarele tipuri de sticlă peliculizată:
• sticla emailată la care pelicula aderentă este constituită din sticlă uşor fuzibilă,
transparentă, opacă sau colorată, fixată în procesul de recoacere sau securizare;
• sticla metalizată la care pelicula aderentă, semitransparentă sau opacă, este de natură
metalică.
 Sticla călită este o sticlă pentru geamuri care se supune unei operaţii de încălzire, urmată de
o răcire bruscă controlată, în vederea măririi rezistenţei termice şi mecanice.
Din această grupă de sticle fac parte:
• sticla securit care prin spargere formează cioburi mici, cu muchii netăioase
• sticla semisecurit, la care tratamentul termic este mai lent şi se aplică pentru creşterea
rezistenţei mecanice.
Sticla armată este o sticlă pentru geamuri translucidă, colorată sau incoloră, simplă sau cu
model imprimat pe una din feţe şi care are încorporată în masa sa o plasă metalică din oţel carbon.
Sticla stratificată este o sticlă formată din două sau mai multe plăci de geam şlefuit sau
geam tras selecţionat, lipite între ele cu straturi intermediare de natură organică care, la spargere,
nu permit desprinderea cioburilor.
Sticla termoabsorbantă este o sticlă specială, plană, care absoarbe radiaţiile calorice în
proporţie de 26 – 32%.
Sticla izolantă termic şi fonic este o sticlă specială, caracterizată de o conductivitate termică
de minim 0,09 kcal/m·h· grd şi de o atenuare a nivelului de intensitate acustică de minim 20 dB.
Din această grupă de sticle de construcţie fac parte:
• sticla izolantă transparentă, formată din plăci de sticlă care au aer în spaţiul dintre ele;
• sticla izolantă translucidă, formată din plăci de sticlă care au spaţiul dintre ele umplut
cu fibre de sticlă cu diametrul de 0,5 – 3 mm;
• sticla cu transparenţă variabilă, formată din plăci de sticlă cu spaţiul dintre ele umplut
cu polimer organic ce îşi modifică transparenţa sub influenţa radiaţiilor luminoase;
• sticla spongioasă, care prezintă goluri similare buretelui, realizată prin topirea sticlei cu
adaos de substanţe organice, având densitatea de 120 – 200 kg/m3.
Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru construcţii este format din: geamuri, oglinzi,
elemente de zidărie.

3.3 Mărfuri tehnice din sticlă

Din sticlă tehnică se obţin diverse articole electrotehnice, blocurile optice ale corpurilor de
iluminat, elemente ale unor aparate de laborator, ale unor aparate optice, elemente de protecţie
contra radiaţiilor etc.
Sticla pentru aparatură de laborator este o sticlă caracterizată de o rezistenţă chimică şi
termică deosebită şi care prezintă un coeficient de dilatare extrem de redus. Este utilizată la
producerea termometrelor şi a sticlăriei de laborator: eprubete, pahare Berzelius, baloane cu fund
plat sau rotund, baloane de distilare, vase Erlenmeyer etc.
Sticla optică este o sticlă cu o compoziţie specială, perfect omogenă, cu valori constante în
timp ale proprietăţilor optice, cu indicele de refracţie cuprins între 1,45 şi 2 şi cu dispersia între 20
şi 90, utilizată la fabricarea sistemelor optice.
Din punct de vedere al dispersiei, care reprezintă diferenţa dintre indicii de refracţie pentru
lumina violetă şi cea roşie, sticla optică se împarte în:
• sticlă crown cu indice de refracţie redus şi coeficient de dispersie ridicat (>50) - este o
sticlă pe bază de oxid de bor;
• sticlă flint cu indice de refracţie mare şi coeficient de dispersie mic (<50) - este o sticlă
cu un conţinut ridicat de oxid de plumb.
Ambele tipuri de sticlă sunt utilizate la producerea ansamblurilor de lentile ce formează
obiectivele aparatelor de fotografiat, camerelor video, diaproiectoarelor, videoproiectoarelor etc.
Sticla pentru articole electrotehnice este, în general, caracterizată de bune proprietăţi
dielectrice, rezistenţă mecanică şi termică bună. Din grupa sticlelor pentru articole electrotehnice
fac parte:
• sticla pentru lămpi electrice, care posedă în plus o bună transparenţă, fiind folosită la
fabricarea baloanelor şi tuburilor surselor electrice de lumină.
 • sticla de trecere (de sudură) care prezintă un coeficient de dilatare apropiat de metalele,
aliajele sau ceramica la sudarea cărora se utilizează; este folosită la fabricarea lămpilor
electrice, asigurând trecerea conductoarelor prin baloanele şi tuburile de sticlă.
Sticla pentru corpuri de iluminat este folosită la fabricarea blocurilor optice ale corpurilor
de iluminat casnice şi industriale cum sunt globurile şi abajururile, dispersoarele, filtrele etc.
• globurile şi abajururile au rolul de a asigura direcţionarea după dorinţă a fluxului luminos
şi, totodată, de a genera o iluminare difuză pe anumite direcţii. Sunt obţinute din sticlă
incoloră sau colorată, sticlă opal, sunt fasonate prin presare sau suflare şi pot fi finisate
prin matisare, pictare, gravare.
• dispersoarele sunt elemente ale corpurilor de iluminat tehnice şi industriale, presate după
configuraţii impuse de condiţiile fotometrice specifice produsului. Sunt utilizate la
blocurile optice ale farurilor autovehiculelor, spoturilor luminoase etc.
• filtrele sunt corpuri de iluminat tehnice şi industriale, incolore sau colorate, care au
capacitatea de a absorbi selectiv lumina în diferite domenii spectrale. Sunt folosite în
tehnica foto, la ochelarii de protecţie, la dispozitivele de semnalizare optică etc.
Sticla pentru dozarea radiaţiilor este folosită la dozimetria radiaţiilor. Din punct de vedere
al domeniului spectral în care este activă, distingem:
• sticlă pentru dozarea radiaţiilor în domeniul vizibil;
• sticlă pentru dozarea radiaţiilor în domeniul infraroşu;
• sticlă pentru dozarea radiaţiilor în domeniul ultraviolet;
• sticlă pentru dozarea radiaţiilor γ şi X;
• sticlă termoluminescentă folosită pentru dozarea neutronilor; este o sticlă
aluminofosfatică cu ioni de litiu.
 CURS 5 MNSU_ Partea I

CERAMICA
Ceramica este constituită, în general, din silicaţi şi oxizi metalici, cristalizaţi într-o proporţie
apreciabilă. Ceramica se obţine prin fasonarea unor mase argiloase plastice sau a unui amestec de
pulberi de silicaţi, oxizi sau alte substanţe cu refractaritate înaltă, cu sau fără adaos de liant,
întărindu-se prin ardere la o temperatură înaltă. Ea are o structură policristalină, fiind alcătuită din
particule cu diametre de ordinul micrometrilor sau milimetrilor, unite între ele ca urmare a
fenomenelor fizico-chimice ce au loc în procesul de ardere.
Materia primă utilizată în industria ceramică o constituie argilele caolinitice. Acestea conţin
apă care este adsorbită de particulele lamelare de argilă, formând mai multe straturi suprapuse:
primul strat, care este cel mai strâns legat, formează apa de higroscopicitate. Straturile următoare
sunt legate din ce în ce mai slab şi formează apa peliculară. În pasta formată din argilă şi apă există
şi apă liberă.
Prin încălzirea argilei până la 110°C, aceasta pierde apa peliculară şi de higroscopicitate şi
suferă, în funcţie de plasticitatea sa, o micşorare de volum (contracţie la uscare) care poate duce
la fisurarea produsului. La temperaturi de peste 450-500°C, argila pierde apa de cristalizare a
caolinului, care se transformă ireversibil, în metacaolinit sau amestec de dioxid de siliciu (SiO2) şi
oxid de aluminiu (Al2O3).
Masa ceramică capătă rezistenţă mecanică şi chimică, rămânând încă poroasă.
La temperaturi de peste 1000ºC apare topitura formată din reacţia SiO2 cu impurităţile argilei
(Na2O, K2O, CaO, Fe2O3) care astupă porii materialului, compactându-l şi reducându-i porozitatea
aparentă sub 8 % (cunoscută și drept clincherizarea produsului), sau şi mai departe, dacă
temperatura creşte, sub 2 % (denumită și vitrificarea produsului). În timpul formării mulitului şi
compactizării produsului, argila suferă o a doua contracţie. În final, masa ceramică este formată
din cristale de mulit şi granule de cuarţ fixate într-o masă sticloasă. Dacă temperatura creşte în
continuare, la o anumită temperatură (temperatură de refractaritate), în funcţie de natura argilei,
din cauza unei mari proporţii de topitură, produsul se înmoaie sub propria sa greutate şi, ulterior,
se topeşte complet.

1.1 Proprietăţi fizice

Culoarea. În funcţie de impurităţile pe care le conţin materiile prime, ceramica poate fi albă,
alb-gălbuie, roşie, roşu-brună sau neagră.
Densitatea ceramicii variază în funcţie de compactitatea sa. Astfel, ceramica poroasă are
densităţi reduse, ajungând până la 0,3 g/cm3, iar cea vitrificată densităţi ridicate, ajungând până la
2,3 g/cm3.
Porozitatea este proprietatea materialelor ceramice de a fi poroase. Gradul de umplere a
volumului materialului ceramic cu pori este descris de porozitatea totală şi de porozitatea aparentă.
Porozitatea totală (absolută) reprezintă volumul tuturor porilor (închişi şi deschişi) în unitatea de
volum şi se defineşte prin raportul între volumul porilor şi volumul aparent al materialului, fiind
exprimat în procente.
Porozitatea aparentă (deschisă) reprezintă volumul porilor deschişi în unitatea de volum a
materialului ceramic şi se determină prin diferenţa dintre masa materialului saturat cu apă şi masa
materialului uscat, raportată la masa materialului uscat.
Porozitatea aparentă a materialelor ceramice variază între 0,1 % (la porţelanuri) şi 8 %
(pentru faianţă și ceramică).
Absorbţia de apă reprezintă gradul de umplere cu apă a materialului ceramic, cufundat în
apă în anumite condiţii de încercare. Absorbţia de apă este foarte ridicată la produsele ceramice
brute (8-70 %) şi foarte redusă la produsele ceramice fine (maximum 0,5 %).
 Conductivitatea termică a ceramicii este foarte redusă. Ea depinde de porozitatea
materialului şi de caracterul porilor (aerul este mai rău conducător de căldură decât materialul
ceramic ai cărui pori îi umple), de umiditatea materialului, crescând o dată cu ea (apa este mai
bună conducătoare de căldură decât aerul), de temperaturile medii la care se produce transmisia
de căldură şi de densitatea aparentă a materialului. Coeficientul de conductivitate termică ( λ) care
caracterizează conductivitatea termică are pentru ceramică valori cuprinse între 0,04 − 1,2
kcal/m⋅h⋅grd.
Dilatarea termică este descrisă de coeficientul de dilatare şi depinde de caracteristicile masei
ceramice. Astfel, porţelanurile tari au un coeficient de dilatare foarte scăzut α = 7,3⋅10-6 1/ºC, iar
ceramica brută pentru construcţii este caracterizată de valori mult mai ridicate, care pot ajunge
chiar până la 0,4⋅10-4 1/ºC.
Refractaritatea este proprietatea materialelor nemetalice de a rezista fără a se distruge şi fără
a pierde mult din rezistenţa lor, la o exploatare îndelungată la temperatură înaltă. Punctul de
refractaritate variază în cazul materialelor ceramice între 1100-1780 ºC.
Conductibilitatea electrică. Din acest punct de vedere, ceramica este un bun material
izolator, fiind folosită în electrotehnică. Inversul mărimii asociate acestei proprietăţi, rezistivitatea
electrică, este în cazul ceramicii de 1010 – 1014 Ω⋅cm.

