Ministerul Educaţiei Naţionale

Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare

Probă scrisă la Arte vizuale - Educaţie plastică / Educaţie vizuală / Educaţie artistică Varianta 3
Pagina 1 din 1
CONCURSUL DE OCUPARE A POSTURILOR DIDACTICE/CATEDRELOR DECLARATE
VACANTE/REZERVATE ÎN UNITĂŢILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT PREUNIVERSITAR
11 iulie 2018
Probă scrisă
ARTE VIZUALE
EDUCAȚIE PLASTICĂ / EDUCAȚIE VIZUALĂ/ EDUCAȚIE ARTISTICĂ
Varianta 3
Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.
Timpul de lucru efectiv este de 4 ore.
Se vor realiza, după caz, schițe și desene în creion negru, pix sau cerneală albastră.
SUBIECTUL I (30 de puncte)
Experiența umană, între ordine și dezordine, în picturile și gravurile lui Francisco Goya
Veți avea în vedere:
- Prezentarea contextului artistic în care se dezvoltă arta lui Francisco Goya
- Analiza comparativă a unei picturi și a unei gravuri realizate de Francisco Goya, precizând
titlul lucrărilor și interpretând condiția umană prezentată în picturile artistului și gravurile
realizate, susținute prin câte două idei principale.
Notă – În vederea notării, se vor lua în considerare prezentarea logică a conținutului și utilizarea
limbajului de specialitate.
SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)
Unitate și echilibru în configurarea statică și dinamică a spațiului plastic.
Veți avea în vedere:
a. Definirea unității și a echilibrului în compoziție
b. Definirea configurației statice și dinamice a spațiului plastic
c. Utilizarea a două exemple la alegere din istoria artelor vizuale românești, din care una să
fie o configurație statică și cealaltă să fie o configurație dinamică, prin care să analizați rolul
echilibrului în configurarea statică și dinamică a spațiului plastic, precizând:

rgumente pentru fiecare exemplu care să susțină cerința de la punctul

c.
Notă – În vederea notării, se vor lua în considerare prezentarea logică a conținutului și utilizarea
limbajului de specialitate.
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
Dezvoltarea competenței de analiză a imaginii la elevi, componentă a alfabetizării vizuale.
Veți avea în vedere:
1. Argumentarea relației între analiza imaginii și alfabetizarea vizuală, prezentând o idee
principală
2. Prezentați două metode activ-participative care să dezvolte competențe de analiză a
imaginii la elevi, argumentând cum contribuie metodele alese la dezvoltarea competenței
de analiză a imaginii, prin câte două idei principale.
3. Prezentați o metodă de evaluare a competenței de analiză a imaginii.
Notă – În vederea notării, se vor lua în considerare prezentarea logică a conținutului și utilizarea
limbajului de specialitate.

Subiectul I
- Prezentarea contextului artistic
Francisco Goya, considerat punct de reper in arta spaniola timp de doua veacuri, (a lucrat în sec. XVIII- XIX), este
cel care face legatura spirituală intre Velasquez și Picasso, (între baroc și arta modernă). Contemporan cu Tiepolo

