Sunteți pe pagina 1din 38

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE Liceul de Arte ,,Ionel Perlea” Slobozia ,Ialomița,

Lucrare pentru certificarea competențelor profesionale

, Lucrare pentru certificarea competențelor profesionale ,,La Fe mme” Profesor îndrumător: Elev: Petre

,,La Femme”

Profesor îndrumător:

Elev:

Petre George

Linia Roxana

Anul 2016

1

Capitolul I Argument

Capitolul II Suportul Grundul Paleta Pensula Șevaletul Tuburile de culoare Capitolul III Tehnici în pictură Capitolul IV Elemente de limbaj plastic Punctul Linia Forma Capitolul V Teoria culorii Combinarea culorilor Contraste cromatice Armonii cromatice Capitolul VI Compoziția plastică Capitolul VII Efecte psiho-fizice ale culorilor Capitolul VIII Concluzie Anexe Bibliografie

2

3

5

8

8

9

9

9

11

15

16

17

19

19

21

25

29

32

35

36

38

Capitolul I

Argument

,,Dacă pictezi, închide ochii și caută., considera cândva Pablo Picasso, deoarece pictorul se folosește de culori să tanspună pe panză cele mai profunde sentimente. Cele mai adânci trăiri, chiar și stări, care nu pot fi reflectate doar prin intermediul cuvintelor, artistul intensificând totul prin vibrațiile nuanțelor. Pictura este un alfabet al unei limbi necunoscute, în care literele se înșiră în cuvinte nemairostite. Este modul prin care comunicăm mesaje, pe care privitorul le înțelege, intrându-i direct in suflet.

Pictura în acril este astăzi o tehnică la îndemâna oricui, însă, dincolo de ușurința cu care pot fi așternute culorile pe o suprafață oarecare, acestea sunt materii, dominate de legi implacabile, a căror cunoaștere este o necesitate. Fără cunoașterea acestor legi, tabloul se modifică și se stinge înainte de vreme.

Este bine cunoscut faptul că lumea se află într-o continuă mișcare, o căutare a ,,noului”, iar acest lucru poate fi demonstrat cu ușurință prin calea artei, prin stilurile abordate de-a lungul vremii și modificările suferite în cadrul acestui proces spațio-temporal.

Scopul este de a obține o compoziție cu forme, culori, texturi și desene, care dau naștere unei opere de artă, în conformitate cu principiile estetice. Omul a încercat să transpună arta în mediul său de viață, la început prin elemente grele, nefinisate, evoluând către o logică și o știință bine pusă la punct.

3

Lucrarea mea, ,,La Femme”, constituie încercarea de a pune în evidență frumusețea femeii învăluită în mister, reflectând totul prin griuri colorate și accente puternice. Este o ființă intermediară, care posedă multă tărie de caracter prin tonurile albastre, și mister, căci privirea și elementele feței sunt șterse, ascunzând magia ei. De asemenea, prin forme și prin poziția pe care o are, reiese ca este o femeie cu atitudine, având totuși o stare de melancolie prin nunațele și vibrațiile culorii.

Cromatica abordată în executarea tabloului, a permis obținerea unor griuri colorate-clare, care îmbinate cu tonuri pure și accente puternice, dau textura și substanța materialului.

Concepția transmisă prin intermediul picturii acceptă diferite păreri, provocând fiecare privitor să o interpreteze și să îi dezlege misterul după propria imaginație.

,, Culorile sunt obsesia mea zilnică, bucuria și tortura.”- Claude Monet

4

Capitolul II

Cunoașterea materialelor

În activitatea de inițiere plastică, materialele au un rol foarte important. Astfel, suportul poate fi obișnuita hârtie de desen, hârtia colorată, cartonul, suportul textil de diferite structuri, metalul, sticla sau lemnul. Trebuie să fie luată în vedere exploatarea posibilităților tehnice, relația dintre instrument si material, între mijloacele tehnice și idei.

Suportul

Există numeroase tipuri de suprafețe ce pot fi acoperite de culoare( lemn, metal, sticlă, hârtie, piele, ceramică etc.), însă câte dintre aceste suprafețe pot să susțină o peliculă de culoare, și să o mențină un timp îndelungat?

Pictorii își aleg suporturile cu grijă, ele fiind implicate atat în expresie, cât și în durabilitatea operei lor. Suportul reprezintă osatura tabloului, la fel cum pictura si vernice-ul final îi reprezintă pielea.

Termenul de ,,suport” definește totalitatea materialelor pe care se poate pictade regulă, prin intermediul unui grund sau al unei simple impregnări. Astfel, suporturile după gradul lor de suplete în: suporturi rigide, semirigide și suple.

5

Suporturile rigide

Se consideră că suporturile rigide favorizează la un nivel înalt durabilitatea materiei picturale. R ezistența lor în timp este în general îndelungată, iar protecția pe care o oferă stratului de pictură este excelentă. În aceasta categorie întră materiile care au ca numitor comun, rigiditatea, precum: lemnul, metalul, tencuiala, piatra etc

Suporturile semirigide

Numărul lor este mic. Nu sunt in general prea răspândite, fiind situate undeva între o rigiditate asemănătoare celui a lemnului, și suplețea pânzei sau a hârtiei.

Exemple de suporturi semirigide: cartonul, pergamentul, hârtia maruflată pe pânză.

Suporturi flexibile Hârtia

Considertă cel mai la îndemână suport, fiind ieftină si ușor transportabilă. În zilele noastre, hârtia este fabricată din materii vegetale, hârtia constituind o adevarată tentație pentru pictori. Însă, acest suport este mult prea flexibil, și prea puțin rezistent solicitărilor, putând servi numai ca suport provizoriu al unei lucrări de șevalet.

6

Pânza

Pânza este un suport flexibil, preferat adesea de pictori. Cele mai bune pânze, sunt cele de in, cânepă și vatir.