1.2 Proprietăţi mecanice

Cele mai importante proprietăţi mecanice sunt: rezistenţa la şoc mecanic (rezilienţa),
duritatea şi rezistenţa la solicitări precum: tracţiune, compresiune, încovoiere. Comportarea la
aceste solicitări diferă în funcţie de tipul masei ceramice şi de destinaţia produselor ceramice.
Rezistenţa la şoc mecanic. Ceramica este un material fragil, rezilienţa acesteia având valori
modeste: 1,6 – 5 daJ/cm2.
Duritatea. Duritatea ciobului diferă în funcţie de tipul de masă ceramică. Astfel,
porţelanurile tari au durităţi de 6,5-7 pe scara Mohs, în timp ce produsele din ceramică brută au
durităţi reduse (2-4 pe scara Mohs). Glazura produselor ceramice este caracterizată de o duritate
ridicată (7,5-8 pe scara Mohs).
Rezistenţa la solicitări mecanice. Dintre toate solicitările mecanice la care pot fi supuse,
produsele ceramice se comportă foarte bine la compresiune. Rezistenţa la această solicitare variază
de regulă între 1000 daN/cm2 şi 7000 daN/cm2, iar la unele mase ceramice se înregistrează chiar
şi valori de 10000 daN/cm2. Rezistenţa la încovoiere a produselor ceramice este mai redusă decât
cea la compresiune, dar totuşi mai ridicată decât cea la tracţiune. Astfel, rezistenţa la încovoiere
variază între 120-1400 daN/cm2, în timp ce rezistenţa la tracţiune nu depăşeşte 600 daN/cm2.

1.3 Materii prime utilizate la obţinerea mărfurilor ceramice

Pentru obţinerea mărfurilor ceramice sunt necesare următoarele tipuri de materii prime:
• materii prime principale;
• materii prime secundare;
• materii prime pentru glazură şi decor.

1.3.1 Materii prime principale

Materiile prime principale se împart la rândul lor în:
• materii prime plastice;
• materii prime neplastice.
a) Materiile prime plastice constituie partea principală a masei ceramice care realizează
legătura între toţi constituenţii acesteia. Proprietatea principală a acestor materiale este
plasticitatea, ele formând în amestec cu apa paste care pot fi fasonate, care îşi menţin forma după
uscare şi care devin rezistente după ardere. Din grupa materiilor prime plastice fac parte argilele
şi caolinurile.
 Din punct de vedere chimic, argila şi caolinul sunt compuşi alumino-silicioşi, formaţi din
particule lamelare cu dimensiuni de ordinul micronilor, având o structură cristalină şi un caracter
puternic hidrofil.
Argilele au o structură fină, fiind constituite din minerale argiloase impurificate cu alte
minerale şi resturi organice. Prezintă o plasticitate ridicată, iar după ardere produsele rezultate au
culori care variază în funcţie de natura impurităţilor conţinute, de la alb-gălbui la maro-roşcat.
Argilele se întrebuinţează, în general, pentru obţinerea produselor ceramice brute, dar cele
superioare pot fi utilizate şi pentru produsele din gresie, semiporţelan şi faianţă.
Caolinurile sunt materiale argiloase mai curate. Ele prezintă o structură cristalină pronunţată,
dar o plasticitate mai redusă decât argilele şi după ardere au o culoare deschisă, de regulă albă,
alb-cenuşie sau alb-gălbuie. Caolinurile sunt utilizate la obţinerea porţelanului de menaj, a
porţelanului electrotehnic, a porţelanului sanitar, a faianţei pentru menaj, a gresiei fine.
b) Materiile prime neplastice sunt folosite cu scopul de a diminua plasticitatea şi contracţia
la uscare şi, totodată, pentru a îmbunătăţi transluciditatea, rezistenţele la şoc mecanic, termic şi la
acţiunea agenţilor chimici. Din grupa materiilor prime neplastice fac parte: materialele degresante,
materialele aglomerante, materialele fondante şi materialele refractare.
Materialele degresante au rolul de a reduce plasticitatea pastelor argiloase şi contracţia la
uscare. În acest scop se folosesc: cuarţul, nisipul cuarţos, gresiile silicioase, şamota şi caolinul ars.
Materialele aglomerante (aglutinante) au rolul de a mări plasticitatea. Se folosesc în acest
scop: varul, clorura de calciu (CaCl2), clorura de magneziu (MgCl2).
Materialele fondante au rolul de a reduce temperatura de vitrifiere, mărind în acelaşi timp
rezistenţa mecanică şi chimică a produselor. Ca materiale fondante sunt utilizaţi feldspaţi (ortoclaz,
albit, anortit), dar şi alte materiale, cum sunt: dolomita, calcarul, cenuşa de oase, carbonatul de
calciu, fosfatul de magneziu, oxidul şi fluorurile de calciu.

1.3.2 Materii prime secundare

Materiile prime secundare sunt utilizate pentru a îmbunătăţi unele proprietăţi ale maselor
ceramice şi a facilita prelucrarea. Din grupa materiilor prime secundare fac parte:
• plastifianţii;
• lubrefianţii;
• fluidizanţii.
Plastifianţii au rolul de a îmbunătăţi prelucrabilitatea masei ceramice, mărind totodată
rezistenţa mecanică a produselor nearse. În acest sens sunt folosite: parafina, dextrina, bentonita,
alcoolul polivinilic etc.
Lubrefianţii au rolul de a uşura operaţia de fasonare prin presarea masei ceramice, înlesnind
alunecarea particulelor lamelare de argilă sau caolin. Materialele folosite ca lubrefianţi sunt:
motorina, stearaţii de bariu, magneziu sau zinc, petrolul lampant, oleina etc.
Fluidizanţii contribuie la stabilizarea barbotinelor ceramice cu un conţinut redus de apă. În
acest scop sunt folosiţi: carbonatul de sodiu, silicatul de sodiu, lignina, acidul tanic.

1.3.3 Materii prime pentru glazură şi decor

Glazurile sunt straturi de sticlă uşor fuzibilă, dispuse pe suprafaţa produselor ceramice spre
a le îmbunătăţi atât aspectul, cât şi stabilitatea şi impermeabilitatea faţă de lichide şi gaze. Ele
conferă produselor ceramice un aspect lucios-sticlos, suprafeţele acestora devenind netede şi dure.
Principala cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească glazurile este aceea de a avea o bună aderenţă
la masa ceramică pe care o acoperă. De aceea, coeficienţii de dilatare şi de conductibilitate termică
trebuie să fie foarte apropiaţi de cei ai masei ceramice.
Materiile prime pentru obţinerea glazurilor sunt: nisipul, cuarţul, feldspaţii, caolinul,
alumina, sticla, carbonatul de bariu (BaCO3), sulfatul de bariu (BaSO4), acidul boric (H3BO3),
boraxul (Na2B4O7⋅10H2O), fosfat tricalcic (Ca3(PO4)2), miniu de plumb (Pb3O4), dioxid de staniu
(SnO2), oxid de zinc (ZnO).
 Glazurile colorate se obţin fie prin introducerea în amestec a unor oxizi metalici sau săruri
colorate care, prin topire, se dizolvă în glazură, formând silicaţi coloraţi, fie prin adăugarea unor
materiale refractare colorate care nu se topesc, dar se răspândesc uniform în masa glazurii,
transmiţându-i astfel culoarea lor.
Culoarea albastră este obţinută cu oxid de cobalt (CoO), culoarea verde este produsă de
oxidul cromic (Cr2O3) şi de oxidul cupric (CuO), culoarea galbenă se datorează bioxidului de titan
(TiO2), culoarea violet bioxidului de mangan (MnO2), culoarea roşie oxidului cupros (Cu2O) şi
oxidului feric (Fe2O3). Dispersia coloidală de aur produce o glazură roşie-roz.
Ca opacizanţi se folosesc: oxidul stanic (SnO2), bioxidul de zirconiu (ZrO2), trioxidul de
stibiu (Sb2O3), fluorita (CaF2), criolita (Na3[AlF6]).
Materiile prime pentru decorarea produselor ceramice se împart în două grupe:
• pigmenţi pentru decorarea sub glazură;
• pigmenţi pentru decorarea pe glazură.
Pigmenţii pentru decorarea sub glazură nu trebuie să se modifice în contact cu biscuitul sau
cu glazura şi, totodată, trebuie să fie stabili la temperaturile ridicate atinse în timpul arderii
glazurilor. Oxizii întrebuinţaţi pentru pictare sub glazură sunt:
• oxidul de cobalt (pentru nuanţele albastre);
• oxidul de nichel (pentru nuanţele brune);
• oxidul cupros (pentru nuanţele albastre sau albastre-verzui);
• bioxidul de mangan (pentru nuanțe brune şi violet);
• oxidul feros (pentru cele galbene şi roşii);
• dioxidul de uraniu (pentru cele galben-verzui);
• oxidul de calciu, bioxidul de staniu și oxidul de calciu (pentru alb).
Pigmenţii pentru decorarea pe glazură trebuie să posede proprietatea de a pătrunde în
glazură fără a se descompune la ardere şi fără a-şi pierde intensitatea culorii. Oricum, produsele
decorate peste glazură prezintă un luciu mai slab al decorului. Pentru decorarea pe glazură sunt
întrebuinţaţi aceiaşi oxizi metalici folosiţi şi la pictarea sub glazură.
 CURS 6 MNSU_Partea a II-a