1
din Veneția, este considerat unul dintre ultimii vechi maeștri de pictură, precum și primul dintre moderni. La fel ca
Velasquez, a beneficiat de protecția casei regale, regele fiindu-i mecena până la plecarea, la bătrânețe, in Franța.
Primele manifestări romantice în pictură apar când Francisco Goya își pierde auzul, moment în care arta artistului
ia altă cotitură, Până atunci, artistul a cochetat, ca pictor de curte, (urmănd tradiția lasată de Velasquez), cu
rococo-ul și neoclasicismul, faimoasă fiind imensa pictura a celei mai mari suite regale, care amintește in multe
privințe de Las Meninas, (pictorul apare în lucrare, bijuteriile sunt pictate în tehnica impasto). Aici se remarcă
ochiul lui Goya pentru detalii, și nonconvențialism. Goya a fost un pictor academic, dar romantismul pomovat de
el va ajunge mult mai târziu la Academie.
Romantismul, miscare artistică, apărută la începutul anilor 1800 ca o reacție la clasicism, se caracterizează prin
emoție, subiectivism și manifestarea eului interior, căutând idealul prin subiectivizarea lumii exterioare.
Neoclasicismul, o continuare a clasicismului, (cum vor face spre ex. David, Ingres), numit și clasicism târziu,
idealizează realitatea având ca sursă de inspirație antichitatea și Renașterea cu rigorile specifice canoanelor, cu
personaje mitologice, istorice, evocând virtuți și calități. Cele două mișcări, neoclasicism și romantism, prin
idealizarea realității, sunt legate, sunt două fețe ale aceleiași monede, cum zicea Giulio Argan.
Dacă Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelență, (Libertatea conducând poporul adună
vigoarea și idealul romantic într-o operă compusă dintr-un vârtej de forme), Goya este un romantic în esență. În
lucrările cu tematică mitologică, (neoclasică, precum Saturn devorându-și fiii, de exemplu), prezintă o serie de
emoții pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini și umbre care
accentuează situația dramatică reprezentată. Dacă William Turner s-a folosit de fenomenele naturale dramatice (de
ex. Furtună pe mare) pentru atingerea sentimentelor, Goya, pictorul regal, va decide să redea prin senzații extreme
condiția mizeră a oamenilor de rând. Prin grotesc și ironie va trata situațiile care-i repugnă, sălbăticiile
omenești, așa-și va exprima revolta în serii de gravuri ( precum Capricii și Ororile Razboiului).
Războiului care a măcinat Spania este văzut de Goya, redat, criticat și condamnat în opera de maturitate a
artistului cu o forță de neegalat, ce l-a inspirat și pe Picasso în Guernica. Este considerat unul dintre cei mai mari
gravori, si totodată, precursorul reporterului de război, dar fotografia militară care a urmat nu a egalat până acum
forța impactului din gravurile Maestrului. Goya nu are soarta nefericită a lui Betoween, surzenia nu-l izolează, nu
îi diminueaza arta, ci îl conduce spre o lume fantastică, grotescă, din care judecă aspru toate realitățile,
experientele umane, absurditatea vremurilor. O parte dintre gravurile din seria Capriciilor a fost expusă și în
România, la MNAR. Fațete ale conștiinței, executate în aquaforte și aquatinta, abordând tema căsniciilor de
convenienţă, cruzimea părinţilor şi metodele greşite de educare a copiilor, desfrânarea, lăcomia, hoţia, vanitatea
sau prostia, toate sunt o satiră. Uneori capetele umane sunt înlocuite cu capete de măgari, ca simboluri ale
imposturii, mai ales în viaţa publică, iar în unele, pictorul desenează monştri, vrăjitori, călugări, o lume a
„spiritelor”. Goya sancţionează deopotrivă viciile omului obişnuit, ale politicienilor, dar şi clerul, care se
sesizează prin Inchiziție, interzicându-l. ”Somnul rațiunii naște monștrii”, expresia consacrată, nu este altceva,
decât titlul unei gravuri din seria Capriciilor, în care pare că face referire la monarhul absolut, o critică folosind
simbolul bufniței- nebunia, și al liliaculu- ignoranțai. Explicații avem suficiente pentru că Goya obișnuia să-și
adnoteze și să-și descrie lucrările. Fantezia abandonată de motive produce monștrii imposibili: unită cu ea
(rațiunea), ea (fantezia) este mama artelor și originea minunilor lor.

2
Și prin aceasta, Goya deja se distanţează de preceptele neo-clasice, academice, pseudoidealiste, intens cultivate la
vremea aceea. În opinia lui Goya, artistul trebuie să aibă libertatea de a-şi urma imaginaţia, originalitatea,
subiectivitatea, Capriciile înscriindu-se complet în spiritul esteticii preromantice.
Subiectele din ce în ce mai întunecate, viziunea expresionistă, precum și manevrarea îndrăzneață a tușelor, care
denotă influența unui Rembrandt, Velasquez, au oferit inspirație pentru artiști ca Edouard Manet , Paul
Cezanne Edgar Degas , Pablo Picasso, Otto Dix .

