Sunteți pe pagina 1din 17

Lemn

Publicat de artex la 17 - Februarie - 2009

Istoric
Istoria panoului de lemn incepe cu sarcofagele egiptene vechi de cateva mii de ani, continua cu pictura portabila, apoi cu panourile pictate in encaustica; in Evul Mediu a avut o si mai larga utilizare: icoanele bizantine pe lemn. Momentul de varf in care panoul are cea mai larga folosinta este atins in Sudul Europei intre secolele 14-15. In Renastere ramane suportul de baza pana in anul 1500, chiar daca mai apare si panza. In secolul nostru, lemnul continua sa fie folosit, desi in proportie mult mai redusa fata de numarul enorm de tablouri pictate pe panza. Lemnul este un organism care se modifica neincetat. Substanta sa lemnoasa este compusa din fibre lungi. Lemnul brut contine ~ 40 % apa. Un arbore viu cuprinde apa sub 2 forme: de impregnare libera; aceasta apa se pierde curand dupa taierea arborelui, insa, apa de impregnare se pierde lent si este insotita de modificari ale dimensiunilor lemnului. Un arbore, chiar daca este transformat in panou, mai poate cuprinde apa ani de zile dupa taiere; in proportie de pana la 10% sau mai mult, de unde rezulta efectul foarte suparator numit lucreaza. Cu cat lemnul este mai vechi si mai uscat, cu atat lucreaza mai putin.

Deformarile lemnului
tangentiale sau in latime (care sunt foarte accentuate, putand sa atinga un procent de pana la 10 %) radiale (care sunt slabe) axiale sau in lungime (care sunt foarte reduse, aproape nule)

Alegerea lemnului
Cele mai bune esente de lemn sunt: stejarul (datorita durabilitatii si duritatii lui) mahonul (extrem de dur, poros si care prin uscare nu-si schimba volumul) castanul cedrul chiparosul

Esentele mai moi, mai putin supuse deformarilor, dar mai atacate de viermii xilofagi sunt o alta sursa de suporturi bune:

tei plopul alb, cu pori fini

Fasonarea lemnului
Cel mai bun sistem de fasonare este acela in care cercurile anuale ale arborelui au centrul dispus pe cat se poate spre unul din canturile (marginile) scandurii.

Fierberea
Este un mijloc preventiv impotriva crapaturilor, incovoierilor si putrezirii lemnului. Metoda de baza e fierberea in apa curata; alte metode preconizeaza fierberea intr-o apa in care s-a introdus putin ulei, urmata de uscarea lenta sub presa.

Uscarea
Cu cat lemnul este mai indelungat uscat cu atat devine mai inert.

Imbinarea
Imbinarea scandurilor panoului poate fi facuta in mai multe feluri. Se pot imbina prin simpla alaturare a canturilor sau prin suprapunerea partiala. La asa numita imbinare prin langheta (sau prin cep si scobitura), marginea unei scanduri este taiata in forma literei U, iar a celeilalte este subtiata pana intra in cavitatea primeia. Exista si o imbinare prin cep fals, ascuns, in care se recurge la scobirea in canturile fiecarei scanduri a unor cavitati de forma aceleiasi litere U, unde sunt introduse stinghii subtiri, pe masura respectivelor cavitati. In Evul Mediu lipirea se facea cu clei de caseina obtinut din branza si var si cu clei animal. Cel mai bun fiind primul.

Imbinarea lemnului prin asezare cap la cap

Imbinarea lemnului prin cep si csobitura


2

Imbinarea lemnului prin cepuri cilindrice

Imbinarea lemnului in coada de randunica (sau fluture)

Imbinarea lemnului prin langheta falsa

Imbinarea lemnului prin taierea la jumatate

Modul de dispunere a cercurilor anuale


Modul de dispunere a cercurilor anuale de crestere are diverse repercursiuni asupra lemnului. A - la modul prezentat in imaginea A nu se produc deformari sesizabile. B - la modul prezentat in imaginea B apar incovoieri inestetice. C - la modul prezentat in imaginea C cu o curbura continua, starea picturii nu este grav periclitata.

