Bibliografia principală pe care am consultat-o pentru realizarea referatului constă

în lucrarea lui Baroni, a Iulianei Dancu, Meseria pictorului a lui Pierre Garcia.
Am încercat să adun tot materialul existent din aceste lucrări, cu privire la stratul
pictural. La sfârşit am realizat cantitatea foarte mare de informaţii, pe care o am.
Am încercat să le sintetizez, să le combin, şi să le redau schematic, să redau doar
ceea ce este extrem de important. În cazul în care nu am dezvoltat foarte mult
anumite părţi constitutive ale stratului pictural (emulsii, pigmenti, tempera, ulei)
este din cauza faptului că fiecare dintre aceste subiecte, e destul de amplu, lucru
care ar fi încărcat foarte mult referatul.

Stratul Pictural

Grund-Origine şi evoluţie
-Evoluţia grundurilor
-Rol
-Compoziţie
-Proprietăţi
-Aplicare
-Tipuri de grund
-Reţete de grund şi preparare
-Degradările şi consolidările grundului.

Stratul pictural- Rol

-Compoziţie
-PIgmenţii.
- Tempera
- Ulei
-Degradarea starturilor picturale
-Consolidarea straturilor.

Vernis-Rol
-Degradari
-Consolidare
 GRUNDUL
Origine şi evoluţie
Grundul este cunoscut de la începutul picturii pe blaturi de lemn , începând
cu icoanele din secolul XI-XII.
O definiţie a grundului, dată de Baroni este aceasta: “grundul este un fond
omogen, o bază aplicată pentru a regulariza micile asperităţi ale lemnului unui
panou sau urzeala unei pânze, şi pentru a conferi suprafeţei o putere absorbantă
uniformă, a o face plană şi a o pregăti pentru a primi diversele amestecuri de
culoare.”
El se referă la un strat special de compoziţie, care serveşte ca bază pentru stratul
pictural. Grundul pregăteşte suportul pe care va fi realizată pictura putând fi de
culori şi grosimi uniforme.