- Analiza comparativă a unei picturi și a unei gravuri realizate de Francisco Goya, precizând
titlul lucrărilor și interpretând condiția umană prezentată în picturile artistului și gravurile
realizate, susținute prin câte două idei principale.
Deși, ca pictor al curții regale, a avut numeroase comenzi de desene pentru tapiseriile care erau în vogă, de
portrete (ducesa de Alba) și scene de gen, tratate cu tot luxul pe care-l impuneau viața bună și burghezia vremii,
două picturi istorice sunt renumite pentru viziunea artistului asupra condiției umane și a inutilității războiului, 2
mai 1808 și 3 mai 1808. Trecerea extremă de la subiecte precum Maja Dezbrăcată și Maja îmbrăcată la subiecte
severe precum moartea, se datoreaza, cred, suferințelor din viața personală a artistului, căci și-a pierdut auzul,
soția, și doar unul din cei opt copii i-au supraviețuit. Spre deosebire de Venus în oglindă a lui Velasquez, Maja
este goliciunea fățișă și provocatoare, dar de aici, în creația lui Goya drumurile artei și ale frumuseții s-au separat,
temele pictate necesitau alte categorii estetice, incluzând și „urâtul”. Privirea artistului transformă oroarea
realității în grotesc, în opere pline de dramatism și cruzime.
Lucrarea 3 mai 1808 este pictată după una dintre gravuri, după ce Goya trăiește pe viu dezastrele războiului. De
altfel, cele mai bune picturi ale Maestrului sunt inspirate din gravuri. Este prima pictură istorică în care protagonist
nu este un nobil, un militar, ci poporul, reprezentat de țăranul în cămașă albă, parcă crucificat. Este prima pictură
de război a erei moderne! S-ar putea spune că e o imagine glorioasă, ce redă eroismul poporului, dar, de fapt,
impactul imaginii e unul de haos şi de confuzie. E imaginea sfâşietoare a pedepsei. ziua în care răsculaţii
împotriva armatei franceze au fost ucişi de un pluton de execuţie. Scena este un martiriu redat prin personajul cu
palmele ridicate lateral în care se pot vedea urme de sânge, ce amintesc de răstignirea lui Hristos. Prin temele
majore ale gravurilor din Dezastrelele războiului, ca un fotograf de front, Goya a denunțat ororile, cruzimea,
fanatismul, teroarea, nedreptatea, suferinţa şi moartea. Atitudinea sa imparţială (Am văzut, Aşa s-a întâmplat –
sunt titlurile unor planşe), prin ilustrarea atrocităţilor comise de ambele tabere implicate în conflict, transformă
actul creativ într-unul de protest, de condamnare a războiului, fără precedent în istoria artei. În aceste gravuri pot
fi identificate caracteristici care anticipează estetica fotografiei de presă: evitarea compoziţiilor complexe,
surprinderea spontanului, a insolitului, prezenţa zonelor parazitare de negru sau a zonelor goale care au rolul de a
concentra atenţia asupra porţiunii din imagine care conţine informaţia principală. Spre deosebire, în pictura ce
ilustrează execuția țăranilor revoltați, compoziția este comlexă, formele sunt aglomerate, staticul și dinamicul se
suprapun intr-o antiteză a ordinii și dezordinii ( a se vedea grupul aliniat al plutonului de execuție din dreapta
lucrării, ordonat ca o mașină de război în fața căreia nu există scăpare, verticala și orizontala personajelor din
stânga semnificând moartea). Zonele libere, la fel ca in gravuri, accentuează tensiunea prin contrastul creat,
amplificând sentimentul de apăsare, de teroare. Cromatica redusă, contrastul clar-obscur subliniază dramatismul,
iar fețele individualizate sunt cele care comunică, la fel ca în gravuri, suferința. Aici, jocul de lumini, aducând
aminte de lumânările lui Georges de la Tour, ne amplifică spectacolul, în care se dezvoltă la fel ca în gravuri, un
contrast de lumini şi umbre între latura frivolă şi cea sinistră din viaţa umană.