Ca suport independent, întinsă pe șasiu, pânza se va impune relativ mai târziu. Mai întâi este folosită în Italia, Veneția în prima jumătatea a secolului al XV-lea, întră în uzul larg cu puțin înainte de 1500, și va deveni suportul favorit către sfârșitul secolului al XVI-lea.

Întinderea pânzei pe șasiu este bine să se facă într-o încăpere normală, de umiditate maixmă 65%, moment în care pânza vatir, atinge maximul de elogație. E în stare optimă pentru întindere mai mare decât șasiul cu cel puțin 4-6 cm. Întinderea se începe tradițional, de la mijloc spre margine (în cuie). Primele 2-3 cuie se fixează la mijlocul unei laturi a șasiului, iar următoarele 2-3 cuie, la mijlocul celei de a treia laturi, apoi, tot atâtea până la ultima latură. Se revine la centru, spre margine. Distanța dintre cuie este bine să fie cât mai uniformă, la 4-5 cm. De data asta, cuiele se bat bat de la exterior spre centru. Se începe cu prima latură: pânza se fixează cu 2 cuie pe una dintre extremitățile șasiului, apoi se întinde puternic și se fixeaza cu alte două cuie la cealaltă extremitate. Se continuă alternativ, de o parte si de alta, ultimul cui urmând să fie batut la mijloc. După terminarea completă a laturii, se trece la cea opusă, care se bate și ea complet. Urmează a treia și a patra latură, șasiul nu trebuie rotit de trei ori.

Indiferent de metoda adoptată, pânza se fixează în așa fel încât să aibă fibre riguros paralele, respectiv perpendiculare pe stinghiile șasiului. Cuiele nu se bat niciodată complet,

7

decât după ce pictorul a pus ultima pensulă, fiindcă pânza pe care se lucrează mult cu pensule aspre sau cu cuțitul ,,se lasă” și trebuie reîntinsă din cuie. Atunci când nu se bat definitiv, floarea cuielor nu se îngroapă cu totul, pentru a putea fi scoase le nevoie, ușor cu patentul.

Intinderea se încheie cu fixarea colțurilor pânzei. Ea are rol estetic și unjul de protecție. Colțurile pânzei se împăturesc în așa fel încât să nu fie dispuse în afara ei, să fie practic mascate. Dupa îndoire se fixeaza cu cuișoare. Peste pânza curată și bine întinsă, se întinde grundul.

Grundul

Grundul este stratul intermediar, de legătură, dintre suport și pigmenți. A te baza pe un grund slab, echivalează cu a-ti construi casa pe nisip. Construind chiar pe suprafața pe care vor fi așternuți pigmenții, fragilitatea lui se va răsfrange direct asupra stratului de culoare: dezagregarea grundului înseamnă pierderea picturii.

Paleta

Reprezintă suprafața tare, netedă și neabsorbantă pe care pictoriiî își prepară și fluidizează culorile sau își controlează raporturile.

Unii pictori acumulează culorile pe paleta lor. Fiecare nuanță a tabloului este obținută dintr-o culoare scoasă dintr-un tub diferit. Ți cu toate acestea, rezultatul cheltuielii, al întregii științe, rămâne mat, monoton.

8

Tonalitatea paletei trebuie să corespundă tonalitații grundului, deoarece în felul acesta rezultatul amestecului de culori va fi mai fericit.

Pensula

Pensula este un instrument ce poate avea dimensiuni și forme diferite, folosit la omogenizarea culorilor între ele lianți, între acestea sau alte amestecuri, emulsii sau soluții, și la așternerea lor cu vârful, cu latul sau prin răsucire pe pânza , carton, hârtie etc.

În funcție de scopurile urmărite, se utilizează pensule rotunde sau plate, cu părul lung sau scurt. Este cunoscut faptul că se lucreză mult mai bine cu o pensulă uzată, dar bine întreținută. Totuși, pensula trebuie mereu păstrată curată și mlădioasă.

Șevaletul

Reprezintă suportul de lemn pe care artistul fixează cartonul sau pânza, atunci când pictează. Pentru acesta, șevaletul constituie una din prezentele cele mai familiare, fiind așezat în plină lumină și în locul cel mai de bază. De-a lungul timplui utilitatea șevaletului rămâne indiscutabilă.

Tuburile de culoare

Folosite pentru prima dată în anii 1950, acrilicele sunt acum considerate a fi unele dintre cele mai importante inovații pentru artiști. Culorile au fost folosite pentru văruit, conțineau acril și vinil, pe lângă pigmenți și apă. Apreciate pentru

9

intensitatea culorii, timpul rapid de uscare și solubilitatea ei, acrilicele se pot folosi atât în tehnica picturii în acuarelă, cât și în tehnica picturii în ulei. Evaporarea rapidă a apei din culorile acrilice obligă artiștii la un lucru rapid. Unele avantaje sunt: neaplicarea regulii de aplicare a straturilor ,,grase” peste cele ,,slabe” și posibilitatea de a aplica facil culorile pe aproape orice suport. Tehnica oferă o luminozitate deosebită și culori spectaculoase.

10

Capitolul III

Tehnici în pictură

Tehnica picturii în guașă

Guașa este o tehnică de pictură bazată pe culori de apă, numai că aici „culoarea” albă intră în componența amestecurilor de culoare (spre deosebire de acuarelă unde se folosește doar albul suportului), dând un aspect mat, netransparent, ușor cretos-catifelat.

Se lucrează pe diferite suporturi flexibile, semiflexibile sau chiar rigide. Grundul poate fi colorat spre deosebire de alte tehnici, ceea ce poate pune în valoare ansamblul pictural. Datorită folosirii albului se crează contraste tipice, ce particularizează această tehnică de pictură.

Pensulele folosite sunt cele din păr moale, ce permit îmbinarea tentei plate cu linia de contur de mare finețe. Pentru zone de culoare mai mari și mai vibrate se pot folosi și pensulele cu parul mai lung de porc.