Evoluţia grundurilor:
-grund de cretă (numită după locul de extracţie sau provenienţă, alb de Spania, de
Bologna, de Meudon, Bougival, Paris) cu clei sau cazeină - specifice panourilor
din nordul şi centrul Europei, sec. XV-XVI
-grund de ipsos cu clei = gesso, specific şcolilor mediteraneene din sec. XIV
-grund uleios – apare în sec. XV, suplu, adaptat pânzelor de mari dimensiuni;
pictorii veneţieni abandonează “gesso” în favoarea grundului cu ulei; pictori ca
Tizian, Veronese, Rubens foloseau ambele tipuri de grund
-grund de ulei cu ceruză (carbonat de plumb) sau miniu (oxid de plumb) sau
pământuri colorate (ocru, galben, roşu). Pentru că se uscau foarte greu se adăugau
sicativi; abuzul de sicativi a avut efecte dezastruoase.
-grund pe bază de răşini sintetice
În şcolile mediteraneene , pe vechile picturi, era aplicat ca şi bază un grundul
obţinut din diferite straturi de ispsos şi clei proteic (clei de pergament, de bou sau
de peşte) în care uneori se umezeu ţesături foarte fine de sau benzi de pânză de in.
Panourile care erau pregătite în acest mod se numeau „incamottate” (camotta
înseamnă pânză, cămaşă, înveliş, învelitoare)
Aceasta tehnica a fost folosita de şcoala italiană, cea spaniolă şi franceză. În
perioada Trecento şi Quatrocento marile şcolile toscane, pe lângă faptul că îşi
pregăteau panoul cu sau fără „camotat”, suprapuneau unui strat de clei şi ghips
pisat rudimentar (numit ipsos grosier) unul sau mai multe straturi de clei şi de
ghips măcinate fin (numit ipsos subţire).
 În Europa de Nord s-au utilizat mai frecvent grunduri pe bază de cleiuri
proteice, cum ar fi cazeina sau clei de peşte. Acestea erau amestecate cu pulbere
calcar alb precum cele de Spania sau de Meudon, sau creta albă. Astfel de grunduri
erau de obicei deschise la culoare, având o tentă luminoasă, şi erau utilizate în
special pentru pictura tempera de panou.
De-a lungul secolului al XVI-lea , au fost elaborate progresiv alte tipuri de
grunduri . Grunduri de diferite nuanţe şi culori adaptate mai bine pentru pictura în
ulei.
Pentru pregătirea pânzelor se mai folosea şi floarea făinii, fondurile în clei
de făină sunt destul de rezistente, dar devin sensibile în timp, fărămiţându-se sau
sfărâmându-se, ele fiind folosite în special de veneţieni prin secolul al XVI-lea.
Un secol mai târziu apar panourile în „bolus”. Acest „bolus” presupune o
argilă roşie care se umflă cu uşurinţă şi care se foloseşte pentru a întinde poleirile
de aur. Lucrările astfel tratate nu sufereau nici umpic de umiditate deoarece aceasta
argila roşie se umflă uşor în prezenţa apei.
Aceste grunduri folosite de şcolile de pictură sunt deosebite variind atât după
esenţa lemnului întrebuinţat cât şi după uzanţele ţării şi şcolii respective. Preparaţia
grundurilor constituie secretul bine păstrat, al fiecărui meşter, bazat pe o lungă
experienţă moştenită din tată în fiu.
În secolul al XIX-lea se revine la grundurile albe, adesea pe bază de ipsos şi
clei, anumite grunduri albe fiind compuse din vernis de răşini dure. Se alegea o
pânză preparată foarte deschisă şi luminoasă calităţi pe care putem să le creştem
acoperindu-le cu alb amestecat cu puţin chihlimbar sau cu vernis copal, adică o
răşină transparentă (conform lui Holman Hunt).
Acest strat era lăsat să se întărească foarte bine, pe această suprafaţă fiind trasat
desenul. Dimineaţa înainte de a începe procesul de pictare, se plică din nou alb pe
zona pe care se va lucra; se scoate excesul de ulei cu ajutorul unei sugative şi se
fluidizează stratul de grund adăugându-i puţin vernis pe care se va aplica uşor cu o
spatulă în manieră de a lăsa desenul să transpară
Aceste grunduri industriale foloseau diverse produse inerte precum caolinul,
sulfatul de bariu sau albul de titan, legate cu uleiuri şi cleiuri. Începând din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, lianţii tradiţionali vor fi înlocuiţi cu emulsii de
răşini sintetice de diverse tipuri, cu bune rezultate în ceea ce priveşte flexibilitatea,
rezistenţa şi aderenţa la suport.
 Rol
Stratul de grund are rol estetic dar şi optic, fiind un strat de grosime
variabilă între suport şi stratul de culoare.
Este asemeni unui strat tampon cu rol :
-mecanic →atenuează denivelările suportului.
- izolator→ impermeabilizează suportul făcându-l mai puţin higroscopic sau
absorbant.
-optic→ influenţează prin culoarea sa armonia finală a operei, sporeşte aderenţa şi
durabilitatea stratului de culoare.

Compoziţie
Este absolut necesară cunoaşterea şi cercetarea grundurilor, ce material şi
substanţe conţin, întrucât putem descoperi în anliza grundului unei piese greu
databilă sau atribuită, şcoala căruia îi aparţine, despre care ştim că folosea grundul
respectiv.
“Principiul de a întrebuinţa la restaurare materialele folosite şi de autorul
operei nu poate fi aplicat decât dacă cunoaştem aceste materiale care au intrat în
compoziţia grundului şi a stratului pictural. Analiza grundului în laboratorul de
chimie este indispensabilă dacă nu cunoaştem compoziţia grundului de la alte piese
lucrate de acelaşi autor sau de aceeaşi şcoală de pictură.” (Conform Iulianei
Dancu)

Un grund poate sa conţină:

-un liant (clei de iepure, piele, oase, cazeină, cleiuri vegetale)
-materiale inerte (de umplutură, precum: ipsos=sulfat de calciu, cretă=carbonat
de calciu, uneori adaosuri de praf de marmură, argilă, alb de plumb, alb de zinc,
pigmenţi coloraţi)
-plastifianţi (pentru elasticitate) ex. ulei
Proporţia între aceste materiale imprimă caracterul grundului: absorbant-
neabsorbant, dur-elastic, gras-slab
 Proprietăţi
Două proprietăţi sunt mai importante în reacţia grundurilor faţă de support şi
faţă de straturile picturale: supleţea şi caracterul gras au slab
-supleţea (flexibilitatea)→ Numai grundurile suple sunt indicate pentru suporturi
suple; grundurile rigide sunt interzise pentru suporturi suple. Grundurile flexibile
sunt cele ale căror calităţi de supleţe sunt destul de ridicate pentru a putea suporta
schimbările continue de dimensiuni ale suporturilor de origine celulozică şi
deformările inevitabile cărora le suntsupuse suporturile flexibile (vibraţii, şocuri
uşoare, voalări, etc.).
Grundurile rigide sunt cele ale căror flexibilitate nu este de ajuns pentru a absorbi
mişcările suporturilor de origine celulozică şi deformările suporturilor flexibile.
-caracterul gras sau slab→Doar grundurile slabe, adică poroase şi absorbante,
pot primi toate tipurile de straturi picturale. Grundurile grase, netede şi lucioase, nu
vor putea primi decât straturi picturale grase (ulei, ceară).

Aplicare
Astfel de grunduri ca cele ale secolului XVI-lea erau deseori aşezate pe
primul strat de ipsos şi de clei. Uneori conţineau ulei de in sau nucă, şi câţiva
pigmenţi care aveau rolul de a mări sicativitatea (ceruzit, cocleală, galben de
Napoli). Grundul era în principal alcătuit din pământ de câmp, o cretă pentru forme
de topire, sau din alte argile de diverse tonalităţi.
Mai întâi de toate se aplica pe panou o încleiere uşoară, numită apret, apoi se
acopereau îmbinările cu benzi de panză fine, bine lipite. Uneori se acoperea toată
faţa lemnului cu pânză sau pergament. După ce se usca bine, pe această primă
încleiere se întindea un strat grosier de ipsos şi de clei.
După câteva zile se răzuiau aperităţiile şi după ce se măcina ghipsul mai fin se
aplica un al doilea strat întinzând bine amestecul cu ajutorul unei pensule de
mătase, netezindu-l la sfârşit cu palma. Apoi se lăsa la uscat câteva ore până când
umiditatea preparaţiei se evapora complet.
După ce grundul s-a „odihnit” se întindeau cu pensula până la şapte straturi de
ghipd fin şi de ulei foarte diluat. Din nou panoul era lăsat la uscat (la umbră), apoi
se nivela cu o ramă sau o racletă (răzătoare), mai târziu se înnegrea cu un os sau o
bucată de fildeş pentru a reda o suprafaţă strălucitoare şi perfect plană. Când
grundul era complet uscat i se adăuga eventual un strat de clei diluat.
În lucrarea lui Giorgio Vassari, ,, Introducerea desenului în pictură”, această
tehnică este descrisă cu destul de multă exactitate: „după ce au grunduit panourile
sau tablourile, ei le răzuiesc, şi după ce le-au aşternut cu un burete patru sau cinci
straturi de clei foarte fin, ei pisează apoi culorile cu ulei de nucă sau de seminţe de
in ( mai bun decât cel de nucă pentru că se îngălbeneşte mai puţin), şi astfel
măcinate cu aceste uleiuri, care sunt soluţiile lor de îmbibare şi amestec, nu mai
rămâne decât a le întinde cu pensula. Dar este de dorit în primul rând să se facă un
amestec de culori sicative precum albastrul ceruzit, galbenul de in, pământul de
câmp, amestecate toate împreună şi doar cu o singură culoare; iar când cleiul este
uscat se unge panoul apoi se bate cu palma până ce devine la fel de neted şi
răspândit uniform pe suprafaţă; este ceea ce mulţi numesc ,,apret.” Câţiva ani după
publicaţia lui Vasari, Giovan Battista Armenini ne dă confirmarea acestei practici.
În prezent aplicarea grundurilor se realizează în general cu pensula lată, cu mâna
(primele straturi), cu şpaclul (ultimele straturi mai consistente), iar şlefuirea se face
cu piatră ponce, hârtie abrazivă.