3
 La jumătatea vieții sale Goya pornește într-o incursiune în străfundurile misterioase și zbuciumate alesufletului
omenesc. Pictorul regal și directorul Academiei regale devine un efervescent luptator impotriva conventiilor si un
abil observator al psihicului uman aflat in stare de criza. Ochiul lui sarcastic, demascator, nu iartă pe nimeni, Goya
devenind el însuși prizonierul groazei, al unui coșmar personal. A fost momentul cand furia interioara si dorinta
apriga de investigare a conditiei umane au determinat iesirea la suprafata a adevaratei fete a genialitatii artistului.
El devine un analist lucid, uneori chiar cinic al psihologiei celor din jurul sau.
"Capriciile", care descriu amăgirea și slăbiciunea umană, ne coplesesc cu fantasmele grotescului si cu deraierile
ratiunii umane. Apoi, martor cu sufletul plin de tristete la agresiunea Frantei fata de Spania, va elabora al doilea
ciclu de gravuri, cea mai puternică acuzație adusă vreodată la adresa războiului și tiraniei, "Ororile razboiului",
in care sarcasmul artistului atinge cote inimaginabile, iar scenele sale in care ilustreaza degradarea conditiei
umane sunt atat de dure, incat ne biciuie cu duritate maxima sensibilitatea. Doua tablouri pe cat de faimoase, pe
atat de dureroase pentru poporul spaniol, se refera la opozitia madrilenilor fata de invadator: "2 mai 1808,
Masacrul de la Madrid" si "3 mai 1808, Impuscarea revoltatilor madrileni".
Oricine studiaza gravurile "Ororilor" isi da seama cat de departe a dus artistul satira sa la adresa absurdului
violentei. Atacurile la adresa demnitatii umane sunt uneori atat de virulente (uneori chiar cu nuante sexuale
degradante), incat sunt greu de suportat. Se poate spune ca Goya, omul separat de lumea reala din cauza surzeniei,
realizeaza o serie a groazei care a pus stapanire pe oameni si care tinde sa devina normalitate. Tocmai aceasta
posibilitate il cutremura pe pictor, care duce viziunile sale macabre in zona absurdului si a degradarii externe a
spiritului omenesc. E suficient sa observam gravura cu prizonierii ucisi si atarnati de copac pentru a intelege cat de
oripilat era maestrul.
Pereţii a două camere ale casei unde locuia la bătrânețe sunt cunoscute astăzi drept „Picturile negre“. Aici,
motivul creaţiei lui Goya pare a veni din adâncurile imaginaţiei gotice, și mitologia clasică, dar în mâinile
lui lucrurile par mai monstruoase. Povestea spune că zeului Saturn i s-a prevăzut că unul din copii îi va uzurpa
locul. Aşa că el le muşcă ţestele tuturor copiilor pentru a-i ucide, ca un act de autoapărare. Goya redă această
imagine într-o pictură a sa, însă ea nu reprezintă pe un zeu stăpânitor, ci pe un tiran dezechilibrat, un Saturn
dătător şi răpitor de viaţă, ce oglindeşte pesimismul şi senzaţia de încarcerare pe care Goya însuşi le trăieşte.
Dintre lucrarile tarzii, capodopera "Saturn devorandu-si copiii" este parca epilogul "Ororilor razboiului", caci
groaza atinge paroxismul si Goya nu-si mai poate gasi linistea decat in alta lume. În alt tablou, sentimentul cel
mai profund transmis de „Lăptăreasa“, e nostalgia, cât şi mulţumirea unui om care şi-a găsit pacea,
armonia şi certitudinea în viaţă. Iar aceasta putea fi redată doar de o imagine elocventă: femeia rodnică şi
iubitoare, a cărei raţiuni treze conservă lumea, nu o distruge precum monştrii instinctelor somnambulice.
Goya rămâne o figură centrală a istoriei artei. E un artist care a revigorat portretul tradiţional şi pictura religioasă,
dar viziunea sa fermă e cea care i-a asigurat un loc aparte faţă de orice alt pictor din istorie. Privirea sa
stigmatizantă i-a permis să vadă şi să redea slăbiciunea umană cu o putere şi o sinceritate fără precedent.