CERAMICA

1.4 Clasificarea generală a produselor ceramice

1.4.1 Clasificarea după tipul masei ceramice

Masele ceramice se diferenţiază, în funcţie de compoziţia chimică şi proprietăţile fizico-
ceramice, în:
• ceramică comună
• faianţă
• semiporţelan
• porţelan.
Ceramica comună prezintă în secţiune o structură poroasă, cu aspect de grăunţi, opacă, de
culoare brun–roşiatică sau neagră. Are o duritate redusă, putând fi zgâriată cu un vârf de oţel.
Datorită porozităţii lor ridicate, produsele din ceramică comună sunt glazurate. În secţiune glazura
apare ca un strat distinct faţă de restul masei ceramice.
Ceramica comună se obţine din argile inferioare, cu un conţinut ridicat în oxizi de fier care
sunt amestecate cu nisip şi carbonat de calciu. Se folosesc glazuri bogate în plumb cu punct de
topire cât mai scăzut. Pe produsele cu pereţii groşi glazura se aplică înainte de ardere, iar pe cele
cu pereţii subţiri după ardere. Arderea se efectuează la temperaturi cu mult sub temperatura de
vitrifiere (800-900 ºC).
Din ceramică comună se obţin produse pentru construcţii (cărămizi, ţigle, olane, cahle pentru
sobe), articole de menaj (căni, ceşti, castroane, străchini, farfurii, oale, ghivece pentru flori) şi
articole decorative (bibelouri, vaze, farfurii pentru decorarea încăperilor).
O grupă aparte o constituie produsele de majolică. Acestea sunt poroase, colorate în galben-
roşcat şi sunt acoperite cu glazuri pe bază de plumb sau plumbo-borice, opacizate cu bioxid de
staniu (SnO2). Din grupa produselor de majolică fac parte o serie de articole decorative şi produse
pentru construcţii (cărămizi pentru faţade, cahle). Gresiile ceramice prezintă în secţiune o structură
compactă, clincherizată sau vitrificată, opacă şi dură. Sunt rezistente la acţiunea substanţelor
alcaline şi acizilor, cu excepţia acidului fluorhidric (HF). Au o rezistenţă la compresiune foarte
ridicată, apropiată de cea a bazaltului, iar absorbţia maximă de apă este cuprinsă între 1-4 %. În
funcţie de mărimea particulelor constituente şi culoarea masei ceramice, se împart în:
• gresii ceramice brute, la care masa ceramică are în spărtură un aspect grosier, de culoare
brun-roşiatică sau vânăt-cenuşie. Ele sunt folosite la producerea dalelor pentru pavaj,
plăcilor pentru pereţi şi pardoseli, tuburilor pentru canalizări;
• gresii ceramice fine, care prezintă o structură fin granulară din mase de culoare albă,
alb-cenuşie sau de un cenuşiu deschis. Ele sunt folosite la producerea plăcilor pentru
pereţi şi pardoseală, a chiuvetelor de laborator, a unor vase de menaj etc. În funcţie de
destinaţie, produsele din gresii ceramice pot fi sau nu glazurate.
Faianţa este o masă ceramică poroasă, cu aspect de grăunţi, opacă, de culoare albă până la
galben deschis. Se obţine din argile bogate în alumină, caolin, cuarţ, calcar, cretă şi feldspat.
Faianţa prezintă o duritate şi o densitate mai redusă decât porţelanul şi poate fi zgâriată cu un vârf
de oţel. Temperatura de ardere depinde de compoziţia masei ceramice, fiind cuprinsă între 850-
1250 ºC. Datorită porozităţii şi permeabilităţii faţă de lichide şi gaze (absorbţia de apă este de 8-
12 %), produsele din faianţă sunt glazurate, pelicula de glazură apărând ca un strat distinct faţă de
masa ceramică.
În funcţie de compoziţia chimică a masei ceramice, distingem:
• faianţe feldspatice sau tari, obţinute din caolin (40-50 %), cuarţ (40-50 %) şi feldspat
(3-10 %). Sunt caracterizate de densităţi mai mari decât celelalte tipuri de faianţe şi au
 proprietăţi mecanice bune. Din acest tip de faianţă se produc articole de menaj, plăci
pentru pereţi şi obiecte tehnicosanitare.
• faianţe argiloase, obţinute dintr-un amestec bogat de argilă (70-80 %) şi cuarţ (20-25
%). Prezintă o densitate şi o rezistenţă mecanică mai redusă decât faianţele feldspatice.
Sunt folosite sub formă neglazurată la obţinerea vaselor de filtrare.
• faianţe calcaroase. Se obţin dintr-un amestec de argilă (40-55 %), calcar (5-20 %) şi
nisip cuarţos (30-40%). Sunt foarte poroase şi uşoare, au o rezistenţă mecanică redusă
şi sunt utilizate la fabricarea plăcilor de faianţă pentru placarea pereţilor încăperilor în
care se produce multă umiditate (băi, laboratoare etc.)
• faianţe silicioase (faianţe de frită sau de sticlă); conţin în principal cuarţ (55-60 %),
substanţe argiloase (35-40 %) şi cretă (3-5 %). Sunt utilizate la fabricarea vaselor de
menaj, a obiectelor sanitare şi a plăcilor.
• faianţele şamotă; se obţin din argile plastice, refractare, cu bune proprietăţi liante, cu
adaos de şamotă (40-60 %). Glazurate sau angobate se folosesc la fabricarea obiectelor
tehnico-sanitare şi în electrotehnică, ca suport pentru rezistenţe.
Semiporţelanul este o masă ceramică de culoare alb-cenuşie, care în secţiune prezintă o
structură semicompactă, clincherizată, alcătuită din particule semifine; iar glazura se deosebeşte
cu greu de masa ceramică. Absorbţia de apă este de maxim 5 %. Prin proprietăţile sale,
semiporţelanul se plasează între faianţă şi porţelan.
Semiporţelanul se fabrică dintr-un amestec de caolin (25-30 %), argilă plastică (25-40 %),
cuarţ (25-30 %) şi feldspat (6-10 %). Arderea obiectelor din semiporţelan are loc la temperatura
de 1250-1300 ºC, iar glazurarea se realizează pe biscuiţi. Din semiporţelan se produc articole de
menaj şi produse tehnico-sanitare.
Porţelanurile sunt mase ceramice de culoare albă, care în secţiune prezintă o structură
compactă, vitroasă, alcătuită din particule foarte fine. Datorită structurii cristaline pe care o
prezintă, produsele din porţelan cu pereţii subţiri (cu grosimi de până la 3 mm) sunt translucide.
Porţelanurile sunt impermeabile la lichide, absorbind maxim 1 % apă, iar glazura practic nu se
distinge de restul masei ceramice. Porţelanurile se obţin prin arderea la temperatura 1250-1450 ºC
a unui amestec de caolin, feldspat, cuarţ şi, în unele cazuri, bioxid de titan.
În funcţie de raportul dintre componenţi şi de temperatura de ardere, porţelanurile se împart
în:
• porţelanuri tari, care au în compoziţia lor o cantitate mai redusă de fondanţi, fiind
împărţite din acest punct de vedere în:
⁃ porţelanuri feldspatice, care folosesc ca fondant feldspatul;
⁃ porţelanuri feldspato-calcice, conţinând feldspat asociat într-o anumită proporţie
cu carbonat de calciu;
⁃ porţelanuri magnezice, la care se utilizează ca fondanţi compuşi ai magneziului,
precum steatita sau talcul.
Porţelanurile tari sunt compuse în principal din 40-55 % caolin, 20-30 % cuarţ şi 20-30 %
feldspat şi sunt arse la temperaturi de 1320-1450 ºC. Sunt mase ceramice greu fuzibile,
insensibile la umiditate, stabile din punct de vedere termic şi chimic, fiind rezistente la
variaţii bruşte de temperatură, respectiv la acţiunea substanţelor alcaline şi a acizilor (cu
excepţia acidului fluorhidric). Stabilitatea chimică şi termică a porţelanului creşte o dată cu
proporţia de alumină din masa ceramică. În schimb, gradul relativ de alb este mai scăzut
decât al porţelanurilor moi, fiind cuprins între 65-75 %. Datorită proprietăţilor mecanice şi
electrice foarte bune, din porţelanuri tari se produc articole de menaj, izolatori electrici,
suporţi pentru rezistenţele elementelor încălzitoare, articole de laborator, piese pentru
instalaţii din industria chimică.
• porţelanurile moi, care au în compoziţia lor o cantitate mai ridicată de fondanţi. Din
punct de vedere al fondantului utilizat, se împart în:
⁃ porţelanuri feldspatice (Seger) cu un conţinut de 30-60 % feldspat, care reduce
temperatura de vitrifiere; sunt utilizate la articolele de menaj şi obiectele de artă;
 ⁃ porţelanuri fosfatice (de oase) conţinând, în afara materiilor prime obişnuite, făină
de oase în proporţie de 40-50 %, cu rol de fondant; mai sunt cunoscute şi sub
numele de porţelanuri englezeşti, fiind întrebuinţate la producerea veselei de lux şi
a obiectelor de artă;
⁃ porţelanuri de frită (artificiale), având o compoziţie asemănătoare sticlei, aceste
porţelanuri sunt folosite la producerea obiectelor de artă.
În general, porţelanurile moi sunt arse la temperaturi de 1250-1300 ºC şi prezintă proprietăţi
mecanice şi electrice inferioare porţelanurilor tari. În schimb, gradul relativ de alb al porţelanurilor
moi depăşeşte 80 %, fiind, deci, superior valorilor caracteristice porţelanurilor tari.

1.4.2 Clasificarea după compactitatea masei ceramice

În funcţie de compactitatea pe care o prezintă după ardere, produsele ceramice se împart în:
• poroase, cu pori deschişi, caracterizate de o absorbţie a apei de peste 6 % (produse din
ceramică comună, majolică, faianţă);
• clincherizate (semivitrificate) la care o parte din pori sunt închişi, cu o absorbţie a apei
cuprinsă între 1-6 % (produse din semiporţelan, gresii ceramice, brute);
• vitrificate, cu pori închişi aproape în totalitate, absorbţia apei fiind de maxim 1 %
(produse din porţelan, gresii ceramice fine).

1.4.3 Clasificarea după mărimea particulelor constituente

Din acest punct de vedere, produsele ceramice se clasifică în:
• brute, prezentând o structură grosieră cu aspect de grăunţi, alcătuită din particule cu
diametrul de maxim 5 mm (cărămizi, ţigle, dale pentru pavaj, tuburi de canalizare etc.);
• semifine, prezentând o structură mai fină, diametrul particulelor constituente
nedepăşind 1,5 mm (articole de menaj din ceramică comună);
• fine, prezentând o structură fină, la care diametrul particulelor nu depăşeşte 0,06 mm
(produse din faianţă, porţelan).

1.4.4 Clasificarea după domeniul de utilizare

Din punctul de vedere al domeniului de utilizare, produsele ceramice se împart în:
• produse ceramice pentru construcţii, grupă în care intră produsele executate din
ceramică comună (cărămizi, ţigle, olane, coame), gresie ceramică brută (dale pentru
pavaj, plăcile pentru pardoseală) sau faianţă (plăci);
• produse ceramice pentru instalaţii sanitare: lavoare, bideuri, vase WC, chiuvete, etajere,
săpuniere executate din porţelan şi semiporţelan, spălătoare, ţevi şi piese de legătură din
gresie ceramică;
• articole de menaj şi decorative, precum piese şi servicii pentru masă, ceai sau tort, piese
pentru servit (salatiere, compotiere, sosiere, supiere, solniţe), piese şi garnituri pentru
bucătărie (cutii pentru sare, făină şi condimente), vaze pentru flori, bibelouri etc.
obţinute din porţelan, semiporţelan, faianţă şi, mai rar, din ceramică comună;
• produse ceramice de uz industrial care îşi găsesc întrebuinţări în industria electrotehnică
(izolatori de susţinere şi trecere, diverse piese ale aparatajului electric de joasă şi înaltă
tensiune etc.), în industria chimică (articole de laborator, conducte, tuburi, piese de
îmbinare din porţelan, vase antiacide din gresie etc.).