Tipuri de grund
. Grunduri tradiţionale
a. grunduri slabe şi rigide: prezintă proprietăţi tehnice apreciabile.
Calităţi: se leagă bine pe toate suporturile, pe ele aderă bine straturile picturale,
sunt foarte solide, îmbătrânesc fără probleme, sunt uşor de preparat, sunt
polivalente (convin tuturor tipurilor de pictură: ulei , ou), din punct de vedere
estetic oferă suprafeţe de o claritate şi luminozitate excepţională, se pictează cu
uşurinţă pe ele
Limite: convin doar suporturilor din lemn, nu şi celor suple, convin doar
supoturilor mici şi mijlocii, nu mari
b. grunduri grase şi suple: au apărut odată cu pictura pe pânză. Amestecurile
ulei/pigment dau pelicule foarte fine (cea mai obişnuită este asocierea
ulei/ceruză)
Calităţi: posedă calităţile mecanice bune ale uleiurilor, se leagă bine pe toate
suporturile, se intend cu uşurinţă, îmbătrânesc fără probleme
Limite: nu pot primi decât straturi grase (pelicule de ulei sau ceară); întărindu-se
prin oxidare şi reticulare, ele trebuiesc lăsate să se usuce câteva săptămâni; pe
suporturile suple se folosesc în straturi fine.
II. Grunduri noi
a. grunduri slabe şi suple pe bază de răşini sintetice : nu oferă bogatele
posibilităţi estetice ale grundurilor tradiţionale; se folosesc uşor: gata
preparate, diluabile în apă, se întind uşor; sunt polivalente: foarte suple,
convin foarte bine tuturor suporturilor şi tuturor lianţilor.
Precauţii: au supleţe limitată, puse la intervale scurte de timp sau în straturi
groase pe un suport, suplu pot cracla; se comportă bine în timp, nu sunt încă
suficient verificate.

Reţete grund şi preparare

 Prepararea grundurilor slabe (cretă/ulei, gips/ulei):
-cleiul de piele se foloseşte întotdeauna foarte cald, în concentraţie de 7-9%, iar
creta sau cleiul cât mai fine, fără impurităţi
-raportul cretă/clei sau gips/clei este foarte important: un grund prea bogat în cretă
este friabil, unul prea bogat în clei este dur, insuficient absorbant
-5-6 straturi dau o preparaţie frumoasă; pentru o mai bună legătură între ele cel mai
bine e să se lucreze pe jumătate proaspăt (un strat se pune înainte ca precedentul să
se fi uscat). O altă tehnică de grunduire presupune aplicarea fiecărui strat pe
precedentul uscat. Ambele dau rezultate bune.
-se întinde cu o pensulă lată
Este important ca amestecul să fie mereu cald:
a. se lasă să se răcească după folosire şi se încălzeşte la fiecare nouă
întrebuinţare. Atenţie! Ciclurile repetate de reîncălzire-rerăcire degradează
cleiul
b. se răceşte amestecul, se decupează doar o bucată care se reîncălzeşte
-şlefuirea se face pe uscat, cu hârtie abrazivă din ce în ce mai fină.

 Prepararea grundurilor grase (ulei/pigment)

Precauţie: întotdeauna grundurile grase se pun pe suporturi perfect uscate (nu lasă
să treacă vaporii de apă)
-se întind cu pensula sau cu cuţitul în puţine straturi (straturile groase de
ulei/pigment devin grele şi casante)
-nu se recomandă şlefuirea din două motive: prepararea cu cuţitul dă suprafeţe
netede şi există pericolul de intoxicaţii cu pigment
-timpul de uscare: 3 săptămâni
-obligatoriu: un strat de clei între suport şi grundul gras pentru a proteja suportul de
contactul cu uleiul
-preparaţiile grase conţin tuturor tipurilor de pânze; pe suport de lemn se întind
doar cu pensula; pe carton, hârtie nu se practică prepararea cu cuţitul

 Prepararea grundurilor noi

-grundurile acrilice oferă o extremă libertate (diluţia, ustensilele, gesturile)
-nu se acoperă imediat cu straturi picturale, se controlează uscarea

Reţete:
 Grund pentru lemn (după Iuliana Dancu)
15g ulei de in crud
10-15g amoniac (se emulsionează cu uleiul)
300g cretă purificată
50g alb de zinc –se amestecă bine cu creta şi apoi se adaugă treptat
500g clei de peşte 6% cu antiseptic
Se aplică cu o pensulă lată în mai multe straturi la interval de 24 ore, în sensuri
diferite, alternativ orizontal şi vertical

