Suporturile din lemn

Lemnul (lat. lignum) este un material organic natural, de origine vegetală, provenit din celulele
cu membrane lignificate ale părţii principale a trunchiului, rădăcinilor şi ramurilor plantelor
lemnoase.
Lemnul este unul dintre cele mai vechi suporturi pentru pictură. „Suportul reprezintă osatura
tabloului; pictura şi protecţia ei, verniul, reprezintă carnea şi pielea” spunea Xaviers de Langlé.
Un suport trebuie selecţionat în aşa fel încât el să poată nu numai să susţină o pictură, ci şi să o
menţină un timp îndelungat, de aceea alegerea suportului necesită un complex de cunoştinţe din
cele mai diferite.
Lemnul face parte din categoria suporturilor rigide. Suporturile se clasifică în funcţie de gradul
lor de supleţe astfel:
- rigide (lemnul, zidul, piatra, metalul)
- semirigide (cartonul, pergamentul)
- suple (hârtia, pânza)
Comportamentul unui suport din lemn depinde de foarte multe elemente precum:
- variaţiile jocului lemnului, care ating cca. 10%, dar se reduc substanţial prin alegerea
unei anumite esenţe
- alegerea locului de creştere (la marginea sau în mijlocul pădurii)
- alegerea modului de fasonare după tăierea buşteanului
- alegerea unui mod de preparare potrivit tehnicii de pictură (pictură tempera slabă sau
grasă, pictură ulei etc.)
Lemnul are calităţi şi defecte (avantaje şi dezavantaje):
- avantaje: este un bun suport pentru pictură, uşor de debitat, fasonat, sculptat, suficient de
dur sau de elastic
- dezavantaje: - aranjarea asimetrică a fibrelor
- este un material higroscopic, sensibil la umiditate, supus în mod constant
dilatării şi contragerii
- când variaţiile umidităţii sunt mari şi bruşte, apare fenomenul de
deformare, fisurare, crăpare, fracturare, slăbirea legăturii cu grundul
Istoric
Lemnul este cel mai vechi suport utilizat în pictura portabilă.
Până în sec. XVII suporturile de lemn au jucat un rol major în pictura de şevalet europeană şi, în
general, ca suport pentru diferite decoraţiuni.
Istoria panoului de lemn începe cu sarcofagele egiptene vechi de câteva sute de ani; continuă cu
panourile portabile greceşti din perioada clasică (sec. IV-V î.d.H.), apoi cu picturile în encaustică
din perioada elenistică. În evul mediu, cu icoanele bizantine pe lemn (sec. IV până astăzi), apoi
cu altarele de mici sau de mari dimensiuni din romanic, gotic până în neoclasicism; Momentele
de vârf în folosirea lemnului ca suport pentru pictură (panou): sec. XIV-XV în sudul Europei
(lumea bizantină) şi sec. XV-XVI în nordul Europei. Renaşterea italiană îl foloseşte la
concurenţă cu pânza. În sec. XIX se produce o revenire la panoul de lemn în întreaga Europă. În
toate şcolile naţionale, în pictura de icoane, a fost folosit neîntrerupt în tot acest răstimp.
Prelucrarea
- cu toporul (lemnele astfel despicate crapă uşor şi nu se curbează, mai ales când debitarea
e radială)
- cu fierăstrăul (cunoscut în Rusia din sec. X, folosit iniţial pentru tăierea transversală şi
mult mai târziu pentru tăierea în lungime în scopul obţinerii scândurilor)
- cu cuţitoaia (răzuitoarea)
- cu tesla (după asamblarea planşelor unui panou, locul era prelucrat pe faţă cu tesla,
perpendicular pe direcţia fibrei, în scopul nivelării locurilor de îmbinare)
Asamblarea planşelor
- îmbinarea adezivă (prin încleiere pe laturi vii)
- asamblarea în lamghetă (nut şi feder)
- asamblarea prin încastrare pe jumătate
- asamblarea cu cepuri
- asamblarea cu cozi de rândunică (elemente în formă de 2 triunghiuri puse cap la cap,
încastrate în lăcaşuri practicate în grosimea panoului)
- asamblarea în langhetă falsă
- uneori, peste îmbinări se puneau fâşii de pânză care să amortizeze mişcările panoului,
evitându-se astfel fisurarea straturilor picturale
Consolidarea cu traverse ( baghete aplicate pe reversul panoului, perpendicular pe direcţia
fibrei, în scopul prevenirii curbării panoului). Forma şi modul de fixare evoluează în timp:
- sec. XII-XIV – traverse aplicate fără subţierea panoului. Fixate cu cepuri de lemn cau
cuie metalice
- sf. sec. XIV – traverse încastrate (montate în scobitura practicată în suport)
- sec. XV-XVI - erau foarte înalte depăşind cu mult suprafaţa panoului
- sec. XVII – mai puţin înalte sau cu profil mai complicat (canturi profilate, capete teşite)
- sf. sec. XVII – traverse montate în cantul superior şi inferior al icoanei
- până în sec. XIV – traverse dreptunghiulare şi începând din sec. XIV – traverse fusiforme
Consolidarea cu ramă
Cadrele au nu numai un rol estetic ci şi de consolidare a panourilor. Tipuri de rame:
- ramă aplicată (cu cuie de lemn sau metalice)
- ramă cu „îmbucătură” (cu şanţ, aparentă atât pe faţa cât şi pe reversul panoului)
- ramă lăsată din grosimea panoului – icoană cu sipet simplu sau dublu
- ramă realizată doar prin delimitarea cromatică a marginilor panoului – doar cu rol estetic
Concluzii:
Modul de prelucrare a lemnului, forma şi montarea traverselor, adâncimea sipetului şi lăţimea
câmpurilor marginale, ramele aplicate – sunt particularităţi ale panourilor extrem de importante
în datarea icoanelor