4
Subiectul II
Unitate și echilibru în configurarea statică și dinamică a spațiului plastic.
a. Definirea unității și a echilibrului în compoziție
Termenul “compozitie”, declinat din a compune, se referă, in primul rand, la modul de organizare a
elementelor de limbaj plastic, după niște reguli, in cadrul unei opere de artă, (într-un spațiu bi sau tridimensional).
Compozitia defineste structura și construcția operei artistice. Prin aplicarea geometriei, compoziția urmărește
armonia. Leon Battista Alberti, în tratatul său „Despre pictură”(1436), spune că tabloul se aseamăna unei fraze în
care elementele componente sunt aranjate , compuse, după principiul echilibrului, simetriei si ordinii, cu scopul de
a obține armonie și frumusețe.
Intr-o compoziție picturală accentul este pus pe culoare, pe potentialul expresiv al acesteia.
Compoziția plastică semnifică un ansamblu unitar si echilibrat, în care fiecare element depinde și îl presupune pe
celălalt, un sistem solid al componentelor complementare; în cazul în care un element ar fi înlaturat, toată
constructia ar fi dezechilibrată.(De exemplu, dacă ștergi un cm din lucrarea lui Van Gogh, „Stânjenei”, aceasta își
va pierde echilibrul, adică armonia și frumusețea întregului, parcă-i va lipsi ceva...) De unde se deduce, compoziția
este o varietate în unitate și o unitate în varietate, precum unul ca toți și toți ca unul. Elementele de limbal plastic,
punctul, linia, forma, trebuie să aibe ceva în comun pentru a da unitate compoziției. Asta se obține cu ajutorul
mijloacelor de expresie. Fie sunt dispuse pe un anumit traseu, intr-o anumită ordine, la anumite distanțe, și vor
crea ritmuri, ordine, fie sunt din familia unor culori pentru a crea nuanțe, tente rupte, game, contraste. Distribuția
elementelor de limbaj plastic, proporția și raportul lor pe suprafața bi sau tridimensională generează unitatea
operei, o definește echilibrând-o. Într-o compoziție plastică, în funcție de tensiunile create prin repartizarea ELP
pe suprafață, echilibrul poate fi stabil sau instabil, static sau dinamic.

b. Definirea configurației statice și dinamice a spațiului plastic

Semnificația și simbolistica ELP în raport cu suprafața suport sau spațiul (raportul gol- plin) au un rol esențial în
configurarea unei compoziții plastice. Tipul “static” apare prin ordonarea clara, calculata a componentelor
ansamblului, organizate pe o retea geometrică simplă, construită în general din linii drepte.
O linie orizontală( _ )semnifică staticul, mișcarea redusă la minim, la fel și verticala( I). Puncul- forma cea mai
mică în raport cu suprafața, cât și forme precum pătratul(  )și cercul( ) exprimă echilibrul stabil, simbolizează
armonia statică perfectă. ELP dispuse pe suprafață pe trasee verticale și orizontale întăresc senzația de static.
Contrastul complemenar roșu- verde este cel care nu are o diferență tonală între roșu pur și verde pur, diferentele
de cald-rece sunt mult mai mici decât între orange- albastru, și astfel, el poate fi folosit cu succes pentru a accentua
un echilibru static.
O configurare dinamica a spațiului este total opusă de cea statică. Punctele pot fi policrome. Liniile dupa forma
lor pot fi: curbe, frante, in zig-zag, spiralate, circulare etc. Dupa pozitie pot fi: oblice, ascendente, descendente,
intersectate, modulate. Culorile sunt in contrast cald- rece sau închis- deschis, relevand caracterul dinamic.
c. Utilizarea a două exemple la alegere din istoria artelor vizuale românești,
care să analizați rolulechilibrului în configurarea statică și dinamică a spațiului plastic
- Călcătoreasa- Alexandru Ciucurencu

Forța de sinteză, manifestată atât în peisaje si naturi statice, dovedeste o dorinta de simplitate a imaginii.
Temperament solar, colorist de un rar patetism, e captivat de armoniile intre culori, logica operei lui decurgand din
aceste raporturi intre tonurile calde si reci, intre suprafetele luminate si intunecate - din legi pur picturale. El
nu adoptă abstractia, sensibilitatea sa se produce pe fondul sistematizarii si rationalizarii elementelor realului.
Pictorul prelucreaza materialul vizibil, eliminand detaliile mărunte si reține elementul esential cu care reface, in
imagine, ansamblul din care provine. Călcătoreasa, de exemplu, este analizata si filtrata pana cand cedeaza
reprezentarii a unei verticale simple, întunecate, pe o masa uniforma de griuri colorate.
Compoziția este configurată pe verticală, silueta fiind continuată de verticalitatea ferestrei. Diagonala
ascendentă marcată de scaunul cu rufe și planta din fereastră este ușor sugerată pentru a sublinia centrul de interes,

