Utilizarea lemnului ca suport în pictură

Dintotdeauna existenţa umană a fost strâns legată de utilizarea lemnului.

Astăzi este aproape imposibil de stabilit momentul în care omul a folosit pentru
prima dată acest material şi în ce scop anume. Fie că a servit ca mijloc de apărare
sau unealtă, fie ca material de construcţie pentru adăposturi, fie drept combustibil
odată cu descoperirea focului, cert este că lemnul a jucat un rol imens în istoria
umanităţii.
După descoperirea metalelor şi a tehnicilor metalurgice, lemnul devine o
materie primă de mare însemnătate, domeniile de utilizare diversificându-se în
strânsă legătură cu evoluţia tehnicii, datorită noilor posibilităţi de prelucrare.
Astfel, îl vom întâlni în construcţia de locuinţe, la confecţionarea mobilei, a
obiectelor de uz gospodăresc, a instrumentelor muzicale, în realizarea obiectelor de
artă. În domeniul arhitecturii, lemnul intră în componenţa elementelor structive
(stâlpi, pereţi, şarpante, plafoane, planşee) sau decorative (frize, ancadramente,
statui policrome). În pictură, lemnul reprezintă unul dintre cele mai vechi şi
frecvente suporturi fiind “folosit din Antichitate, în pictura grecească, egipteană,
bizantină şi occidentală până în vremea Renaşterii […]. În toate ţările de influenţă
bizantină din estul continentului utilizarea suportului de lemn se prelungeşte până
în secolul trecut, mai ales pentru icoane.”1
Proprietăţile lemnului sunt în strânsă legătură cu structura şi compoziţia lui
dar adesea însuşirile naturale pot fi modificate sub acţiunea factorilor abiotici şi
biotici. Dintre proprietăţile lemnului cele mai importante pentru înţelegerea
materialului, utilizat ca suport în pictură, sunt: densitatea, umiditatea, contragerea
şi umflarea, duritatea, rezistenţa la despicare, proprietăţile optice. Sigur că, lemnul
este caracterizat şi de alte proprietăţi cum sunt cele privitoare la rezistenţa
mecanică (rezistenţa la forfecare, compresiune, întindere e.t.c.). Cunoaşterea
1 Corina Nicolescu, MUZEOLOGIE GENERALĂ, (Bucureşti, Didactică şi pedagogică, 1979), p.77.
acestora are o importanţă practică atunci când lemnului i se dă alte întrebuinţări,
cum ar fi utilizarea lui ca material de construcţie.
Alcătuirea panoului, diferită de la o ţară la alta şi de la o şcoală la alta, este
determinată de: dimensiunile tabloului, numărul, dispunerea şi modul de îmbinare
al planşelor şi esenţa lemnoasă. Astfel este cunoscută maniera de alcătuire a
panourilor din planşe înguste în număr mare, specifică Franţei sau alcătuirea
suportului din planşe late în număr mic, cum se întâmplă în Portugalia. Dacă luăm
în considerare esenţa lemnoasă, în zona sudică a Franţei predomină utilizarea
teiului iar în zona nordică a acestei ţări este folosit cu precădere nucul şi castanul.
În Flandra s-a folosit stejarul urmat de păr şi tei iar în Italia plopul, pinul, castanul
şi nucul. Artiştii spanioli foloseau pinul şi plopul iar pictorii ruşi mai ales teiul 2 dar
şi pinul, bradul, arinul, chiparosul3. Sigur că aceste considerente sunt de maximă
generalitate şi că esenţele amintite nu au fost folosite în exclusivitate.
E.G.Mâle afirmă că apogeul utilizării panoului se situează în secolul al XIV-
lea şi al XV-lea în zona de sud a Europei şi în secolul al XV-lea şi al XVI-lea în
Europa de nord.
În ţara noastră, pictura pe panou datorită multiplelor influenţe occidentale şi
orientale, are o bogăţie stilistică remarcabilă, de multe ori realizându-se adevărate
sinteze locale. Mărturie în acest sens stau mulţimea altarelor poliptice din bisericile
catolice sau iconostasele de sorginte bizantină din bisericile ortodoxe. Pe lângă
aspectul stilistic putem observa că şi în dimensiunea materială opera de artă
prezintă această diversitate. Astfel vom putea întâlni icoane alcătuite dintr-o
singură planşă, în general cele de dimensiuni mici, dar şi din două sau trei, cum
sunt spre exemplu icoanele împărăteşti. Esenţele sunt şi ele variate pornind de la
tei, paltin, plop, brad, pin până la pomi fructiferi cum este nucul, cireşul sau mărul.