Probleme de conservare
Dacă pentru un neavizat suporturile din lemn par stabile, ele fac obiectul unor serioase
preocupări ale restauratorilor. Numeroase capodopere (tablouri de Giotto, Rafael, Dürer,
Cranach, Rubens, Rembrandt) s-au degradat iremediabil sau chiar au dispărut. Cauzele sunt:
- utilizarea inadecvată a lemnului de către artişti sau ebenişti
- depozitarea sau expunerea în condiţii improprii de microclimat
- transportul fără respectarea condiţiilor climatice adecvate
- intervenţii nejustificate, parchetaje neadecvate
- atac biologic (diverşi paraziţi ai lemnului)
Consecinţele s-au manifestat prin:
- deformări plastice ale suporturilor
- deschiderea unor îmbinări adezive
- contracţia suporturilor având ca rezultat imediat desprinderea straturilor suprapuse
- fragilizarea lemnului (slăbirea rezistenţei) datorată atacului biologic
Fierberea. Ca mijloc preventiv împotriva curbării şi putrezirii lemnului, din cele mai vechi
timpuri s-a practicat fierberea. Această operaţie provoacă coagularea albuminei vegetale, elimină
majoritatea substanţelor solubile din lemn. Este recomandată şi de Cennino Cennini. În Europa
de răsărit se practica fierberea timp de 4-8 ore, urmată de o uscare timp de 1 an. Apoi impregnare
cu clorură de mercur care va proteja lemnul împotriva atacului de cari
Uscarea. Cu cât lemnul este mai îndelung uscat cu atât devine mai inert. Lemnul poate fi uscat
în scoarţă până la câteva zeci de ani. Un lemn cu 4-5% umiditate este considerat uscat, iar unul
care conţine 15% umiditate este socotit „verde”. Nordicii foloseau metoda „flotajului” (ţinerea
lemnului sub apa unui râu timp de 2-3 ani), metodă recomandată şi de Leonardo da Vinci. Apoi
urma uscarea. Era contraindicată uscarea forţată. Uscarea se face în locuri ferite de soare,
acoperite, dar expuse curenţilor de aer, însă nu prea rapizi, în stive în care bucăţile să nu stea
încovoiate.