Culorile se prepară din aceași pigmenți ca cei de acuarelă, însă în amestecul substanței liant se adaugă o anumită cantitate de alb (de titan , care este un alb cu o mare putere de acoperire sau albul de zinc, care are o ușoară nuanță albăstruie). De aceea culorile de guașă nu sunt transparente, au o mare putere de acoperire, iar după uscare au un aspect cretos.

11

Deoarece este o tehnică inversă tehnici acuarelei, lipsită de transparență, se așează întâi tonurile închise, peste care vin apoi cele deschise. Tehnica guașei nu recomandă straturile groase de culori, întrucât acestea după uscare crapă și se desprind de pe suport.

Această tehnică se folosește cu predilecție în lucrări de grafică, ilustrație de carte, afișe, lucrări și proiecte decorative, schițe de compoziție. În lucru se va ține cont de faptul că după uscare culorile se deschid cu 1/3 față de tonul inițial pe ud.

Tehnica pastelului

Pastelul este o tehnică a picturii de șevalet care putem sublinia că întrunește laolaltă austeritatea desenului cu resursele iradinte ale picturii. Tehnica de lucru a pastelului se aseamănă foarte mult cu tehnica cărbunelui, deoarece folosește acele pulberi colorate legate cu un liant sub forma unor bastonașe. Vechimea acestei tehnici se întinde până la picturile rupestre, care erau executate din pulberi asemănătoare, dar impunerea pastelului ca tehnică, se întâmplă spre sfârșitul secolului al XVII-lea.

Deși este privită de unii artiști ca o modalitate limitată de expresie, Edgar Degas o transformă în totalitate când începe folosirea unui fixativ special (a cărui formula a rămas necunoscută ).

12

Tehnica picturii în ulei

Tehnicile tradiționale de pictură în ulei încep adesea cu schițarea subiectului pe pânză cu cărbune sau vopsea diluată. Vopseaua în ulei este de obicei amestecată cu ulei de in, alcooli minerali și alți solvenți pentru a obține o culoare mai subțire, cu timp de uscare mai scurt sau mai lung. Deoarece acești solvenți subțiază uleiul din vopea, pot fi utilizați și pentru curățarea pensulelor. O regulă de bază în pictura în ulei este aplicarea "gras peste slab". Asta înseamnă că orice strat suplimentar de vopsea trebuie să conțină mai mult ulei decât stratul peste care se aplică, altfel pictura finală va crăpa și se va coji.

În mod tradițional, vopseaua este aplicată cu ajutorul unei pensule, dar se mai folosesc și alte tehnici, cum ar fi aplicarea cu cuțitul de paletă sau cu o cârpă. Vopseaua în ulei rămâne umedă o perioadă mai lungă de timp decât oricare altă vopsea, ceea ce permite artistului să modifice culoarea, textura sau forma figurii. Uneori, pictorul elimină un întreg strat de culoare și aplică unul nou. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul unei cârpe îmbibate în puțină terebentină atâta timp cât vopseaua este umedă. Vopselurile în ulei se usucă prin oxidare, nu prin evaporare, iar uscarea la suprafață are loc de obicei în două săptămâni. Pictura finală este suficient de uscată pentru a fi vernisată după o perioadă cuprinsă între șase luni și un an. Conservatorii sunt de părere că o pictură în ulei este complet uscată după 60-80 de ani.

13

Tehnica encaustic

Encaustic reprezintă un procedeu de pictură pe baza de ceară de albine, în care se lucrează cu o sursă de căldură.Encaustic poate fi folosită că o tehnică de pictură tradiţională, ce se caracterizează prin luminozitate, dar poate fi folosită totodată şi pentru potenţialul sau de a se mula peste alte tehnici precum desenul, gravură, fotografia sau alte aplicaţii meşteşugăreşti.

Encaustic se foloseşte în egală măsură în pictură cât şi în sculptură, unde prin impregnarea statuilor de marmură sau ipsos cu un amestec ce conţine ceară, se obţine un aspect catifelat, care protejează în acelaşi timp sculptură de umezeală.

Encaustic este o tehnică de pictură cu un potenţial nelimitat, ce se re-descoperă la fiecare lucrare; se individualizează prin proprietăţi unice şi versatilitate. O lucrare realizată în encaustic se obţine pas cu pas. Mai întâi culoarea trebuie topită sau lichefiată. Apoi, culoarea topită se aplică pe o suprafat poroasă.

După re-încălzirea cerii, această pastrunde - fuzionează cu suportul de pictură, formând o strânsă legătură. În final, opţional, vopseaua se răceşte şi poate fi lustruită pentru a se recăpăta luciul cerii şi al răşinii.

14

Capitolul IV

Elemente de limbaj plastic

Punctul

Punctul plastic este o formă plană sau spaţială, ale cărei dimensiuni sunt reduse în raport cu suprafaţa sau spaţiul în care se află. Aceste dimensiuni trebuie să fie aproximativ egale. Punctul plastic poate avea mărimi diferite în raport cu mărimea suprafeţei pe care el se află. Punctul plastic are diferite forme: pete obţinute prin atingerea suprafeţei cu un instrument de lucru, forme geometrice diverse, forme abstracte,forme inspirate din natură.