Consolidarea panoului de lemn


Panourile se incovoaie, nu intotdeauna simetric. Au fost elaborate diverse sisteme de consolidare si de prevenire a acestor efecte:

traversele cadrul fix de lemn sasiul cadru parchetajul

Primele doua tin de competenta pictorului, iar ultimele doua tin de competenta restauratorului.

Traverse - Pene
Publicat de artex la 1 - Martie - 2009

Traversele sau penele - Sistem de consolidare a panoului de lemn


Traversele sunt stinghiile transversale aplicate pe spatele panourilor pictate altadata. Confectionate dintr-o esenta lemnoasa mai moale decat a panoului sau dintr-una similara, ele se pot opune dezmembrarii si tendintei spre curbura a acestuia, dar cu masura, fara strangulari ce s-ar putea solda cu fisuri.

Forma traverselor si numarul acestora variaza. Daca la inceput aveau un profil dreptunghiular si se aplicau fie cate una in centru, fie cate 2 in parti cu ajutorul cleiului si a cuielor de lemn sau de fier, mai tarziu sistemul se modifica, incepand a fi incastrate partial in carnea panoului.

Realizate din stinghii lungi cu forme rectangulare devin apoi, usor conice in lungime, cu sectiunea trapezoidala si sunt semiincastrate in santuri facute pe masura lor. Nu se mai lipesc, ci se fixeaza prin simpla intepenire (batere), pentru a nu crapa. De regula, exista 2 traverse la fiecare panou, asezate simetric si relativ apropiate de marginea de sus si de jos, fiecare avand dispusa conicitatea in sens invers, una fata de alta.

Rama integrata sau cadrul fix din lemn

Publicat de artex la 17 - Octombrie - 2009

Rama integrata este un alt mijloc care contribuie la consolidarea panoului, destul de mult folosit in pictura de traditie bizantina.

Din grosimea initiala a panoului se degroseaza cu dalta si se niveleaza cu unelte corespunzatoare oglinda tabloului; aceasta se poate ridica fata de nivelul picturii pana la 1 m si poate atinge o latime de pana la 15 cm.

Sasiu-cadru

Publicat de artex la 18 - Octombrie - 2009


Sasiul-cadru este un sistem simplu si eficace de mentinere a planitatii panoului, asupra caruia nu se intervine nici macar prin incleiere, lemnul putand sa lucreze liber.

Parchetajul

Publicat de artex la 18 - Octombrie - 2009


Parchetajul consta in incrucisarea unor stinghii de lemn pe spatele panoului. O serie de stinghii verticale, egale ca dimensiuni, sunt lipite pe panou in sensul fibrelor lemnului, la distante regulate; acestea fiind prevazute cu orificii dispuse la distante egale, prin care va circula in sens transversal o alta serie de stinghii egale intre ele. Procedeul se bazeaza, asadar, pe intersectarea stinghiilor verticale cu cele orizontale, primele fixe, ultimele mobile.

Icoana Bizantina - cum se lucreaza o icoana la ArtSpace.ro


Cum se pregateste lemnul pentru o icoana bizantina
Panoul de lemn Calitatea suportului de lemn este foarte importanta in realizarea unei icoane bizantine autentice si calitative. Adaugator la acestea, suportul este acela care raspunde intr-o masura mare de buna conservare a stratului de pictura in timp. Un articol complet despre lemn il puteti citi aici Lemnul. Esentele nerasinoase sunt de preferat, intrucat ele sunt mai omogene si permit mai usor lipirea panzei, printre acestea se numara: chiparosul, platanul, stejarul si palmierul in tarile mediteraneene; in Rusia si in tarile balcanice teiul, mesteacanul, stejarul, frasinul, fagul; in Nord, in ciuda fibrelor sale rasinoase, bradul. Lemnul trebuie sa fie foarte uscat, e bine sa aiba fibra cat mai dreapta, astfel el va lucra ordonat. Lemnul bun este ales din copaci erau taiati toamna, de la mijlocul padurii si cat mai drepti. Pentru inceput panoul de lemn trebuie asezat cu sensul fibrei lui orientat vertical. Cel mai bun clei folosit este acela de peste, dar se folosesc si cleiuri mai putin costisitoare, cum ar fi: de piele, de oase, de tamplarie, etc.