Degradările lemnului suport (a se vedea cursul predat)

 Defectele lemnului

Uneori, arborii prezintă „abateri” de la caracteristicile speciei, oferind o

morfologie originală, cu modificări ale compoziţiei chimice, a proprietăţilor sau a
structurii lemnului.
Cauzele care produc aceste schimbări sunt dintre cele mai diverse. Astfel curbura
(devierea axei trunchiului), înfurcirea (bifurcarea tulpinii) sunt defecte de formă datorate
unei gospodăriri iraţionale a pădurii, fie acţiunii mecanice a vântului sau greutăţii zăpezii,
la arborii cu coroană asimetrică. Alte defecte, cum sunt gâlmele sau canelura (vălurarea
suprafeţei trunchiului) pot apărea ereditar sau în anumite condiţii de vegetaţie.
Defectele de formă nu sunt de dorit, prin faptul că reduc cantitatea de lemn
utilizabil, pe când anomaliile şi defectele de structură pot, de cele mai multe ori, să
sporească valoarea estetică a lemnului.
Fibra normală (creaţă, înclinată, răsucită, încâlcită), defect cauzat de diverşi
factori (aglomerarea mugurilor dorminzi, traumatisme, exces de vigoare vegetală etc.)
este mult apreciată datorită desenului obţinut prin debitarea lemnului. Cu toate că se
prelucrează greu, lemnul ce prezintă astfel de defecte este căutat şi se încearcă chiar
obţinerea lui prin diferite metode. La paltin sau la frasin, fibra creaţă apare în mod
natural, dar se poate obţine şi artificial prin presări discontinui sau tăierea lemnului cu
cuţite profilate. În schimb, fibra răsucită (care apare la molid, brad, pin, stejar, carpen) are
dezavantajul că prezintă dificultăţi la prelucrările mecanice. Deosebit de apreciată rămâne
fibra încâlcită, formată de multe ori în gâlmele ce apar în porţiunea coletului la nuc sau
mesteacăn.
Un defect de structură nedorit, mai ales atunci când este vorba de lemnul de
rezonanţă, îl constituie inegalitatea inelelor anuale. Tot nedorite sunt şi buclele nodurile,
lemnul de tracţiune sau de compresiune.
Arborii vii sau doborâţi mai pot să prezinte întreruperi în ţesutul lemnos, datorate
fie desprinderii, fie ruperii elementelor anatomice componente după direcţii şi pe distanţe
diferite. Se pot întâlni gelivuri (crăpături longitudinale cu direcţie radială), ruluri
(desprinderea ţesutului lemnos după conturul inelului anual), cadranuri (desprinderea
ţesutului lemnos după direcţia razelor medulare) cât şi o serie de crăpături interne sau la
suprafaţă, datorate acţiunii factorilor climatici.
O largă categorie de anomalii o produc pătrunderea pe diferite căi (fisuri, găuri,
răniri etc.) în duramenul lemnului a hifelor unor ciuperci. Datorită secreţiei lor (enzime,
toxine), hifele excită ţesuturile favorizând apariţia duramenului fals, mijlocul prin care
copacul se apără împotriva dăunătorului microscopic. Duramenul fals se întâlneşte
frecvent la unele specii lemnoase, primind diferite numiri populare, dovadă cunoaşterea
lor încă din vechime de către pădurari: inima roşie a fagului, inima de ger a fagului, inima
stelată a fagului, inima brună a frasinului, inima roşiatică a stejarului, inima negricioasă a
paltinului, inima cenuşie a plopului şi teiului. Uneori culorile vii, desenele originale (stea,
mozaic, inele cromatice) ale acestui lemn mai dur, mai greu, mai puţin hidrofil, dar şi mai
casant ca cel normal, îndreptăţesc folosirea lui pentru confecţionarea unor obiecte
artizanale sau confecţionarea de rondele de lemn (în secţiune transversală) folosite ca
aplice sau suporţi.