Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoric
Istoria panoului de lemn incepe cu sarcofagele egiptene vechi de cateva mii de ani, continua cu pictura portabila, apoi cu panourile pictate in encaustica; in Evul Mediu a avut o si mai larga utilizare: icoanele bizantine pe lemn. Momentul de varf in care panoul are cea mai larga folosinta este atins in Sudul Europei intre secolele 14-15. In Renastere ramane suportul de baza pana in anul 1500, chiar daca mai apare si panza. In secolul nostru, lemnul continua sa fie folosit, desi in proportie mult mai redusa fata de numarul enorm de tablouri pictate pe panza. Lemnul este un organism care se modifica neincetat. Substanta sa lemnoasa este compusa din fibre lungi. Lemnul brut contine ~ 40 % apa. Un arbore viu cuprinde apa sub 2 forme: de impregnare libera; aceasta apa se pierde curand dupa taierea arborelui, insa, apa de impregnare se pierde lent si este insotita de modificari ale dimensiunilor lemnului. Un arbore, chiar daca este transformat in panou, mai poate cuprinde apa ani de zile dupa taiere; in proportie de pana la 10% sau mai mult, de unde rezulta efectul foarte suparator numit lucreaza. Cu cat lemnul este mai vechi si mai uscat, cu atat lucreaza mai putin.
Deformarile lemnului
tangentiale sau in latime (care sunt foarte accentuate, putand sa atinga un procent de pana la 10 %) radiale (care sunt slabe) axiale sau in lungime (care sunt foarte reduse, aproape nule)
Alegerea lemnului
Cele mai bune esente de lemn sunt: stejarul (datorita durabilitatii si duritatii lui) mahonul (extrem de dur, poros si care prin uscare nu-si schimba volumul) castanul cedrul chiparosul
Esentele mai moi, mai putin supuse deformarilor, dar mai atacate de viermii xilofagi sunt o alta sursa de suporturi bune:
Fasonarea lemnului
Cel mai bun sistem de fasonare este acela in care cercurile anuale ale arborelui au centrul dispus pe cat se poate spre unul din canturile (marginile) scandurii.
Fierberea
Este un mijloc preventiv impotriva crapaturilor, incovoierilor si putrezirii lemnului. Metoda de baza e fierberea in apa curata; alte metode preconizeaza fierberea intr-o apa in care s-a introdus putin ulei, urmata de uscarea lenta sub presa.
Uscarea
Cu cat lemnul este mai indelungat uscat cu atat devine mai inert.
Imbinarea
Imbinarea scandurilor panoului poate fi facuta in mai multe feluri. Se pot imbina prin simpla alaturare a canturilor sau prin suprapunerea partiala. La asa numita imbinare prin langheta (sau prin cep si scobitura), marginea unei scanduri este taiata in forma literei U, iar a celeilalte este subtiata pana intra in cavitatea primeia. Exista si o imbinare prin cep fals, ascuns, in care se recurge la scobirea in canturile fiecarei scanduri a unor cavitati de forma aceleiasi litere U, unde sunt introduse stinghii subtiri, pe masura respectivelor cavitati. In Evul Mediu lipirea se facea cu clei de caseina obtinut din branza si var si cu clei animal. Cel mai bun fiind primul.
Primele doua tin de competenta pictorului, iar ultimele doua tin de competenta restauratorului.
Traverse - Pene
Publicat de artex la 1 - Martie - 2009
Forma traverselor si numarul acestora variaza. Daca la inceput aveau un profil dreptunghiular si se aplicau fie cate una in centru, fie cate 2 in parti cu ajutorul cleiului si a cuielor de lemn sau de fier, mai tarziu sistemul se modifica, incepand a fi incastrate partial in carnea panoului.
Realizate din stinghii lungi cu forme rectangulare devin apoi, usor conice in lungime, cu sectiunea trapezoidala si sunt semiincastrate in santuri facute pe masura lor. Nu se mai lipesc, ci se fixeaza prin simpla intepenire (batere), pentru a nu crapa. De regula, exista 2 traverse la fiecare panou, asezate simetric si relativ apropiate de marginea de sus si de jos, fiecare avand dispusa conicitatea in sens invers, una fata de alta.