Compunerea unei suprafeţe cu ajutorul punctului se realizează linear (vertical, orizontal, oblic) sau într-o suprafaţă în ordine - dezordine. Ordinea sau dezordinea se referă la mărimea, culoarea, poziţia şi formă punctelor. Punctul poate avea rol în sine sugerând „florile pe câmp”, „stele pe cer”, „spectatori în tribună”, „flori, fructe sau frunze în pomi” etc. Punctul are şi un rol secundar, subordonat unei forme. În acest caz punctul structurează formă - tehnică folosită de pictorii impresionismului. Punctul are şi rol decorativ de înfrumuseţare a unor suprafeţe conform principiilor artei decorative (repetiţia, altemanta, simetria, asimetria, inversiunea etc.). într-o compoziţie plastică cu

15

ajutorul punctului se obţin şi unele efecte cu caracter expresiv determinate de mărimea, culoarea şi poziţia acestora:

punctele de mărimi diferite pot da impresia de spaţiu (mare - aproape, mic - departe), punctele realizate în culori calde au tendinţa de apropiere, pe când cele reci se depărtează, caracterul greu - uşor este obţinut prin închiderea sau deschiderea culorii (punctele deschise par uşoare, iar cele închise devin mai grele).

Într-o compoziţie plastică, punctul poate fi centru de interes fie prin contrast de culoare, de mărime, de direcţie, fie prin locul pe care-l ocupă în cadrul compoziţiei.

Punctul expresiv, cu rol în sine, poate reprezenta elemente plastice legate de efectul de distanţă, cum ar fi: căsuţe îndepărtate, explozii de artificii, stoluri de păsări, cer înstelat.

Linia

Linia, în artele plastice, este o suprafaţă care are una din dimensiuni (lungimea) mult mai mare faţă de cealaltă dimensiune (lăţimea). Teroretic, linia ia naştere prin deplasarea pe o suprafaţă a unui punct într-o anumită direcţie linia este creată deplasând un vârf de pix, peniţa, creion, pensula, cărbune, bat etc. după o anumită direcţie. În acest caz instrumentul de lucru determina grosimea liniilor (subţiri, medii, groase).Structura şi aspectul liniei sunt deter­mînate de natură instrumentului care o creează. Linia mai poate fi creată din înşiruirea unor elemente de limbaj plastic (puncte, linii, suprafeţe) pe o anumită direcţie. Linia are un rol de sine stătător, poate fi subordonată suprafeţei că structurare interioară a acesteia sau poate contura o formă .În funcţie de

16

direcţia pe care se deplasează punctul, linia poate fi: dreapta, franţa etc. Traseul continuu sau întrerupt determina caracterul întrerupt sau continuu al ductului liniei. Poziţia liniei pe suprafaţă de lucru poate fi: verticală, orizontală, oblică. Expresivitatea liniei se obţine în funcţie de traiectorie, structure, lungime, grosime poziţie, culoare, valoare, amplasare în spaţiul plastic şi de natură instrumentului de lucru. Linia verticală că element dominant într-o compoziţie plastică da sentimentul de înălţare, monumentalitate, fermitate. Linia oblică în compoziţia plastică creează mişcare, instabilitate şi agitaţie. Linia curbă sugerează armonie, mişcare, dinamism. Linia frântă redă nelinişte, duritate, tensiune.

Forma

În general forma este aspectul exterior al unei figuri, determinată de limitele fizice ale acesteia. Figura perceptuală se poate modifica odată cu orientarea ei spaţială sau cu cea a mediului ambiant. Când percepem o figura o interpretăm conştient sau inconştient, ea reprezentând forma unui conţinut şi fiind forma vizibilă a conţinutului, determinată de regulile intrinseci ale structurii care dau cheia nevăzută a configuraţiilor formale ale sistemului reprezentat de fenomene, obiecte, procese indiferent de natura lor. În artele plastice forma are mai multe accepţii, dintre care cele mai uzuale sunt - forma spontană; - forma elaborată;

Forma spontană în pictură se poate obţine accidental sau dirijat prin diferite procedee tehnice cum ar fi: monotipia, dirijarea culorii cu un jet de aer, prin suflarea liberă sau

17

printr-un tub în diferite sensuri a unor pete de culoare fluidizată, prin stropirea cu pensula pe foaia umedă sau uscată, prin imprimarea cu ajutorul unor materiale textile îmbibate cu una sau mai multe culori etc.

Forma elaborată este creată de om pe baza sugestiilor din natură, ea poate lua înfăţişări de ornament sau de semn plastic comunicând idei, cunostiințe sau provocând sentimente şi trăiri. Forma plastică elaborată se realizează în mod conştient pe baza transfigurării unor forme naturale

18

Capitolul V

Teoria culorii

Culoarea este realitatea subiectivă generată de interacţiunea a trei factori: ochiul, lumina şi suprafaţă obiectului. Culoarea se percepe numai în prezenţa luminii naturale (solare) sau artificiale. În afară de culoarea formelor şi fenomenelor din natură, există culori lumină (spectrale) şi culori pigment (vopsele). Culorile spectrale se obţin prin descompunerea unei raze de lumină solară trecută printr-o prismă triunghiulară de cristal proiectată pe un ecran, obţinându-se cele şapte culori pure (roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo şi violet). Fenomenul a fost descoperit în secolul al XVII-lea de către savantul englez Isaac Newton. Culorile pigmentate (vopselele) sunt compuse din pulberi colorați,combinați cu diferiţi lianţi. În funcţie de liantul folosit sunt vopsele pe bază de apă (acuarele, tempera, guaşe) şi vopsele pe bază de ulei.

Combinarea culorilor

Cercul cromatic al lui Johannes Itten este alcătuit din: culori primare, binare, nuanţe, culori calde şi reci, complementare.

Culori primare(roşu, galben şi albastru) numite şi fundamentale sau de bază deoarece nu iau naştere din combinarea altor culori pigment.

19

Culori binare de gradul I (orange, verde, violet) care se obţin din amestecul fizic a culorii primare, în cantităţi aproximativ egale.

Culori binare de gradul II (terţiare) se obţin prin amestecul unei culori primare cu o culoare binară de gradul I .

Culori ternare (binare de gradul III) se obţin din amestecul fizic în anumite cantităţi a două culori binare de gradul I. Culori luminoase şi culori întunecate. Dacă vrem să definim gradul de luminozitate sau de întuneric a unei culori, atunci vorbim de tonalitatea sau valoarea ei. Tonalitatea o putem varia prin amestecarea unei culori pure cu alb sau negru.