1.5 Tradiții și calitate în domeniul porțelanului

De o apreciere deosebită se bucură articolele de menaj şi decorative din porţelan produse de

fabrici de prestigiu, atestate documentar din secolul al XVII-lea al mileniului trecut, sau chiar mai
vechi (în cazul porțelanului chinezesc sau japonez). Aceste produse sunt apreciate datorită calităţii
deosebite a masei ceramice, ingeniozităţii formelor şi desăvârşitului meşteşug al decorării
obiectelor.
 La produsele din porţelan de Meissen predomină culoarea albastră sau roz, verde şi galben
în nuanţe discrete. Decorul este realizat prin dungi aurite, liniile fiind precis conturate, iar umbririle
fondului fiind redate prin haşuri extrem de fine. În funcţie de epoca în care au fost fabricate, pe
produsele din porţelan de Meissen sunt imprimate mărci de calitate de culori bleu, roşu sau auriu,
care reprezintă un caduceu, o cometă, monogramele „Augustus Rex” sau „Königliche Porzellan
Manufactur”, două săbii încrucişate care, în anumite perioade, au avut la bază o stea, cifra I şi, cel
mai recent, inscripţia Meissen.
Produsele din porţelan de Sèvres au forme zvelte cu reliefuri, iar decorurile, bogate în aur
sau de culori deschise pastelate, sunt pe un fond alb cu nuanţă lăptoasă. Bibelourile, reprezentând
figuri şi scene de epocă, se remarcă prin culori variate şi prin dantelăria îmbrăcămintei executată
în porţelan cu o fineţe deosebită. Mărcile de calitate ale porţelanurilor de Sèvres (având culorile
bleu, roşu, bleu şi auriu, verde) s-au schimbat foarte des de-a lungul timpului.
Porţelanurile de Viena prezintă o transluciditate ridicată. Fondul are culoarea roşu-bordo şi
mai rar albastru-cobalt; pe el se aplică prin pictare medalioane conţinând diferite figuri, iar fondul
neacoperit de pictură prezintă ornamente aurite. Picturile sunt uneori semnate de pictori celebri,
care au executat manual decorul; coloritul lor tinde să redea imaginile în culori cât mai naturale.
La produsele mai vechi decorurile aurite apar în relief, în timp ce la produsele mai recente stratul
de aur este mai subţire şi aproape de nivelul glazurii pe care se aplică. Mărcile de calitate specifice
porţelanurilor de Viena sunt presate la fasonare sau imprimate cu pigmenţi de culoare bleu.
Porţelanurile de Rosenthal sunt caracterizate de masă ceramică de culoare albă, de nuanţă
gri sau albăstruie, alb-gălbuie sau de culoarea fildeşului. Decorurile sunt realizate pe glazură sau
sub glazură, în culori pronunţate şi foarte variate: albastru, verde, violet, roşu, galben. De
asemenea, decorurile aurite sunt aproape nelipsite. Produsele albe, fără decor colorat, sunt
ornamentate cu desene în relief.
La marcarea porţelanurilor de Rosenthal se folosesc două mărci; cea utilizată în prezent este
formată din două spade încrucişate, între ele fiind o coroană, iar inscripţia Rosenthal, scrisă cursiv,
este întreruptă de două spade, iar pe produsele mai vechi se întâlneşte marca de calitate compusă
din doi trandafiri încrucişaţi care au deasupra o coroană, iar dedesubt inscripţia Rosenthal -
Bavaria.
Porţelanurile japoneze au pereţii subţiri, cu o transluciditate ridicată, fiind decorate cu
desene foarte bogate, în culori vii, reprezentând flori, păsări şi motive specifice japoneze
(crizanteme, flori de cireş, muntele Fujiyama, soarele etc.). Culorile, contrastante, sunt tari,
predominând culoarea roşie, albastră, verde. Desenele sunt acoperite cu decor de aur. Mărcile sunt
formate din semne caracteristice.
Porţelanurile chinezeşti vechi au o masă ceramică fină cu aspect sticlos. Decorurile
reprezintă flori, păsări sau motive din mitologia chineză, în culori vii cu nuanţe variate. Pereţii
produselor mici sunt în general foarte subţiri, cu o transluciditate ridicată.
 CURS 7 MNSU

ARTICOLE DE GIUVAERGIE

1.1 METALE ȘI ALIAJE PREȚIOASE

Din grupa metalelor preţioase fac parte aurul, argintul, platina şi metalele platinice, respectiv
osmiul, ruteniul, rodiul, iridiul şi paladiul, care au un conţinut de cel puţin 96 % de metal preţios
fin1.

1.1.1 Argintul

Argintul este un metal alb, slab gălbui, foarte strălucitor, care se topeşte la 960,5 °C. Este
foarte maleabil şi ductil. El poate fi laminat în foi având grosimi de 0,25 µm, iar dintr-un gram de
argint se poate trage un fir cu lungimea de 1800 m. Posedă o duritate (2,75 pe scara Mohs) şi o
rezistenţă la tracţiune reduse faţă de alte metale. Argintul este mai puţin dur decât cuprul, dar mai
dur decât aurul. Dintre toate metalele, argintul are cea mai mare conductibilitate termică şi
electrică.
Argintul posedă o rezistenţă moderată la coroziune, fiind atacat de hidrogenul sulfurat, care
îl înnegreşte. Argintul este atacat și de acidul sulfuric şi acidul azotic chiar diluaţi, dar este mai
rezistent la acţiunea acidului clorhidric. Halogenurile de argint sunt fotosensibile,
descompunându-se în elemente sub acţiunea luminii, fiind folosite în fotografia clasică. În stare
pură, argintul este utilizat în electronică la fabricarea contactelor electrice ce intră în componenţa
contactoarelor, releelor, comutatoarelor şi pentru argintarea suprafeţelor.
Argintul se aliază preponderent cu cuprul. Acesta conferă o duritate mai mare produselor şi,
de aceea, aliajele argint-cupru sunt folosite la fabricarea bijuteriilor, medaliilor, monedelor,
tacâmurilor etc. Mărimea care indică conţinutul de metal preţios existent într-un aliaj este titlul.
Titlul arată conţinutul de metal preţios existent în 1000 părţi de aliaj şi se exprimă în miimi.
Titlurile legale pentru bijuterii şi obiecte din aliaje ale argintului diferă de la o ţară la alta. În
România titlurile legale pentru argint sunt 925, 916, 875, 800, 750. În alte ţări mai sunt utilizate şi
următoarele titluri: 950, 940, 935, 850, 835, 500.
Există o serie de aliaje care imită argintul şi sunt folosite la realizarea bijuteriilor ieftine.
Dintre acestea pot fi menţionate: aliajele care conţin 68% cupru, 22 % nichel, 3,5 % cobalt, 5 %
staniu, 1,5 % fier, alpacaua, aliajele de aluminiu cu peste 99 % aluminiu.

1.1.2 Aurul

Aurul este un metal galben strălucitor, foarte dens (ρAu=19,3 g/cm3) care se topeşte la 1065
°C şi are o duritate mai mică decât argintul (2,5 pe scara Mohs) şi mai ridicată totuşi decât cea a
zincului. Este cel mai maleabil şi cel mai ductil dintre toate metalele putând fi laminat în foiţe
având o grosime de 0,1 µm. Ductilitatea este însă mult mai redusă prin impurificare cu mici
cantităţi de alte metale. Urme de stibiu, bismut, plumb sau staniu fac aurul dur, casant şi
neprelucrabil. Aurul îşi datorează numele de metal nobil completei sale inerţii faţă de aer şi apă2.
Aurul se dizolvă însă într-un amestec de acid clorhidric şi acid azotic, numit apă regală,
transformându-se în acid tetracloroauric. Din cauză că aurul este un metal moale, se întrebuinţează
sub formă de aliaj. Deşi aurul este folosit cu predilecţie sub formă de aliaj cu argintul sau cuprul,
totuşi aurul poate fi aliat cu aproape toate metalele.

1
LEGE nr. 261 din 29 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul
metalelor preţioase în România.
2
Podoabele de aur dezgropate după 60 de secole la Ur, în Chaldeea, au fost neschimbate, în timp ce obiectele din
cupru se transformaseră într-o pulbere verde.
 Culoarea aliajelor aurului este variată. Astfel, aliajele aurului cu cuprul sunt mai mult sau
mai puţin roşietice în funcţie de conţinutul de metal de aliere, iar aliajele cu argintul sunt galbene.
Zincul conferă aliajului o culoare de la galben portocaliu la galben deschis. Aliajul aurului cu un
conţinut de 20 % paladiu este alb, purtând de aceea denumirea de aur alb, aliajul cu aluminiul
posedă în schimb culoarea violet, iar cele cu cadmiul sunt verzui. Aurul pur este folosit în procesul
de fabricaţie a circuitelor integrate şi la aurirea carcaselor ceasurilor, a stilourilor, tacâmurilor din
oţel inoxidabil şi a bijuteriilor din aliaje comune. Aliajele aurului sunt utilizate la confecţionarea
bijuteriilor, a carcaselor şi brăţărilor de ceas, a monedelor şi medaliilor etc. Conţinutul de aur dintr-
un aliaj se exprimă prin intermediul titlului, sau al numărului de carate.
Caratul este o măsură a conţinutului relativ în aur egal cu a 24-a parte din masa totală a
aliajelor acestuia. Transformarea titlului în carate se realizează cu ajutorul formulei:

1000 x Nr. de carate

𝑇𝑖𝑡𝑙𝑢𝑙 (‰) =
24

iar pentru a trece de la numărul de carate la titlu se aplică relaţia:

24 x Titlul (‰)
𝑁𝑟. 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑎𝑡𝑒 =
1000

În România, titlurile legale ale aliajelor de aur sunt:

• pentru bijuterii: 958, 900, 850, 750, 585, 500, 375;
• pentru tehnica dentară: 916, 833, 750.
În afara acestora, în alte ţări mai sunt utilizate şi următoarele titluri: 986, 920, 840, 580, 333,
250. Aliajele care imită aurul folosite la realizarea bijuteriilor din metale comune sunt: tombacul
cu 90,5 % cupru, 6,5 % staniu şi 3 % zinc, bronzul de aluminiu Amphor, conţinând cupru aliat cu
7 – 10 % aluminiu şi aliajul Laiton, format din 85 – 90 % cupru şi 10 – 15 % zinc.

1.1.3 Platina

Platina este un metal alb-cenuşiu foarte dens (ρPt=21,45 g/cm3), fiind metalul preţios cu cea
mai ridicată temperatură de topire (1775 °C). Are o duritate medie (4 pe scara Mohs) şi este
forjabilă, ductilă şi maleabilă, putând fi laminată în foi şi trefilată în fire foarte subţiri. Minereul
de platină conţine, pe lângă platină, şi alte cinci metale numite metale platinice. Acestea sunt:
ruteniul, rodiul, paladiul, osmiul, iridiul.
Rezistenţa sa la agenţii chimici este foarte mare. Platina nu se dizolvă în nici un acid, cu
excepţia apei regale şi de asemenea rezistă în aer, la orice temperatură. Platina se aliază cu aproape
toate metalele. Cele mai des utilizate aliaje sunt aliajele platină-paladiu, platină-paladiu-cupru,
platină-rodiu.
În România, titlul legal al aliajelor de platină este 950, dar pe plan mondial mai sunt utilizate
următoarele titluri: 990, 970, 955. Există şi o serie de aliaje care imită platina. Unele dintre ele au
în compoziţie aur sau argint, dar altele sunt formate numai din metale comune. Dintre acestea pot
fi menţionate:
• aliajul Belgica, format din fier (74,5 %), nichel (8,3 %) şi crom (15,6 %)
• aliajul Pallau pentru creuzete, conţinând aur (80 %) şi paladiu (20 %)
• un aliaj format din cupru (51 %), nichel (28 %), zinc (17,1 %), argint (3 %) şi fier (1,5
%).