Se aplica traversele pentru a impiedica indoirea lemnului. Daca lemnul are cuie, e bine sa fie scoase, daca nu pot fi scoase, atunci se bat mai adanc si deasupra se pune putin cositor. Cleiul de impregnare Suprafata pe care vrem sa pictam nu trebuie sa fie neteda. Lemnul trebuie incizat cu o retea de diagonale, acest lucru permite aderarea mai buna a panzei la lemn. Panoul este impregnat cu primul strat de clei - clei de impregnare. Se ia tifonul (panza fina) se inmoiae in clei, dupa care se intinde pe panou dinspre centru spre margini, netezind suprafata. Panza a aparut pe la sfarsitul secolului al XIV-lea, la vechile icoane rareori gasindu-se o panza intre lemn si grund. Se folosesc tesaturi fine, deoarece o panza groasa adera mai putin bine la lemn. Cele mai bune sunt panza de in, de canepa si de bumbac. Levkas-ul sau Grundul Levkas-ul sau grundul alb se aplica pe panza, facand legatura intre lemn si pictura. Tehnica elaborata in Bizant face ca numele de levkas vine din limba greaca: leukos= alb. Grundul alb este obtinut din praf fin de alabastru sau mai tarziu din creta, amestecate cu clei cald si apoi intinse pe suprafata panzei in mai multe straturi. Prepararea grundului se face din: un clei o materie amorfa (praf de creta) un pigment (un colorant)

Cu cat formula grundului este mai simpla, cu atat este mai buna. Se prepara slab pe gras care este o formula exact inversa cu pictatul (gras pe slab). Concentratia de clei se diminueaza cu fiecare strat. Se da grundul intr-un strat subtire. Nu trebuie sa incarcam cu foarte multe straturi de grund. La primul strat si la celelalte nu se linge cu pensula pe acelasi loc; prepararea se face usor. Lemnul se preapara in pozitie orizontala. Dupa fiecare strat de grund se ia o bucata de smirghel si se niveleaza suprafata. Ultimul strat se lustruieste.

Cum se deseneaza icoana


Pictorii din vechime pastrau cu grija desenele icoanelor lor pentru a le folosi ca model pentru lucrarile viitoare. Aceste colectii de desene se numeau in Rusia podlinnik-manuale de desene originale, deoarece subiectele stabilite prin traditie erau interpretate. Asadar, se deseneaza chipul sfantului sau scena religioasa cu creionul sau se poate face decalcarea. Dupa ce desenul este gata, este nevoie sa fie incizat, pentru ca dupa acoperirea lui cu stratul de culoare, sa fie vizibile liniile (conturul) desenului.

Cum se aplica foita de aur pe icoana


Se aplica un strat de mixtion peste lemn, exista multe varietati de mixtioane, cu uscarea la 15 minute, la 30 minute, la 3 ore si la 12 ore. Se aplica foita de aur, se lasa un pic, si dupa se pune

o coala de hartie si se preseaza peste cu o bucata de bumbac. Se mai lasa la uscat, iar dupa se curata cu o pensula moale, astfel incat sa ramana suprafata neteda.

Ce culori se folosesc pentru icoana bizantina


Alegerea culorilor apartine pictorului; intr-o epoca data, fiecare pictor isi avea culorile lui preferate. Culorile trebuie sa reziste la lumina, sa-si pastreze stralucirea si sa se combine intre ele. De asemenea, trebuie sa se fixeze de grund fara a se schimba si sa tolereze substantele care le fixeaza. In zilele noastre, pigmentii se impart in culori minerale si culori organice. Culorile minerale se gasesc in natura sau sunt produse industriale, fiind compuse din saruri (carbonati, cromati, silicati) sau din diferiti oxizi de metale. Culorile organice naturale se gasesc in substantele vegetale si animale. Pentru a produce un pigment colorat sub forma de pulbere, se forteaza colorantii naturali sa intre in combinatie cu o substanta minerala incolora, procedeu cunoscut inca din Antichitate. Aceste pulberi se numesc lacuri. Majoritatea culorile organice se modifica sub influenta luminii.