1. MODURI DE ÎMBINARE A PLANŞELOR

2 E. G. Mâle, RESTAURATION DES PEINTURES DE CHEVALET, (Paris, Office du Livre, 1976), p.7.
3 monahia Iuliana, TRUDA ICONARULUI, (Bucureşti, Sophia, 2001), p.68.
 ÎNCLEIEREA PE “LATURI VII” (Planșa 1a) este cel mai simplu şi totodată,
cel mai vechi procedeu de îmbinare a planşelor. Fără nici o modificare a canturilor,
pe suprafaţa de contact se aplică un adeziv, de obicei pe bază de colagen, şi se
presează.
ÎNCASTRAREA PE JUMĂTATE este un procedeu pe care îl întâlnim în
secolele XIV-XV şi reprezintă un real progres deoarece creşte suprafaţa de contact
între planşe în urma prelucrării canturilor ca în Planșa 1b. Legătura dintre planşe
este realizată adeziv şi în acest caz.
ÎMBINAREA CU CEPURI. În aceeaşi perioadă cu procedeul anterior apare şi
îmbinarea cu cepuri. În laturile planşelor de îmbinat se dau găuri corespondente, în
care intră şi sunt fixate adeziv cepuri de lemn (pe jumătate în fiecare planşă) care
alcătuiesc punţi de legătură între planşe (Planșa 1c).
ÎMBINAREA “NUT ŞI FEDER” (ÎN LANGHETĂ) este un tip de îmbinare
folosit din secolul al XVI-lea şi constă într-o cavitate dreptunghiulară (nut)
practicată pe latura unei planşe în care intră partea protuberantă (feder) aparţinând
laturii celeilalte planşe4. Îmbinarea este adezivă şi suprafaţa de contact creşte
(Planșa 1d).
ÎMBINAREA ÎN LANGHETĂ FALSĂ constă în introducera unei şipci de
lemn între două cavităţi (lăcaşuri) corespondente practicate în laturile planşelor de
îmbinat (Planșa 1e).
ÎMBINAREA CU AJUTORUL “COZILOR DE RÂNDUNICĂ”. Cozile de
rândunică (numite şi “fluturi”, “rândunele”, ”cărăşei”, ”spini” sau “cleşti”) sunt
bucăţi de lemn tăiate sub forma a două triunghiuri isoscele ale căror vârfuri se
suprapun. Acestea pot fi încastrate sau semiîncastrate în panou pe care uneori îl
străpung şi sunt montate în contrafibră (Planșa 1f).