1.1.4 Marcarea metalelor preţioase

Marcarea metalelor preţioase este operaţiunea de certificare a titlului prin aplicarea pe

obiectele şi bijuteriile din aceste metale a însemnelor mărcilor de control ale statului. Prin marca
legală de control se înţelege semnul convenţional, diferit în funcţie de titlul metalului preţios, care
se aplică pe obiectele şi bijuteriile din metale preţioase3. Fiecare ţară utilizează propriul sistem de
marcare, impunând prin lege semnele convenţionale utilizate la mărcile legale de control.
Marcarea unei bijuterii sau a unui obiect presupune imprimarea în metalul din care este
realizat, cu ajutorul unui poanson, a 1 – 2 elemente care pot fi simboluri grafice, grupuri de cifre,
litere. Conform legislației românești în vigoare, pentru a întruni condițiile legale la vânzare, toate
bijuteriile și obiectele din metale prețioase trebuie să fie marcate cu:
• marca statului;
• marca de responsabilitate;
• marca de titlu.
Cu toate acestea, existența mărcii statului este suficientă în absența altor mărci, întrucât
aceasta este distinctivă pentru fiecare tip de metal prețios și pentru fiecare titlu al metalului, în
timp ce marca de responsabilitate trebuie să fie aplicată numai alături de marca titlului (pe care îl
garantează, de fapt, operatorul economic care aplică marca).
Controlul asupra obiectelor şi bijuteriilor confecţionate din metale preţioase s-a legiferat în
România în anul 1906 prin „Legea pentru utilizarea controlului asupra obiectelor fabricate din
metale preţioase” publicată în Monitorul Oficial nr. 252/ 15 februarie 1906. Mărcile de control
erau reprezentate prin:
• un „cap de zimbru” pentru aur, deosebirea dintre titlurile aliajelor aurului realizându-se
printr-o încadrare diferită şi cifre romane plasate între coarnele zimbrului;
• „doi delfini” pentru argint, deosebirea dintre titlurile aliajelor de argint realizându-se
printr-o încadrare diferită şi cifre romane plasate între delfini.
În anul 1926 se fixează semnul pentru marcarea platinei, introducându-se astfel controlul
asupra obiectelor din platină şi se modificau vechile semne ale aurului şi argintului. Pentru platină
se stabileşte un singur titlu, şi anume 950, iar ca semn un „vultur cu delfin în gheare”, aşezat într-
o încadrare pentagonală. Noul semn pentru aur este un „cap de lupoaică”, iar cel pentru argint este
denumit „coroana domnitorului Ştefan cel Mare”; diferenţierea între titluri este realizată prin
încadrări geometrice diferite şi cifre romane crestate în încadrare.
În 1937 se schimbă la mărci locul cifrelor romane care indică titlul, iar în 1942 s-a înfiinţat
semnul distinctiv; acesta se aplica lângă marca de control, pe toate obiectele vechi din metale
preţioase cu titlul legal care se prezentau pentru analiză şi marcare de casele de amanet sau
persoanele particulare. De asemenea, s-a înfiinţat semnul distinctiv care se aplica lângă marca de
control, pe obiectele fabricate în Transilvania de Nord sau aduse din Ungaria după 30 august 1940,
precum şi pe obiectele fabricate în Bucovina şi Moldova după 1 martie 1944. Acest semn s-a
aplicat şi pe obiectele prezentate pentru analiză şi marcare până la data de 31 iulie 1946, care nu
erau marcate cu marca de control a statului român. Semnul a fost retras în august 1946.
La 1 ianuarie 1950 se modifică mărcile de control, schimbându-se amplasarea în marcă a
cifrelor romane care indică titlul. Decretul nr. 302/ 8 iulie 1955 abrogă legislaţia anterioară din
domeniu stabilind totodată noile titluri legale şi mărci legale de control după cum urmează:
• pentru obiectele din platină „o sondă petroliferă cu un ciocan la bază”;
• pentru obiectele din aur şi aur dentar „un muncitor cu ciocanul pe umăr”;
• pentru obiectele din argint „un spic de grâu cu o seceră”.

Pe obiectele din metale preţioase, pe lângă marca legală de control, mai pot fi prezente şi alte marcaje, care
reprezintă:
• marca atelierului unde a fost executat articolul de giuvaergerie
• marca lucrătorului din atelierul respectiv
• marca anului în care a fost executat produsul.
Aceste marcaje nu sunt obligatorii, ele fiind folosite, în general, de către ateliere cu tradiţie, bijutieri regali
etc. Ele au rolul de a certifica provenienţa bijuteriilor şi obiectelor şi, totodată, de a garanta calitatea lor.

3
LEGE nr. 261 din 29 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul
metalelor preţioase în România
 Actual, potrivit prevederilor H.G. nr. 700/2012 privind organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, aceasta are atribuţii în domeniul metalelor
preţioase şi pietrelor preţioase, domeniu reglementat prin O.U.G nr. 190/2000 privind regimul
metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare. Toate aceste activităţi se efectuează de către personalul Direcţiei Metale Preţioase,
Pietre Preţioase şi Proces Kimberley (DMPPPPK) din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor, în Bucureşti şi alte 20 de puncte de lucru, răspândite la nivel național.
Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor depune eforturi permanente pentru a se alinia standardelor europene în materie,
pentru a putea oferi consumatorilor un nivel de protecţie similar aceluia oferit de către autorităţile
competente din celelalte State Membre, cetăţenilor lor. Astfel, ca singură instituţie competentă în
domeniul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor aplică la nivel naţional prevederile Regulamentul Parlamentului
European nr. 2368/2002 de punere în aplicare a sistemului de certificare pentru procesul
Kimberley privind comerţul cu diamante brute şi implementează ca “Autoritate Competentă”,
cerinţele Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European, transpuse prin O.U.G. nr. 49/2009
privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în
România.
 CURS 8 MNSU

ARTICOLE DE GIUVAERGIE

1.2 PIETRELE PREŢIOASE ŞI PIETRELE FINE NATURALE

Menționăm că termenul vechi de pietre semiprețioase a fost înlocuit, pentru a nu genera

confuzii, cu termenul de pietre fine!
Termenul de piatră fină este cunoscut în literatura de specialitate drept gemă, iar știința care
se ocupă cu studiul acestor pietre poartă numele de Gemologie. În plus, categoria pietrelor
prețioase reprezintă doar o mică parte a pietrelor fine. Conform reglementărilor actuale, se
consideră că din categoria pietrelor prețioase fac parte diamantele, rubinele, safirele și smaraldele.
Ocazional, regimul pietrelor prețioase se extinde și asupra pietrelor fine, dar și asupra unor
compuși organici (perle naturale și de cultură, unele cochilii ale unor moluște etc.), precum și
asupra unor fosile (chihlimbar, organisme primitive și oase fosilizate, lemn fosilizat).
Perlele sunt corpuri solide care se formează în interiorul unor moluște (scoici sau melci)
marine sau de apă dulce, printr-un proces biologic. Perlele sunt constituite din straturi suprapuse
de sidef secretat de moluscă.
Există două categorii generale de perle:
1) Perlele naturale, care se formează în urma unui proces de geneză, care are loc în mod
natural, în moluște perlifere, în urma lezării acestora de către particule fine dintr-o substanță solidă
(ex: un fir de nisip). Perlele naturale pot fi perle marine (produse de scoici ce trăiesc în apă sărată)
și perle de apă dulce (produse de scoici ce trăiesc în apă dulce).
2) Perlele de cultură se formează în mediu controlat (bazine special amenajate), de către
scoicile perlifere, în urma «însămânțării» manuale a acestora cu un nucleu dintr-o substanță solidă
(de regulă tot o bucata de sidef, cu forme și dimensiuni variabile). În funcție de tipul de scoică
perliferă, și acestea se pot deosebi în perle marine de cultură și perle de cultură de apă dulce.
Perlele de cultură reprezintă cea mai mare clasa a perlelor existente pe piața mondială, locurile
unde scoicile sunt «crescute» purtând numele generic de crescătorii de perle.
Pietrele prețioase și pietrele fine sunt pietre naturale, ale căror valoare de piață este ridicată,
fiind necesar să li se acorde o mare atenție la achiziționare.
Există trei categorii generale de pietre utilizate pentru bijuterii sau obiecte de podoabă:
 pietrele naturale utilizate sunt, în general, pietre cu calități fizice sau optice deosebite.
Aceste pietre pot avea o compoziție diferită, de la o singur element chimic (exemplu:
diamantul este alcatuit din carbon pur) la o multitudine de elemente chimice (exemplu:
turcoazul);
 pietrele sintetice reprezintă reproduceri identice din punct de vedere chimic al pietrelor
naturale, dar sunt pietre create de om în condiții de laborator (exemplu: diamant
sintetic, rubin sintetic, safir sintetic etc.);
 pietrele artificiale sunt pietre create de om în condiții de laborator, dar a căror
compoziție este diferită de orice alte pietre existente în natură (exemplu: cubic
zirconia, cristale diverse, inclusiv Swarowski)
Din punct de vedere chimic, pietrele preţioase şi cele fine sunt:
 fie elemente cu un grad ridicat de puritate (diamantul, de exemplu, este o stare alotropică
a carbonului);
 fie compuşi chimici simpli (cuarţul este un dioxid de siliciu);
 fie combinaţii complexe ale unor elemente şi compuşi chimici (familia granatelor se
compune dintr-un amestec de silicaţi de fier, magneziu, aluminiu şi calciu în proporţii
variabile.
Pietrele preţioase şi cele fine sunt pietre de podoabă incolore sau colorate, care prezintă
proprietăţi estetice (coloraţie, desen) şi caracteristici optice (refracţie, dispersie, birefringenţă) care
le conferă un aspect deosebit (Pentru aprofundarea subiectului se recomandă vizionarea prezentării
“Principalele caracteristici fizice care permit identificarea pietrelor preţioase”!).