Ce este emulsia de ou
Pentru culorile de tempera se foloseste emulsia de ou, ea are rol de liant si in plus confera culorilor prospetime si rezistenta in timp. Datorita compozitei sale (51% apa, 15% albumina, 22% materii grase si 12% alte substante), galbenusul de ou, poate forma, diluat cu apa, o emulsie stabila, iar pentru evitarea descompunerii se adauga un acid, cum ar fi otetul. Rezultatul este un colorit intens si formarea dupa uscare a unui strat uniform,care se fixeaza bine de grund. Emulsia de ou se prepara folosind un galbenus de ou, amestecat cu putina apa, cateva picaturi de ulei si otet (sau zeama de lamaie). Toate amestecate foarte bine cu o furculita. Emulsia se tine dupa ce s-a pictat, la rece, daca vreti sa o mai refolositi.

Cum se picteaza o icoana bizantina - etape de lucru


Primele straturi de culoare (proplasmele) Culorile se prepara prin adaugarea de apa pana la obtinerea unei paste omogene, fiind urmata de acoperirea cu un strat uniform de emulsie din galbenus de ou a intregii suprafete de pictat. Culoarea la randul ei este diluata cu emulsie de galbenus de ou. O parte din apa este absorbita de grundul alb (levkas) al icoanei, o alta se evapora. Liniile incizate ale desenului si contururile sunt acoperite mai apoi progresiv de culoare pana cand nu mai raman spatiile albe. Acoperirea diferitelor zone se face dupa culorile modelului fara umbra si semitonuri. Dupa ce s-a uscat, stratul trebuie sa fie uniform, mat si solid. Pentru chipuri si maini se intrebuinteaza ocru galben, rosu si putin negru. Lucru de precizie (cu exceptia carnatiei)

Aceasta etapa da precizie si luminozitate icoanei. Mai intai cu o pensula fina, se retraseaza liniile fiecarui fond colorat intrebuintand o culoare mai inchisa, dar care trebuie sa ramana in coloritul fondului (tonului local). Apoi, pentru a modela detaliile si pentru a le conferi lumina dorita se aplica luminile adaugand culorii alb. Culoarea mai deschisa astfel obtinuta este adaugata peste zona care trebuie luminata. Dupa uscare, partile luminate sunt acoperite cu un strat subtire de galbenus de ou pentru a fixa culorile, dupa care, suprafata este lasata din nou sa se usuce. Aceasta operatie se repeta de pana la patru ori, adaugand din ce in ce mai mult alb si restrangand luminile spre centrele de luminozitate. Ultimele lumini se traseaza in hasuri fine cu o culoare deschisa, adeseori chiar cu alb pur. Cand luminarea este obtinuta amestecand alb in culoarea primului strat, ea se numeste reflex simplu. Carnatia Partile cele mai importante ale icoanei sunt chipul si mainile. Chipul confera icoanei sensul ei teologic, reflectand, dincolo de orice stilizare, trasaturile individuale ale sfantului. Mainile sunt importante prin gestica lor, de care depinde miscarea pliurilor si a luminilor care o subliniaza. Importanta gestului este prezenta si in scenele biblice. Din aceste considerente, lucrul executat pana la acest stadiu al lucrarii este subordonat elementului carnatiei, pe care pictorul va incerca sa o execute in toata arta sa, pentru a se apropia de prototip. Culoarea de baza a carnatiei variaza dupa epoci si scoli, tonul carnatiei fiind determinat de stilul epocii: de la o nuanta maronie apropiata de verdele masliniu pana la tonuri mai calde, ca in icoanele lui Rubliov. In general, carnatia se obtine dintr-un amestec de ocru galben si umbra arsa, sau dintr-un amestec de ocru galben, rosu si negru. Luminarea carnatiei cere si mai mult finete. Se disting patru parocedee: prin culori topite prin hasuri prin diluare prin combinarea acestora trei