Rama integrata este un alt mijloc care contribuie la consolidarea panoului, destul de mult folosit in pictura de traditie bizantina.
Din grosimea initiala a panoului se degroseaza cu dalta si se niveleaza cu unelte corespunzatoare oglinda tabloului; aceasta se poate ridica fata de nivelul picturii pana la 1 m si poate atinge o latime de pana la 15 cm.
Sasiu-cadru
Parchetajul
Se aplica traversele pentru a impiedica indoirea lemnului. Daca lemnul are cuie, e bine sa fie scoase, daca nu pot fi scoase, atunci se bat mai adanc si deasupra se pune putin cositor. Cleiul de impregnare Suprafata pe care vrem sa pictam nu trebuie sa fie neteda. Lemnul trebuie incizat cu o retea de diagonale, acest lucru permite aderarea mai buna a panzei la lemn. Panoul este impregnat cu primul strat de clei - clei de impregnare. Se ia tifonul (panza fina) se inmoiae in clei, dupa care se intinde pe panou dinspre centru spre margini, netezind suprafata. Panza a aparut pe la sfarsitul secolului al XIV-lea, la vechile icoane rareori gasindu-se o panza intre lemn si grund. Se folosesc tesaturi fine, deoarece o panza groasa adera mai putin bine la lemn. Cele mai bune sunt panza de in, de canepa si de bumbac. Levkas-ul sau Grundul Levkas-ul sau grundul alb se aplica pe panza, facand legatura intre lemn si pictura. Tehnica elaborata in Bizant face ca numele de levkas vine din limba greaca: leukos= alb. Grundul alb este obtinut din praf fin de alabastru sau mai tarziu din creta, amestecate cu clei cald si apoi intinse pe suprafata panzei in mai multe straturi. Prepararea grundului se face din: un clei o materie amorfa (praf de creta) un pigment (un colorant)
Cu cat formula grundului este mai simpla, cu atat este mai buna. Se prepara slab pe gras care este o formula exact inversa cu pictatul (gras pe slab). Concentratia de clei se diminueaza cu fiecare strat. Se da grundul intr-un strat subtire. Nu trebuie sa incarcam cu foarte multe straturi de grund. La primul strat si la celelalte nu se linge cu pensula pe acelasi loc; prepararea se face usor. Lemnul se preapara in pozitie orizontala. Dupa fiecare strat de grund se ia o bucata de smirghel si se niveleaza suprafata. Ultimul strat se lustruieste.
o coala de hartie si se preseaza peste cu o bucata de bumbac. Se mai lasa la uscat, iar dupa se curata cu o pensula moale, astfel incat sa ramana suprafata neteda.
Ce este emulsia de ou
Pentru culorile de tempera se foloseste emulsia de ou, ea are rol de liant si in plus confera culorilor prospetime si rezistenta in timp. Datorita compozitei sale (51% apa, 15% albumina, 22% materii grase si 12% alte substante), galbenusul de ou, poate forma, diluat cu apa, o emulsie stabila, iar pentru evitarea descompunerii se adauga un acid, cum ar fi otetul. Rezultatul este un colorit intens si formarea dupa uscare a unui strat uniform,care se fixeaza bine de grund. Emulsia de ou se prepara folosind un galbenus de ou, amestecat cu putina apa, cateva picaturi de ulei si otet (sau zeama de lamaie). Toate amestecate foarte bine cu o furculita. Emulsia se tine dupa ce s-a pictat, la rece, daca vreti sa o mai refolositi.