Culori calde şi culori reci. Culorile din cele două categorii sunt determinate de impresia calorică pe care o culoare sau altă ne-o produce când o privim. Astfel, culorile galben, orange, roşu, ne dau senzaţia de căldură, ne duc cu gândul la soare, foc, zilele călduroase etc. Din contra, culorile albastru, verde, violet, ne dau senzaţia de frig, rece, răcoare, ne duc cu gândul la zilele friguroase, la răcoarea pădurilor, a apei etc. Cea mai caldă culoare este orange, deoarece este obţinută din amestecul fizic a două culori calde(R +G). Cea mai rece culoare din categoria culorilor reci, este considerată culoarea albastru pur, deoarece celelalte culori reci au în amestec şi culori calde (verde = albastru, violet = roşu + albastru).

Culori complementare. Complementara elementară unei culori primare este acea culoare aşezată diametral opus în cercul cromatic şi nu are în componentă ei culoarea primară respectivă. Perechile de culori complementare sunt: - roşu - verde; galben - violet şi albastru - oranj; Din amestecul fizic al celor trei culori primare rezultă griul neutru, griul perfect,

20

deoarece el conţine toate culorile spectrului luminii (R, O, G, Ve, A, I, Vi). Din amestecul fizic a două culori complementare rezultă, de asemenea, griul neutru: R + Ve = R + (G + A). Alăturate aceste perechi se resping, se exaltă reciproc, se pun în valoare una pe altă, iar aşezate la distanţă, se atrag reciproc.

Contraste cromatice

Contrastul presupune existenţa a două elemente opuse. Vorbim despre contrast atunci când între două efecte de culoare pe care le comparăm, se constată deosebiri şi intervale clare. Când aceste diferenţe cresc la maximum, se realizează un contrast de opoziție sau polarităţi (mare - mic, negru - alb, rece - cald). Contrastele se pot percepe numai prin comparaţii: un element este mai mic sau mai mare când îl raportăm la alt element. Contrastele joacă un rol de seamă în lumea culorilor. Când sunt juxtapuse, creează efecte deosebite, conflicte dintre culori sau dintre alb - negru. Teoria despre culoarea constructivă a lui Johannes Itten consemnează şapte contraste.

Contrastul culorii în sine

Este cel mai simplu contrast cromatic şi se obţine prin juxtapunerea tentelor de culori pure (culori primare şi culori binare). Efectul obţinut prin juxtapunerea culorilor primare, este cel mai puternic. Puterea contractului culorii în sine scade cu cât culorile folosite se îndepărtează de culorile primare. Prezenţa albului şi negrului amplifică expresivitatea acestui contrast deoarece intervin efectele caracteristice de

21

creştere a luminozităţii, respectiv strălucirii culorilor. O pată de culoare primară sau binară, înconjurată de negru, devine mai palidă ca intensitate cromatică, dar mai luminoasă. Pentru a realiza acest contrast sunt necesare cel puţin trei culori. Contrastele culorilor în sine sunt nenumărate şi prin urmare şi posibilităţile de varietate a expresiei coloristice sunt nesfârşite (exemplu: modificarea valorii culorii sau a raporturilor cantitative).

Contrastul deschis - închis ( clar-obscur )

Acest contrast se obţine prin juxtapunerea unor culori cu luminozităţi diferite ( valori total diferite). Pentru a obţine efectul de contrast deschis - închis este necesară alăturarea culorilor şi a nonculorilor cu luminozităţi egale sau apropiate de culori şi nonculori de întunecime egală sau apropiată, respectând cerinţele acordului cromatic. Folosind albul şi negrul, cu toată gama valorică rezultată din amestecul acestora, florile luminoase cu toate seriile de griuri colorate, se poate realiza contrastul închis - deschis sau clar - obscur. Acest contrast sugerează şi unele efecte impresive: aproape - departe, greu – uşor.

Contrastul cald rece

Se realizează prin alăturarea culorilor calde cu cele reci. Un contrast pur se poate obţine înlăturând efectele celorlalte contraste (în special de clar - obscur), aducând culorile calde şi reci la aceeaşi treaptă de luminozitate sau întunecime. Pentru a obţine efectul maxim de cald - rece se juxtapune culoarea cea mai rece albastru - cu cea mai caldă - oranjul.

22

Într-o compoziţie culorile calde dau impresia de aproape, iar cele reci - de depărtare. Contrastul prezintă şi importanța pentru efectele perspectivale şi plastice. Raportului cald - rece din coloristică îi pot corespunde şi alte efecte expresive după Itten: rece - cald, umbros - însorit, transparent - opac, liniştitor – agitat, rar - des, vaporos - de pământ, departe - aproape, uşor - greu, umed - uscat. Aceste efecte arată posibilităţile expresive ale contrastului cald - rece. În natură obiectele îndepărtate apar întotdeauna de culoare mai rece, din cauza stratului de aer interpus între privitor şi aceste obiecte.

Contrastul complementarelor

Două culori pigmentare, care amestecate dau griul neutru, sunt culori complementare. Legea complementarelor este baza creaţiei armonice deoarece prin îndeplinirea ei, în ochiul nostru, se creează un echilibru deplin. Pe cercul cromatic al lui J. Itten complementarele sunt diametral opuse. Culorile complementare folosite în raporturi juste de cantitate dau stabilitate compoziţiei, fiecare culoare rămânând neschimbată în puterea ei strălucitoare. Fiecare pereche de complementare are caracteristicile ei. Astfel, perechea culorilor G - Vi, prin natură ei conţine nu numai contrastul complementar, ci şi clar- obscur, deoarece galbenul este cea mai luminoasă culoare iar violetul – cea mai întunecoasă. În contrastul complementar se cere că una din cele două culori să fie dominantă ca întindere, strălucire şi ca suita de tente rupte ale acesteia. Într-o compoziţie plastică se pot dezvolta şi două sau trei perechi de complementare.