1.2.1 Proprietăţi fizice şi mecanice

Pietrele preţioase şi cele fine nu pot fi recunoscute doar după culoarea lor, deoarece, pe de o
parte, unele dintre ele au varietăţi divers colorate, iar pe de altă parte se produc imitaţii obţinute
din materiale comune, sau prin diferite tratamente aplicate unor pietre de calitate inferioară. În
aceste condiţii, cunoaşterea proprietăţilor fizice devine absolut necesară pentru a stabili tipul
mineralului şi calitatea sa.
Structura cristalină. Pietrele folosite în giuvargie au structuri formate dintr-unul sau mai
multe cristale distincte (cum este cazul diamantului), din aglomerări de cristale microscopice (în
cazul criptocristalelor, cum sunt calcedoniile) sau dintr-o masă amorfă (cum este cazul opalului).
În general, cristalele mari s-au format în locurile în care a avut loc o răcire lentă a rocilor topite,
iar cristalele mici acolo unde răcirea a avut loc rapid.
Sistemele cristaline specifice pietrelor fine și prețioase sunt:
• sistemul cubic, în care cristalizează diamantul, granatul şi spinelul;
• sistemul pătratic, în care cristalizează zirconul şi rutilul;
• sistemul hexagonal, specific berilului, corindonului, cuarţului, turmalinei;
• sistemul ortorombic, în care cristalizează topazul, olivina;
• sistemul monoclinic, în care cristalizează varietăţile jadului;
• sistemul triclinic, în care cristalizează labradoritul.
Culoarea. Este determinată de absorbţia sau transmisia radiaţiilor din spectrul vizibil. Unele
pietre preţioase transmit toate radiaţiile vizibile şi de aceea apar incolore, altele absorb selectiv
radiaţii cu anumite lungimi de undă, apărând colorate.
Pleocroismul este fenomenul de modificare aparentă a culorii pietrelor când acestea sunt
privite din diferite direcţii şi este specific cristalelor care prezintă fenomenul de birefringenţă. În
unele cazuri, variaţiile de culoare nu sunt vizibile cu ochiul liber, fiind observabile doar cu un
polariscop, dar există numeroase cazuri în care fenomenul este vizibil cu ochiul liber. De exemplu,
multe turmaline verzi apar negre dacă sunt privite pe o anumită axă a cristalului.
La unele pietre preţioase este vizibil fenomenul de dicroism, prezentând două culori în
funcţie de unghiul de privire. Dicroismul este foarte accentuat la safir, care este albastru dacă este
privit perpendicular pe axa principală şi verde dacă este privit paralel cu această direcţie.
Fotocroismul este proprietatea pietrelor preţioase de a prezenta schimbări ale culorii atunci
când sunt privite în lumina provenind de la diferite surse. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens
este alexandritul, care are culoarea albastră sau verde la lumina zilei, respectiv culoarea roşie sau
purpurie la lumina lămpilor cu incandescenţă. Acest fenomen mai poate fi observat şi la safire,
granate şi turmaline, precum și la zultanit.
Indicele de refracţie. Refracţia este fenomenul optic care constă în abaterea direcţiei de
propagare a razelor de lumină când acestea întâlnesc suprafaţa de separaţie a două medii diferite.
Indicele de refracţie absolut (n) al unei pietre preţioase este dat de raportul dintre viteza luminii în
aer (c) şi viteza luminii prin aceasta (v).
Pietrele preţioase caracterizate de un indice de refracţie mai ridicat sunt, în general, mai
strălucitoare. De exemplu, diamantul are indicele de refracţie 2,4, iar cuarţul 1,54 – 1,55.
Măsurarea indicelui de refracţie al mineralelor se poate face cu instrumentul optic numit
refractometru.
Birefringenţa. Pietrele preţioase pot afecta în mod diferit traiectoria razelor de lumină în
funcţie de direcţia acestora. Dacă viteza luminii în interior este aceeaşi în toate direcţiile, piatra
preţioasă este considerată simplu reflectantă sau izocroică şi are un singur indice de refracţie.
Această proprietate este caracteristică cristalelor izotrope. Dacă viteza luminii în interior nu este
aceeaşi în toate direcţiile, piatra preţioasă este dublu refractantă sau birefringentă şi are doi indici
de refracţie. Cristalele birefringente prezintă faţete cu margini neclare sau dublate. Cu cât este mai
mare diferenţa dintre valorile maxime şi minime ale indicilor de refracţie, cu atât fenomenul este
mai puternic. Pietrele la care poate fi întâlnit acest fenomen sunt: crisolitul, turmalina, corindonul,
unele varietăţi de cuarţ.
Dispersia. Este proprietatea unor pietre de a descompune lumina în radiaţiile colorate care o
compun. Dispersia este fenomenul care produce în diamant culorile scânteietoare. La cuarţ, al cărui
indice de dispersie este mic (0,013), fenomenul este mult mai puţin pronunţat decât la diamant la
care indicele de dispersie este 0,044.
Fluorescenţa. Unele cristale când sunt expuse la radiaţii ultraviolete sau X, transformă o
parte din energia acestora în radiaţii vizibile. Culoarea şi intensitatea luminii obţinute prin
fluorescenţă pot indica tipul cristalului. De exemplu, safirele naturale de Ceylon de culoare
galbenă prezintă o fluorescenţă de culoarea piersicii când sunt expuse la radiaţii ultraviolete cu
lungime de undă mare în timp ce la imitaţii fie fenomenul nu este prezent, fie conduce la o culoare
roşie lipsită de strălucire. Pe de altă parte, majoritatea smaraldelor naturale sunt inerte la radiaţii
ultraviolete cu lungime de undă mare, în timp ce smaraldele sintetice prezintă o fluorescenţă de un
roşu moderat spre intens. Datorită excepţiilor notabile, acest test în sine nu este concludent pentru
stabilirea tipului şi naturii pietrei preţioase.
Fosforescenţa. Dacă un cristal care prezintă fenomenul de fluorescenţă continuă să emită
lumină şi după ce nu mai primeşte radiaţii X sau ultraviolet este considerat fosforescent.
Fenomenul nu durează de regulă mai mult de câteva secunde şi doar ocazional persistă mai mult.
Este o caracteristică destul de rară la pietrele preţioase, fiind observabilă la unele diamante.
Transparenţa şi claritatea. Din acest punct de vedere, pietrele fine și cele preţioase se
prezintă sub diverse înfăţişări, de la opac la transparent şi pot conţine un număr mai mare sau mai
mic de incluziuni cum ar fi: cristale ale altor minerale, incluziuni gazoase sau lichide şi chiar
insecte (în cazul chihlimbarului). În unele minerale, cum ar fi smaraldul, existenţa incluziunilor
este un element distinctiv şi poate fi utilizată pentru identificarea acestora. Un microscop binocular
cu o putere de mărire de 10x – 40x este foarte util pentru identificarea pietrelor preţioase şi pentru
aprecierea clarităţii lor.
Densitatea relativă. Este dată de raportul dintre densitatea mineralului şi cea a apei. Pietrele
fine și cele preţioase prezintă variaţii mari în ceea ce priveşte densitatea: chihlimbarul poate pluti
pe apa sărată (are densitatea aproape egală cu cea a apei) în timp ce hematita are o densitate de 5
ori mai mare decât cea a apei. Acesta este motivul pentru care două pietre preţioase pot avea
aceleaşi dimensiuni, dar mase diferite: un diamant de un carat sub formă de briliant, cu o bună
proporţionalitate, are un diametru de 6,5 mm, în timp ce un rubin cu aceeaşi formă şi aceleaşi
dimensiuni are 1,55 carate. Majoritatea pietrelor preţioase şi semipreţioase au densitatea relativă
cuprinsă între 3 şi 4. Cunoaşterea densităţii relative este utilă în primul rând pentru a deosebi
diferitele varietăţi de pietre preţioase prezentând caracteristici optice similare.
Conductibilitatea termică. Este proprietatea mineralelor de a transmite căldura sub acţiunea
unei diferenţe de temperatură şi se măsoară prin intermediul conductivităţii termice. Aceasta este
foarte scăzută la majoritatea mineralelor, dar este foarte ridicată la diamant (de 1,6 – 4,8 mai mare
decât cea a argintului pur). Această proprietate neobişnuită a diamantului stă la baza diferitelor
metode utilizate pentru a-l deosebi de imitaţii.
Durabilitatea. Este determinată în principal de duritate şi tenacitate. Combinaţia acestor
două proprietăţi mecanice defineşte durabilitatea pietrei preţioase. În cazul mineralelor, duritatea
poate fi definită ca proprietatea acestora de a rezista la acţiunea unor forţe care tind să le zgârie,
iar tenacitatea ca fiind proprietatea de a rezista la acţiunea unor şocuri care tind să le spargă. Pentru
determinarea durităţii se foloseşte metoda Mohs, prin care mineralele sunt ordonate pe o scară în
funcţie de capacitatea lor de a zgâria mineralele cu o duritate mai mică şi de a fi zgâriate de cele
cu o duritate mai mare. Scara Mohs este o scară neliniară, pe care valoarea minimă a durităţii este
1, iar valoarea maximă este 10. Ea poate conduce la interpretări eronate, deoarece există o mult
mai mare diferenţă, din punct de vedere al durităţii, între valoarea 9 şi valoarea 10 decât între
valorile 9 şi 1 de pe această scară. Mult mai precisă, deşi mai puţin cunoscută, este scara Knoop
de determinare a durităţii. Aceasta, spre deosebire de scara Mohs, care este o scară relativă, este o
scară absolută de duritate. Ordonarea mineralelor pe această scară se face în funcţie de adâncimea
urmelor lăsate pe mineral de către un penetrator cu vârf de diamant care este apăsat cu o forţă
constantă.
Deoarece poate surveni o degradare a pietrei preţioase în timpul verificării, testul de duritate
nu este recomandat pentru identificarea pietrelor preţioase.
Există şi alţi factori specifici care influenţează durabilitatea pietrelor fine și a celor preţioase.
Aceştia sunt: rezistenţa la acţiunea chimică şi la schimbările de temperatură şi umiditate. Turcoazul
este adesea poros şi se poate decolora când vine în contact cu uleiurile. Opalul este sensibil la
variaţiile bruşte de temperatură şi la umiditatea foarte scăzută a mediului ambiant, care pot provoca
fisurarea sau spargerea sa.

1.2.2 Pietre preţioase și pietre fine naturale mai reprezentative

Diamantul este o varietate de carbon cu o puritate foarte ridicată, care cristalizează în

sistemul cubic la temperaturi şi presiuni foarte mari. Diamantul este incolor sau cu uşoare nuanţe
de galben, brun, portocaliu, albastru, verde, roz, negru. Majoritatea diamantelor sunt uşor gălbui,
dar cele incolore sunt cele mai apreciate.
De asemenea, sunt foarte valoroase şi diamantele intens colorate (fancy diamonds), care sunt
foarte rare. Diamantul Hope, de un albastru intens, şi diamantul Eugenie, de culoare albastră, sunt
unele dintre cele mai faimoase exemple. Deși cele mai rare în natura sunt diamantele albastre, în
momentul de față cele mai preţuite diamante sunt cele de culoare roz intens spre roşu. În schimb,
diamantele negre (carbonado) sunt destul de abundente şi sunt folosite ca pastă abrazivă, pentru
şlefuirea diamantului.
Pe lângă diamantele naturale se produc şi diamante sintetice. Inițial aveau dimensiuni mici
şi culoare galbenă, fiind folosite doar în industrie, dar tehnologia a evoluat și acum se pot produce
pietre care cu greu pot fi deosebite de cele naturale.
Indicele de refracţie al diamantului este 2,417. Valoarea ridicată a indicelui de refracţie
conferă diamantului o strălucire intensă. Prezintă şi un factor de dispersie ridicat, căruia i se
datorează culorile scânteietoare care apar când sunt privite în lumină puternică.
În manieră clasică, diamantul este considerat, practic, cel mai dur mineral cunoscut de om,
având duritatea 10 pe scara Mohs. În realitate, însă, lucrurile nu mai stau chiar așa. În 2004 a fost
descoperit un nou material, denumit grafen, care are la bază tot carbonul și reprezintă tot o stare
alotropică a carbonului, dar dispunerea atomilor diferă față de diamant. Grafenul nu există în
natură, fiind o creație de laborator. Din pacate, producerea noului material este încă foarte
costisitoare, dat viitorul va deschide noi perspective, odată cu învingerea acestor dificultăți.
Diamantele pot fi tăiate şi şlefuite numai cu diamante; aceste operaţii sunt posibile datorită
diferenţelor de duritate care apar pe anumite direcţii, permiţând desfacerea în cuburi şi fenomenul
de clivaj1. Deşi este un mineral dur, diamantul se poate ciobi dacă prezintă muchii ascuţite.
Diamantele sunt de asemenea foarte rezistente la căldură, dar ele se pot arde dacă sunt supuse un
timp îndelungat la temperaturi ridicate (la 1500 - 2000°C diamantul arde). Acest defect poate
apărea în timpul operaţiilor de prelucrare a bijuteriilor din platină pe care sunt montate diamante.
Diamantele astfel afectate pot fi uneori recuperate prin şlefuire. Densitatea relativă a diamantului
este 3,515.
Preţul diamantelor creşte o dată cu masa acestora. Diamantele care au mai mult de 10 carate
se numesc diamante solitare.
Corindonul este un mineral format din oxid de aluminiu (Al2O3) care cristalizează în
sistemul hexagonal. În bijuterie sunt folosite doar corindoanele transparente numite corindoane
hialine. Varietăţile sale sunt safirul şi rubinul.