 Grund subţire (pentru chituiri pe panou de lemn, transpunere pictură,

preparare pânză) (după Iuliana Dancu)
10g amoniac
10g ulei de in crud (se emulsionează cu amoniacul)
150-200g cretă purficată
150g alb de zinc
1000g clei peşte 6% cu 1/4g acid salicilic
 Degradările grundului şi consolidările acestuia.
Aspect uscat, cretos şi mat, sărăcirea liantului, alterarea grundului. Grundul devine
casant, fragil, pulverulent. Acest lucru se datorează trecerii timpului, îmbătrânirii
materialelor din care e compus grundul, slăbirea sau pierdera proprietăţiilor
acestora, dar şi datorită condiţiilor ambientale.
→În acest caz, cleiul cel mai potrivit este cleiul de peşte. Înainte de a începe
consolidarea cu clei, se realizează o îndepărtare uşoară a prafului de pe icoană, cu
o perie moale şi cu grijă pentru a nu îndepărta nici o bucăţică din stratul pictural
sau din grund. Cleiul se încălzeşte în bain-marie (baie de aburi), apoi cu o pensulă
moale se aplică deasupra grundului.

Detaşare, desprindere, lipsuri ale grundului, clivajul.

→Cauze:- condiţiile de păstrare inadecvate (mediu prea umed sau prea uscat).
- uscarea lemnului şi deci strângerea suportului (micşorarea suprafeţei lemnului
provoacă ridicarea grundului sub formă de acoperiş).
- uscarea cleiului, deci dispariţia liantului şi stratului interpus între lemn şi grund
(în special la panourile de brad care absorb foarte mult din clei
- diferite accidente la care este expusă opera de artă de-a lungul timpului

→Soluţii:În cazul în care este nevoie, indiferent de tipul de grund, se va face o

consolidare a stratului pictural si de grund cu foiţă japoneză şi clei.
-dacă grundul este mai gros şi dur, trebuie înmuiat cu o compresă umezită în apă
fierbinte, bine stoarsă, pentru a adduce grundul la poziţia lui aproximativ normal.
Peste compresă se aşează un mic fier de călcat încălzit pentru a mentţine un mediu
cald şi umed. După ce am obţinut reaşezarea stratului de grund, înlocuim compresa
cu o foiţă de melinex, peste care aplicăm câteva greutăţi (placi mici de marmură,
săculeţi de nisip). Menţinem grutăţile asupra stratului de grund până când acesta se
consolidează şi se usucă foarte bine.
-o altă metodă de consolidare pentru grundul desprins este utişizarea cleiului de
peşte. Cleiul trebuie să patrundă între suportul de lemn şi grund. Se aplică uşor, de
obicei cu pensula, apoi se apasă cu spatula sau se presează cu degetle uşor.
Locurile consolidate se acoperă cu o foiţă de melinex peste care se aşează greutăţi
(bucăţi de marmură cu suprafeţe perfect netede) şi se ţin astfel sub presă.
După ce cleiul a patruns în suport, şi după ce şi-a căpătat din poziţia iniţială,
călcăm locurile consolidate, cu un fier de călcat sau cu presa caldă, încălzită la
aproximativ 60-70°C. Aderarea stratului de grund la suportul de lemn, în urma
consolidării, se verifică prin apăsare uşoară asupra locurilor consolidate, în cazul în
care rezultatele nu sunt satisfăcătoare, procesul de consolidare se repetă până când
se obţin rezultatele dorite.
După câteva zile foiţa japoneză se poate îndepărta, cu tampoane de vată înmuiate
în apă caldă şi bine stoarse. În locurile în care îndepărtăm foiţa, revenim cu un
tampon de vată uscată, pentru a nu permite umezelii să pătrundă în stratul pictural
sau/şi de grund.

STRATUL PICTURAL
Prin stratul pictural înţelegem peliculele de culoare şi verni suprapuse grundului.
El are rol de a transmite un mesaj prin imagini.
Stratul pictural e compus dintr-liant şi pigment.
Pigmenţii→ Indiferent de tehnica picturală, adică de tipul de liant folosit pentru a
subţia culoarea, stratul pictural este constituit în mare parte din pulberi colorate fin
măcinate.
Tempera→ o pictură în tehnica apă care foloseşte ca liant, emulsii de cleiuri
naturale de origine organică, diluate doar în substanţe apoase.
Uleiul → Este vorba despre culori măcinate cu ulei de in, de nuc sau de cânepă,
amestecate la cald cu răşini dure precum chihlimbarul şi diluate apoi aproape sigur
cu uleiuri esenţiale cum ar fi lavanda, terebentina sau rozmarinul.