23

Contrastul simultan

Prin contrastul simultan înţelegem fenomenul prin care ochiul nostru cere, pentru o culoare pură dată, în mod simultan, culoarea ei complementară, producând-o de la sine, dacă aceasta nu este prezentă. Acest efect optic se obţine, practic, prin suprapunerea unui gri neutru, de întindere redusă (pătrat, cerc, linie), pe o suprafaţă de dimensiuni mari, intens colorată, griul aflându-se optic spre culoarea complementară culorii pure pe care el este suprapus.

Contrastul de calitate

Contrastul de calitate constă în opoziţia dintre culorile saturate, strălucitoare şi culorile amestecate, tulburate. Culorile pot fi tulburate în mai multe moduri. O culoare pură se tulbură cu alb, negru, gri, cu complementară respectivă.

Contrastul de cantitate

Contrastul de cantitate se referă la raportul de mărime a două sau mai multe suprafeţe colorate. Este contrastul „mult – puţin” sau „mare – mic”. Caracterul activ al unei culori este determinat de puterea ei de strălucire şi mărimea petei colorate. Pentru a evalua puterea de strălucire sau lumina, trebuie să comparăm culorile pure faţă de un fond gri - negru. Vom constata în acest sens că valorile de lumina ale fiecărei culori în parte nu sunt egale .

24

Armonii cromatice

La modul general, armonia cromatică rămâne o rezultantă estetică, realizată prin distribuirea culorilor după normele acordului cromatic, dar ea este altceva, un dat mult mai complex decât simplul acord al culorilor. Acordul culorilor, așa cum am amintit, poate fi echivalat cu tehnica acordajului unui instrument muzical, însă armonia cromatică devine chiar melodia.

André Lhote, care s-a ocupat în tratatele sale în special de problemele studiului după natură , ne atrage atenţia că alegerea unui acord într-o lucrare nu se face la întâmplare/arbitrar, ci este condiţionată de problematica subiectului şi nu doar de inspirația autorului.

De aceea trebuie bine cunoscute resursele expresive ale contrastelor, pentru că acordurile se subsumează unuia sau altuia dintre ele.

Tot el propune trei legi ale acordului, pe care le vom numi “Legile lui André Lhote”:

1. Pictorul nu se foloseşte de toate culorile spectrului în stare

pură; o singură culoare pură – “culoarea solistă” – este în stare să însufleţească o compoziţie. Altfel spus, picturalitatea nu înseamnă policromie, ci acord şi armonie.

2. Două culori (dintre cele principale şi/sau secundare) pot fi

îndeajuns – prin variaţiile lor cromatice – pentru a asigura o armonie.

3. Într-o armonie care foloseşte 3 culori, una singură trebuie

dusă la maximum de puritate (exaltată), a două trebuie să fie

25

diminuată, iar a treia abia sugerată. Acelaşi lucru se aplică şi dacă se folosesc cele trei perechi de complementare (prima exaltată, a două diminuată, a treia sugerată).

Armonia cromatică a tabloului

Armonia se referă la relaţiile şi impresiile cromatice generale ale întregii lucrări, spre deosebire de acord, care vizează acelaşi lucru, dar la scară mică.

Având o etimologie grecească, armonie înseamnă asamblare/îmbinare, ceea ce noi vom traduce prin asamblarea tuturor factorilor unei lucrări de artă – legaţi de culoare şi nu de formă; în privinţa compoziţiei, concomitent cu cea a elelmentelor formale, coexistă şi compoziţia cromatică (ce dă viaţă formelor prin sugestiile coloristice), şi cea valorică (se manifestă prin repartițiile închisurilor şi deschisurilor, contribuind la “desenarea” lucrării).

Termenul nu poate face abstracţie de accepţia tradiţională – mai ales din punctul de vedere al “artei de muzeu” – fie şi numai pentru faptul că arta clasică a picturii are în faţă celei moderne câteva secole în plus. Desigur că această clasicitate se referă în mare parte la acurateţea execuţiei tabloului (tehnică de lucru), care s-a pierdut din secolul al XIV-lea până în secolul al XIX-lea. Această pierdere a fost înlocuită cu alte deschideri spre noţiunea de frumos, conform gustului fiecărei epoci. Ar fi o eroare la fel de mare să ne imaginăm că arta modernă nu are plusurile sale. Dimpotrivă, aduce multe câştiguri, chiar dacă tehnica are de suferit, dar să nu uităm că în ajutorul ei – al conservării ei – au venit nu numai restauratorii dar şi chimiştii, fizicienii, muzeografii şi istoricii

26

de artă. Ca şi muzica sau dansul, în felul lor, şi arta vizuală are această şansă – a comunicării prin imagine – care este un limbaj universal.

Armonia clasică se bazează pe o serie de convenţii prestabilite care îşi au sorgintea în redarea obiectivă a realităţii; impresia generală este că nimic (niciun detaliu) nu este lăsat la voia întâmplării. Totul este coerent (însăşi tehnică respectivă impunea acest lucru), echilibrat, măsurat şi cântărit spre a structura o imagine unitară şi credibilă.

Armonia clasică se bazează pe o serie de convenţii prestabilite care îşi au sorgintea în redarea obiectivă a realităţii; impresia generală este că nimic (niciun detaliu) nu este lăsat la voia întâmplării. Totul este coerent (însăşi tehnică respectivă impunea acest lucru), echilibrat, măsurat şi cântărit spre a structura o imagine unitară şi credibilă.

Chiar dacă timpul a măcinat aceste opere, deteriorandu-le şi, deşi ele au fost corespunzător restaurate, putem afirmă despre ele ceea ce a spus Paul Cézanne atunci cînd, spre sfârşitul vieţii i s-a reproşat că picturile lui îmbătrânesc şi se întunecă prea repede: “Ceea ce a fost pictat frumos, va îmbătrâni frumos!”.