4 Judith Miller. O ABORDARE MAI DETALIATĂ A ANTICHITĂŢILOR. (Bucureşti, M.A.S.T., 2000), p. 216.
 Planșă 1. Moduri de îmbinare a planşelor unui panou
a. îmbinarea pe “muchii vii”, b. încastrarea pe jumătate, c. îmbinarea cu cepuri,
d. îmbinarea nut şi feder, e. îmbinarea în langhetă falsă,
f. îmbinare cu ajutorul “cozilor de rândunică”
 ELEMENTE DE CONSOLIDARE A PANOULUI
1. PÂNZA
Pentru întărirea îmbinării, evitarea fracturării straturilor picturale şi păstrarea
unui nivel egal de la o planşă la alta s-au folosit benzi de pânză. Benzi
asemănătoare erau lipite şi în dreptul nodurilor, pentru a proteja straturile picturale
de degradările provocate de “jocul lemnului”. Sigur, această măsură de prevenire a
deteriorărilor nu coferă o stabilitate totală straturilor picturale, însă, în mod cert,
are un efect de atenuare.
Uneori, pe panou era lipită o ţesătură de in sau cânepă, pe întreaga suprafaţă.
Aplicarea pânzei pe suport nu este o etapă obligatorie, ca urmare unii autori nici nu
prezintă această operaţiune (de exemplu Dionisie din Furna). În schimb alţi autori
explică pe larg acest procedeu considerându-l o etapă obligatorie în tehnologia de
confecţionare a panoului. În acest sens, Cennino Cennini ne recomandă “taie sau
rupe fâşi mari şi mici din pânza aceasta; înmoaie-le în clei şi întinde-le cu mâinile
pe suprafeţele acestor panouri sau plăci”, iar V.V. Filatov notează că “sub stratul
de grund se aplică prin lipire o ţesătură de in şi cânepă” numită “pavoloca”.
2. TRAVERSELE
Aplicarea traverselor reprezintă cel mai vechi procedeu de consolidare a
panoului (fie compus dintr-o singură planşă, fie din mai multe) şi constă în
montarea unor baghete de lemn pe versoul suportului, în contrafibră (adică
perpendicular pe direcţia fibrelor planşelor).
În decursul timpului, forma traverselor şi modul de aplicare pe panou diferă.
La început, traversele aveau o secţiune dreptunghiulară şi erau aplicate direct pe
versoul panoului fără ca acesta să sufere o prelucrare specială. Legătura între
panou şi traversă se realiza adeziv, cu ajutorul cuielor de lemn sau de fier sau
combinat (adeziv şi cuie). Asemenea traverse sunt specifice panourilor vechi din
secolul al XII-lea până în secolul al XIV-lea5

5 Iuliana Dancu, RESTAURAREA ICOANELOR PE LEMN ŞI PE STICLĂ, (Bucureşti, manuscris dactilografiat,

1966), p.12.
 În secolele XV-XVI, sistemul de ataşare se modifică, traversele fiind
semiîncastrate sau încastrate în masa panoului. Forma traverselor se modifică
treptat şi ea, într-una uşor conică în lungime şi trapezoidală în secţiune (“formă de
fus”). În perioada următoare, secolul al XVII-lea şi al XVII-lea, aspectul traversei
se complică, faţa exterioară, vizibilă, fiind, de obicei, profilată simplu sau multiplu.
Un mod particular de montare a traverselor este cel prin care acestea sunt
încastrate în contrafibră pe canturile panoului6.
În ceea ce priveşte esenţa lemnoasă din care sunt confecţionate traversele,
putem spune că, în general, s-a folosit aceeaşi esenţă din care era confecţionat
panoul sau una mai moale, dar există şi cazuri când esenţa este mai dură decât
suportul. În primele două cazuri, traversele se opun moderat tensiunilor din suport
pe când, în ultimul, traversele opun o rezistenţă puternică în urma căreia rezultă
fisuri şi crăpături în suport sau degradări ale îmbinărilor dintre planşe.
Tipurile şi modul de asamblare pe panou a traverselor sunt redate în Planșa
pozitiile a-f aşa cum le prezintă I. Dancu şi M. N. Socolova.
3. CADRUL
De multe ori pictura pe panou este mărginită de un cadru, o ramă, care
contribuie la stabilitatea panoului. Această delimitare se realiza prin practicarea
unei adâncituri pe faţa panoului în urma căreia se reliefează marginea, cadrul, care
delimitează aria picturii. Icoanele realizate în această manieră mai sunt denumite
icoane în sipet.
O altă formă de consolidare a panoului este cadrul aplicat ce constă din două
traverse şi doi montanţi. Baghetele ce formează rama sunt fixate adeziv sau cu
cepuri de lemn. Profilul ramei evoluează în timp, de la forme simple la forme
complexe, uneori sculptate, forma ramei putând fi un indiciu al epocii în care a fost
realizată pictura.
Un tip de cadru deosebit este cel numit “cu îmbucătură” care cuprinde
panoul pe cele patru laturi într-un şanţ săpat în grosimea ramei. Acest tip de

6 monahia Iuliana. op. cit., p.70.

încadrare a panoului se folosea în special la cele pictate pe ambele feţe, aşa cum
sunt icoanele prăznicar amintite de V. Drăguţ7.