Degradări ale stratului pictural

 Alterarea pigmenţilor , adică degradarea culorilor care constituie pelicula
picturală. Se datorează materialelor instabile sau reacţiilor chimice produse
între pigmenţi
 Decolorarea survine când tentele instabile ale luminii au fost folosite şi în
general este vorba despre anumite culori vegetale şi sintetice .
 Înnegrirea anumitor pigmenţi este un fenomen frecvent în picturile
nevernisate sau în tempera. În contact cu atmosfera se pot înnegri s-au
întuneca ceruzitul, sulfura de mercur (cinabrul), albastrul de prusia, azuritul,
şi alţi pigmenşi folosiţi în diverse combinaţii care provoacă reacţii chimice.
Ca o regulă de bază pentru evitarea acestor reacţii pigmenţii pe bază de
 plumb (ceruzit; minium; litarge şi galben de crom), nu pot fi amestecaţi cu
sulfuri (cinabru; lapislazuli (lazurit), galbenuri şi roşuri de crom; orpiment),
precum şi albastrul de Prusia se alterează în contact cu galbenuri de crom.
 Alterarea liantului
-îngălbenirea liantului, apare ca urmare a trecerii timpului.
-sărăcirea liantului, se refera la pierderea funcţii acestuia, sau pierderea
proprietăţilor, pentru care a fost folosit. Apare datorită agresiunilor biologice de
(bacterii, ciuperci, mucegaiuri microscopice), dar şi datorită rupturilor
microscopice numite micro-fracturi.
-excesul de liant poate provoca rupturi microscopice ale stratului pictural.
 Creşterea transparenţei, fibrele suportului pot deveni vizibile prin pelicula
picturală. Acest fenomen se datorează îmbătrânirii peliculei picturale.
Această creştere a transparenţei culorii permite câteodată să se ,,citească”
sub pictură, desenul pregătitor trasat pe grund de către artist, sau poate
releva modificările pe care vechiul maestru le adusese în cursul execuţiei şi
pe care le acoperise cu noua compoziţie.
 Pierderea coeziunii, se referă la fenomenul prin care pigmentul prezintă în
stratul superficial un aspect caracteristic, opac-alburiu. În cazuri grave
culoarea devine pulverulentă şi nu mai opune nici o rezistenţă la cea mai
uşoară acţiune mecanică şi se pulverizează progresiv. Apare datorită unei
lipse de liant sau a profundelor alterări pe care le-a suferit acesta din urmă.
Curăţirile cu substanţe agresive şi nevolatile, anumite soluţii alcaline,
precum şi condiţiile mediului ambiant, constituie şi ele cauze ale acestei
degradări.
 Pierderea de aderenţă sau clivajul
Se refeă la căderea, desprinderea culorii în ,,solzi”. Se datorează verniului prea
gros şi prost adaptat adezivilor aplicaţi pe pelicula picturală sau pierderea de
aderenţă a culorii pe grundul de bază (fenomenul de clivaj).Clivajul înseamnă
separarea între grund şi suport.
Acest lucru poate fi datorat şi viciilor de tehnică (suprapunerea mai multor straturi
excesiv de groase.
 Uzura, se referă în principal la operaţiile de restaurare efectuate
necorespunzător. De exemplu intervenţiilor sau curăţirilor prea drastice,
efectuate în trecut.
  Craclurile, sunt o alterare structurală a picturii. Ele pornesc de la grund sub
forma unor serii regulate de fisuri de formă, în general reticulară (în reţea).
Acest lucru constituie şi un semn de garanţie a atenticităţii sale.
În anumite cazuri craclurile apar şi datorită nerespectării unor reguli
fundamentale ale tehnicii picturale. Acest lucru duce la formarea craclurilor
normale, numite „de bătrâneţe” sau „de vârstă”, la acestea se adaugă şi fisurile
şi rupturile datorate unei proaste execuţii. Craclurile pot apărea şi datorită
folosirii de asfalt, bitum sau ceruri în cantităţi excesive. O altă cauză putând fi
suprapunerea eronată a straturilor. Pentru a evita acest lucru, trebuie respectat
principiul „gras pe slab”. Straturile mai bogate în liant, sau mai grase, trebuie
să fie aplicate întotdeauna pe alte straturi mai poroase şi mai slabe, pentru ca
ele să adere bine. În urma craclurilor, pot apărea lacune şi lipsuri ale stratului
pictural.
 Alterarea cromatică sau întunecarea culorilor.
Se referă a alterarea cromatică naturală, a elementelor care au fost folosite (răşini,
uleiuri, esenţe). Aceasta întunecare sau închidere poate avea nuanţe diferite.
Îmbătrânind, fiecare dintre aceste produse este expus profundelor şi diverselor
alterări cromatice care se adaugă altor constituenţi.
 Patinarea, coloraţie artificiaă numită patinaj. Diverşi artişti sau
restauratori foloseau diverse materiale şi substanţe pentru a reda picturii
acea tentă veche, nobilă. Astăzi patinarea artificială nu se mai practică.