E poate bine de ştiut că Delacroix a fost primul pictor restaurat încă din timpul vieţii.

Oricum ar fi, arta “celor vechi” trebuie cunoscută, fie şi numai pentru faptul că acei artişti (mai degrabă meşteşugari) ne-au oferit o lecţie nemuritoare prin onestitatea şi devotamentul lor faţă de meserie.

27

Armonia cromatică prin analogie

Se bazează pe o dominantă cromatică – o culoare care domină tonalitatea generală; i se mai spune “pictură în gamă”; în principiu, contrastul de închis-deschis nu poate participa la acest tip de tratare, cel al complementarelor – parţial, iar cel de cald-rece şi de calitate (mai ales cel de calitate) sunt la ele acasă.

Armonia cromatică prin contrast

Se bazează pe policromie, o policromie care însă va ţine seama de faptul că armonia se referă la echilibrul psihico- fizic şi nu va opera cu stridente, disonanţe şi dezacorduri anti- armonice. Contrastele care intră în joc sunt cel al culorii în sine, al complementarelor (cel mai caracteristic armoniei prin contrast) şi, parţial, cel de cald-rece şi clar-obscurul colorat.

Armonia artistică nu corespunde întrutotul satisfacţiilor vizuale comune, echilibrul estetic nu este identic cu echilibrul optic.

28

Capitolul VI

Compoziția plastică

Compoziţia constă în modalitatea organizării elementelor de limbaj plastic într-un ansamblu omogen, echilibrat, indistructibil, capabil să transmită privitorului emoţia şi mesajul autorului.

Modalităţi de organizare a compoziţiei plastice - scheme compoziţionale: compoziţie în friza; compoziţie în registru; compoziţie în triunghi; compoziţie circulară; compoziţie în spirală; compoziţie radială; compoziţie pe verticală; compoziţie pe orizontală; compoziţie pe diagonală (oblică); În funcţie de schemă de organizare se obţin compoziţii închise şi deschise cu efect statice şi dinamice.

Compoziţia închisă sugerează că acţiunea se desfăşoară în interiorul spaţiului plastic având un centru de interes. În acest caz elementele sunt ordonate pe scheme compoziţionale în formă de triunghi, pătrat, cerc, oval.

Compoziţia deschisă sugerează că acţiunea se continuă şi în afară spaţiului plastic având unul sau mai multe centre de interes. Centrul de interes este zona din compoziţia plastică către care se îndreaptă prioritar privirea şi se obţine prin:

aglomerare de detalii; - modulări liniare (subţire - gros); - contraste (închis - deschis, cald - rece, mare - mic, aglomerat – curat). Compoziţia cromatică are o importantă deosebită în raport cu compoziţia suprafeţelor şi valorilor. Astfel, caracterul static sau dinamic, liniile de forţă, cel de interes, tensiunile, cromatică, ritmul că şi orice alt mijloc de expresie

29

plastică subordonate structurii compoziţionale de baza, singură în stare să le reunească într-un tot omogen. În ordonarea elementelor compoziţiei plastice închise sau deschise trebuie să se ţină seama de ritm, întrucât prin el se structurează mişcarea, dinamismul compoziţiei. Ritmul plastic ia naştere prin succesiunea gândită, intenţională a elementelor de limbaj plastic. Expresivitatea ritmului plastic constă în modalitatea de ordonare a elementelor de limbaj plastic şi, cu cât organizarea ritmurilor este mai inedită prin noutatea ei, cu atât compoziţia este mai expresivă.

Compoziţia statică se realizează prin organizarea semnelor plastice într-un echilibru stabil, elementele constitutive încadrându-se într-o formă geometrică stabilă (triunghi, pătrat, dreptunghi, piramidă).

Compoziţia dinamică presupune structurarea semnelor plastice într-un echilibru instabil prin folosirea liniilor curbe, spirale, oblice, întretăiate, ce dau configuraţiei ansamblului mişcare, dinamism. Dacă compoziţia statică are în general un singur centru de interes, compoziţia dinamică poate avea mai multe centre de interes. Important este să existe în compoziţie unitate ce se manifestă prin legătură logică, constructiv - formală, propozitionala dintre părţi şi ansamblu, dintre conţinut şi formă.

Compoziţia decorativă presupune îmbinarea elementelor plastice într-un tot armonios. Aceste elemente se pot lua din natură, geometrie, din artă popoarelor antice, din artă modernă, artă populară sau din imaginaţie. Înglobarea firească, unitară şi armonioasă a elementelor în forme compoziţionale nu poate fi făcută întâmplător, ci pe baza cunoaşterii principiilor compoziţionale decorative, în scopul

30

obţinerii unor expresivităţi plastice. Aceste principii sunt:

repetiţia, alternanţa, simetria etc. Repetiţia este un procedeu de ornamentare, de compunere a unor elemente, motive, ţinându-se seama de ritm şi cadenţa. Ea presupune fie repetarea unui element de limbaj plastic (punct, linie, pată, formă) fie repetarea unui motiv decorativ. Alternanţa este o succesiune de cel puţin două elemente diferite că formă, mărime, culoare şi poziţie. Simetria exprimă echilibru într-o compoziţie plastică, ea presupune existenţa unei axe ce are de o parte şi de altă elemente şi motive aşezate la distanţe egal depărtate de ea. O formă este simetrică dacă axa de simetrie o împarte în două părţi egale, ale căror puncte coincid prin suprapunere. Un ansamblu compoziţional poate deveni simetrie când axa de simetrie imaginară orizontală sau verticală separă compoziţia în două părţi identice. Formele naturale sau create pot avea una sau mai multe axe de simetrie orientate orizontal, vertical sau oblic. Simetria este una dintre legile fundamentale de structurare a formelor naturale. Formele compoziţionale folosite în arta decorativă sunt: friza, chenarul decorativ, jocul de fond etc.

