Curs nr.

3 Teoria generala a restaurarii

Operele de artă. Domenii, genuri artistice,

tehnici artistice, materiale specifice.
Arhitectura
Spaţiu şi funcţiune în arhitectură
Obiectul de arhitectură, o construcţie, nu a fost niciodată o creaţie menită exclusiv să
producă emoţii estetice prin decoraţie, compoziţia faţadelor, jocul volumelor, proporţii sau prin
raportare la scara umană. Orice creaţie din domeniul arhitecturii a apărut ca rezultat al unei nevoi
exprese: adăpost, loc de desfăşurare a ceremoniilor religioase, loc de întrunire ş. a. m. d. Ca atare,
aprecierea valorii culturale, estetice, religioase, economice a fiecărei construcţii trebuie efectuată
ţinând cont de modul cum edificiul corespunde funcţiunii pentru care a fost proiectată, de modul
cum au fost soluţionate:
 repartizarea spaţiilor din interiorul ei,
 circulaţia între încăperi,
 destinaţia acordată fiecărei camere,
 corelarea funcţiei cu decoraţiile şi toate celelalte relaţii spaţiale, funcţionale sau estetice.
Caracteristicile specifice arhitecturii nu sunt legate numai de forma, culoarea, calităţile
speciale ale materialelor, de calitatea imaginilor oferite de pereţi şi plafoane. Specificul arhitecturii
ca artă este conferit la exterior de jocul volumelor iar la interior de spaţiul arhitectural în care
evoluează omul. Spaţiul arhitectural este delimitat şi individualizat de suprafeţele pereţilor,
plafoanelor, bolţilor, cupolelor, poate fi subdivizat prin subpante, şiruri de coloane, arcade, sau
poate fi extins prin nişe, abside. El „comunică” prin goluri (uşi, ferestre, logii, metereze, lucarne ş.
a. m. d.) cu exteriorul.
Structuri portante
O altă categorie de însuşiri specifice unui obiectiv de arhitectură sunt cele corelate cu
capacitatea lui de a răspunde nevoii de securitate a vieţii celor care beneficiază de construcţia
respectivă, însuşiri care asigură şi rezistenţa construcţiei la diversele solicitări ale mediului natural
sau social. Forţele gravitaţionale, solicitări seismice, atacurile vrăjmaşe în cazul arhitecturii militare,
generează o multitudine de probleme cărora arhitectul sau constructorul trebuie să le ofere o
rezolvare de care depinde în egală măsură aprecierea calităţii creaţiilor lor.
Structura de rezistenţă elementară, cel mai veche dintre sistemele de construcţie inventate
de om, se bazează pe principiul trilitic: două blocuri de piatră ridicate „în picioare”, pe verticală, pe
care se reazemă un bloc (o grindă) orizontal. Ea a stat la baza structurilor preistorice, cum sunt cele
de la Stonehange, ca si la baza sistemului de construcţie a templelor Greciei sau Egiptului antic.
Prin extensie, pe reazeme laterale continui sau discontinui (pereţi sau şiruri de coloane) s-au realizat
suprafeţe orizontale de acoperire.
Acolo unde resursele naturale, condiţiile geografice, nu au permis utilizarea rocilor dure
pentru a se ciopli coloane sau grinzi monobloc, s-au inventat sisteme de construcţie care permiteau
edificarea unor ziduri portante şi a unor suprafeţe de acoperire din materiale mărunte (cărămidă,
piatră de dimensiuni mici): arce, bolţi, cupole.
O inovaţie care a condus la evoluţia spectaculoasă a artei de a construi a fost realizarea
structurilor elastice, mai uşoare decât zidăriile portante acoperite cu bolţi masive: structurile bazate
pe nervuri din piatră ridicate până la cheia bolţilor. Structurile ogivale ale stilului gotic au permis,
astfel, atingerea unor înălţimi inaccesibile pentru sistemele de construcţie anterioare.
Desenul
A desena înseamnă a trasa, cu ajutorul unui instrument specific, linii care au ca scop
construirea unei imagini. De-a lungul timpului, instrumentele au fost foarte variate: condeiul, creta,
cărbunele, peniţa, creionul, bastonaşe de ceară ş. a. m. d. Suportul pe care se aplica desenul putea fi
perete, panou de lemn cu straturi de preparaţie speciale, pergament, hârtie ş. a. m. d.
Desenul ca artă de sine stătătoare a apărut abia în Renaştere, în epocile anterioare desenul
fiind utilizat doar ca auxiliar al picturii, gravurii, frescei, sub forma schiţelor sau şabloanelor menite
1
Curs nr. 3 Teoria generala a restaurarii