5
fierul de călcat reprezentat de două perpendiculare. Liniile austere in verticalitatea lor evoca greutatea muncii, in
vreme ce griurile colorate, topite in mase largi, cu mici contraste de cald-rece, se refera la un interior obișnuit, care
reține doar strictul necesar unui echilibru static. Contrastul închis- deschis evident doar pentru a sublinia
personajul, și dominanta rece a lucrării, invadată în rest de griuri deschise aduc o stare de liniște, de normalitate și
firesc. Compoziția este închisă. Albul ferestrei nu ne invită în afară, privirea se oprește la planta de pe pervaz, și se
intoarce înapoi, la mâna femeii, trecând apoi, prin pătratul alb al șorțului, ușor spre scaun și restul încăperii, și
revenind iar la trupul femeii aplecate asupra mesei de călcat. Eliminând fața femeii Ciucurencu elimină clipa si,
păstrand o stare meditativă, reușește s-o transforme, ca și Vermeer în Dantelăreasa, intr-o pasiune a lucrului. El
stilizeaza lucrurile, le ordoneaza, pare foarte sever in detalii, dar ramane acelasi senzual, cheltuindu-se cu dăruire.
Pictorul folosește pasta ca pe un stimul luminos ce-l ajută în configurarea și organizarea tabloului. Aici regasim
echilibrul, sentimentul ordinii, dar si sensibilitatea, intr-o desfășurare grațioasă a nuanțelor, a puritatii discursului
plastic.
- Fata pădurarului- Nicolae Tonitza (MNAR, galeria de artă modernă)

Fata pădurarului, realizată de „pictorul copiilor” la începutul sec. XIX, ne evocă cu simpatie universul copilăriei,
Tonitza proiectând asupra copiiilor propriile stări de spirit.
Este o compoziție dinamică, structurată pe verticala corpului din prim-plan învăluită de spirala frunzișului.
Schema compozițională: (desenată în creion)

Cele două frunze care coboară pe gulerul rochiei fac vizibilă trecerea de la planul apropiat la cel îndepărtat şi
sparg decorativismul fundalului, începând ritmul în spirală, continuat de talia rochiței, frunza din dreapta, apoi,
cap, păr, linia obrazului și ochi. Închisul părului ce coboară ondulat încadrează fața, accentuân-o. Liniile părului
repetă rotunjimile gulerului și ale manșetelor rochiței, care repetă albul bonetei și rotunjimea liniștitoare a ei. In
mare contrast, pădurea exprimată de desimea frunzișului, freamătă într-o tensiune de forme unghiulare dispuse în
spirală printr-un joc de lumini și umbre. Pădurea este întunecată, însă capul fetiței se conturează în luminișul din
spate.
Nu este o redare redare fotografică, formele nu sunt modelate, sunt modulate ușor, și contururile simplificate
măresc contrastul între roşul rochiei şi verdele frunzelor, punctate ici şi colo de tuşe de albastru şi oranj, aducându-
ne în prim plan, cu căldură, fetița. Cele două perechi de complementare, rosu- verde care domină, și orange-
albastru subordonată, sunt supuse contastului puternic de închis- deschis care accentuează dinamismul cromatic
lucrării. Tușa pensulei agitată în partea frunzișului, în contrast cu tușa ordonată, pusă cu grjă pe rochiță,
deasemenea contribuie la obținerea echilibrului dinamic.