Friza este suprafaţă în formă de bandă în care se ordonează motive şi elemente după legile artei decorative.

Chenarul este o bandă decorativă ce decorează o suprafaţă de jur împrejur.

Jocul de fond este compoziţia ce se bazează pe o reţea în care motivele decorative sunt organizate în funcţie de legile artei decorative .

31

Capitolul VII

Efecte psiho-fizice ale culorilor

Deși lumea ne apare sublim colorată, trebuie să adimitem faptul că simfoniile cromatice nu sunt altceva decat niște senzații.

Potrivit legilor fizicii, lumea ne este colorată, dar oamenii și o parte din viețuitoare o văd colorată.

Culoarea, prin urmare, este o senzație, și nu un fenomen obiectiv, independent de om. Ea nu are o existență proprie, nu este o proprietate a corpurilor, cum ar fi o pigmentație.

Culoare este o realitate subiectivă, generată de trei factori:

lumina, suprafața obiectului și ochiul.

Culorile afectează percepția asupra:

1. Spațiului- culorile deschise par să extindă spațiul, în timp ce culorile închise îl restrâng;

2. Greutății și mărimii- culorile închise par mai grele decât cele deschise, cu toate că, în cazul modei, culorile închise fac persoana să pară mai slabă, în timpce culorile deschise o fac si mai mare;

3. Temperaturii- culorile calde cresc temeperatura unei persoane,iar cele reci o scad;

32

Albastru Culoarea albastră are un efect direc asupra sistemului nervos autonom, inspirând calm, relaxare, control mental, claritate, speranță, creativitate, protecție, încredere. De asemenea, albastrul scade presiunea sângelui, iar o nuanță intensă de albastru ajută la reglarea somnului. Dacă este folosită in exces, culoarea albastră poate deveni depresivă. Culoarea albastră reduce pofta de mâncare, în timp ce culorile roșu, portocaliu și galben cresc pofta de mâncare.

Maro Culoarea maro, fiind o culoare întâlnită des în natură, generează sentimente de confort, stabilitate și siguranță.

Galben Culoarea galbenă, cea mai caldă și luminoasă culoare, stimulează creierul, facându-i pe oameni ageri. Cu mintea limpede și hotarâți. Această culoareîi ajută pe oameni să memoreze mai bine, să asimileze noi idei, să fie mai organizați și sa judece mai bine.

Roșu Culoarea roșie, cea mai puternică culoare, stimulează inima li circulația sângelui. Roșul este o culoare a vitalitații, stimuleză neuroniiș și glanda suprarenală. Fiind o culoare fortifiantă, este bine să priviți culoarea roșie în timp ce faceți exerciții sau îndepliniți sarcini ce presupun efort fizic. Studiile au aratat că lumina roșie îi determină pe oameni să se aventureze la jocuri de noroc. De asemenea, culoarea roșie crește pofta de mâncare,

33

mai mult decât orice altă culoare. Folosit in exces, roșul obosește, iar situațile stresante generează sentimente de mânie și agresivitate.

Verde Culoarea verde, care ne amintește de natură, este o culoare relaxantă, care ne ajută să ne concetrăm. Verdele generează totodată sentimente de confort, relaxare, calm. De asemenea, această culoare relaxează mușchii și ne ajută să respirăm mai profund și mai lent.

Mov(violet) Culoarea mov (violet) are un efect antiseptic și purificator. De asemenea, movul reduce pofta de mâncare și echilibrează metabolismul corpului. Printre efectele psihologice ale culorii violet, se numară stimularea creativității, a spiritualitațiiș și a compasiunii. Acestă culoare aduce pacea și elimină șocurile, obsesiile, temerile și alte tulburări emoționale.

Portocaliu Portocaliul este o culoare stimulatoare, ce ne ajută foarte multî în sarcinile mentale. De aceea, este bine să priviți culoarea portocalie în timp ce studiați, iar dacă mergeți să dați un test, este recomandabil să vă îmbrăcați în potocaliu. Portocaliul este o culoare veselă, care are numai efecte pozitive asupra stării emoționale. Astfel, această culoare este un antidepresiv deosebit de eficient, eliminând sentimentele de auto-compătimire, neputința de a ierta și lipsa simțului propriei valori.

34

Capitolul VIII

Concluzie

“Un tablou a cărui expresie e determinată de culoare va trebui să-și dezvolte formele subordonându-le culorii, pe când un tablou axat pe formă va trebui să-și aleagă

culorile pornind de la formă.” – Itten Imaginile pot purta o încărcătură afectivă mult mai puternică decât cea a conceptelor abstracte exprimate prin vorbe. Pe lângă impactul vizual pe care îl are asupra privitorului, pictura mai are și unul psihologic, un impact pur. Poate fi interpretată în moduri diferite de orice individ. Arta trebuie apreciată pentru mesajele care le transmite direct în suflet, care la rândul lor pleacă direct de la pictor, transmițând asta din generație în generație. Pictura constă in magie, mister și frumusețe. „Arta este o minciună care ne ajută să vedem adevarul.”- Pablo Picasso

35

36
36
36

36

37
37

37

Bibliografie

Ion N. Susulana –„ Dicționar în artă – termeni de atelier” Editura Sigma, București 1993

Delacroix Eugene- „Jurnal” Editura Meridiane, București 1977

Tonitza – ”Scrieri despre artă” Editura Meridiane, București 1964

Dan Mihaiescu – ”Limbajul culorilor și al formelor” Editura Științifică și Enciclopedica, București 1980

Charles Bouleau- ”Geometria secretă a picturilor” Editura Meridiane, București 1979

Argan , Giulio Carlo- „Arta modernă” Editura Meridiane, București 1982

Liviu Lăzarescu-„Culoarea în artă” Editura Polirom, Iași 2009

38