să ajute la formarea artiştilor, la pregătirea compoziţiilor, sub forma de schiţe de detaliu sau de
schiţe de ansamblu.
Executat pe panouri de lemn special preparate, desenele maeştrilor Renaşterii îşi însuşesc
si elemente cromatice prin pigmentarea grundurilor şi prin utilizarea cretei albe pentru luminarea
anumitor suprafeţe din lucrare.
Gravura
Sensul de bază al cuvântului indică arta de a trasa prin incizare semne, ornamente sau
figuri pe suprafaţa unui material oarecare. Ea poate fi identificată din perioade preistorice, când
omul cavernelor a incizat pe os sau pe piatră siluete de animale. În Evul Mediu, tot prin gravare, au
fost decorate sau inscripţionate: pietre tombale, obiecte din metal, matrice pentru decorarea
obiectelor din piele sau stofă ş. a. m. d.
Gravura a căpătat cu timpul un sens dublu, devenind nu numai tehnică de inscripţionare
sau de decorare ci şi mijloc de multiplicare a imaginilor gravate, respectiv mijloc de imprimare pe
hârtie, în mai multe exemplare, a unui desen gravat.
Termenul de stampă a desemnat, la origine, rezultatul imprimării unei imagini gravate pe o
placă din lemn sau metal. Cu timpul, însă, procedeelor de imprimare li s-au adăugat litografia şi
apoi serigrafia care sunt considerate tot tehnici de gravură deşi nu se mai realizau prin operaţiunea
iniţială de „gravare”.
Acum termenul gravură se aplică atât artei de a grava cât şi produsului rezultat din această
artă. Se poate spune, deci, că un artist practică gravura dar şi că un muzeu are în patrimoniul său o
gravură realizată de Salvador Dali. Tehnicile de bază ale gravurii sunt: gravura pe lemn
(xilografie), gravura pe metal şi gravura pe piatră (litografie).
Xilogravura se obţine prin săparea într-o placă de lemn cu ajutorul unor instrumente
specifice având la vârf tije metalice cu secţiunea în formă de V sau U sau în formă de daltă ş. a. Pe
placă se incizează toate suprafeţele care pe hârtie trebuie sa apară albe, în timp ce liniile şi petele
negre rămân în relief, pe ele aşternându-se cerneala care se va imprima pe hârtie.
Gravura pe metal grupează mai multe procedee şi tehnici.
a. Gravura cu dăltiţa se realizează pe plăci relativ subţiri din metal, desenul fiind incizat,
apărând sub forma unor mici şanţuri ale căror margini sunt curăţate de aşchiile de metal lăsate de
instrument atunci când zgârie metalul. În incizii rămâne cerneala ce va imprima desenul pe
hârtie.
b. Acvaforte se realizează pe o placă de metal acoperită cu o peliculă de verni rezistent la acid.
Desenul se execută cu un vârf ascuţit ce ajunge până la suprafaţa metalului de sub verni. Placa se
scufundă apoi într-o baie de acid diluat.
Aqua-fortis este denumirea pe care alchimiştii o foloseau pentru acidul azotic, gravorii
folosesc însă şi alte substanţe corozive, chiar dacă numele acestui tip de gravură a rămas
acvaforte.
Acidul atacă placa metalică realizând mici şanţuri doar acolo unde verniul a fost înlăturat
prin desenare. Şanţurile devin mai groase dacă placa este de mai multe ori sau mai mult timp
ţinută în acid. După ce se înlătură tot verniul, pe placă se aşterne cerneala care va fi reţinută în
şanţuri şi absorbită de hârtia ce se presează peste placă.
c. Acvatinta se realizează la fel ca acvaforte, numai că înainte de introducerea plăcii metalice
în acid se aşterne o pulbere sau seminţe, acolo unde gravorul doreşte să obţină nişte suprafeţe
mai întunecate. Placa se încălzeşte, pulberea sau seminţele aderă la metal dar neuniform, lăsând
o multitudine de mici orificii prin care acidul pătrunde şi corodează placa.
d. Gravura pointe-sèche este modalitatea cea mai simplă de a se grava, dar nu neapărat cea mai
uşor de executat. Nu sunt necesare decât placa bine cizelată şi un instrument ascuţit cu care se
zgârie metalul fără ca „mustăţile” ce apar pe marginea zgârieturilor să mai fie înlăturate ca la
gravura cu dalta. Linia este astfel mai catifelată, mai groasă şi mai intensă dacă instrumentul a
fost mai viguros apăsat pe metal, sau mai subţire dacă trasarea a fost mai delicată.
Litografia a fost descoperită la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Artistul desenează pe o
piatră de calcar folosind o cerneală grasă sau un creion gras. Se aplică apoi un amestec de gumă
2
Curs nr. 3 Teoria generala a restaurarii