O singură traversă aplicată pe Două traverse aplicate. Două traverse cu formă de fus,
mijlocul panoului, pornind din laturile opuse.
pe toată lățimea acesteia.

Traverse sub formă de fus, Traverse cu secțiune Traverse cu sectiune

semiîncastrate dreptunghiulară semiîncastrate trapedoizală,semiîncastrate
pe toată lățmea panoului pe toată lățimea panoului. teșite la capete

Traverse încastrate. Pornesc din aceeași Traverse incastrate pe canturile

latură și se opresc la cațiva centrimetrii panoului
de latura opusă
Planșa 2. Tipuri de traverse şi modul de asamblare

7 Vasile Drăguţ, DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE ARTĂ MEDIEVALĂ ROMÂNEASCĂ. (Bucureşti, ştiinţifică

şi enciclopedică, 1976), pp.175-176
 În vederea realizării picturii propriu-zise suportul de lemn (panoul) trebuie
pregătit prin încleiere şi grunduire. Încleierea are un rol izolator, de protejare a
panoului şi totodată, de reglare a porozităţii sale. Substanţele tradiţionale folosite
pentru încleierea suportului sunt: cleiul de iepure, piele şi oase, cazeina sau unele
cleiuri vegetale.
Operaţia prin care se depune pe suprafaţa panoului un strat intermediar –
grundul- între suport şi pelicula de culoare se numeşte grunduire. Grundul
îndeplineşte mai multe funcţii:

● funcţia mecanică – atenuează denivelările panoului

● funcţia izolatoare – micşorează higroscopicitatea suportului

● funcţia de legătură – sporeşte aderenţa şi durabilitatea stratului de

culoare

● funcţia optică – culoarea sa influenţează armonia finală a operei

Grundul se compune din materiale inerte (de umplutură), un adeziv şi,

uneori, un plastifiant şi un pigment. Materialele de umplutură sunt ipsosul (sulfatul
de calciu), creta (carbonatul de calciu) şi câteodată, alabastrul (o varietate de
ipsos). Adezivul poate fi un clei pe bază de colagen, de obicei acelaşi folosit pentru
încleiere. Plastifianţii folosiţi sunt uleiul sau mierea iar dintre pigmenţi, cel mai
adesea se utiliza: albul de plumb, albul de zinc sau unele argile.
Modul în care se prepară cleiurile, grundurile şi cum se aplică pe suport sunt
prezentate în variante diverse de foarte mulţi autori. Între primii se situează
Cennino Cennini care descrie modul de preparare pentru mai multe cleiuri, cum se
pregăteşte ipsosul şi creta şi cum se execută grunduirea. În “Erminia picturii
bizantine” şi Dionisie din Furna face o amplă descriere a acestor operaţii, iar în
perioada contemporană pot fi găsite uşor informaţii în legătură cu încleierea şi
grunduirea panoului, în lucrările unor autori precum: V.V.Filatov, B.Slanski,
K.Nicolaus, L.Lăzărescu, I.Dancu, P.Garcia etc.
 BIBLIOGRAFIE

1. CENNINI, CENNINO. Tratatul de pictură. Bucureşti, Editura “Meridiane”,

1977.
2. DANCU, IULIANA. Restaurarea icoanelor pe lemn şi sticlă. Bucureşti, 1966
(manuscris dactilografiat)
3. DIONISIE DIN FURNA. Erminia picturii bizantine. Bucureşti, Editura
“Sophia”, 2000.
4. FILATOV, V.V. Pictura rusă tempera de şevalet. Tehnica de restaurare.
Moscova, Editura “Iscutvo”, 1961(traducere dactilografiată).
5. IULIANA, monahia (Maria Nicolaevna Socolova). Truda iconarului. Bucureşti,
Editura “Sophia” 2001.
6. MÂLE, GILBERTE EMILE. Restauration des Peintures de Chevalet. Paris,
Office du Livre, 1976.
7. MILLER, JUDIT. O abordare mai detaliată a antichităţilor. Bucureşti,
M.A.S.T., 2000.
8. NICOLESCU, CORINA. Muzeologie generală. Bucureşti, Editura didactică şi
pedagogică, 1979.