Aceasta etapa da precizie si luminozitate icoanei. Mai intai cu o pensula fina, se retraseaza liniile fiecarui fond colorat intrebuintand o culoare mai inchisa, dar care trebuie sa ramana in coloritul fondului (tonului local). Apoi, pentru a modela detaliile si pentru a le conferi lumina dorita se aplica luminile adaugand culorii alb. Culoarea mai deschisa astfel obtinuta este adaugata peste zona care trebuie luminata. Dupa uscare, partile luminate sunt acoperite cu un strat subtire de galbenus de ou pentru a fixa culorile, dupa care, suprafata este lasata din nou sa se usuce. Aceasta operatie se repeta de pana la patru ori, adaugand din ce in ce mai mult alb si restrangand luminile spre centrele de luminozitate. Ultimele lumini se traseaza in hasuri fine cu o culoare deschisa, adeseori chiar cu alb pur. Cand luminarea este obtinuta amestecand alb in culoarea primului strat, ea se numeste reflex simplu. Carnatia Partile cele mai importante ale icoanei sunt chipul si mainile. Chipul confera icoanei sensul ei teologic, reflectand, dincolo de orice stilizare, trasaturile individuale ale sfantului. Mainile sunt importante prin gestica lor, de care depinde miscarea pliurilor si a luminilor care o subliniaza. Importanta gestului este prezenta si in scenele biblice. Din aceste considerente, lucrul executat pana la acest stadiu al lucrarii este subordonat elementului carnatiei, pe care pictorul va incerca sa o execute in toata arta sa, pentru a se apropia de prototip. Culoarea de baza a carnatiei variaza dupa epoci si scoli, tonul carnatiei fiind determinat de stilul epocii: de la o nuanta maronie apropiata de verdele masliniu pana la tonuri mai calde, ca in icoanele lui Rubliov. In general, carnatia se obtine dintr-un amestec de ocru galben si umbra arsa, sau dintr-un amestec de ocru galben, rosu si negru. Luminarea carnatiei cere si mai mult finete. Se disting patru parocedee: prin culori topite prin hasuri prin diluare prin combinarea acestora trei
Unele icoane prezinta rosu pe obraji, pe buze si pe barbie, efect realizat prin acoperirea acestei parti dupa prima etapa cu un usor strat de rosu. Insa efectul trebuie sa fie unul discret, deoarece icoana trebuie sa reprezinte trupul transfigurat, frumusetea spirituala. Aceasta este si ratiunea pentru care in multe icoane rosul lipseste. Culoarea parului si a barbii poate fi inchisa, roscata, carunta sau alba. Desenul suvitelor se executa cu un ton mai inchis decat carnatia, adaugand carnatiei putin verde, iar intre marginile suvitei se traseaza doua linii mai deschise bine separate. Finisarea carnatiei implica redesenarea cu o culoare inchisa (eksedra): sprancenele primesc culoarea parului, apoi cateva hasuri de negru, ochii sunt fin trasati, albul lor fiind acoperit de un strat subtire de ocru deschis si gri. Irisul este in mod obisnuit de forma ovala si culoare maro, mai deschis in jurul pupilei care este intotdeauna neagra.
Buzele, in general mici si inguste, sunt trasate cu o linie subtire de culoare inchisa si pot primi o usoara tenta rosie. Finisarile icoanei In aceasta etapa se traseaza hasurile de aur, se retraseaza contururile si pliurile si se accentueaza luminile cu tente de alb. De asemenea, se traseaza cu ocru rosu si negru nimburile si se scriu inscriptiile. Inscriptiile Momentul in care pictura devine o icoana, dobandindu-si caracterul sacru este acela al adaugarii inscriptiei, prin care acesta imagine primeste intreaga sa dimesiune spirituala. Prin inscriptie, icoana devine legata de prototipul sau, cel care este reprezentat, alaturi de care participa la liturghia cereasca. Acesta este motivul petnru care inscriptiile se fac intr-una din limbile liturghiei bizantine: greaca, slavona, araba etc. Forma caracterelor unei inscriptii ajuta la datarea icoanei respective, deoarece acestea variaza in diferite epoci.
10
11
2. icoana-desen-zgaraiat
3. icoana-mixtion
12
4. icoana-lipire-foita-aur
13
icoana-shellac
6. icoana-proplasma
14
7. icoana-par-pictura
8. icoana-lumini-par
15
9. icoana-proplasma-chip
10. icoana-nume-sfant
16
11. icoana-lateral
12. arhgavril
Bibliografie: http://icoana.artspace.ro/icoana-bizantina-etape-lucru-8.html
17