6
Subiectul III
1. Principalul rol al educației plastice în școli este alfabetizarea vizuală. Elevii trebuie formați pentru a putea citi
și înțelege opera de artă. Astfel vor putea cunoaște valorile artei universale, le vor putea aprecia, si își vor putea
forma gustul estetic cu ajutorul căruia se vor înconjura de frumos. Educație plastică își propune să cultive
sensibilitatea, creativitatea în scopul comunicării prin artă și asigură premisele unui transfer al achizițiilor
dobândite către celelalte discipline și în viața socială.
Așa cum muzica se compune cu ajutorul notelor muzicale, iar literatura compune cuvintele, artele plastice
folosesc un limbaj format din elemente precum puncul, linia, forma, pe care le le organizează după anumite reguli,
pentru a compune opere ce țin de vizual, ce pot fi admirate în primul rând cu ochii, dar în artele vizuale
contemporane pot fi combinate și sunete (artele spectacolului), și texte ( arta conceptuală), artiști din diferite
domenii lucrând împreună la realizarea unor manifestări artistice (happening, enviroment, etc.)
Cunoscând ELP, semnificația lor, și exersând cu ele în diferite tehnici, văzând cum sunt ele organizate de către
Marii Maeștrii, descoperindu-le treptat, discutând felul în care s-a obținut puterea de expresie a unor lucrări, elevii
le vor interpreta într-un mod original în exerciții și lucrări aplicative, dezvoltându-și creativitatea și imaginația.
Fără a cunoaște ce au creat înaintașii, fără a avea o cultură în domeniul istoriei artei, nu vor putea avea o cultură
artistică, nu vor putea descifra valorile și separa de kitsch-uri, și nu vor putea să-și exprime cu elocință
sentimentele, plastic. În portofoliul elevului ar trebui să existe și comentarii, analize făcute asupra operelor
preferate de ei. Mulți sun că le place sau nu o operă de artă, figurativă, sau mai ales abstractă,fară a putea
argumenta expresia lucrării. Prin alfabetizarea vizuală putem face o analiză a operei plastice, și astfel va dispare
sentimentul acela de neputință și de jenă de a vorbi în fața artei.

2. Problematizarea este una dintre metodele activ-participative, ea creează în mintea elevului o stăre conflictuală
pozitivă, prin necesitatea rezolvării problemei. Poblematizarea urmărește realizarea activității de predare- învățare-
evaluare prin lansarea și rezolvarea unor probleme. De exemplu, combinată cu o altă metodă activ- participativă,
exercițiul practic, elevul va face o lucrare interpretată, statică, a compoziției Dans, de Henry Matisse, elevul va fi
informat pentru a fi pus în temă, asupra structurii dinamice simple în cerc, a tentei plate folosite de Matisse, a
contrastului comlementar folosit, orange- albastru și a simplității formelor, apoi va fi întrebat cum va putea rezolva
problema având un obstacol, ceea ce va stârni refelxia elevului. Dacă soluția întârzie să apară, îi vor fi sugerate
indicii precum schimbarea poziției personajelor, folosirea perechii de complementare roșu- verde, etc. Elevul va
trebui să se concentreze, să descifreze și să observe singur caracterul formelor din lucrarea lui Matisse pentru a le
putea aranja pe o altă schemă compozițională. Totodată, schimbând culorile își va da seama singur de impacul și
forța imaginii realizate de el, va învăța prin descoperire- o altă metodă activ- participativă.

3. Metoda de evaluare practică le permite profesorilor să constate atât nivelul deprinderilor și priceperilor
elevului, capacitatea de a face, dar și pe cea de a ști . În cazul nostru, profesorul va stabili înainte criteriile de
performanță bazate pe competența de analiză a imaginii, baremul (standardele) de notare pentru proba practică va
fi scris pe tablă și comunicat la începutul probei elevilor. Luând spre exemplu proba practică de la punctul 2,
interpretarea lucrării Dans, de Henry Matisse, pentru recunoașterea tipului de compoziție (închisă, deschisă,
statică, dinamică) elevul va primi un punct. Pentru recunoașterea tipului de contrast- un punct. Pentru sublinierea
unor mijloace de expresie (ritm, dominantă, raport plin-gol, caracterul formelor)- două puncte. Pentru păstrarea
caracterului formelor în lucrarea practică realizată de elev- un punct. Pentru originalitate, creativitate- două
puncte, șamd
În contextul actual al reformei învățământului, sistemul de evaluare trebuie reconsiderat, chiar și în cadrul
examenelor, având în vedere că azi, in afară de o instruire școlară, pe piața muncii se cer calități de comunicare,
creativitate, și autonomie în luarea deciziilor.