arabică şi acid care fixează grăsimea din desen. Pe piatra umezită se aşterne apoi cu un rulou o
cerneală grasă care nu aderă la piatra udă ci doar la grăsimea din desen care se va imprima, prin
presare, pe hârtie.
Maeştri ai gravurii în metal au fost mari artişti ai Renaşterii şi Barocului care erau şi foarte
buni desenatori ca: Mantegna, Dürer sau Rembrandt, artişti de marcă ai secolului al XVIII-lea ca:
Watteau, Goya sau Hogarth, dar şi mari personalităţi ale artei moderne, de la Pissarro la Salvador
Dali.
Încă de la apariţie litografia a fost larg utilizată la ilustraţia de carte, la ilustraţia de presă,
pentru afişe, meniuri de restaurant, programe ş. a. m. d. Posibilitatea de a folosi şi culoarea a permis
artiştilor din generaţia post-impresionistă să caracterizeze sintetic şi dramatic viaţa cotidiană.
Toulouse Lautrec a fost cel care a instituit caracterul special al artei afişului, multiplicat prin
cromolitografii. El prefigura şi eleganţa formelor plastice din Arta 1900 pentru care afişele create de
Alphonse Moucha vor fi cele mai reprezentative.
Pentru gravuri se foloseşte o hârtie poroasă care uşurează, în general, identificarea lor după
marginile plăcilor pe care au fost executate desenele, margini devenite vizibile din cauza presei ce
modifică grosimea hârtiei pe toată suprafaţa plăcii de lemn, metal sau piatră. Liniile desenului sunt
mai ferme, mai uniforme, mai diferenţiate între ele la xilogravuri. La litogravuri ele sunt ca şi liniile
lăsate de creion sau de peniţă pe hârtie. Pe litogravuri se poate descifra grenul pietrei. La toate
gravurile imaginile imprimate sunt inversate, ca în oglindă, faţă de desenul realizat de artist pe
placă.
Problemele conservării şi restaurării gravurilor sunt în exclusivitate problemele specifice
conservării hârtiei.
Pictura
Picturile se realizează din materiale speciale, în general sub formă lichidă, care sunt
aplicate pe un suport, în straturi subţiri, cu ajutorul unor instrumente specifice: pensule, cuţite
speciale ş. a.
Culorile (vopselele) tradiţionale pentru pictură au trei componente:
1. pigmentul, care dă culoarea, la origine acesta fiind obţinut prin pulverizarea foarte fină
a unor substanţe organice sau minerale naturale: lazulit, pământ ars.
2. liantul, care leagă, omogenizează pigmentul, conferind culorilor (vopselelor)
consistenţă şi, în anumite cazuri, transparenţă: uleiul de in, guma arabică ş. a.
3. diluantul, care fluidizează culorile şi permite o aplicare mai uşoară a lor pe suport,
pentru ca după evaporarea lui stratul de pictură sa devină dur şi rezistent: apa, esenţa de
terebentină ş. a.
Culorile industriale, utilizate de artiştii epocilor modernă şi contemporană, ca şi tehnicile
artistice, s-au diversificat până la anularea unor diferenţe dintre diversele domenii artistice, pictorii
însuşindu-şi materiale şi procedee specifice sculpturii, arhitecturii sau altor arte.
După suportul pe care se aplică, pictura poate fi:
1. Pictură murală realizată, în mod tradiţional, în tehnica frescă
2. Pictură pe pânză, care poate fi întinsă pe un şasiu sau fixată pe un suport. De obicei pe pânză
se aplică straturi elastice, subţiri, care să confere suprafeţei omogenitate şi continuitate iar
culorii o mai bună aderenţă.
3. Pictură pe lemn, de regulă aplicată pe un strat intermediar, „strat de preparaţie”, care asigură
picturii un suport asemănător celui de la frescă.
4. Pictură pe hârtie, fie inclusă în cărţi copiate manual (manuscrise), fie realizată sub forma
unor lucrări executate în tehnici speciale: acuarelă, pastel, guaşă.
5. Pictură pe carton care se poate realiza utilizând straturi de preparaţie speciale sau direct pe
carton în pastel, ceracolor, guaşă, …
Fresca
Cuvântul frescă are originea în limba italiană, în sintagma « a fresco » ce caracterizează
tehnica aşternerii culorilor pe tencuiala proaspătă, umedă, în opoziţie cu „a secco”, pictura murală
executată pe suprafaţa uscată.
3
Curs nr. 3 Teoria generala a restaurarii