1
Clivaj – proprietatea unor minerale şi roci de a se desface în plăci sau lame după suprafeţe plane
 Safirul are de regulă culoarea albastră, dar pot fi întâlnite unele varietăţi incolore
(leucosafirul) sau albe (safirul alb). Pot fi întâlnite şi variante bătând spre gri-închis sau verde-
închis, obţinute prin tratamente termice. Pietrele albastre peste 5 carate sunt rare şi valoroase. O
varietate foarte scumpă şi rară a safirului o reprezintă o varietate de un roz-portocaliu incredibil,
denumit safir padparadscha.
Rubinul este de culoare roşie. Pietrele de calitate foarte bună, cu masă peste 2 carate, sunt
rare şi scumpe. Pe lângă rubinele naturale sunt disponibile şi rubine sintetice obţinute prin topirea
prafului de oxid de aluminiu în cuptorul electric. Acestea se recunosc prin examinare la microscop,
ele prezentând mici bule de gaze. Rubinele sintetice se folosesc la executarea bijuteriilor ieftine şi
a lagărelor ce intră în componenţa ceasurilor mecanice sau a instrumentelor de măsură.
Indicele de refracţie al corindonului este cuprins între 1,75 şi 1,77. Corindonul are duritatea
9 pe scara Mohs. După diamant este practic cel mai dur mineral. Totuşi, în timp suferă un proces
de tocire care impune periodic necesitatea unei operaţii de reşlefuire, pentru a înlătura cioburile şi
adânciturile minore apărute pe suprafaţă. Densitatea relativă a corindonului este 4.
Spinelul este un aluminat de magneziu MgAl2O4. Culorile sub care se prezintă sunt foarte
variate: roşu, albastru, verde, purpuriu, portocaliu, gri, maro sau aproape incolor. Spinelul este
confundat adesea cu rubinul şi safirul. Pietrele mici sunt abundente, în schimb pietrele mari sunt
rare şi scumpe. Indicele de refracţie al spinelului este 1,72, duritatea variază între 7,5 – 8 pe scara
Mohs, iar densitatea relativă este cuprinsă între 3,58 – 3,63. Spinelul cristalizează în sistemul
cubic.
Crisoberilul este un aluminat de beriliu BeAl2O4. Varietăţile sub care se prezintă sunt:
alexandritul, crisoberilul „ochi de pisică”, crisoberilul transparent comun.
Alexandritul este cea mai apreciată varietate a crisoberilului, denumită aşa în cinstea ţarului
Alexandru al II-lea al Rusiei. Prezintă fenomenul de fotocroism; culoarea aparentă a acestei
varietăţi de crisoberil depinde de natura luminii incidente: în lumina naturală sau a tuburilor
fluorescente prezintă o culoare verde sau verde-albăstruie, în schimb în lumina lămpilor cu
incandescenţă culoarea este roşie sau purpurie. Alexandritul fin este extrem de rar şi scump, în
special în cazul pietrelor care depăşesc 2 carate. Crisoberilul „ochi de pisică”, numit adesea simplu
„ochi de pisică”, este o piatră translucidă de culoare galbenă, brună sau verde, conţinând incluziuni
asemănătoare firului de mătase. Când sunt şlefuite sub formă de calotă (caboşon), se produce o
reflexie liniară pronunţată care generează efectul de ochi de pisică. Pietrele „ochi de pisică” fine
şi mari sunt rare şi scumpe. Este foarte apreciată varietatea de culoarea mierii care generează
efectul „lapte şi miere”, în care raza de lumină incidentă produce un efect de umbrire: faţa pe care
cade lumina este de un alb gălbui, iar faţa opusă apare într-o culoare brună.
Crisoberilul transparent comun este de culoare galbenă, galben-verzuie sau brună. Este o
piatră preţioasă durabilă, iar dacă este bine şlefuit produce o strălucire puternică. Duritatea sa este
de 8,5 pe scara Mohs. Crisoberilul este deosebit de dur şi de tenace, fiind deci o piatră preţioasă
durabilă. Cristalizează în sistemul ortorombic, iar densitatea sa relativă este cuprinsă între 3,68 –
3,80 în funcţie de varietate.
Perlele naturale. Din punct de vedere chimic, perlele sunt compuşi organici ce au la bază
carbonatul de calciu. Perlele naturale se formează în jurul unui corpuscul străin, care pătrunde între
valva şi mantaua unor scoici marine cum sunt stridiile de mărgăritar (Meleagrina margaritifera).
Pot fi întâlnite şi perle de cultură obţinute prin introducerea deliberată a unor corpusculi în scoică,
care sunt apoi recoltate după câţiva ani.
Perlele sunt albe, negre sau prezintă nuanţe ale altor culori cu puternice irizaţii. Indicele de
refracţie al perlelor este de 1,53 – 1,69, duritatea lor este de 2,5 – 4,5 pe scara Mohs, iar densitatea
relativă 2,6 – 2,8. Perlele au o structură concentrică distinctă şi cristalizează în sistemul
ortorombic. Calitatea perlelor este determinată de mărimea, forma şi frumuseţea irizaţiilor. Masa
perlelor se exprimă în sferturi de carat. Perlele naturale fine erau deosebit de scumpe la începutul
secolului al XX-lea, dar apariţia perlelor de cultură a condus la scăderea generală a preţului.
 Berilul este un silicat dublu de aluminiu şi beriliu (Be3Al2SiO6). Mici cantităţi ale altor
metale dau naştere unor varietăţi divers colorate. Din familia berilului fac parte: aquamarinul,
smaraldul, berilul verde, heliodorul, morganitul şi berilul roşu (bixbit).
Aquamarinul este un beril albastru sau verzui. Majoritatea pietrelor sunt de un albastru-
verzui pal sau de o intensitate medie, dar ele sunt supuse unui tratament termic care să
îmbunătăţească coloritul albastru. Acest tratament, care înlocuieşte încălzirea naturală din zonele
cu activitate vulcanică, produce o schimbare permanentă a culorii. Pot fi întâlnite destul de des
aquamarine de mari dimensiuni şi cu o foarte bună claritate. În ultimii ani, preţul aquamarinelor a
scăzut, datorită invadării pieţei cu topaze albastre, mai ieftine. Aquamarinele mari şi fine au rămas
totuşi scumpe.
Smaraldul este un beril de un verde mediu spre închis care-şi datorează culoarea conţinutului
de crom. Aproape toate smaraldele conţin numeroase incluziuni mici şi fisuri care-i cresc
fragilitatea. De aceea, de regulă, sunt impregnate cu uleiuri, ceară sau alte substanţe care au rolul
de a masca fisurile şi uneori de a îmbunătăţi şi coloritul. Smaraldele clare cu un colorit delicat sunt
foarte scumpe.
Berilul verde este de un verde deschis spre mediu, fără a prezenta nuanţe albăstrui. Datorită
coloritului prea deschis nu intră în grupa smaraldelor şi de aceea este mult mai ieftin.
Heliodorul este un beril galben-auriu. Pietrele mici şi deschise la culoare sunt abundente şi
ieftine, în schimb cele mari, având peste 15 carate, cu nuanţe mai închise, sunt mult mai solicitate
şi mai scumpe.
Morganitul este un beril roz. Pietrele cu o nuanţă pală sunt abundente şi ieftine, în schimb
pietrele fine, cu un colorit intens, sunt rare şi scumpe. La expunere prelungită la lumina solară,
morganitul se decolorează.
Berilul roşu (bixbitul) este cea mai rară varietate de beril. Pietrele sunt, de regulă, foarte mici
(sub un carat) şi foarte scumpe. Deşi unii comercianţi l-au denumit „smarald roşu”, totuşi termenul
nu a fost unanim acceptat. Indicele de refracţie şi duritatea relativă a berilului variază cu
compoziţia chimică, valorile uzuale fiind 1,58 – 1,59 pentru indicele de refracţie, respectiv 2,66 –
2,9 pentru densitatea relativă. Duritatea berilului este 7,5 – 8 pe scara Mohs, iar structura cristalină
este hexagonală.
Topazul. Din punct de vedere chimic, topazul este fluorosilicat de aluminiu (Al2SiO4F2).
Topazul poate fi incolor sau de culoare galbenă, brună, roşie sau roz. Se găseşte în natură sub
formă de cristale mari şi este foarte bogat în incluziuni lichide microscopice. Aceste incluziuni
sunt un indiciu de autenticitate a gemelor. Topazele roz şi roşii sunt foarte rare, iar topazele fine
galben-portocalii (topazele imperiale) sunt relativ rare. În schimb, topazele incolore, care sunt
foarte abundente, sunt iradiate şi supuse unui tratament termic pentru a fi transformate în pietre
albastre care imită aquamarinul. Indicele de refracţie al topazului este cuprins între 1,60 – 1,62,
duritatea sa este de 8 pe scara Mohs, iar densitatea sa relativă este de 3,50 – 3,57. Topazul
cristalizează în sistemul ortorombic. Prezintă fenomenul de clivaj care împiedică prelucrarea prin
şlefuire, dar este foarte util în operaţiile de tăiere.
Granatul fin. Granatele fac parte dintr-o familie de silicaţi complecşi de aluminiu la care
compoziţia chimică variază destul de mult (conţinând şi oxizi de fier, calciu, magneziu), dar care
au o structură cristalină similară. În general, formula chimică a granatelor este X3Y2Si3O12 în
care elementul X este de regulă magneziul, fierul sau calciul, iar elementul Y este aluminiul şi mai
rar cromul sau ioni ai fierului Fe3+.
Granatele fine au culori de la roşu purpuriu la brun închis. Din această familie fac parte mai
multe varietăţi, mai importante fiind piropul, almandinul şi rodolitul.
Piropul, denumit şi granat de Bohemia, are nuanţe închise sau foarte închise de purpuriu,
roşu-sângeriu sau roz şi este tăiat de regulă în pietre mici (sub 2 carate), deoarece pietrele mai mari
apar ca fiind de culoare neagră.
Almandinul este cel mai uzual granat; are culori de la brun închis la roşu purpuriu. Este
şlefuit de regulă sub formă de calotă.
 Rodolitul este o combinaţie între pirop şi almandin, având o culoare roşu-purpuriu distinctă.
Indicele de refracţie diferă în funcţie de compoziţia chimică, dar în general, este cuprins între 1,74
– 1,94. Duritatea granatelor este de 6,5 – 7,5 pe scara Mohs, iar densitatea relativă variază şi ea cu
compoziţia chimică, fiind cuprinsă între 3,4 – 4,2. Granatul cristalizează în sistemul cubic.
Turmalina. Turmalinele fac parte dintr-o familie de borosilicaţi de aluminiu care includ şi
diferite cantităţi de sodiu, magneziu, calciu, fier, crom, mangan, potasiu etc. Există diferenţe mari
în ceea ce priveşte culoarea şi proprietăţile fizice, dar turmalinele au ca element comun structura
cristalină hexagonală.
Varietăţile sub care se prezintă turmalina sunt:
• indicolitul, de culoare albastră sau albastru-verzuie, este o varietate destul de rară şi de
scumpă în cazul pietrelor fine;
• rubelitul, de culoare roşie, este de asemenea o varietate rară şi scumpă în cazul pietrelor
fine;
• turmalina bicoloră sau tricoloră prezintă mai multe zone colorate în cristal. Este foarte
preţuită când culorile sunt vii, iar zonele colorate bine delimitate. Această varietate de
turmalină este sensibilă la şocuri, deoarece se pot produce fisuri de-a lungul liniei de
separare a zonelor colorate;
• turmalina „pepene verde” are un nucleu central de culoare roşie înconjurat de o zonă
verde, asemănându-se astfel cu o secţiune printr-un pepene verde. Este tăiat în bucăţi
subţiri pentru a-i scoate în relief coloritul;
• turmalina cu crom este de un verde viu, culoarea datorându-se, după cum indică şi
numele, conţinutului de crom. Este o varietate rară şi scumpă.
• acroitul este o turmalină incoloră foarte rară;
• dravitul este o turmalină de culoare brună.
Indicele de refracţie al turmalinei este 1,63 – 1,64, variind în funcţie de compoziţia sa
chimică. Pleocroismul puternic şi forma ascuţită a cristalului nativ adesea dictează modul de
şlefuire a turmalinei verzi. Pentru a diminua culoarea neagră datorată efectului axial, sunt preferate
şlefuirile sub formă de smarald sau baghetă cu pavilion ascuţit. Duritatea şi densitatea relativă a
turmalinei variază în funcţie de compoziţia sa chimică, duritatea fiind de 7 -7,5 pe scara Mohs, iar
densitatea relativă de 3 -3,25. Turmalina are o structură cristalină hexagonală.
 Aparate de fotografiat –
principalele caracteristici
Partea I
 Aparate de fotografiat.
Clasificarea după tehnologia folosită la
captarea imaginii