Consolidarea stratului pictural

Reprezintă o operaţie deosebit de importantă, ireversibilă, ce constă în
restabilirea coeziunii straturilor picturale şi a aderenţei între ele şi suport.
În primul rând va fi nevoie de o hrănire a stratului, ce constă în înlocuirea
sau suplimentarea laintului îmbătrânit, prin introducerea unor substanţe
consolidante prin injectare sau pensulare.
Consolidarea poate fi realizată cu cleiuri animale, cleiuri sintetice, ceară şi
răşină, şi prin injectare cu clei proteinic.
În cazul cleiurilor animale, poate fi folosit un clei subţire de peşte, pe are îl
pensulăm pe stratul pictural. Cleiul de peşte prezintă o deosebită elasticitate şi are
are mari proprietăţi adezive.
 Cleiurile sintetice conţin diverse componente care facilitează consolidarea
stratului pictural. Conţin fie adezivi termo-plastici fără apă, fie cu adezivi
emulsionaţi fin cu apă, sau răşini acrilice sau vinilice în emulsie.
Injectarea cu clei proteinic necesită o extremă delicateţe. Procesul constă în
injectarea cu o seringă sub stratul adeziv, cantitatea de adeziv dorită. Avantajul
acestei operaţii constă în marea compatibilitate a adezivului cu liantul grundului,
ca şi facila reversibilitate a adezivului care, în absenţa alterărilor peliculei
picturale, va permite mai târziu să se intervină cu orice altă substanţă care nu va
schimba tonalitatea la contactul cu adezivul. Inconvenientele acestei metode
constau în folosirea unui adeziv apos, pe care nu putem să-l folosim întotdeauna
pe toate lucrările, ca şi în slaba rezistenţă a cleiului la agresiunile micro-
organismelor.
Urmează fixarea straturilor picturale prin presarea acestora cu spatula sunt
cazuri în care se face la început o consolidare profilactică, care asigură o protecţie
a stratului pictural. Ea se realizează cu ajutorul unui facing de foiţă japoneză, cu
coluţie diluată de clei de oase de concentratie 3-5%.
Curăţirea, este ansamblul operaţiilor de îndepărtare a murdăriei superficiale,
aderente şi ancraste, de tratare a verniurilor şi de eliminare a reproducerilor.
Uneori curăţirea nu este necesară şi este ireversibilă. Prin curăţire nu se restituie
starea originală a operei, ci ea relevă starea actuală a materiilor picturii. Există mai
multe tipuri de curăţire în funcţie de nivelul intervenţiei.
Cea mai superficială :desprăfuirea. Constă în îndepărtarea murdăriei
artficiale (praf, mici resturi) cu o pensulă sau perie moale. Aceasta operaţiune
trebuie efectuată cu o grijă deosebită în cazul în care stratul pictural e foarte
degradat.
Îndepărtarea murdăriei grase, se realizeză cu un solvent potrivit pentru
suprafaţa respectivă. Urmând operaţii mai ample care intervin pe stratul de vernis
şi implicit care fac parte din consolidarea stratului pictural, pe care le voi aminti
puţin mai jos.
După îndepărtarea foiţei japoneze, cu apă caldă şi tampon de vată, urmează
chituirea. Binenţeles această operaţie începe după curăţirea suportului, şi constă în
aducerea lacunei la nivelul stratului pictural, asigurându-se astfel fondul pentru
retuş. Materialele folosite sunt praful de cretă cu un clei de peşte în concentraţie de
6%.
Reintegrarea cromatică
Reintegrarea cromatică este o operaţie prin intermediu căruia se
îmbunătăţeşte aspectul estetic al lucrării. Trebuie să nu depăşească liniile lacunare,