Culorile difuzându-se în masa suportului, încorporate chimic în el, rezistă mai mult decât o
simplă pictură. Executarea frescelor impune, din acest motiv, abilitate sporită şi viteză mare de
execuţie, pentru ca suportul să nu se usuce înainte de a fi pictat. Suportul picturii este constituit din
mai multe straturi suprapuse alcătuite din var gras şi nisip din ce în ce mai fin, cu alte adausuri care
să asigure elasticitatea şi omogenitatea lor, ultimul strat (intonaco fresco) aşternându-se doar pe
zona numită giornata deoarece trebuie pictată într-o singură zi, înainte de uscarea completă a
suportului. "Culoarea", care se aplică în mod obligatoriu pe giornata încă udă, este o vopsea
minerală rezistentă la var.
Principala dificultate în tehnica picturii de fresce este necesitatea de a aşterne cu rapiditate
culorile. Pigmenţii minerali (caolinuri şi silicaţi) trebuie diluaţi în apă înainte de a fi aplicaţi cu o
pensulă dură sau moale - în funcţie de efectul dorit - pe tencuiala proaspătă, încă udă. Diverse culori
dau rezultate diferite pe aceeaşi suprafaţă. De exemplu, pigmentul albastru de cobalt ("albastru
regal"), adică silicatul de potasiu şi cobalt, îşi pierde luciul prin uscare şi de aceea în cazul frescelor
lui Michelangelo acesta este mai puţin strălucitor decât culoarea roşie sau verde. "Un artist care
pictează o frescă trebuie să facă în decurs de o zi o muncă pentru care unui sculptor îi trebuie o
lună, dacă nu, cu timpul devin vizibile corecturi, pete, îmbinări, culori aplicate mai târziu sau chiar
retuşuri făcute după ce culorile s-au uscat. Ceea ce a fost pictat în tehnica frescei se păstrează, în
timp ce culorile adăugate ulterior după ce primul strat s-a uscat, se pot spăla cu un burete umed".
(Giorgio Vasari)1
Miniatura
Arta miniaturii este numită în limbajul de specialitate enluminure, de la termenul latin
illuminare, a pune în lumină, a lumina. El desemnează arta de a împodobi manuscrise. La început
călugării copişti sau scribi evidenţiau doar literele de la începutul capitolelor sau paragrafelor
importante folosindu-se de culori şi elemente ornamentale care au devenit adesea mici scene aflate
în legătură cu acţiuni sau mesaje ale textului însuşi. Cu timpul copiştii au lăsat libere locuri speciale
pentru a fi împodobite ulterior de miniaturişti: frontispicii, vignete, chenare, uneori pagini întregi ce
deveneau tablouri în miniatură.
Indiferent, însă, de materialele, instrumentele sau tehnicile utilizate de artist, definitorie
pentru pictură este CULOAREA2.
Textilele
Obiectele din materiale organice sunt mai uşor alterabile decât cele anorganice. În această
categorie sunt cuprinse, aşa cum am arătat, obiectele de lemn şi textilele, la care se adaugă toate
produsele din hârtie, deci toate acele materiale care au la bază celuloza, şi cele de provenienţă
animală: lână şi mătasea, precum şi pergamentul, osul, cornul, fildeşul, pielea.
Ţesăturile sunt produsele textile realizate la război, începând cu cea mai simplă pânză în
două iţe, pe care o găsim atât în preistorie, cât şi în gospodăria ţărănească, până la tapiseriile
flamande sau franceze, covoarele orientale, catifelele sau mătăsurile broşate cu fir ţesute în vestitele
ateliere ale Chinei, Persiei, Italiei, Franţei, Spaniei etc.
Spre deosebire de ţesătură, broderia presupune existenţa unui fond textil, servind ca suport,
pe care se adaugă cu acul, fire de mătase, lână, aur, perle, mărgele ş.a., alcătuind o compoziţie,
motiv decorativ etc. Ca şi ţesăturile, cele mai vechi şi mai valoroase exemplare în acest domeniu s-
au păstrat sau au fost descoperite cu prilejul cercetărilor arheologice în ţările asiatice, Japonia,
Munţii Altai, Asia centrală.
 Ceramică, sticlă, metal
Obiectele din domeniul ceramicii şi metalelor ridică mai puţine dificultăţi de conservare
decât textilele, hârtia şi lemnul. Chiar operaţiile de curăţire şi restaurare sunt ceva mai simple,
solicitând şi instalaţii de laborator mai puţin costisitoare; de aceea la noi în ţară, ca şi în alte ţări,
sunt întemeiate de lungă vreme numeroase laboratoare de restaurare a ceramicii şi curăţire a
metalelor, funcţionând pe lângă muzeele şi institutele de arheologie.

1
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fresc%C4%83
2
www.materiale-pictura.com
4