Unele icoane prezinta rosu pe obraji, pe buze si pe barbie, efect realizat prin acoperirea acestei parti dupa prima etapa cu un usor strat de rosu. Insa efectul trebuie sa fie unul discret, deoarece icoana trebuie sa reprezinte trupul transfigurat, frumusetea spirituala. Aceasta este si ratiunea pentru care in multe icoane rosul lipseste. Culoarea parului si a barbii poate fi inchisa, roscata, carunta sau alba. Desenul suvitelor se executa cu un ton mai inchis decat carnatia, adaugand carnatiei putin verde, iar intre marginile suvitei se traseaza doua linii mai deschise bine separate. Finisarea carnatiei implica redesenarea cu o culoare inchisa (eksedra): sprancenele primesc culoarea parului, apoi cateva hasuri de negru, ochii sunt fin trasati, albul lor fiind acoperit de un strat subtire de ocru deschis si gri. Irisul este in mod obisnuit de forma ovala si culoare maro, mai deschis in jurul pupilei care este intotdeauna neagra.

Buzele, in general mici si inguste, sunt trasate cu o linie subtire de culoare inchisa si pot primi o usoara tenta rosie. Finisarile icoanei In aceasta etapa se traseaza hasurile de aur, se retraseaza contururile si pliurile si se accentueaza luminile cu tente de alb. De asemenea, se traseaza cu ocru rosu si negru nimburile si se scriu inscriptiile. Inscriptiile Momentul in care pictura devine o icoana, dobandindu-si caracterul sacru este acela al adaugarii inscriptiei, prin care acesta imagine primeste intreaga sa dimesiune spirituala. Prin inscriptie, icoana devine legata de prototipul sau, cel care este reprezentat, alaturi de care participa la liturghia cereasca. Acesta este motivul petnru care inscriptiile se fac intr-una din limbile liturghiei bizantine: greaca, slavona, araba etc. Forma caracterelor unei inscriptii ajuta la datarea icoanei respective, deoarece acestea variaza in diferite epoci.

Finisarea icoanelor bizantine


Vernisarea La o icoana, vernisul nu serveste doar la protejarea picturii de umiditate, de actiunea luminii, aerului sau de lovituri, ci, datorita faptului ca vernisul icoanelor este un vernis gras care penetreaza suprafata, el uneste diferitele straturi si confera armonia specifica icoanei constituita din profunzime si lumina, conservandu-i in acelasi tip prospetimea coloritului de-a lungul secolelor. Vernisarea se relizeaza prin indepartarea oricarei urme de praf de pe icoana si turnarea vernisului care se intinde cu degetul sau cu o pensula moale. Stratul trebuie sa fie unul destul de gros, iar icoana trebuie sa ramana pe orizontala si pentru a o proteja de praful din aer, trebuie acoperita cu o cutie. Dupa 20 de minute se egalizeaza stratul de vernis cu palma, caci ea este absorbita neuniform, iar dupa alte 20 de minute, incepe sa se ingroase, fiind necesara indepartarea surplusului cu mana. Icoana trebuie lasata apoi sa se usuce timp de o zi si jumatate, urmand a fi refacut stratul o data sau de doua ori. Vernisarea odata incheiata, stratul trebuie sa fie uniform, usor stralucitor, asemanator celui de ceara. Cand icoana este complet uscata, uneori chiar dupa cateva saptamani, se poate acoperi cu un strat subtire de selac sau de vernis aplicat prin tamponare, pentru a impiedica lipirea prafului de suprafata.

10

Executia icoanei bizantine in imagini


1. lemn-desen-icoana

11

2. icoana-desen-zgaraiat

3. icoana-mixtion

12

4. icoana-lipire-foita-aur

13

icoana-shellac

6. icoana-proplasma

14

7. icoana-par-pictura

8. icoana-lumini-par

15

9. icoana-proplasma-chip

10. icoana-nume-sfant

16

11. icoana-lateral

12. arhgavril

Bibliografie: http://icoana.artspace.ro/icoana-bizantina-etape-lucru-8.html

17