• Aparate de fotografiat clasice (cu peliculă fotosensibilă)

• Aparate de fotografiat digitale

 Aparate de fotografiat.
Clasificarea după modul de vizare

compacte
Cu vizare directă, prin obiectiv SLR (Single Lens Reflex)
DSLR (Digital Single Lens Reflex)

Rangefinder
Cu vizare independentă de obiectiv
Mirrorless
Aparat de fotografiat compact
Aparate SLR –DSLR cu obiectiv fix
Aparate SLR –DSLR cu obiectiv
interschimbabil
Aparat foto clasic din clasa
rangefinder
Aparat foto digital din clasa
rangefinder
Aparate foto SLR-DSLR
 Comparație între sistemul cu vizare prin
obiectiv și sistemul de vizare independentă
 Aparate foto cu vizare
independentă de obiectiv -
avantaje
• Calitate mai bună a imaginii
• Sunt mai mici și mai ușoare
• Unghiuri mai largi de fotografiere
(obiective superangulare mai bune)
• Sunt mai silențioase
• Nu au inerție la fotografiere
Aparate foto cu vizare independentă
de obiectiv - dezavantaje

• Imaginea din vizor nu coincide cu cea

fotografiată mai ales la distanțe mici
• Mecanismul de vizare este delicat
• Focalizarea de face doar într-un singur
punct
• Nu pot focaliza la fotografierea de aproape
(macrofotografie)
 Aparate foto SLR - avantaje
• Imaginea din vizor coincide cu cea
fotografiată
• Focalizarea se poate face manual în orice
punct al imaginii vizate
• Permit fotografierea de aproape
• Permit utilizarea teleobiectivelor
• Este disponibilă o gamă mai largă de
obiective “ochi de pește”
Aparate foto SLR - dezavantaje
• Mai mari și mai grele
• Consum mai ridicat de curent
• Inerție mai mare
• Performanțele optice ale obiectivelor sunt
inferioare
• Calitate inferioară a imaginii
• Focalizare slabă sau inexistentă la lumină slabă
• Acuratețe scăzută la focalizare manuală sau
automată
 Aparatele foto cu vizare
independentă de obiectiv sunt
recunoscute pentru:

• Calitatea superioară a imaginii în special

la unghiuri la largi de poză
• Masă și dimensiuni reduse
• Peisaje și fotografierea unor subiecte
statice sau în mișcare lentă
• Fotografia de exterior
 Aparatele foto cu vizare
independentă de obiectiv sunt
recomandate pentru:

• Subiecte aflate în mișcare rapidă

• Folosirea de obiective macro, fish-eye sau
super-tele
• Fotografia de studio
Aparate de fotografiat clasice
a) Tipul peliculei fotosensibile
• Film format 120 (lat)
• Film format 135 (ingust)
• Film format 110
• Hârtie fotografică instant
b) Tipuri constructive
• De unică întrebuințare Instant
• De folosință îndelungată Rangefinder
SLR
Speciale
Aparate foto de unică întrebuințare
 Aparate foto instant

Cu pelicula Instax Wide

Cu pelicula Instax Mini
Dimensiune imagine: 99 x 62 mm
Dimensiune imagine: 46 x 62mm
Aparat foto rangefinder cu film lat
Aparat foto panoramic
Aparat panoramic 360°
Aparat foto fish-eye
Aparate cu vizare independentă de
obiectiv. Stabilirea clarității imaginii
 Aparate de fotografiat –
principalele caracteristici
Partea a II-a
Obiective foto –
clasificare după distanța focală
• obiective cu distanță focală fixă: ex. 28mm, 50 mm sau 70mm, cel
din urmă ideal pentru portrete;
• obiective cu distanță focală variabilă:
• obiective normale: 18-70mm
• obiective wide: sub 18mm
• obiective tele (sau teleobiective): 70-300mm
• super-teleobiectivele: mai mult de 300mm (profesioniste, scumpe, mari,
grele)
Imagine facuta cu un obiectiv normal
Imagine facuta cu un teleobiectiv
Imagine facuta cu un obiectiv panoramic
Imagine facuta cu un obiectiv wide
Obiective foto –
clasificare după deschiderea diafragmei

• obiectivele luminoase: acestea au o apertură mică

(f/1;f/1.4;f/2;f/2.8), deci o diafragmă larg deschisă, ce
presupune pătrunderea unei cantități mai mari de
lumină;
• obiectivele întunecate: acestea au o apertură
mare (f/16;f/32f/64), deci diafragmă mică, lăsând
astfel foarte puțină lumină să pătrundă până la
senzorul aparatului.
Obiective foto –
clasificare după tipul monturii
• obiective cu montură FX/DX – pentru aparatele Nikon;
• obiective cu montură EF/EF-S – pentru aparatele Canon;
• obiective cu montură Md – pentru aparatele Minolta;
• obiective cu montură K – pentru aparatele Pentax, Rikoh;
• obiective cu montură OM – pentru aparatele Olympus;
• obiective cu montură M/R – pentru aparatele Leica;
• obiective cu montură E – pentru aparatele Sony;
• obiective cu montură DC – pentru aparatele Sigma.
Obiective foto – clasificare după scop și efectele obținute

• obiective Fisheye: au distanță focală foarte mică (îndeosebi sub 15mm)

permițând unghiuri de fotografiere foarte mari, aproape de 180º. Într-o
fotografie făcută cu un astfel de obiectiv, obiectele apropiate se văd mari,
cele îndepartate se văd foarte mici și obiectele din planuri diferite au mărimi
disproporționate între ele.
• obiective Tiltshift: sunt obiective speciale ce permit corectarea perspectivei
dintre lentile și senzorul aparatului foto, trăgând și rotind lentilele
obiectivului fotografic în toate părțile, până când obținem imaginea dorită.
Acest tip de obiective sunt folosite de fotografii prosesioniști în fotografia de
arhitectură.
• obiective Macro: aceste obiective au o distanță focală îndeosebi cuprinsă
între 50 mm și 200 mm, dar spre deosebire de teleobiective, îți permit să te
apropii foarte mult de subiect. Fără un astfel de obiectiv nu vei putea realiza
fotografii bune în cazul unui subiect foarte mic, precum o furnică.
Obiectiv “ochi de peste”
Imagini luate cu obiectiv Fisheye
Obiectiv Tiltshift
Imagini luate cu obiectiv Tiltshift
Obiectiv macro
Imagini luate cu obiectiv macro
Filtre fotografice

• Filtre UV, Skylight

• Filtre de polarizare
• Filtre cu densitate neutră (ND) și în degrade (gri)
• Filtre pentru fotografiere în domeniul infraroșu (IR)
• Filtre colorate, filtre pentru efecte speciale (de exemplu:
blurare, vignetare, bokeh)
Filtru pentru blurare
Filtru UV
Filtru polarizor
Filtru de Bokeh
Aparate de fotografiat.
Clasificare după tipul senzorului de imagine
• Senzor CMOS (Complementary Metal Oxide Semiconductor)
• Senzor CCD (Charge-Coupled Device)

Senzorii CMOS sunt mai ieftini față de CCD și necesită mai puțină putere,
deci cele mai moderne aparate foto se bazează pe senzorii CMOS (totuși,
majoritatea camerelor foto folosesc CCD). Este imposibil de spus care dintre
acestea este mai bun, deoarece ambele au și avantaje, și dezavantaje.
Totuși, dacă software-ul aparatului foto a fost conceput să elimine
neajunsurile unui tip de senzor, atunci respectivul aparat foto este unul bun.
Exemplul clasic în acest sens este funcția de reducere a zgomotului de
imagine (în eng. noise reduction), folosită de aparatele pe bază de senzor
CMOS.
Aparate de fotografiat.
Clasificarea după modul de reglare a expunerii

• Aparate cu reglaje automate (point and shoot);

• Aparate cu reglaje manuale și automate;
• Aparate cu reglaje manuale.
Aparate de fotografiat.
Clasificare după tipul zoom-ului

• Cu zoom digital (nu îngustează unghiul de vizualizare,

dar pixelează imaginea);
• Cu zoom optic (îngustează unghiul de vizualizare, dar
calitatea imaginii rămâne aceeași, și toată rezoluția
aparatului poate fi utilizată pentru cadrul mărit);
• Cu zoom optic și zoom digital.
Aparate de fotografiat. Clasificarea după tipul alimentării cu
curent

• Cu baterii standard (AA, AAA);

• Cu acumulatoare.
Caracteristici de calitate

• Rezolutia
• Tipul zoomului și mărimea plajei de valori disponibilă
• Capacitatea memoriei interne
• Memoria atașabilă (tipul cardului și capacitatea)
• Dimensiunile și tipul senzorului
• Dimensiunile ecranului LCD
• Viteza de focalizare automată
• Inerția
• Distanța minimă de focalizare
• Plaja timpului de expunere
• Plaja sensibilității ISO echivalente
• Durata de viață a bateriei (autonomia)
• Rezoluția la înregistrare video
• Numărul de cadre pe secundă
Funcții suplimentare

• Stabilizator de imagine (optic sau software);

• Temporizator;
• Modul bluetooth;
• Modul GPS;
• Modul WiFi;
• Ieșiri disponibile (USB, Firewire, video);
• Bliț încorporat;
• Telecomandă.
Carduri de memorie

XD Picture Card (Olympus)

SD card (SDXC,
SDHC) Memory Stick (Sony)