şi să fie executat cu materiale mai fragile decât originalul, şi să fie uşor de
îndepărtat. Trebuie să dea lizibilitate lucrării.
Trebuie să fie identificabil vizibil şi recognoscibil la un examen atent şi de
aproape, în calitate de intervenţie de restaurare, care nu trebuie să se confunde cu
originalul.
Se poate realiza în două moduri:
-prin retuş punctiform→ ritoco
-prin retuş liniar→ trategio
Alegerea tehnicii se va face luând în considerare :
-caracteristicile picturii originale şi aspectul peliculei picturale.
-extinderea zonelor de lipsă şi localizarea lor.
-epoca operei şi importanţa sa în plan istoric, estetic şi documentar.
-locul în care este conservată şi întrebuinţarea dată.
VERNISUL
Vernisul are rol de protecţie în primul rând, fie că se pensulează, fie că se
pulverizează, el protejează opera faţă de factorii externi.
Degradărea-Alterarea verniului/vernisului.
Vernisul poate prezenta multiple deteriorări provocate fie de agenţi exteriori fie de
condiţiile particulare ale mediuluiunde este conservată pictura, ori modificarea
răşinilor şi materialelor folosite pentru constituirea peliculei.
Alterarea vernisului nu este întotdeauna omogenă şi egală pe toată suprafaţa
picturii.
-Depozite încrustrate sau grase, se refera la depunerea de particule de materie ce
sunt dificil de îndepartat, ne e de ajuns o simplă desprăfuire pentru îndepărtarea
lor. De exemplu în biserică sunt prezenţii aburii şi fumul lumânărilor şi al tămâiei
care provoacă aceste depozite, iar în cazul locuinţelor sunt alte diverse metode de
încălzire.
-micro-fisurile vernisului, se referă la apariţia unei albiri parţiale sau generelizată.
Uneori poate lua proporţii importante, astfel încât poate împiedica total,
vizibilitatea picturii de dedesubt. Aceste degradări pot fi spectaculoase însă nu sunt
deosebit de grave
-pulverulenţa se datorează unei pierderi de coeziune a răşinilor. Vernisul se
pulverizează la frecarea uşoară cu mână şi poate emana miros specific de răşină
-Descuamarea, se referă la pierderea aderenţei vernisului cu suprafaţa picturi.
Acest fenomen apare de obicei când suprafaţa peliculei picturale a fost tratată cu
ceară înainte de a fi vernisată.

Consolidarea stratului de vernis.

Regenerarea, este o operaţie pusă în practică când verniul s-a albit, deci în cazul
micro-fisurilor amintite mai sus. Se realizează cu alcool, sau solventul verniului
prin pensulări.
Subţierea se realizează atunci când vernisul e îmbrunit, datorită trecerii timpului,
îmbătrânirii vernisului, dar şi datorită suprapunerii straturilor numeroase de vernis
Subţierea vernisului este reducerea parţială şi progresivă a grosimii straturilor de
vernis aşternute pe pictură, deoarece o pictură poate fi vernisată în mai multe
rânduri, acumulându-se astfel o încărcătură de straturi protectoare care pot închide
cromatica stratului pictural.
Egalizarea se realizeză când se observă aglomerări de vernis pe suprafaţa picturii,
sau pete de vernis pe alocuri. Cun un solvent se curăţă petele sau aglomerările de
vernis, se egalizeză pentru ca toată suprafaţa picturii sa aibă aproximativ aceiaşi
grosime a stratului de vernis.
Îndepărtarea totală a stratului de vernis se realizează în cauzri foarte rare, pentru a
uşura aceasta operaţiune se va creşte uşor proporţia de alcool etilic sau acetonă.